Daily Archives: 29 aprilie 2014
Valoarea Acatistului Bunei Vestiri
de Pr. Ştefan Anagnostopoulos
Bucură-te, Mireasă nenuntită! Și iarăși și de multe ori: Bucură-te, Mireasă nenuntită!
Așa cum știți, iubiți credincioși, așa cum vedeți, în Postul Mare și în fiecare Vineri, în Biserica noastră se cântă Acatistul Bunei Vestiri. Acatistul este una din cele mai frumoase slujbe și, totodată, una din cele mai înălțătoare rugăciuni. Acatistul este legat totdeauna cu Pavecernița Mică.
În Postul Mare când citim Pavecernița Mare, Luni, Marți, Miercuri și Joi nu se citește Acatistul. Se cântă însă în fiecare Vineri, iar Sâmbăta și Duminica se citește împreună cu Pavecernița Mică. De asemenea, Acatistul Bunei Vestiri nu se spune în Săptămâna Mare și nici în Săptămâna Luminată. În tot timpul anului el este legat obligatoriu cu Pavecernița Mică. Cine citește Acatistul Bunei Vestiri în fiecare zi seara, chiar și la amiază sau dimineața, va primi mult ajutor de la Maica Domnului.
Acolo unde Maica Domnului este cinstită în mod deosebit este Sfântul Munte Athos, care este considerat și Grădina ei. Pentru monahii atoniți Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este singura ocrotitoare. Fericiți vom fi de vom dobândi și noi această simțire duhovnicească. Adică trăirea că ea este și pentru noi singura ocrotitoare, mijlocitoare și rugătoare.
Toată slujba Acatistului, cu cele douăzeci și patru de litere ale alfabetului grecesc, ne descrie, mai întâi, Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vizita Fecioarei la Elisabeta, care, așa cum este cunoscut, avea să-l nască după câteva săptămâni pe Cinstitul Înaintemergător. De asemenea, Acatistul Bunei Vestiri se referă la săltarea pruncului în pântecele Elisabetei și la cuvintele prin care o fericește pe Fecioara.
În continuare se referă la bănuielile logodnicului Iosif, care nu putea să înțeleagă marea Taină a întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul în pântecele Fecioarei Maria, precum și la neclintita lui credință de după aceea în adevărul pe care i l-a descoperit Îngerul Domnului.
Acatistul ne mai descrie pe scurt Nașterea Mântuitorului Hristos, închinarea păstorilor și a magilor. Apoi Întâmpinarea Domnului de către Simeon Primitorul de Dumnezeu, fuga în Egipt și multe altele.
Multe heretisiri îi rostesc Maicii Domnului Arhanghelul Gavriil, logodnicul Iosif, păstorii, magii, cereștile puteri îngerești și toți creștinii care cred în Dumnezeirea și omenitatea Domnului nostru Iisus Hristos, întrupat de la Duhul Sfânt prin mijocirea Fecioarei Maria.
Răspunsul nostru la aceste heretisiri este: Bucură-te, Mireasă nenuntită! Dar ce înseamnă: Bucură-te, Mireasă nenuntită? Mirele Bisericii aici, în Acatist, este și Dumnezeu Tatăl. Mireasa Sa este Fecioara Maria, de vreme ce ea este cea care L-a născut pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel de o ființă cu Tatăl, ca Dumnezeu și Om, în persoana lui Iisus Hristos, Mirele Bisericii.
Dar Maica Domnului este și „Mireasă nenuntită”. Și este cu adevărat nenuntită, deoarece L-a născut pe Hristos fără bărbat și din Duhul Sfânt. Cum a intrat Hristos, adevăratul Dumnezeu, în pântecele Fecioarei, aceasta rămâne o taină neînțeleasă pentru mințile noastre limitate și sărace.
De neînțeles este chipul zămislirii chiar și pentru Îngeri și Arhangheli și toate celelalte puteri cerești. Numai Dumnezeu Însuși cunoaște chipul pe care l-a folosit ca să se săvârșească această zămislire și să se facă om, om desăvârșit, fără să înceteze să fie și Dumnezeu desăvârșit, Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
De aceea, frații mei, creștinul care rostește regulat cu metanierul: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!” sau: „Bucură-te, Mireasă nenuntită!”, acel creștin va afla mult Har și de multă bogăție duhovnicească se va bucura, și, desigur, îi sunt auzite toate cererile lui. În tradiția Bisericii noastre s-a păstrat și următorul fapt minunat despre puterea pe care o are Acatistul acesta.
Mai demult, adică mai înainte de anul 1800, existau mulți tâlhari, așa cum este cunoscut, care se ascundeau pe la răscrucile drumurilor și atacau prin surprindere pe trecători. Unul dintre aceștia, un căpitan de tâlhari, pusese pe unii din camarazii săi la o astfel de răscruce pe unde treceau oamenii dintr-un oraș în altul. Și cei care treceau, fie unul singur, fie mai mulți, erau atacați și jefuiți. Nu le făceau nici un rău, nu-i răneau, nu-i băteau, ci le luau banii și îi lăsau să plece.
Odată a trecut pe la acea răscruce și un monah sfânt. Tâlharii l-au oprit, dar neavând ce să-i ia, l-au lăsat să plece. Acela însă nu a plecat, ci i-a rugat pe tâlhari să-l ducă la bârlogul căpitanului lor. Atunci aceia l-au întrebat:
– Ce vrei de la el?
– Vreau să vă spun ceva foarte important. Peste puțin timp va trece pe aici un negustor foarte bogat, încărcat cu diamante. Iar căpitanului vostru vreau să-i spun cum este îmbrăcat, ca să vă fie ușor să-l prindeți.
Așa s-a și făcut, nu pentru ca să-i facă hatârul, ci pentru câștigul ce-l nădăjduiau. Și astfel l-au dus la șeful lor. De îndată ce s-au întâlnit, monahul i-a spus căpitanului să-i cheme pe toți oamenii lui de față. Acela a poruncit și toți au venit de față.
– Unul lipsește, a spus monahul. Aduceți-l și pe acela aici!
– Nu poate veni, pentru că acum face mâncare pentru amiază.
– Nu se poate, trebuie să-l aduceți și pe acela!
Atunci căpitanul a trimis pe unul dintre ei să-l cheme, dar acela nu voia să vină, însă l-a apucat cu sila și astfel l-a adus înaintea monahului. De îndată ce bucătarul l-a zărit pe monah, nici nu voia să se uite la el. Însă nici monahul nu s-a întors să-l privească. Deodată bucătarul a început să tremure din totul trupul lui. Atunci monahul l-a întrebat:
– Bucătare, de ce tremuri?
Acela fiind silit, a fost nevoit să mărturisească că este demon și s-a prefăcut în om, ca să-l urmărească de aproape pe căpitanul de tâlhari.
Tâlharul acesta avea un obicei bun: se ruga la Maica Domnului în fiecare zi. Și cum se ruga? Îi citea Acatistul dimineața, la amiază și seara. Acest obicei bun l-a luat de la mama sa, încă de când era acasă copil mic, când a învățat pe de rost Icoasele și Condacele Acatistului. Mai târziu, după ce s-a făcut mare a luat-o pe un drum greșit și s-a făcut tâlhar, dar cu toate acestea nu a lăsat nici o zi fără să rostească Acatistul. Și astfel Maica Domnului se afla mereu lângă el și-l păzea. Și-l păzea pentru că Maica Domnului aștepta o ocazie ca să-l mântuiască; aștepta să-l aducă la pocăință, să-și schimbe viața și astfel să-l mântuiască.
Demonul în chip de bucătar a fost trimis și el de mai-marele lui ca să-l omoare și să-i ia sufletul lui în iad. Însă nu putea, pentru că-l împiedica Acatistul Maicii Domnului. Aștepta și el o ocazie, atunci când avea să uite, chiar și o singura dată, să rostească Acatistul. Atunci ar fi fost descoperit, fără ocrotirea Maicii Domnului, ar fi pricinuit între tâlhari vreo neînțelegere în privința împărțirii prăzilor, iar aceia, desigur la îndemnul diavolului, l-ar fi omorât pe căpitan și i-ar fi luat sufletul în iad. Însă Maica Domnului îl apăra; îl apăra datorită Acatistului ei.
Cu toate că acela era tâlhar, însă nu era ucigaș. Deși viața lui era urâtă, rea, antievanghelică, însă Dumnezeu Care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, și Care auzea rugămințile Preasfintei Sale Maici, i-a dat prilejul să se mântuiască.
De îndată ce căpitanul de tâlhari a auzit această mărturisire a demonului-bucătar, într-o clipă s-a luminat. Și-a dat seama de marile lui păcate și în acea clipă s-a pocăit și s-a mântuit. Pocăința lui i-a mișcat sufletește și pe ceilalți tâlhari care, prin sfătuirile acelui monah sfânt, cu toții au fost povățuiți la marea Taină a milostivirii lui Dumnezeu, adică la Taina Spovedaniei. Și după ce s-au îndreptat în faptă, întorcând tuturor cele furate, toți tâlharii, dimpreună cu căpitanul lor, s-au mântuit. I-a mântuit Acatistul Maicii Domnului.
Așadar, Acatistul Bunei Vestiri, iubiții mei, are o uriașă însemnătate pentru mântuirea noastră, atunci când îl citim sau îl rostim pe de rost în fiecare seară cu evlavie. Ne dăruiește ajutor grabnic în strădania și în nevoința noastră, pe care o facem fiecare zi ca să ne biruim patimile; ca să biruim răul, păcatul și pe diavolul.
De altfel, Maica Domnului ne îndeamnă și ne spune mereu: „Cheamă-mă!”, „Chemați-mă!”, „Chemați numele meu și eu vă voi ajuta întotdeauna”. „Chemați-mă cu: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă!» sau cu:«Preasfântă Născătoarea de Dumnezeu, ajută-ne!» sau «mântuiește-mă» sau «mântuiește-ne»”.
Această chemare este și un imn liturgic, căci de fiecare dată când pomenim numele Maicii Domnului la Dumnezeiasca Liturghie, la Vecernie sau la Utrenie, psalții răspund cu: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!”.
„Și eu voi veni”, ne făgăduiește ea, „și vă voi ajuta în toate nevoile, în toate ispitele vieții voastre, în toate necazurile, mâhnirile și întristările voastre. Voi fi totdeauna lângă voi. Iar la ieșirea sufletului vostru vă voi fi mijlocitoare și vă voi păzi de demonii aceia nemilostivi. Încă și la a Doua Venire a Fiului meu și Judecătorului tuturor și atunci voi fi lângă voi”.
Iubiți creștini, să iubim această rugăciune a Acatistului și să chemăm mereu numele Maicii Domnului, iar ea ne va deschide porțile Raiului și ne va mântui. Vă doresc tuturor să vă învredniciți de fericirea aceasta! Amin.
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu
Sursa: marturieathonita.ro
Foto (sus): Gheronda Efrem Vatopedinul citind acatistul în faţa Icoanei Maicii Domnului Vimatarissa
și Acatistul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Schitul Lacu (audio)
„Sensul suferinţelor. Rostul necazurilor vieţii”, Arhimandritul Gheorghios (Kapsanis) Grigoriatul
Uşor poate cineva să facă filozofie sau teologie pe tema suferinţei. Dar greu îi este să dea piept cum se cuvine cu suferinţa, atunci când trece printr-o durere puternică în viaţa sa. Cred că este o mare nesăbuinţă să vorbească un om despre suferinţă, dacă nu se află el însuşi într-o astfel de situaţie.
Gândul mi se îndreaptă la toţi semenii noştri, de pe tot pământul, care suferă trupeşte sau sufleteşte sau duhovniceşte. Trupeşte, oamenii suferă de boli, de dureri chinuitoare, de foame. Sufleteşte, suferă din cauza unor persecuţii, calomnii, a lipsei de iubire a persoanei dragi, a neîmplinirii unor dorinţe, a bolii sau morţii oamenilor apropiaţi şi din alte cauze.
Duhovniceşte, suferă cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe om, dar cu toate acestea văd bine că datorită propriilor lor păcate, ei Îl mâhnesc pe Dumnezeu şi ofensează şi icoana lui Dumnezeu, adică omul. Fără îndoială, suferinţa nu a intrat în viaţa noastră din voia lui Dumnezeu. A intrat din îngăduinţa lui Dumnezeu, când omul, în mod egoist, a căutat cu poftă să soarbă din izvorul vieţii, Ziditorul lui.
Din starea cu totul străină de suferinţă din Împărăţia Dumnezeiască, a ajuns la altă stare în care nu stăpâneşte adevărata viaţă, ci domină opresiv o viaţă stricăcioasă, întreţesută cu moartea, cu suferinţe şi cu păcate. În această nouă stare, moartea şi suferinţa au un rost, o noimă a lor, se dovedesc folositoare, ca, de altfel, toate celelalte legate de îmbrăcămintea cu care i-a îmbrăcat Domnul pe Adam şi pe Eva, când aceştia au părăsit raiul, ca să aibă o mângâiere în surghiunul lor.
Moartea pune capăt suferinţei, răului, care altminteri ar fi fără de sfârşit pe pământ. Durerea fizică ne dă de ştire că avem o boală, îndreptându-ne să căutăm un tratament potrivit. Medicii ştiu cât de binefăcătoare este durerea. De asemenea, toate felurile de suferinţe ne ajută să ajungem la simţirea slăbiciunii şi vulnerabilităţii noastre, să cunoaştem limitele noastre şi să ne lepădăm de orice fel de neparticipare la propria îndumnezeire.
Suferinţa ne ajută să ne cercetăm mersul vieţii, să-l revizuim şi să ne îndreptăm către adevăratul ei centru, care este Dumnezeul Trei-mic. Ea ne ajută să luminăm şi să curăţim iubirea noastră faţă de Dumnezeu, deci să-L iubim pe Dumnezeu nu pentru că ne dăruieşte atâtea bunătăţi, sănătate, bucurii în familie şi altele, ci pentru El Însuşi. De pildă, prin felul cu care el a făcut faţă bolilor şi celorlalte nenorociri de neîndurat, mult încercatul Iov a dovedit că Îl iubea pe Dumnezeu pentru El şi nu pentru darurile primite. Acoperit de bube şi murdărie şi cu toţi cei zece copii ucişi, el Îl iubea tot atât de puternic ca şi atunci când era plin de fericire.
Suferinţa ne mai învaţă să ne purtăm corect, cum se cuvine cu semenii noştri, pe care, de multe ori, chiar dacă nu le provocăm necazuri, totuşi îi dispreţuim, îi nedreptăţim, îi facem să sufere printr-o atitudine egoistă. Atunci când plăcerea cu care îi exploatăm pe semenii noştri le produce diverse dureri şi suferinţe, aflăm că plăcerile noastre nesocotite sunt devastatoare. De multe ori, aflaţi în mare suferinţă oamenii îşi descoperă adevărata lor faţă, adevărata lor personalitate, depăşind măştile lor obişnuite şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul bolii, chiar dacă a fost una grea şi poate incurabilă.
Suferinţa ajută şi celor avansaţi duhovniceşte să se apropie de trepte mai înalte de desăvârşire duhovnicească, să sprijine şi să mângâie multe suflete. Pildă ne este fericitul părinte Paisie, care primea „blestemata” de suferinţă cu bucurie, spunând că cei din lume se simt mângâiaţi în durerile lor, dacă află că şi monahii trec prin felurite suferinţe. În acest fel, suferinţa cea rea, „blestemata” durere, se făcea binecuvântată suferinţă pentru părintele Paisie. Uneori, de pe buzele omului suferind urcă un adânc „de ce, Dumnezeul meu?”. La acest „de ce şi pentru ce?” nu există răspuns posibil din partea omului. Există un singur răspuns – participarea lui Dumnezeu la suferinţa noastră: crucea lui Hristos. Credem într-un Dumnezeu răstignit, înjosit, chinuit.
În moscheea lui Omar din Ierusalim se află următoarea inscripţie: „Să nu spună cineva blasfemia că Dumnezeu (Allah) are fiu”. Puţin mai încolo, aproape de moschee, se află muntele Golgotei unde Fiul lui Dumnezeu a suferit pentru noi toţi. Să nu ne sfiim să credem în Dumnezeu Cel Care S-a făcut om, a fost răstignit şi a înviat. În Dumnezeu, Care din nesfârşita Lui iubire a împărtăşit slăbiciunile noastre, a luat asupra Sa trupul nostru muritor şi supus suferinţelor, ca să-l facă nemuritor.
Un Dumnezeu inaccesibil, închis în El însuşi, nesociabil, ar fi un Dumnezeu pe care noi nu-L vom crede, nu-L vom înţelege, nu-L vom primi şi interioriza. Cândva, o elevă de la liceu a spus: „Îl admir pe Socrate pentru moartea pe care a primit-o cu o filosofică detaşare, iar pe Hristos Îl iubesc pentru atât de omeneasca Lui moarte!”
Oamenii credincioşi dobândesc o simţire dumnezeiască, o sensibilitate pentru fiecare suferinţă a făpturilor; ei suferă pentru toate făpturile care trec prin necazuri şi boli. Spune Avva Isaac Sirul: „Inima plină de milă este inima care arde pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor face să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din milă multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda, sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul şi pentru cele necuvântătoare şi pentru duşmanii adevărului şi pentru ce-i cel vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu”.1
Şi îndurerarea Sfinţilor pentru făpturile lui Dumnezeu nu este una de tip budist, o simpatie pasivă, adică inertă, ci o energică participare la suferinţa fratelui. Avva Agathon zicea: „de mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos să-i dau trupul meu (sănătos) şi să-l iau pe al lui, bucurie aş fi avut, căci aceasta e iubirea cea desăvârşită”2
De fiecare dată, suferinţa rămâne o taină întreţesută cu o insondabilă profunzime a ceea ce e libertatea omului. Taina aceasta ni se descoperă numai unora, doar în parte. Când ni se vor deschide ochii, atunci vom gusta mai curat. Să stăruim întru respect, atenţie şi iubire frăţească şi deplină bunăvoinţă faţă de oricare frate aflat în suferinţă şi să-L rugăm pe răstignitul nostru Domn să ne dăruiască har, luminare şi putere, să înfruntăm cum se cuvine suferinţele lumeşti îngăduite de iubirea Lui, pentru a merge spre cer. Să ne îngrijim de credinţa scandaloasă a celor ce nu cred în Hristos, Dumnezeul Cel Răstignit.
1Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LXXXI (81), Filocalia, vol. X, 1981, pp. 393-394.
2Patericul egiptean, Avva Agathon, p. 26.
Precizare: În pelerinajul nostru la Sfântul Munte am avut binecuvântarea să-l întâlnim pe venerabilul (fost) egumen al mănăstirii Cuviosului Grigorie, părintele arhimandrit Gheorghios, fost profesor universitar la Atena. Rugându-l să ne vorbească despre părinţii îmbunătăţiţi din Sfântul Munte şi despre alte aspecte specifice vieţii duhovniceşti de aici, Sfinţia Sa s-a scuzat politicos pentru lipsa de timp din acel moment, dându-ne totuşi spre publicare mai multe cuvinte-răspuns pe diverse teme. Textul de mai sus este unul dintre ele.
Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014
Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos
Foto credit Pr. Constantin Prodan – Mănăstirea Grigoriu (2, 3)
Sfaturi de la Ieromonahul Ieremia de la Iviron
Ieromonahul Ieremia de la Iviron: Important este să trăieşti pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi oameni, să te jertfeşti pentru ei. Nu trebuie să facem voia noastră, ci să uităm de nevoile noastre. Să luăm lucrurile aşa cum sunt, să le primim ca venite de la Dumnezeu şi să mulţumim Domnului pentru toate. Să ne lăsăm în voia şi în mâinile lui Dumnezeu. Un isihast aude liniştea, nu are nevoie să mai vorbească cu alţii; toată viaţa noastră trebuie să devină o liturghie.
Călugării de la Iviron au canon zilnic 600 de închinăciuni şi 150 de metanii. La această mănăstire ne împărtăşim de două ori pe săptămână, dar la altele se împărtăşesc şi de trei ori. Toţi călugării se împărtăşesc sâmbăta după postul de vineri, iar în celelalte zile după cum le recomandă duhovnicul. De aceea, aici, la slujbă, în loc să se citească o catismă din Psaltire, sâmbăta se citesc rugăciunile dinainte de împărtăşanie.
Să privim Biserica şi Mănăstirea la fel ca pe pântecele unei mame, care ne ocroteşte fără să ne facem griji de ceea ce se întâmplă în exterior. Foarte importantă în progresul rugăciunii lui Iisus este smerenia, căci atunci când o avem Dumnezeu ne dăruieşte rugăciunea. Şi ascultarea este importantă. Toată viaţa să devină o rugăciune. Să ne lăsăm viaţa în mâinile Domnului şi să ne dedicăm altora.
Fiecare mănăstire trebuie să fie ca o familie. Să nu fim egoişti, gândindu-ne la noi, ci la ceilalţi şi cum putem să-i ajutăm. A fi duhovnicesc în Ortodoxie înseamnă a avea deplină libertate, a nu fi închistat în formule sau gesturi. Nu-i putem judeca pe eterodocşi, dar le putem judeca dogmele. În Athos, nu se pune problema vechiului şi a noului calendar, ci problema apartenenţei la o Biserică canonică sau necanonică, indiferent de calendarul pe care-l are ea.
Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014
Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos
Cuvinte de folos de la Arhimandritul Vasilios Gondikakis, fostul stareţ al Mănăstirii Iviron
Părintele Vasilios, fostul stareţ al Mănăstirii Iviron, scrie opere de teologie vie, trăită, teologie modelatoare de conştiinţe creştine. Nici nu putem aprecia cât de binefăcătoare a fost întâlnirea şi convorbirea cu sfinţia sa. Am desprins din sfatul lui câteva îndemnuri:
Trebuie să îndepărtăm nu numai stratul de depuneri de pe vechile icoane, dar şi stratul de murdărie, de depuneri de pe noi. Fiecare dintre noi este o imagine a lui Dumnezeu, iar patimile sunt această mizerie care ne acoperă. Dacă trăim în asceză şi în smerenie, reuşim să facem această îndepărtare, această curăţire şi suntem gata să primim harul Sfântului Duh. Abia atunci putem înţelege ceea ce e omul în realitate, care este rostul său şi că Biserica Ortodoxă este mama noastră. Abia atunci pricepem care sunt obligaţiile noastre faţă de toţi credincioşii ortodocşi şi, desigur, faţă de lumea întreagă.
Nu este simplu şi uşor să fii credincios ortodox, după cum nu este simplu şi uşor să fii om. Întotdeauna în istorie, ortodocşii au fost mai puţini ca alţii, dar totdeauna au fost partea dinamică, „sămânţa” care a produs marele arbore. Este ca o perlă preţioasă, pentru care fiecare om vinde tot ce are, ca să intre în posesia ei.
Unitatea şi libertatea noastră ne arată măreţia omului. Fiecare dintre noi nu este doar o parte dintr-un mare mister, dintr-un mare întreg, şi întregul este o parte din noi. Fiecare credincios nu este doar o parte a unei Biserici mai mari, ci, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiecare dintre noi este o Biserică în miniatură. Fiecare din noi are în el tot misterul Bisericii.
Liniştea, isihia, poate fi identificată cu o activitate intensă, de aceea, după cum spune Filocalia, monahul este cel ce dăruieşte totul şi, în acelaşi timp, el combină totul în interiorul său. Dacă cineva se identifică cu unele lucruri, în mod automat se separă de alte lucruri. Dacă cineva vrea să se unifice sau să se asocieze cu toate, el o poate face doar separându-se de orice lucru. Aşa fac călugării de la Athos.
În definitiv, Sfântul Munte Athos vorbeşte mereu despre linişte. Cel care caută adevărul, poate asculta această voce a Athosului şi poate constata că există pretutindeni. Fiecare om poate fi o mică Biserică, un mic Sfânt Munte, vom constata că nu noi l-am vizitat, ci el ne-a vizitat pe noi. Ca să înţelegi Sfântul Munte, trebuie să ai inima unui copil şi să fii foarte sensibil. Toată viaţa de aici este o Liturghie – a spus un monah. Altul a spus că în Athos trăieşte ca în paradis.
Cu toţii, în lume sau în mănăstire, trebuie să avem acelaşi ţel de a atinge îndumnezeirea, prin smerenie. Misiunea fiecărui monah de aici e să se sfinţească. Însănătoşirea sufletească se produce mai ales în timpul Sfintei Liturghii şi în Săptămâna Mare. Prietenii lui Hristos nu sunt cei care-L iubesc, ci cei pe care El îi iubeşte, dar nu numai pe cei care-L iubesc, ci şi pe duşmanii Săi pentru care S-a şi jertfit.
Biserica Ortodoxă nu caută să te convingă, ci te cucereşte. Frumuseţea va salva lumea, a spus Dostoievski, dar acelaşi lucru l-a spus şi Sfântul Grigorie Palama şi isihaştii. Este vorba de frumuseţea smereniei. O spune şi Sfântul Isaac Sirul: „orice smerit este şi frumos”. Cu toate influenţele care au venit din exterior, în Sfântul Munte s-a păstrat esenţa spiritualităţii ortodoxe. Influenţele apusene au acoperit încet ca un praf teologia, iconografia, muzica bizantină, iar acum noi încercăm să îndepărtăm acest praf. Este captivitatea babilonică a Bisericii Ortodoxe, de care vorbea părintele George Florovsky.
Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014
Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos
Sfântul Munte Athos 