Pelerinaj la Muntele Athos (11 – 17 decembrie 2015). [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Vineri, 11 decembrie 2015 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 12.00) pe traseul Rm. Vâlcea – Piteşti – București (aprox. 17.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranoupolis

Sâmbătă, 12 decembrie 2015 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Chilia sârbească Sf. Sava – Typikario (închinare la Icoana Maicii Domnului – Galactotrofusa – Maica Domnului care alăptează). Drumeție (fără bagaj) până la Măn. Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Odihnă la arhondaric. Priveghere pentru prăznuirea pe calendarul vechi a Sf. Apostol Andrei, protectorul Schitului. Schitul Sf. Andrei – Serai (cazare).

Duminică, 13 decembrie 2015 (ziua 3): Karyes – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul (dacă este disponibil). Schitul Prodromu (cazare).

Luni, 14 decembrie 2015 (ziua 4): Schitul Prodromu. Drumeție o oră până la Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița). Marea Lavră (cazare)

Marți, 15 decembrie 2015 (ziua 5): Marea Lavră. Se închiriază un maxi taxi local pentru 6-7 ore pentru a vizita Mănăstirea Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Vatopedi (cazare).

Miercuri, 16 decembrie 2015 (ziua 6): Mănăstirea Vatopedi – Dafni – Ouranopoli (cazare în camere cu 2-3 paturi).

Joi, 17 decembrie 2015 (ziua 7): Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic via Mănăstirea Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Se va ajunge în București în noaptea de 18 decembrie – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu.

Preț: 295 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Plecare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile și schiturile din Sfântul Munte oferite gratuit de obștile athonite / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Cuvânt al Părintelui Zaharia Zaharou de la Essex către rudele celor ce au murit în tragedii

— Părinte Zaharia, mi-aţi împărtașit o întâmplare din viaţă dumneavoastră când, pe neaşteptate, aţi fost pus în situaţia de a mângâia un număr important de oameni după o mare tragedie. Unii dintre noi ne supărăm atunci când suntem rugaţi ca în ultimul moment să rostim o predică la Evanghelia zilei. Însă, Părintele Zaharia a fost invitat să slujească Liturghia la o biserică şi, după ce a predicat, preotul paroh l-a rugat să rostească şi un cuvânt de mângâiere pentru un număr de familii care veniseră la biserica la puţină vreme după ce avusese loc prăbușirea unui avion în care îşi pierduseră viaţă mulţi dintre cei dragi ai lor.

Şi, cu adevărat, Dumnezeu l-a folosit pe Părintele Zaharia şi i-a dat cuvânt de mângâiere pentru acei oameni. Cred că le-ar fi de folos fraţilor să audă aceste cuvinte, pentru că de multe ori suntem puşi în situaţia de a mângâia nu doar oameni de nouăzeci de ani care mor împăcați, ci şi oamenii în viaţă cărora s-au petrecut adevărate tragedii, precum moartea neaşteptată a celor dragi. Marile tragedii sunt momente în care credinţa oamenilor este pusă la încercare. Aţi vrea să le împărtăşiţi şi fraţilor cuvintele pe care le-aţi spus atunci?

— Acum un an şi ceva, un avion al companiei cipriote Hellios s-a prăbuşit cu puţin înainte de a ajunge la Atena şi toţi pasagerii, marea majoritate ciprioţi, au murit. La câteva săptămâni după acest accident, am mers în Cipru şi am slujit Liturghia la o biserică al cărei preot este un bun prieten de-al meu, un om minunat şi foarte milostiv, care încearca să-i ajute pe toţi cei care vin la biserica lui. Ba mai mult, cu banii pe care i-a moştenit de la tatăl său a construit, pe lângă biserica din oraşul său, şi alte nouă biserici, în Africa Centrală. Preotul m-a rugat să ţin predică şi când am terminat de predicat mi-a spus: „Ştiţi, Părinte, acum în biserică sunt mulţi oameni care poartă doliu şi care ar dori un cuvânt de mângâiere pentru că şi-au pierdut întreagă familie, pe toţi cei dragi ai lor, în acel accident de avion.”

A fost un moment extrem de greu, nu ştiam ce să le spun: cum poţi să mângâi pe cineva dacă tu însuţi nu ai trecut printr-o suferinţă şi mai mare decât a persoanei pe care vrei să o mângâi? Dacă încerci să mângâi pe cineva fără să fi suferit tu însuţi, cuvintele tale sună fals. De aceea, dacă nu există în viaţă noastră o suferinţă fără de voie, să încercăm să ne pricinuim noi înşine o oarecare suferinţă de bunăvoie. Trebuie să ne străduim să dobândim această dimensiune în viaţă noastră. Nu ştiam ce să le spun, dar dintr-o dată mi-au venit în minte două întâmplări din viaţă mea.

Odată mă întorceam cu avionul din Grecia în Anglia şi la jumătatea distanţei s-a stricat unul dintre motoare. Stewardesele alergau în sus şi în jos pe culoar şi scoteau lucrurile aflate în compartimentele pentru bagaje, aruncându-le sub scaune. Nu voiau să ne spună ce se întâmplă, dar repetau mereu: „Puneţi-va centurile de siguranţă! Puneţi-va centurile de siguranţă!” Eu am „mirosit” că ceva nu era în regulă şi m-am desprins de ceea ce se întâmplă în jurul meu; am închis ochii şi m-am gândit: „Acum trebuie să-I spun Domnului ultima mea rugăciune. Se pare că a venit clipa în care întreaga mea fiinţare se va preschimba.” Şi am început a mă ruga ca şi cum aceasta ar fi fost rugăciunea mea cea de pe urmă.

Mai întâi, I-am mulţumit Domnului pentru toate: că m-a adus din nefiinţă la această viaţă, că mi-a dăruit harul Botezului, minunatul har al monahismului şi cel mai mare har care există pe pământ – preoţia. I-am mulţumit din inima pentru toate câte mi le-a dat din clipă naşterii mele şi pentru că mi-a călăuzit paşii spre un om aşa de sfânt precum Părintele Sofronie. I-am mulţumit pentru toate câte conştiinţa mea putea să le îmbrăţişeze, ca şi cum acela era ceasul meu de pe urmă, aşa încât să nu plec din lumea această fără să fi mulţumit Domnului pentru toate binefacerile Sale. Şi după ce I-am mulţumit Domnului, L-am rugat să-mi ierte toate păcatele săvârşite de la naştere şi până în acea clipă, ştiute şi neştiute, mărturisite sau nemărturisite, din ruşine sau uitare. Apoi m-am rugat pentru toţi cei pe care i-aş fi lăsat în urma mea, mai ales pentru Stareţul meu, Părintele Sofronie, care ştiam că s-ar fi întristat mai mult decât toţi, căci el mă trimisese în Grecia.

M-am rugat pentru toţi oamenii de care eram legat într-un fel sau altul şi, când am terminat, am închis pur şi simplu ochii şi am zis: „Doamne, Te rog primeşte-mă chiar şi aşa cum sunt.” După patruzeci de minute am aterizat la Tesalonic şi privind pe fereastră am văzut de-a lungul pistei un şir de maşini de pompieri. Le era teamă că avionul va lua foc în momentul aterizării, însă, slavă Domnului, am scăpat cu bine! Apoi, am aşteptat câteva ceasuri ca un alt avion să vină şi să ne ducă în Anglia. Imediat ce am ajuns la mănăstire, m-am dus să-l văd pe Părintele Sofronie şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Rugăciunile te-au salvat!” Chiar şi acum mă cutremur când mă gândesc la asta!

Celălalt episod din viaţă mea despre care le-am vorbit era legat de tatăl meu. Tată era ţăran, dar pentru acea vreme era foarte educat, învăţase la o şcoală americană şi cunoştea foarte bine limba engleză. Mai avusese nevoie doar de treizeci de lire pentru a trece un examen şi a deveni profesor, însă tatăl lui n-a vrut să-i dea aceşti bani pentru că i-a fost teamă că va părăsi satul şi pământul va rămâne nelucrat. Dorinţa bunicului a fost ca fiul lui să continue muncă la câmp. Însă tata avea o pasiune pentru cunoaştere, mai cu seama pentru limbile greacă şi engleză: orice ştia în greacă, considera că era necesar să ştie şi în engleză. Făcuse o pasiune pentru limbajul literar elevat: de câte ori citea un text în ştilul acesta, îl învaţă pe de rost, chiar dacă era vorba despre o satiră dintr-un ziar. Aşa a învăţat pasaje din Sfânta Scriptură şi chiar din scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, pentru că găsise cuvântul Sfântului plin de vigoare.

În 1974, turcii au invadat partea de nord a Ciprului şi i-au luat tatei tot pământul. I-au lăsat doar casa şi livada de portocali, care a rămas principala noastră sursă de venit. Mult s-a mai întristat tata, dar n-a avut ce să facă. După câţiva ani de adevărată întemniţare în propriul sat, a reuşit să iasă din Cipru pe motive medicale şi a venit să ne vadă în Anglia. A auzit cum ne rugăm la slujbe cu rugăciunea lui Iisus şi, cu durere în suflet pentru tot ceea ce pierduse şi pentru atmosfera de oprimare în care trăia în casa şi în satul lui, a adaptat această rugăciune potrivit nevoii duhului lui şi a început a se ruga aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu izbăveşte-ne pe noi de cotropitori.” Această avea să devină rugaciunea sa de toată vremea. După câţiva ani, a venit la mănăstire mama şi mi-a spus: „Dacă tatăl tău nu se va mântui, atunci nu ştiu cine se va mântui!” „Cum adică?”, am întrebat-o eu. „Jumătate din noapte se roagă cu rugăciunea lui Iisus”, mi-a răspuns ea. În cele din urmă, turcii au dărâmat şi gardul din jurul livezii pentru a putea trece cu animalele. Tata, când a văzut aceasta s-a prăbuşit, neputând nici să se împotrivească făţiş, nici să ia vreo altă măsură, căci ar fi fost prea primejdios. A suferit un infarct şi a fost dus la spital. Însă cu două zile mai devreme, când s-a dus la culcare, i-a luat mâinile mamei şi a început să i le sărute, zicandu-i: „Am fost eu, oare, vrednic ca Miltiades, tatăl tău, să-mi încredințeze un suflet aşa de ales care să-mi fie alături toată viaţă?” Şi cu lacrimi de recunoştinţă îi sărută mamei mâinile, ea, care dăduse dovadă de atâta curaj şi lepădare de sine. Mama nu l-a putut însoţi la spital pentru că trebuia să o îngrijească pe mama ei care era în vârstă de nouăzeci de ani şi pe care turcii o bătuseră de scuipa sânge. Aşa încât mătuşa a fost cea care a mers cu tată la spital.

Timp de două zile, cât a stat în spital, mătuşa l-a auzit cum rostea neîncetat: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul.” Felul în care se ruga se schimbase şi a murit cu rugăciunea pe buze. Mi-au dat telefon şi am plecat în Cipru să fac slujba de înmormântare. Turcii mi-au îngăduit să rămân în satul părintesc doar patru ore pentru că să-l îngrop pe tata. Apoi m-am întors la Nicosia şi de acolo am plecat spre Anglia. În ziua următoare a trebuit să slujesc Sfânta Liturghie la mănăstire. Tot timpul Liturghiei am auzit ca un clopot care-mi răsuna în inima: „E mântuit. E mântuit. E mântuit.” Nu-mi puteam opri lacrimile şi unul dintre stareții noştri, Părintele Simeon, văzându-mă în starea această, m-a întrebat: „Ce se întâmplă cu tine astăzi?“ „Îmi pare rău, nu mă pot abţine”, i-am răspuns eu. Cu această înştiinţare în inima că tata s-a mântuit am slujit întreagă Liturghie ca o slujbă de pomenire pentru el. După moartea tatei, mama s-a călugărit într-o mănăstire din Cipru. Nu am decât o soră, care este profesoară în Atena, aşa încât mama rămăsese singură în Cipru. A părăsit satul pentru că devenise prea bătrână. Din fericire am avut foarte buni prieteni, monahi şi monahii, care au avut grijă de ea. S-a călugărit şi şi-a trăit ultimii doi ani din viaţă ca monahie.

Într-o zi, la ceva vreme după moartea ei, mă rugăm pentru părinţii mei, mai bine zis pe jumătate mă rugam, pe jumătate mă gândeam, şi în nebunia mea L-am întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, atunci când a murit tata m-ai înştiinţat cu acel răsunet de clopot în inima că a fost mântuit. De ce nu mi-ai dat o asemenea înştiinţare şi în cazul mamei?” Şi atunci am auzit un glas în inima, un glas straniu care însă m-a convins şi mi-a adus alinare: „Pentru că tatăl tău a fost lipsit de toate în această viaţă”. Fusese lipsit de toate nu doar pentru că turcii îi luaseră pământul, dar mai avea şi o infirmitate a braţului drept care făcuse nefolositoare toate darurile pe care le avea. Tata avea o bună educaţie pentru vremea respectivă, însă din cauza infirmităţii de care suferea ea nu a fost pusă în valoare.

Le-am povestit credincioşilor din parohie cele două întâmplări şi le-am spus: „Să ne întoarcem acum la cei pe care i-aţi pierdut în accidentul de avion. Ei au rămas închişi în acel avion timp de două ore, fără a fi în stare să facă ceva. Nu ştim în ce măsură harul Botezului din ei a devenit lucrător în aceste două ore, nici ce rugăciuni au înălţat către Domnul, nici cum şi-au sfârşit viaţă rugându-se, dar ştim că purtau în ei harul Botezului, adică Îl aveau pe Dumnezeu înlăuntrul lor. Trebuie că şi-au dat seama de primejdia în care se aflau şi sunt convins că au murit plini de rugăciune şi că moartea le-a fost binecuvântată. Ştim, de asemenea, din scrierile Părinţilor noştri că Dumnezeu nu judecă de două ori. Sfântul Pavel ne spune că dacă ne judecăm noi înşine, nu vom mai fi judecaţi de Dumnezeu, dar dacă nu o facem, atunci Dumnezeu ne va pedepsi aici că să nu pierim odată cu lumea.

Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu îngăduie să se abată asupra noastră necazuri, această înseamnă că El vrea să ne scape de chinuri în viaţa de dincolo. Viaţa veşnică vine să facă dreptate, să îndrepte nedreptăţile acestei vieţi pământeşti. Rudele voastre şi-au pierdut viaţa din cauza unei greşeli de pilotaj şi sunt convins că Dumnezeu îi va despăgubi pentru această în viaţă de apoi. Poate că ei prăznuiesc acum în Împărăţia lui Dumnezeu, iar noi, cei rămaşi în urmă, îi plangem din cauza neştiinţei şi a cugetului nostru lumesc.”

Sursa: Omul cel tainic al inimii, Arhimandrit Zaharia Zaharou (fragment) via Ortodoxia tinerilor

Sfântul Nectarie, pelerin în Sfântul Munte

În vara anului 1898, Sfântul Nectarie, Mitropolitul Pentapolei, alungat de la mitropolia sa din Egipt și fiind pe atunci director al Seminarului bisericesc Rizarion, după mai multe umilințe și necazuri pe care le-a îndurat fără să se plângă și cu răbdare creștinească, a făcut un pelerinaj în Sfântul Munte, către care privea totdeauna cu un dor aparte și unde, după alungarea sa din Egipt, avea intenția să se nevoiască ca monah.

Ajuns la Protaton, în Karyes, s-a închinat la icoana făcătoare de minuni Áxion estí, a admirat frescele lui Pansélinos și a participat la câteva slujbe ca întâistătător, unde a simțit profund străpungerea inimii, pe care o simt doar cei care merg acolo și mai ales prima oară.

Un simplu monah

Purtând pe cap un fes simplu și îmbrăcat cu o rasă smerită de călugăr, încălțat cu bocanci soldățești grosolani, a vizitat multe mănăstiri, kathisme, colibe, chilii, schituri și sihăstrii fie mergând pe jos, fie călare pe mulari pe care cu bunăvoință i-i puneau la dispoziție monahii, fie cu ambarcațiuni. Cum era un admirator al naturii, mergând ore întregi prin aceste locuri neprihănite, cu păduri dese de castani cu trunchiuri înalte și fagi, de chiparoși și brazi, în acest spațiu paradiziac cu o vegetație bogată, cu ape limpezi și ciripit de păsări, cu marea nesfârșită de un albastru închis deschizându-se înaintea ochilor lui, se simțea mai aproape de Creator.

În sfintele lăcașuri s-a închinat la Cinstitul Lemn, la sfinte moaște ale mucenicilor și cuvioșilor, precum și la icoane făcătoare de minuni, în timp ce pe iconostase și pe pereții ”ilustrați” ai bisericilor a admirat arta dumnezeiască a iconarilor smeriți și evlavioși. Acolo a cunoscut și s-a sfătuit cu monahi sfinți din mănăstiri de obște sau pustnici și, plin de smerenie, deși arhiereu, a ucenicit întru Hristos pe lângă acești oameni.

La Sfintele slujbe participa fie ca întâistătător șezând pe tronul arhieresc, fie într-o strană smerită pe care o lustruiseră cu coatele generații întregi de monahi, fie îngenunchea pe pardoselile de lespezi pe care de-a lungul veacurilor le udaseră monahii cu curgerile lacrimilor lor și le șterseseră cu nenumăratele metanii până la pământ. Auzind psălmuirile cu adevărat desăvârșite ale feluritelor cântări duhovnicești și văzându-i pe monahi cu capul acoperit stând nemișcați, ca niște umbre în semiîntuneric, Sfântul se muta cu duhul în lumile cerești.

Locuri de închinare

De asemenea, ca unul ce era cărturar, a admirat schevofilachiile cu tezaure neprețuite și atât cât i-a îngăduit timpul, a studiat și unele manuscrise care îl interesau în chip deosebit. Redăm câteva note despre unele pelerinaje ale sale:

Pe 6 august, de praznicul Schimbării la Față a Mântuitorului, se afla la Marea Lavră, iar pe 15 august, de praznicul Adormirii, a liturghisit la mănăstirea Iviron, unde s-a închinat la icoana făcătoare de minuni din Sfântul Munte, a doua ca însemnătate, la vestita ”Portărița”. Între Karies, Marea Lavră și Iviron a vizitat și Mylopótamos, unde se nevoia fostul Patriarh Ecumenic Ioachim al III-lea, după primul său patriarhat. Vizita aceasta era ceva cât se poate de firesc, dată fiind personalitatea luminoasă a acestui mare Patriarh, după cum consemna pe la 1910 pururea pomenitul părinte Gavriil Dionisiatul, monah în Sfântul Munte: ”Este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru acest loc cu nume sfânt. Venirea Patriarhului a electrizat mulțimea ortodocșilor și s-a observat un aflux în număr și calitate a sufletelor iubitoare de Dumnezeu (…). Nici unul, cel puțin dintre noi, nu a ratat ocazia să treacă pe la Mylopótamos, ca să primească dimpreună cu binecuvântarea patriarhului și hrană sufletească (…). Ulterior, ori de câte ori Patriarhul Ioachim avea să primească în Constantinopol părinți aghioriți, cădea efectiv la gâtul lor și îi săruta.

Descoperire

La Katunakia și la Obștea Danileilor, Sfântul Nectarie nu le-a spus cine este, ci s-a prezentat ca un oarecare monah simplu. La un moment dat, mergând pe jos către sfințita Karulia din vecinătate, așezată într-un loc accidentat, i-a descoperit unui pustnic cine era. E vorba de o emoționantă întâlnire cu un ascet care avea harisma discernământului și căruia, din păcate, nu i s-a păstrat numele. Acesta, fără să-l fi văzut mai dinainte pe Sfânt, a cunoscut cine este și a vestit sfințenia lui.

Vizita Sfântului la Katunakia a pus începutul strânselor sale relații duhovnicești cu Obștea Danileilor și mai ales cu Părintele Gavriil, care în scrisorile sale îl caracteriza astfel pe Nectarie al Pentapolei, fiind acesta încă în viață: ”preasfânt, vestit Arhiereu, ridicându-se la virtuțile Sfinților Părinți din vechime (…), un mare Părinte al Bisericii (…), un Părinte cu duh foarte străvăzător”.

La Sfânta Ana s-a întâlnit cu oameni sfințiți, precum ”preasfințitul și prea nevoitorul”, fost episcop de Metrón, Dositei, cu harismaticul Papamínas din Muntenegru și cu smeritul și înaintevăzătorul monah Ioasaf, cu care a ținut apoi o corespondență frecventă.

Într-o scrisoare a Sfântului către acesta se face ”o minunată analiză comparativă între valoarea unui arhiereu, ca rang bisericesc, și aceea a unui monah virtuos” (scrie P. Teoclit Dionisiatul).

La Simonopetra

La Simonopetra a rămas vie amintirea vizitei sale la căminul de bătrâni al acesteia, păstrând în special o strânsă legătura duhovnicească cu Ieronim Simonopetritul. Tânărul, pe atunci, monah Ieronim a fost foarte impresionat de personalitatea Sfântului Nectarie și apoi, ori de câte ori venea în Atena și la Metocul simonopetrit al Înălțării Domnului din cartierul Víronas, se ducea și până la Eghina ca să ia binecuvântarea Sfântului, iar mai târziu, în octombrie 1920, l-a vizitat pe Sfântul Nectarie la spitalul Aretaíeio unde era internat. Cu acea ocazie, Sfântul Nectarie i-a mărturisit dorul său lăuntric:
”Dacă Dumnezeu îmi redă sănătatea, voi reveni în Sfântul Munte”.

Părăsind Sfântul Munte, Nectarie al Pentapolei a plecat cu mulțumire, cu folos duhovnicesc, iar modul de viețuire a Părinților Aghioriți i-a fost pildă în organizarea mănăstirii sale din Eghina. A venit în Sfântul Munte cu gândul cel bun, de aceea a și putut vedea atâtea lucruri minunate.

Sofoklís Dimitrakópoulos
Filolog și scriitor, profesor la Universitatea din Atena
Sursa: pemptousia.ro

Notă: Icoana de sus este pictată în atelierul iconografic al Chiliei Buna Vestire – Schitul Lacu, Muntele Athos

Viața și minunile Sfântului Nectarie din Eghina (documentar Trinitas)

Sfântul Ierarh Nectarie (1846-1920), făcătorul-de-minuni din Eghina (Egina), a fost Mitropolit al Pentapolei (Libia), director al Seminarului Rizareios şi întemeietor al Mănăstirii Sfânta Treime, în insula Eghina. Cultul său ca sfânt al Bisericii a fost oficial recunoscut de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în anul 1961. Prăznuirea sa se face în ziua de 9 noiembrie.