Daily Archives: 22 iulie 2017

„Când am ajuns prima dată pe Athos, am sărutat pământul”. Claudiu Târziu în dialog cu George Crasnean

Poveștile Sfântului Munte Athos

Bucovinean prin naştere, adoptat de Ardeal prin căsătorie, teolog, profesor de religie, jurnalist şi fotograf, George Cras­nean este un nume de referinţă pentru cititorii de presă laică despre viaţa spirituală. Publică periodic arti­cole şi fotografii în revistele „Lumea credinţei”, „Lu­mea monahilor” şi „Sfinţii ortodoxiei”. I-a cu­noscut şi le-a fost apropiat unora dintre cei mai mari duhovnici ai noştri şi este pe jumătate mutat în Sfântul Munte Athos. Până acum, a vizitat mica re­publică monahală de 119 ori şi mărturiseşte că îşi trăieşte viaţa pe din două: aici şi acolo. Aşa încât nu există, probabil, altcineva mai potrivit ca să spună poveştile Sfântului Munte, celor care n-au călcat niciodată în Grădina Maicii Domnului.

„Un pelerinaj de nevoie”

– Pentru că mulţi dintre cititorii revistei noas­tre nu au ajuns niciodată pe Muntele Athos, vă propun să-i spuneţi dvs. povestea, ca „om al locu­lui”. Cum aţi ajuns prima dată acolo?

– Aş putea zice că a fost o vizită în primul rând de nevoie, decât de voie. Nu mă gândisem până atunci să merg la Athos. Soţia mea era însă bolnavă tare şi nu voia să meargă la doctori. Zicea că să se întâmple cu ea ce-o vrea Dumnezeu. M-a rugat totuşi să-i aduc un „brâu” al Maicii Domnului de la Mânăstirea Vatopedu din Sfântul Munte. Aşa am ajuns prima dată pe Athos. Era în Săptămâna Mare a anului 2004, când m-am întors acasă cu o corde­luţă care fusese atinsă de Brâul Maicii Domnului. Şi ştiţi cum e, când te duci după o minune şi vii cu minunea acasă, te blochezi cumva. Pusesem pe masă brâul şi a rămas acolo vreo două-trei zile. Ne uitam la el şi aşteptam să se întâmple ceva. Şi, într-o zi, când m-am întors de la serviciu, am observat că soţia era mai în putere, mai plină de viaţă. M-am uitat repede după „brâu” şi am văzut că a dispărut. Soţia se încinsese cu el. N-am zis nimic. După încă vreo două zile, am întrebat-o cum e şi mi-a spus că se simte mai bine. Însă astfel de lucruri îţi folosesc cât eşti „tare în credincioşie”. Dar când credinţa ta scade, te apucă iarăşi durerile. Cumva eşti şi tu păr­taş la miracol.

– De ce aţi decis să reveniţi pe Athos de aproa­pe 120 de ori?

– O vreme n-am revenit. Dar am văzut că Maica Domnului a ajutat-o pe soţia mea şi am simţit ne­voia să-i mulţumesc în vreun fel. Şi-atunci s-a în­tâmplat ceva ce nu ştiu să descriu, dar am devenit un pelerin neobosit al Sfântului Munte. Am mers mereu, ba singur, ba însoţit. Am fost la toate cele 20 de mânăstiri şi 12 schituri. La absolut toate! În plus, şi la multe chilii din cele câteva sute existente.

– Ce privelişte oferă Athosul pelerinilor care ajung pe el?

– E o peninsulă stâncoasă, lungă de vreo 60 de kilometri şi lată de 8-12 km. Creşte în înălţime pro­gresiv, până spre capăt, unde-i este şi vâr­ful, Atho­nul – care are 2033 de metri. Multă piatră, dar şi păduri de castan, pin şi stejar. Gă­sim însă acolo şi o floră impresionantă, despre care se spune că e aşa de la facerea lumii. În plus, monahii se îngrijesc şi de câteva livezi – majoritatea de măslini, dar au şi pomi fruc­tiferi – iar două dintre chilii – Milo­pothamos şi Tsindali – cultivă şi viţă de vie (din care fac vestitul vin de împărtăşanie „Nama”). Athosul este o gră­dină minunată, nu doar văzut de sus, ci şi de la firul ierbii. Un tărâm potrivit pentru ru­găciune şi nevoinţă. De aceea a fost probabil preferat de călu­gări, încă din primul mileniu creştin.

„Fiecare mânăstire are duhul ei”

– Se intră uşor pe Muntele Sfânt?

– În primul rând ai nevoie de un permis special, numit Diamonitirion. Acces pe Sfântul Munte Athos au doar bărbaţii, indiferent de religie. Băieţii trebuie să aibă minim 12 ani, iar cei sub 18 ani trebuie însoţiţi de taţii lor. Zilnic se acordă până la 100 de permise pentru creştinii ortodocşi (afară de cei invitaţi direct de mânăstiri şi schituri) şi 10 pen­tru eterodocşi. Vizitatorii trebuie să-şi lase maşi­nile personale în Ouranopolis. De acolo iei un vapor sau, dacă eşti înstărit, îţi închiriezi un „tahiplu” (o barcă rapidă). E bine de ştiut că pe Sfântul Munte nu se poate intra pe uscat, ci doar de pe mare. Asta, pentru un mai bun control al numărului de pelerini. Când ai ajuns în portul principal, Dafni, cel mai in­dicat este să iei unul din cele două autobuze care merg în Careia (Ka­ryes), capitala Athosului – de fapt, un fel de sat mai răsărit. Acolo vei găsi mai multe microbuze cu care poţi ajunge oriunde în Sfântul Munte. Toate drumurile athonite au fost păstrate neasfaltate, ca să nu fie înles­nit turismul religios, în dauna pele­rinajului. Aşa a hotărât sinaxa Sfintei Chinotite, organul suprem al sfântului munte.

„Pe Athos n-ai cum să nu dai de Dumnezeu”

– Ce sentiment te încearcă când ajungi, ca om credincios, pe Muntele Sfânt?

– Fiecare simte ce simte şi nu mulţi sunt cei care vor să vorbească despre asta. Sunt sentimente intime. Eu aş vrea să simt mereu ce am simţit când am mers acolo prima dată. Am coborât pe ţărm şi m-am dus în spatele dughenelor din port şi am sărutat pă­mântul. E Grădina Maicii Domnu­lui! Chiar este! Şi cred că fiecare pe­lerin simte al cui este acest pământ!

– Există un duh anume al Mun­telui? O stare specială de care eşti cuprins?

– Se simte diferit, în funcţie de locul în care ajungi. De exemplu, dacă te duci la Mânăstirea Va­to­pedu, care este una dintre mânăstirile mari, im­periale, care are o obşte de vreo 130 de călugări (din care 13 sunt români!) și care păstrează fastul bizantin în sluj­be: cu cântare antifonică la cele două străni şi cu canonar, cu câte doi dia­coni care tă­mâiază cu căţuile… Atunci, chiar dacă nu înţelegi limba de cult (greaca veche) tot te podidesc lacrimi­le. Te poartă Duhul…, te trezeşte din orice amorţeală spirituală. N-ai cum să nu dai de Dum­nezeu acolo!
Pe de altă parte, poţi merge la părintele Timotei, să zicem, care are şi doi ucenici la chilie, iar dacă participi la o slujbă de noapte sau la o Liturghie acolo, la lumina a două candele şi două lumânări, n-o să uiţi toată viaţa. E ca un balsam pentru suflet!
Fiecare mânăstire sau chilie are duhul ei. Sunt stări greu de descris, dar simţi că, odată ce ai fost într-un loc sau altul de pe Sfântul Munte, trebuie să revii acolo curând. Pe Athos te poţi concentra mai mult la rugăciune. Diavolul nu te mai poate abate prin gânduri răzleţe sau urâte. Acolo stăpâ­neşte Mai­ca Domnului. E extraordinar! Din experienţa mea şi a unor prieteni ştiu că pe Athos nu ajungi de­cât când te îngăduie Maica Dom­nului. Dar atunci înseamnă şi că are un plan cu tine. Trebuie doar să fii atent, ca să înţelegi ce ai de învăţat şi de făcut.

– Preferaţi o mânăstire anume de pe Athos?

– Nu, n-aş putea spune asta. Fiecare e cu spe­cificul ei. Cel mai adesea trag la Prodromu (de aceea, mai în glumă, mai în serios, mi se spune une­ori şi Prodromit), dar merg şi în multe alte locuri, să caut anumiţi călu­gări de care mă simt mai legat sufleteşte. Şi, credeţi-mă că am văzut câteva chipuri de monahi care nu trăiau aici, în lumea asta! Am fost atât de uluit de acele apariţii, încât nici măcar nu m-am gândit să le fac vreo foto­gra­fie! Şi mie nu mi se prea în­tâmplă aşa ceva!…

„Pe Sfântul Munte este un singur popor: poporul ortodox”

– Din ce-aţi observat de atâţia ani de când mergeţi aco­lo, există o diferenţă de trăire a cre­dinţei între călugări, după neamul din care se trag – greci, ruşi, români?

– Da. Cred că nu ne putem măsura în trăire cu ruşii. Ştiţi cum se zice: rusul ori e sfânt ori e dia­bolic. Ei nu pot fi… „căldicei”. O să vă povestesc ceva care e relevant pentru asta. Odată m-am dus la Prodromu, iar în odaie, la arhondaric, erau şi doi ruşi cu mine: unul tânăr, iar altul mai bătrân. Citeau rugă­ciuni la fereastră, cu voce tare. Era cam pe la ceasurile cinci ale după amiezii. Eu m-am dus cu treabă prin mâ­năstire şi, când am revenit în cameră, după vreo cinci ore, ei încă se mai rugau. Mai înainte de miezul nopţii, m-am culcat şi eu, că eram oste­nit de la drum, iar pe ei i-am lă­sat… tot la geam! La ceasurile două din noapte, când m-am tre­zit pentru slujbă, au mers cu mine. Ruşii n-au pus deloc geană pe geană în tot acel timp! Şi erau mireni; vă daţi sea­ma cam cum sunt monahii pra­voslavnici? Acri­via asta se simte şi în mâ­năs­tirea lor: Russikon. Dacă te văd îm­brăcat în cămaşă cu mâ­necă scurtă, sau cu apara­tul foto, doar scos din geantă, nu te mai primesc în biserică! Ei nu pri­mesc nici pomelnicele care n-au nume orto­doxe, de sfinţi! Aşa sunt ei, mai râvnitori.
Grecul însă, prin însăşi na­tura lui, e mai aplecat spre theoria, spre filosofie. Şi un lucru interesant: e foarte greu de… manipulat. Poate şi pentru că nu prea stă la tele­vizor, ci mai degrabă la tavernă, faţă către faţă. Pe de altă parte, grecii sunt cumva mai pragmatici şi foarte uniţi. Pot să se certe şi să se su­pere între ei, dar dacă apare un străin, se coalizează imediat.
Românii cred că sunt buni în ale pustniciei. Gre­cii nu prea stau la pustie, în peşteri şi printre „cră­păturile pământului”, pentru că sunt învăţaţi cu căldura şi soarele. Aşa că de sihăstrit, sihăstresc mai mult românii şi ruşii. Poate tocmai din această pri­cină neamul nostru n-are o mânăstire pe Athos, ci doar două schituri: Prodromu şi Lacu. Poate că nu suntem făcuţi să stăm laolaltă. Un vred­nic episcop de la Dunăre îmi spunea că noi suntem, la origini, neam de păstori, iar ciobanii se ştie că sunt mai degrabă obişnuiţi cu singură­tatea decât cu vie­ţuirea în co­mun.
Dar să nu gândească cineva că la pustie, în singurătate, e mai uşor decât în chinovie – ori că monahul retras voieşte a fi mai liber decât cel din mâ­năstire. Să ştiţi că, într-adevăr, noi avem călugări foarte sporiţi în Athos! În fine, toate acestea sunt diferenţe de tempe­rament şi sunt păreri subiective. Dife­renţele etnice nu prea au trecere pe Sfântul Munte, pentru simplul motiv că acolo există un singur po­por: poporul ortodox.

– Faptul că femeile nu au voie să mear­gă în pelerinaj la Sfântul Munte a stârnit, mai ales în ultimii ani, controverse. S-a ajuns până într-acolo încât UE voia să for­ţeze, cumva, acceptarea femei­lor pe Athos. Călugării sunt acuzaţi de discri­mi­nare…

– Nu e nimic exotic şi nici scandalos în decizia asta de a nu primi femei pe Mun­te. Căci lucrul acesta nu vine de la oameni, ci de la însăşi Maica Domnului. Fecioara Maria a oprit (per­so­nal!) mai multe îm­părătese să călăto­reas­că prin „grădina” ei! Uneori le-a grăit din icoane, dar alte­ori – cum s-a întâmplat la Mâ­năstirea Sfântul Pavel – a apărut în faţa îm­părătesei Maro (care aducea chiar au­rul, smirna şi tămâia magilor) şi i-a spus să-şi lase acolo da­rurile şi să se întoarcă la casa ei.
Cunosc părinţi athoniţi care nu ştiu cum arată o femeie! Sunt acolo din prun­cie şi nu-şi mai aduc aminte nici cum arătau mamele lor! Pentru ei fe­meia are chipul Sfintei Fecioare!

Candela care se legăna singură

– Aşa după cum mulţi pelerini au mărturisit, la Sfântul Munte se petrec multe minuni. Sunt şi multe icoane fă­cătoare de mi­nuni acolo. Există vre­una la care aveţi mai mare evlavie?

– Sunt mai multe pe care le cinstesc în mod deosebit. Întâi, pe cea a Maicii Domnului Prodro­miţa – care, într-adevăr, nu este făcută de mână omenească. Eu m-am uitat atent (şi îndeaproape) la chi­pul Fecioarei şi n-am văzut urmă de pensulă. Tot la Pro­dromu se mai află o icoană făcătoare de minuni la care am mare evlavie: cea a Sfântului Ioan Botezătorul – care şi-a modificat căutătura şi a rămas încruntat (după ce i-a pe­depsit pe turcii care năvăliseră la chi­lie!). Am mare evla­vie şi la icoana Mai­cii Domnului „Portă­riţa”(Portaitissa) de la Mânăs­tirea Iviru. Îmi spuseseră nişte monahi că la săr­bătoarea ei (15/28 august) se mişcă o candelă singură în al­tar. Şi, acum vreo patru ani, stând pe pragul dintre pronaos şi naos, la priveghere, am privit mai bine de patruzeci de minute la minunea aceasta! La săr­bătorile mari, aghioriţii învârt din când în când candelabrele, şi m-am gândit că aşa s-a întâmplat şi cu acea candelă. De aceea am zăbo­vit aşa de mult, pentru că mişcarea candelei era una crescătoare şi nu descrescătoare! Eu n-am umblat nicio­dată după încredinţări şi minuni, dar m-am bucurat de ce mi s-a întâmplat în acea noapte.

„Mi-e dor de avva Petroniu”

– Aţi cunoscut mari personalităţi duhovniceşti la Athos. Care v-a rămas cel mai aproape de ini­mă?

– Părintele Petroniu Tănasă de la Pro­dromu. De ce? Pentru că el a fost un om cu ştiinţă de carte, stu­diase Matema­ticile şi Filosofia şi era licenţiat în Teologie, dar a lăsat deoparte toată învăţătura sa şi s-a încredinţat doar lui Dumnezeu. Mie asta mi se pare un lucru foarte greu, căci „cunoştinţa îngâm­fă”. El a fost un om care a avut în­ţelepciunea şi puterea să aleagă rugăciunea în locul raţiunii. Peste toate astea, mai era şi un foarte mare ascet, un monah foarte dur, mai ales cu el însuşi. N-a cerut nimănui vreodată să facă ceva ce el însuşi nu făcea. La privegheri stătea toată noaptea în pi­cioare, şi până la 92 de ani şi-a spălat rufele singur, la mână. Nu era volubil, dar te foloseai duhovniceşte dacă erai atent la el. Ca şi pe părintele Maca­rie, nu-l vedeai decât la biserică şi la trapeză, pentru că în rest era la cancelarie, ori la chilie. Ţinea cu asprime rânduiala călugărească în schit şi cred că, de fapt, asta atră­gea binecuvân­tarea lui Dumnezeu. Căci asta trebuie văzut dincolo de „duritatea” lui, strădania de a îm­plini poruncile divine, pentru ca Dumnezeu să se milostivească de obştea sa. Pe de altă parte, lui nu-i plăceau favo­rurile, să-i săruţi mâna, sau să-l ajuţi la ceva. Probabil că i se părea că-şi pierde plata pentru acea nevoinţă. Şi o uşă dacă i-o lăsai întredeschisă, o închidea el mai întâi şi apoi şi-o deschidea singur (asta, dacă credea că nu este cineva prin preajmă). Avva nu era omul exteriorizărilor. Cu toate astea, odată m-a surprins şi pe mine: plecam aca­­să din Prodromu şi, văzându-l trecând prin curte, m-am dus să-i cer binecu­vân­tare. Şi el, în loc să mă blagoslovească, m-a… îmbrăţişat. În clipa aceea n-am rea­lizat exact cât de mult îmi oferea, pen­tru că mintea mea era uimită mai mult de tru­pul lui uscat de asceză, pe care eu îl ţi­neam în braţe! Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să plec până ce nu aveam să văd ceea ce trebuia să văd! Odată cu mine se întor­cea acasă şi un preot mirean care, văzând ce fac eu, s-a dus şi el către ghe­ronda ca să-l înbră­ţişeze. Numai că bătrâ­nul l-a res­pins foarte apăsat şi doar l-a binecuvântat. Abia atunci am realizat că, deşi ne vă­zusem de peste şaptezeci de ori, era prima (şi ulti­ma) oară când avva Petroniu m-a luat în braţe. Iar Dumnezeu mi-a arătat atunci că el nu îmbrăţişa oa­menii la întâmplare. Tare mai mi-e dor de părintele…

– Cum aţi reuşit să vă apropiaţi de aceşti oa­meni?

– N-am urmărit asta cu tot dinadinsul. Însă eu i-am iubit din toată inima mea şi probabil că ei au simţit asta şi m-au îngăduit pe lângă ei.

– În ce fel v-au schimbat viaţa?

– În primul rând, mi-au arătat că se poate îm­plini ceea ce este scris în cărţile Sfinţilor Părinţi. Pentru că, de fapt, monahii aghioriţi asta fac: traduc în faptă cuvintele Domnului. De ştiut le ştim şi noi, dar cu plinirea lor…. Pe urmă, mi-au schimbat modul de a gândi: să văd adevărurile din spatele cuvintelor. „Cine are ochi de văzut, să vadă”. Aici am aflat cine sunt, de unde vin şi unde trebuie să ajung. Şi, mai ales, cum trebuie să ajung. În Athos afli foarte uşor de cât ai trebuinţă ca să fii fericit. De cât de puţin ai nevoie ca să-ţi do­bândeşti pacea lăuntrică. Şi uite-aşa, încet-încet (siga-siga, cum zice grecul), am ajuns să trăiesc între două lumi: cea de acolo şi cea de aici. Şi pentru că în cea de aici zbuciumul e prea mare, am mare trebuinţă ca să mă liniştesc acolo.
Iar ca să închei, am să vă mărturisesc că tot în Athos am aflat un cuvânt al lui Evagrie Ponticul, pe care mi l-am ales drept motto pentru viaţa mea: „Ori vei face ce vrea Dum­­nezeu, ori vei primi ce nu vrei tu”… Doam­ne ajută!

Text apărut în Formula As nr. 1274, 6 – 13 Iulie 2017. Preluare de pe blogul lui Claudiu Târziu.
Foto (1). George Crasnean – dec. 2015 / (2). Schitul Prodromu / (3). George la Agia Anna / (4). Icoana Maicii Domnului – Paramythia de la Vatopedi / (5). George alături de Avva Petroniu Prodromitul, 2008.

Mulțumim lui Claudiu Târziu pentru îngăduința de prelua interviul realizat cu George Crasnean pe Blogul Sfântul Munte Athos.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Teodosie Dionisiatul (~1949)

Unul dintre cei mai simpli şi mai plini de har monahi ai mănăstirii Dionisiu este părintele Teodosie. De obârşie din Tesalonic, are acum, în 1999, aproximativ 50 de ani. A trăit mai bine de douăzeci de ani în mănăstirea sa şi a slujit la numeroase ascultări, atât în mănăstire, cât şi în afara ei. Acum însă se află la casa părintească, cu binecuvântarea mănăstirii sale, pentru a o îngriji pe mama sa, care se află în ultima perioadă a vieţii sale pământeşti, deoarece nu mai are alt copil în afară de el şi nici altă rudenie.

Când m-am întors la mănăstirea Dionisiului, în 1999, ca un simplu închinător, l-am întâlnit iarăşi pe părintele Teodosie. I-am propus atunci să-mi vorbească despre părinţii mănăstirii lui, precum şi de alţi călugări pe care îi cunoscuse. A primit cu multă bucurie. În plus, mi-a spus că vrea să-mi vorbească şi de steaua nou-răsărită pe firmamentul Bisericii într-una din mănăstirile insulei Kalimnos. Aceasta este Cuvioasa Pelaghia pe care părintele Teodosie a avut-o povăţuitoare duhovnicească mai bine de zece ani.

– Părinte Teodosie, spuneţi-ne ceva, mai întâi, despre asceza pe care o fac părinţii de astăzi din mănăstirea dumneavoastră.

– Cu adevărat, mulţi părinţi s-au nevoit în mănăstirea noastră, aşa cum este astăzi Gheron Theoclit, precum şi Bătrânelul nostru drag, fostul egumen Haralambie, care într-adevăr s-au nevoit pentru sfinţirea sufletelor lor. Cel din urmă, părintele Haralambie, este monah al faimosului nevoitor din veacul al XX-lea, Gheron Iosif Isihastul. Au trăit împreună în peşterile de la Sfânta Ana Mică, apoi s-au mutat la Nea Skiti. De acolo, ucenicii Bătrânului Iosif s-au împrăştiat în diferitele laturi ale Sfântului Munte şi fiecare şi-a organizat propria lui obşte. Ne spunea părintele Haralambie despre Stareţul său, Gheron Iosif, că a făcut multe tămăduiri miraculoase numai şi numai cu rugăciunea lui Iisus. Toţi câţi făceau ascultare de poruncile lui se vindecau, iar ceilalţi care păstrau câte ceva din voia lor proprie, nu. Un alt părinte apostolic al veacului nostru este părintele Efrem Katunakiotul. L-am vizitat de multe ori. Întotdeauna ne sublinia importanţa ascultării. Ne spunea: „Am venit aici ca să facem ascultare, n-am venit ca să facem rugăciune. Ascultarea naşte rugăciunea. Şi dacă ai rugăciune, să ştii că ea provine din ascultare. Din ascultare provin toate celelalte virtuţi: lacrimile, bucuria inimii, curăţirea sufletului ş.a.m.d.”. Odată l-am întrebat la spovedanie dacă, după mărturisirea păcatelor, acestea pleacă din suflet şi toate urmele lor sunt curăţite. Mi-a răspuns că păcatele pleacă toate, dar rămân urmele rănilor. Atunci eu iarăşi l-am întrebat: „Cum se face că pleacă păcatele, iar urmele rămân. Ce să facem ca să se curăţească cu desăvârşire omul?”. El mi-a răspuns: „Copilul meu, lacrimile pocăinţei şterg toate întinăciunile şi urmele răutăţilor dinlăuntrul nostru, dar să ştii că lacrimile provin din rugăciune, iar rugăciunea din ascultare.”

Odată mă aflam la mănăstirea Maicii Domnului Eleusa din Kalimnos. Mă cunoşteam cu o monahie, Pelaghia, pe care o am de atunci ca pe mama mea duhovnicească. Am mers la acea mănăstire şi, în timp ce vorbeam cu ea, dintr-odată m-a cuprins o negrăită pace înlăuntrul meu. Mi-am adus aminte atunci de cuvintele lui Hristos către apostoli: „Pacea Mea dau vouă” (In 14, 27). M-am întors şi i-am zis maicii: „Tu ai asemenea har şi poţi să-l dai şi altora?”. Ea cumva s-a fâstâcit, a stat puţin şi apoi a spus: „Dacă te apropii de un om şi are ceva, atunci şi tu te împărtăşeşti oarecum de ceea ce are el”. Despre această maică am multe să povestesc. Are atâta îndrăzneală către Domnul, încât cu rugăciunea ei poate să rezolve orice dificultate de-a mea, oriunde m-aş afla, şi atunci când o chem în rugăciune, vine îndată şi mă ajută în chip miraculos, iar prin har îmi dezleagă toate problemele. O pildă să-ţi dau. Mă aflam odată într-o chilie de la Kavsokalivia. N-o să-ţi spun acum numele ei. Am rămas acolo trei zile. Mă aflam într-o stare plină de deznădejde, deoarece eram năpădit de peste tot de pureci şi nu mai aveam nici un pic de stare. Bătrânul Chiliei aceleia mi-a spus: „Lasă ca să ne înţepe puţin, ca să nu ne lenevim la rugăciunea lui Iisus!”. Eu însă, chiar din prima seară, am fost atât de atacat de pureci, încât nici nu am putut să dorm. Durerile trupului erau insuportabile. O aveam pe maica aceea ca pe o mijlocitoare către Dumnezeu şi am început s-o strig în ajutor: „Maică Pelaghia, vino să mă slobozeşti de ispită, mă mănâncă purecii!”. După puţin timp, am auzit ca un fel de vijelie de vânt care a intrat în chilia mea şi încet-încet întregul meu trup a fost slobozit de tirania purecilor. În scurt timp, nu a mai rămas nici unul dintre aceşti tâlhari. Eram pe atunci încă mirean. L-am slăvit pe Dumnezeu. După aceea, m-am gândit să merg la mănăstirea ei din Kalimnos. După câteva luni, m-am dus. Am găsit-o şi i-am spus că rugăciunea ei m-a izbăvit de pureci. Atunci ea mi-a răspuns:

– Tu, copilaşul meu, să ştii că te am ca pe fiul meu duhovnicesc. Ori de câte ori mă chemi în rugăciune, îndată vin lângă tine şi te ajut.

– Bine, dar eu mă aflam la Sfântul Munte, iar tu eşti femeie, cum ai putut să intri acolo?

– M-am dus, cu puterea lui Dumnezeu!

– Şi cum ai putut să urci pe potecile acelea grele ale Athonului, mai ales că ai un picior mai scurt şi una din mâini îţi este pe jumătate paralizată?

– Mie, copilaşul meu, să ştii că Dumnezeu mi-a dat alte picioare şi am ajuns la Kavsokalivia.

Eu nu vizitasem toate sihăstriile şi toate laturile Schitului Kavsokaliviei şi atunci cum să nu mă mir să aud că o bătrânică pe jumătate paralizată mi-a descris cu toate amănuntele acest Schit. Ca să mă încredinţez că toate câte mi le-a spus erau adevărate, data următoare când m-am dus la Kavsokalivia am vizitat toate locurile pe care Bătrâna Pelaghia mi le descrisese. Erau exact aşa cum mi le-a spus ea. Cât sunt de minunate lucrurile Tale, Doamne! După aceea, am întrebat-o pe maică:

– Spune-mi, maică, cum ai reuşit să alungi purecii?

– Iată, am venit lângă tine, copilul meu. Purecii pe care îi aveai erau ghearele diavolului. Nu-i plăcea diavolului pelerinajul tău la Sfântul Munte. A vrut să te alunge şi să te întorci iarăşi în lume. Purecii ăia, să ştii că erau cu miile pe tine!

– Şi apoi, am întrebat-o, ce s-a întâmplat, maică?

– Apoi, am ridicat mâinile mele către Hristos şi i-am zis: „Hristoase al meu, ia de pe el purecii şi omoară-i…”

Atunci am văzut, continuă maica, purecii plecând de pe întreg trupul tău. M-am temut atunci ca nu cumva această ceată drăcească sub forma purecilor să tăbărască pe trupul Stareţului Chiliei. Dacă s-ar fi întâmplat aceasta, e sigur că el ar fi părăsit Chilia de frica lor. Dar slavă lui Dumnezeu, prin intervenţia dumnezeiască a plecat toată acea ceată drăcească. Apoi s-a auzit un glas care mi-a spus: „Acum patul lui Teodor – aşa mă numeam eu ca mirean – s-a curăţit cu desăvârşire”. Atunci şi tu ai putut să te odihneşti câteva ore. Ştiu că nu dormiseşi de trei zile.

– Ce lupte duhovniceşti a dus maica Pelaghia?

– Ea, de la vârsta de doi ani, s-a aflat în mâinile duhovnicului ei. Mama ei a dus-o la acesta ca să o înveţe să se spovedească de mică. Astfel, înlăuntrul ei a fost sădită credinţa în Dumnezeu, în Maica Domnului şi în Biserică. De aceea, de mic copil s-a învrednicit să o vadă adesea pe Maica Domnului şi să o simtă ca pe măicuţa ei. De mai multe ori le-a spus părinţilor ei: „O iubesc pe Maica noastră cea Mare şi vreau să stau în braţele ei”. De mic copil mergea în biserica satului ca să aprindă candelele. Deoarece era mică de statură însă, din pricina vârstei, nu ajungea la candele şi folosea o scară. Atunci i s-a arătat Maica Domnului şi i-a ţinut scara. Copiliţa a întrebat-o:

– De ce ai venit să-mi ţii scara?

– Dacă nu aş fi ţinut-o, copilul meu, să ştii că de multe ori ai fi căzut.

Ascultă, continuă părintele Teodosie, şi altă întâmplare. Când mama ei a adormit, Bătrâna Pelaghia era pe atunci de 12 ani, o fetiţă. Mama ei a fost o femeie sfântă, avea duhovnic şi cu multă bucurie şi-a predat copilul lui Hristos şi Maicii Domnului. Înainte să moară, a venit Maica Domnului s-o viziteze. Atunci femeia i-a spus: „Preasfânta mea Stăpână, ce se va întâmpla cu Ecaterina, care este încă un mic copil? Lasă-mă încă să mai trăiesc ca să o cresc, şi după aceea, ia-mă!”

– Pe Ecaterina ta, îi răspunse Maica Domnului, să ştii că o voi creşte eu. M-a avut şi mă are de acuma ca mamă a ei de două ori, o voi îngriji ca şi tine, ba încă chiar mai bine.

Într-adevăr, mama Ecaterinei a murit, iar Preasfânta Stăpână a luat-o pe copilă în paza ei. La Crăciun, pe când trăia încă, mama Ecaterinei obişnuia să îi facă daruri şi mâncare bună. Acelaşi lucru îl făcea şi Maica Domnului. Pe o farfurie rotundă îi punea adesea dulciuri, mâncare bună şi alte daruri. Toate acestea în chip minunat. Înainte să devină schivnică, a văzut-o în biserică pe Maica Domnului, care a chemat-o aproape de ea ca să îi arate schima pe care o va lua. Pe atunci sora de mănăstire Ecaterina a văzut schima şi s-a uimit foarte tare, deoarece schima era plină de lumină dumnezeiască şi cerească.

– O, Preasfânta mea Stăpână, zise Ecaterina, dă-mi îndată darul acesta!

– Nu încă, dar ţi-o voi da peste şase luni, a zis Maica Domnului.

Şi într-adevăr, duhovnicul a chemat-o şi după şase luni i-a dat schima cea îngerească şi dumnezeiască. După ce a luat marea şi îngereasca schimă, făcea mii de metanii şi spunea lui Hristos plângând: „Hristoase al meu, eu sunt o copilă foarte săracă, dar îţi făgăduiesc să fac tot ce pot ca să-ţi fie pe plac. Dar vreau ca şi tu, Hristoase al meu, să-mi dai trei harisme. Întâi, să-i văd pe bărbaţi ca pe nişte urşi, nici să nu mă smintesc de ei şi nici eu să nu îi smintesc pe dânşii. A doua, să am rugăciunea inimii şi să fiu împreună cu Tine zi şi noapte, neîncetat. Şi a treia, să nu mă întind deloc pe pat.” Aşa se face că nu s-a mai întins pe pat de la vârsta de 16 ani până la cea de 76. Când şi-a terminat rugăciunea aceasta, Domnul a coborât şi i-a spus: „Copilul meu, Pelaghia, tot ce mi-ai cerut, de astăzi vei avea”. Şi într-adevăr, ce lupte a făcut, ce ispite şi bătăi a răbdat de la demoni, dar şi ce mângâieri duhovniceşti a avut! În fiecare seară avea împreună cu ea trei sfinţi: pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie şi pe Sfântul Tămăduitor Pantelimon.

Acum să-ţi spun cum a primit din belşug harul Sfântului Duh, pentru că atunci când intram în chilia ei, întotdeauna aceasta era plină de bună mireasmă duhovnicească. Eu mi-am dat seama că această mireasmă provenea de la însăşi maica, dar nu am îndrăznit să-i spun ceva. Mă cunoşteam cu ea de mai bine de şase ani. Ea a început să aibă încredere în mine şi să-mi spună mai multe din lucrurile de taină ale vieţii ei. Mă duceam la mănăstirea ei de la Tesalonic de patru ori pe an. Mă considera copilul ei duhovnicesc, iar eu o numeam mama mea.

– Ce este asta ce răspândeşte bună mireasmă în chilia ta, maică? am întrebat-o.

– Uite, copilaşul meu, am aici nişte tămâie.

Tămâie însă ea nu ardea şi n-am văzut în chilie nici scrum şi, de fapt, nici tămâie. I-am spus atunci:

– Maică, sunt de atâţia ani împreună cu tine şi te iubesc ca pe mama mea. Acum am îndrăzneală ca un fiu al tău duhovnicesc şi te rog să nu-mi ascunzi nimic. De unde vine această mireasmă şi cum ai dobândit-o?

A râs, a stat puţin pe gânduri, şi-a acoperit faţa cu broboada şi mi-a spus:

– Nu vreau să-ţi spun, fiindcă mă tem să nu o pierd.

Era o monahie foarte smerită, a fost şi stareţă şi avea treisprezece uceniţe în vremea aceea. După multe stăruinţe şi răbdare din partea mea, mi-a spus:

– Ascultă, copilul meu, mai demult a trecut pe aici un teolog şi a predicat. Atunci mi-a spus: „Dacă nu dobândim harul Sfântului Duh, n-am făcut nimic în viaţă”. Atunci eu am început s-o rog pe Maica Domnului să-mi trimită în mod simţit pe Sfântul Duh, fără întreruperi sau scăderi. Într-o zi, după dumnezeiasca Liturghie, am intrat în Sfântul Altar (avea citită rugăciune pentru aceasta de către arhiereu), ca să aranjez anumite lucruri. Atunci am văzut înăuntru o pasăre. „Cum de pătrunsese această pasăre în Sfântul Altar?”, mă gândeam. „Nu cumva să facă vreo stricăciune.” Şi astfel, gândindu-mă, am încercat să o prind cu mâinile şi să o dau afară. După puţin, văd că pasărea zboară şi se aşază tocmai pe Sfântul Potir şi intră înăuntru. Mi-am dat seama atunci despre ce fel de pasăre era vorba. Dar această întâmplare mai presus de fire mi-a dat o asemenea bucurie, încât numai eu pot să cunosc în întregime măreţia ei. După puţin timp, pasărea a ieşit din Sfântul Potir şi s-a aşezat pe umărul meu. După aceea, pasărea a intrat în gura mea, a pătruns în inimă, şi de atunci o simt că a rămas acolo.

– Şi acum poţi vorbi cu Dumnezeu în orice moment vrei?

– Da, aşa cum vorbesc cu tine, mi-a zis ea, tot aşa vorbesc şi cu Dumnezeu. Îi spun şi Îi cer tot ce vreau şi, potrivit cu folosul sufletelor noastre, Domnul mă aude şi îmi face voia. Dar ce război îmi duceau demonii în fiecare zi, nu pot să descriu! Mă trăgeau de haine, îmi aruncau şiragul de metanii departe, mă loveau, încercau să împiedice rugăciunea inimii, iar alteori strigau furioşi: „Ne-ai înnebunit, ne-ai înnebunit…”.

De multe ori, continuă să istorisească părintele Teodosie, în timpul nopţii cobora din cer ca un stâlp luminos de foc şi strălucea în chilia ei. În mijlocul acelei lumini uneori se arăta Hristos, Care cobora la ea şi o binecuvânta. Uceniţele ei au întrebat-o:

– Ce lumină era aceea care se vedea noaptea în chilia ta?

Iar ea le-a răspuns cu smerenie:

– Nu a fost nimic, mi-a căzut ceva pe jos şi am aprins lanterna ca să găsesc.

Când mama monahiei Evsevia era pe moarte, s-a petrecut următoarea întâmplare. Maica Pelaghia a chemat-o la ea pe monahia Evsevia şi i-a spus:

– Ieri seară am văzut îngerii coborând la voi în sat şi stând deasupra casei tale. Am văzut că au luat sufletul mamei tale şi l-au dus la tronul lui Dumnezeu. Mama ta, să ştii că este foarte bine, aşezată în rai, împreună cu Hristos, şi nu trebuie să te întristezi deloc. Dimpotrivă, să te bucuri, pentru că şi ea se roagă acum pentru noi. Scopul pentru care a venit pe pământ a fost împlinit, adică să stea acum de-a dreapta Celui Preaînalt.

Dimineaţa au dat telefon de acasă şi au înştiinţat-o pe monahia Evsevia că mama ei murise.

Ori de câte ori veneam, părinte Damaschin, în chilia maicii Pelaghia, totul era plin de bună mireasmă, cum ţi-am mai spus. Odată discutam împreună cu ea şi, după ce am terminat, am zis şi eu înlăuntrul meu cu gândul: „Sfinte Ierarhe Nectarie, soleşte pentru noi!”. În această clipă, ea a zâmbit. I-am spus:

– De ce râzi?

– Pe care sfânt l-ai chemat ca să se roage pentru noi?

– Eu ştiu pe care sfânt l-am rugat, dar tu să-mi spui ce ai văzut şi cum ai aflat că m-am rugat la un oarecare sfânt?

– Ascultă, copilaşul meu, atunci când ai spus în taină rugăciunea ta, l-am văzut pe Sfântul Nectarie ridicându-şi mâinile şi rugându-se lui Hristos pentru noi.

Într-unul din numeroasele pelerinaje pe care le-a făcut la Sfintele Locuri, s-a dus şi la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul. A luat atunci o lumânare şi a vrut să o pună în sfeşnic. În clipa aceea, a văzut încă o mână omenească care împreună cu a ei a luat lumânarea şi a aşezat-o în sfeşnic. Acelaşi lucru l-a văzut şi o altă monahie care era acolo şi care n-a vrut s-o mai lase în nici un chip să plece. I-a spus: „Mâna lui Hristos a venit şi ţi-a luat lumânarea din mână ca s-o aprindă. Dar ce fel de om eşti tu, maică? Rămâi împreună cu noi!” Acolo, la mănăstirea Hozeva, fericita maică Pelaghia a rămas de multe ori, pentru că în acel loc Dumnezeu îi descoperea multe taine.

Ca mirean ce încă eram, am cumpărat odată un autoturism. I-am spus: „Fă, maică, puţină rugăciune, ca să fie o maşină bună, să nu mi se strice pe drumuri şi să mă păzească Dumnezeu de pericole.” Atunci ea a început să-mi descrie maşina: „Este albă, cutare marcă, are cutare icoane înăuntrul ei, ş.a.m.d.”.

Odată călătoream cu mama mea la o mănăstire. La o curbă, trebuia să schimb caseta pe care noi o ascultam şi cu cealaltă mână să ţin volanul. În mod ciudat, volanul a început să se rotească singur şi să conducă maşina, fără ca eu să înţeleg cum.

– Ţi-aduci aminte, mi-a spus ulterior maica, atunci când mergeai la cutare mănăstire şi la o anumită curbă te-ai aplecat să schimbi caseta, iar maşina era să părăsească drumul? Te-am văzut cum călătoreşti, am văzut pericolul şi am venit să te ajut.

Odată a venit un monah care vizitase întreg Sfântul Munte şi niciunde nu-şi găsise loc de odihnă duhovnicească. Apoi a călătorit prin toate insulele Mării Egee, în Dodecanez, în Patmos, şi în cele din urmă a ajuns la Kalimnos. Eu atunci am primit binecuvântare să rămân singur într-o Chilie care se cheamă a Sfintei Treimi şi este în preajma mănăstirii maicii Pelaghia. Părintele Gherasim, un cunoscut de-al meu, mi-a dat telefon să-l ţin pe acest monah acolo, în sihăstria Sfintei Treimi. L-am primit şi, deoarece eu eram mirean, iar acela monah, am făcut ascultare. Aşa că făceam toate treburile casei. Într-o zi i-am spus:

– Aş vrea să fac o plimbare pe malul mării.

Dar el s-a împotrivit, zicându-mi:

– Eu sunt aici responsabil, aşa că nu te las să mergi.

– Nu te-am adus aici eu ca să-mi fii stareţ şi nici duhovnic, ci dacă vrei să faci pe stareţul, să ştii că plec pe dată la Mănăstirea Sfântului Pantelimon.

Am plecat, dar înlăuntrul meu eram tulburat. Iau telefonul şi o sun pe maica Pelaghia. Fără să apuc eu să zic ceva, mi-a spus ea toată păţania şi că mi s-a întâmplat aceasta, deoarece n-am întrebat-o, ca să aflu care e voia lui Dumnezeu. Mi-a spus, aşadar, că nu era voia lui Dumnezeu ca să-l iau pe acel monah la Sfânta Treime. Atunci i-am spus că sunt plin de tulburare. „Bine, mi-a zis ea, închide telefonul şi aşteaptă!”. Ea a început atunci să se roage şi o negrăită bucurie m-a cuprins în întregime în scurt timp. Dar ce putere are rugăciunea ei! Să-i răspundă Dumnezeu la orice lucru cere!

Altă dată mi-am programat să merg în Kalimnos pe 28 octombrie, atunci când avem zile libere. Mi-am orânduit lucrurile, mi-am luat liber pentru o săptămână de la serviciu şi am hotărât să-mi cumpăr bilet de avion. Era însă cu neputinţă să găsesc un bilet din cauza mulţimii mari de călători. Totuşi, într-o seară, a venit la mine acasă o doamnă de la Biroul de Voiaj al Companiei de Transport Aerian şi mi-a spus: „Du-te acum îndată la Biroul de Voiaj, pentru că s-au găsit biletele tocmai pentru orele şi zilele în care ai cerut!”. Într-adevăr, Dumnezeu a făcut o minune şi, cu rugăciunile maicii Pelaghia, am putut cumpăra biletul de avion ca să mă duc s-o vizitez.

Am ajuns la mănăstirea ei şi i-am cerut lămuriri pentru modul minunat în care am găsit biletul de avion. Ea a râs, şi-a acoperit faţa cu broboada şi în cele din urmă mi-a spus:

– Tu ştii că eu mă rog pentru tine. Într-o zi, rugăciunea mi-a spus că Teodor vrea să vină aici. Eu m-am bucurat. Altă dată, când m-am rugat, mi-a spus rugăciunea că Teodor vrea să vină, dar nu găseşte bilet. Atunci m-am dus la Sfinţii Apostoli, care au cutreierat lumea ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos, şi le-am spus: „Sfinţilor Apostoli, care aţi umblat prin toată lumea, nu puteţi să găsiţi un bilet pentru copilul meu, Teodor, ca să vină lângă mine?”. Uite, aşa s-au găsit biletele şi ai putut să vii. Când ai găsit biletul, mi-a zis maica, Hristos m-a înştiinţat iarăşi la rugăciune, şi atunci am aşteptat ca să ajungi.

Ce să-ţi mai spun, părinte Damaschin, îndrăzneala ei către Dumnezeu, smerenia ei, ce lucruri minunate! Într-o zi, mi-a spus:

– Să ştii că am văzut astăzi sufletul tău plin de necurăţii, dar m-am rugat şi l-am făcut curat. Nu ai simţit nimic?

– Maica mea, să ştii că ceva am simţit, o bucurie duhovnicească şi o putere care vine şi acoperă capul meu, şi nu pot să spun nimic despre aceasta. „Cel ce înţelege să înţeleagă…”

O doamnă evlavioasă cunoscută maicii Pelaghia dorea să ducă în America o icoană a Sfântului Dimitrie ca s-o vândă. Bătrâna Pelaghia însă i-a spus să n-o vândă în America, pentru că acolo catolicii şi protestanţii nu cinstesc icoanele sfinţilor noştri. Doamna aceea a acceptat. Maica a cumpărat ea icoana şi a aşezat-o la închinat în bisericuţa Sfântului Dimitrie, care se află în incinta mănăstirii ei. Această bisericuţă a fost construită cu materiale pe care maica însăşi le-a cărat în spate când era tânără monahie. Atât de mult s-a bucurat Sfântul Dimitrie de această icoană, încât în noaptea aceea i s-a arătat în somn maicii Pelaghia şi i-a spus: „M-ai îndatorat foarte mult cu ceea ce ai făcut. Când sufletul tău va pleca din trup, să ştii că eu voi veni să-l iau şi să-l înfăţişez înaintea lui Dumnezeu, şi să-L rog din adâncul inimii ca să te pună în cel mai bun loc.”

„Altă dată, mi-a spus maica Pelaghia, au venit doi demoni care m-au bătut atât de mult, încât m-au schilodit, de şchiopătam. Niciodată n-am mâncat atâta bătaie de la demoni ca în acea noapte. Am început să plâng şi, în timp ce plângeam, mi-am ridicat privirile şi am văzut icoana Maicii Domnului: Of, Maica mea, i-am spus, vezi ce mi-au făcut? În clipa aceea, Maica Domnului a coborât din icoană şi a stat lângă mine. M-a întrebat: Unde te-au lovit, copilul meu, Pelaghia? Şi îndată m-a binecuvântat şi toate durerile au încetat.”

Odată, duhovnicul mănăstirii, părintele Kiril, s-a îmbolnăvit. El, mai demult, venise în vizită la Sfântul Munte. Aici primise darul Sfântului Duh şi însăşi Maica Domnului l-a povăţuit să meargă în Dodecanez şi să-i sprijine acolo pe creştinii ortodocşi. Aşadar, el a venit în insulele noastre, şi printre primele sale uceniţe au fost maica Pelaghia şi verişoara ei. Atunci când s-a îmbolnăvit, părintele Kiril a fost internat la spitalul din insulă. Maica Pelaghia a făcut rugăciune pentru el cu şiragul de metanii în acea seară. În clipele în care făcea rugăciunea cu şiragul de metanii, a văzut că boabele se transformau în flori bine mirositoare. Îndată a apărut şi îngerul Domnului şi i-a spus: „Ia aceste flori şi du-le la duhovnicul tău la spital!”. El a primit florile şi s-a minunat de întâmplarea aceasta.

            Acolo unde se află mănăstirea maicii Pelaghia este o zonă de deşert şi lipsită de apă, astfel încât nu creşte aproape nimic. Odată, maica dorea să mănânce vinete. Şi-a luat şiragul de metanii şi a început să se roage Sfântului Gheorghe, strigându-l: „Hei, tu, Sfinte Gheorghe, n-ai putea, tu cu calul tău cu care alergi peste tot să-mi găseşti nişte vinete? Sunt de atâtea zile nemâncată şi aş vrea să mănânc vinete.” O femeie din satul vecin, care avea în grădina ei vinete, a auzit atunci o voce bărbătească puternică strigându-i la ureche: „Strânge vinetele şi du-le repede la maica Pelaghia de la mănăstire!”. Într-adevăr, femeia a luat vinetele şi le-a pus la picioarele maicii, fiind în mod vădit nedumerită. A întrebat-o:

– Cine a fost bărbatul acela care a venit şi mi-a poruncit, fără ca să-l văd, să-ţi aduc vinetele, Maică Stareţă?

– Nu ştiu, nu ştiu, ce-mi tot spui, copilul meu, a zis Stareţa. Nu ştiu cine te-a înştiinţat ca să le-aduci.

Astfel de întâmplări din viaţa ei, părinte Damaschin, sunt nenumărate. Nici nu pot să mi le-aduc aminte pe toate. Multe le-am scris deja şi poate că se vor tipări vreodată dimpreună cu sfânta ei viaţă acolo, la mănăstirea Maicii Domnului Eleusa din Kalimnos. Înainte de sfârşitul vieţii ei pământeşti, Dumnezeu a îngăduit să aibă şi un atac cerebral, pentru ca ea să strălucească şi mai mult în slava cea cerească.

– Simţiţi prezenţa ei lângă dumneavoastră şi după adormirea ei, părinte Teodosie?

– Da, şi în mod foarte regulat. O chem în rugăciunile mele şi îi simt ajutorul. Ea este adevărata mea mamă, şi chiar mai mult decât o mamă. Dumnezeu nu caută la faţă. După măsura în care ne nevoim, ne dă şi darurile sale duhovniceşti. Gherontisa Pelaghia a avut multă răbdare în întristări şi în ispite. A dus lupte pline de biruinţă împotriva demonilor. Li s-a împotrivit cu un cuget foarte bărbătesc. Rugăciunea ei pentru lume era neîncetată. În loc să doarmă pe pat, stătea câte două-trei ore pe noapte pe un scaun ca să se odihnească puţin, iar restul orelor se ruga neîncetat. Hristos şi ea erau una. Se săvârşise o unire ipostatică între Ziditor şi zidirea Lui prin harul Preasfântului Duh. Odată m-am dus la mănăstirea ei şi nu eram spovedit. Atunci ea mi-a spus:

– Teodore, Teodore, văd mărăcini în jurul tău.

– Ce este aceasta ce-mi spui, maică? Vezi pe îngerul meu sau pe diavolul care mă împiedică?

– Pe amândoi îi văd, copilul meu, mi-a răspuns.

Oricând voia, maica Pelaghia putea să viziteze Raiul. Avea legături prieteneşti cu toţi sfinţii. Vorbea cu Maica Domnului şi o ruga pentru orice întâmplare din viaţa ei sau a altor oameni. Era unită cu lumea cea cerească. Tot ceea ce cerea de la Hristos, primea. Nu avea nevoie să facă nici o călătorie, mergea cu duhul oriunde voia, oricând dorea şi rămânea oricât timp dorea. S-avem parte cu toţii de rugăciunea ei şi să o rugăm să mijlocească la Domnul pentru mântuirea noastră! Amin. Ca om, Gherontisa Pelaghia s-a născut în 1910 şi a adormit în 1986, la Kalimnos.

– Părinte Teodosie, vă mulţumesc foarte mult pentru minunatele istorisiri pe care ni le-aţi făcut despre această cuvioasă a Bisericii noastre, maica Pelaghia. Sunt atât de bucuros că Dumnezeu şi în zilele noastre arată sfinţi atât de mari şi bine plăcuţi Lui, mai cu seamă când e vorba de o femeie, adică de un vas mai slab. Slavă lui Dumnezeu pentru toate şi mulţămiri neîncetate Maicii Domnului şi Tatălui ceresc pentru maica Pelaghia pe care a dăruit-o Bisericii ca mijlocitoare! Rugaţi-vă şi pentru noi, părinte Teodosie!

– Domnul să fie cu voi şi maica Pelaghia să ne ajute cu rugăciunile ei pe toţi!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 43-58, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.