Agathon, nebunul de la Kavsokalivia

Episcopul Hrisostom de Rodostol

La Schitul Kavsokalivia au existat unii despre care se bănuia că se prefăceau a fi nebuni.

Agathon – despre care nu am putut stabili cu exactitate dacă a fost călugăr sau un simplu mirean, cunoscut cu acest nume și numit cu acest nume de către părinți -, a trăit o viață ascetică, între anii 1920 și 1930, în niște magazii improvizate sau în chilii părăsite.

Fiindcă a avut grijă ca nimeni să nu-l poată vizita în aceste deosebite colibe-refugiu ale sale, a rămas necunoscut chipul rugăciunii și a nevoinței sale duhovnicești ascunse, precum și felul viețuirii sale. De vreme ce mâncare gătită mânca numai când îi duceau pustnicii din dragoste sau pentru mici slujiri pe care le făcea, dar și pentru că nimeni nu l-a văzut umblând fără scop sau vorbind în deșert, niciodată nu a fost absent de la ascultările de obște, regulate și ocazionale, precum și de la privegherile și slujbele de la biserica principală a Schitului.

În timpul verilor umbla cu capul descoperit, cu un singur hiton și desculț. Frigul înțepător și zăpada înghețată din timpul iernii le înfrunta cu prudență și înțelepciune.

Odată cu primele „întorsături” ale vremii, își scotea dulama sa cea veche și se echipa cu „uniforma” sa de iarnă, groasă și grea care, ca s-o descriem în amănunt, se compunea din următoarele: un fes călugăresc pe capul său bogat în păr, o flanelă groasă și aspră, făcute la Schitul Sfânta Ana, îmbrăcată direct pe trup, pantaloni de invenție proprie, cusuți din rafie, opinci pe care le confecționa el însuși din piele de mistreț, pe care i-o dădeau vânătorii, și o „rasă” alcătuită din piei de oaie care, pentru pricini lesne de înțeles, îi plăcea s-o numească „cojoc” (3 Împ. 19, 13). Însă mintea tuturor celor care-l vedeau mergea mai mult la eschimoșii de la Polul Nord și mai puțin la Proorocul Ilie Tesviteanul.

Nu făcea rău la nimeni, nu-și pierdea răbdarea și stăpânirea de sine și niciodată nu protesta pentru faptul că destui frați, cu ocazia venirii lui la biserica schitului sau la vreo chilie pentru a ajuta la ceva, îl puneau la încercare, glumind și ispitindu-l peste măsură. O astfel de viețuire Părinții din Schit voiau să o imortalizeze fotografic. Inițiativa aceasta cred că a fost organizată de obștea Ioasafeilor. Când și-a dat seama ce „unelteau” să facă, s-a împotrivit, dar în cele din urmă fără voie și ținut de părinți – cu toate acestea zâmbind fără răutate – s-a spus „uneltirii”.

Părinții Ioasafei din Karyes, care au venit de la Schitul Kavsokalivia, în urma unei întâlniri și discuții duhovnicești, au avut noblețea și bunătatea să-mi descopere de despre cine este vorba în fotografie, pe care cu bucurie o anexez.

Din Cartea „Persoane și Evenimente în Athon”, pp. 200-201. via marturieathonita.ro

Radio Piraiki Eklisia: „Mărturii din viaţă monahală” a cuviosului Gheron Iosif Isihastul (audio, limba greacă)

Postul de Radio Piraiki Eklisia a consacrat 29 de emisiuni citirii cărţii „Mărturii din viaţă monahală” a cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Vedeţi toate emisiunile:

Epistole ale lui Gheron Iosif Isihastul. „Mărturii din viaţă monahală”

 

Hristos cu alt chip, fresca lui Manuil Panselinos de la Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte

Icoana lui Hristos „cu alt chip” este o frescă a lui Manuil Panselinos (sfârşitul sec. XIII), aflată în nişa proscomidiarului din altarul bisericii „Adormirea Maicii Domnului” de la Protaton, „mama tuturor bisericilor aghiorite”, din Karyes, Sfântul Munte. O aureolă mare ce poartă semnul crucii înconjoară capul Mântuitorului. Este o imagine a chipului lui Hristos cu totul diferită de celelate reprezentări cunoscute în iconografia bizantină. Cu adevărat este Domnul „cu alt chip”. În ciuda semnelor de deteriorare, imaginea este impresionantă. Mântuitorul este reprezentat cu chipul plin, părul bogat, îngrijit şi o privire deosebit de pătrunzătoare care domină pe cei doi ucenici ce mergeau spre Emaus, a căror inimă întârzia să creadă în profeţii şi ai căror ochi erau împiedicaţi să-L cunoască pe Iisus. Panselinos luminează chipul cu un roşu intens ce transformă şi materializează înfăţişarea.

Aşa cum scrie Iorgos Teotokas, privirea este „profundă- cu o profunzime de nemăsurat, cerească, supralumească, dar incredibil de vie şi prezentă în inima vieţii, ne fixează de departe într-un chip caruia nu se poate rezista şi nici explica, rămânând cred, de neuitat pentru totdeauna.”

Sursa de inspiraţie a imaginii o reprezintă istorisirile despre apariţiile Mântuitorului de după Înviere. Evangheliştii Luca şi Marcu ne relatează întâmplări în care Domnul se arată „cu un alt chip” şi nu cu cel cunoscut.

Evanghelistul Luca descrie ceea ce se petrece în ziua Învierii Domnului, cu doi ucenici care aparţineau cercului larg de ucenici ai lui Hristos. Se îndreaptă către Emaus, un sat aflat la cca. 11 Km, „şaizeci de stadii” de Ierusalim. Mai curând, se întorc la casele lor. Trişti, posomorâţi, deznădăjduiţi şi dezamăgiţi. Ca să-şi aline marea tristeţe, învie în amintire faptele şi discută despre toate câte s-au petrecut. Vorbesc despre Domnul, despre moartea Sa pe Cruce, despre informaţiile unor femei din cercul lor care au mers la mormânt şi nu au găsit trupul Domnului ci au văzut îngeri care le-au vorbit de Înviere, şi despre adeverirea acestor veşti de către Petru şi Ioan. Dar ei nu crezuseră în Învierea Domnului. Teofilact al Bulgariei (P.G. 123, 1113) scrie despre necredinţa, nedumerirea, încurcătura şi reţinerea ucenicilor. Le justifică prin minunea învierii, prin motivul faptului excepţional al Învierii. Au uitat cuvintele Domnului: „ după trei zile voi învia”. De ucenicii deznădăjduiţi se apropie cineva. Aceştia Îl privesc. Un necunoscut. Era Domnul Înviat. Ochii lor „erau ţinuţi”, ceva îi împiedica, să nu-L cunoască (Luca 24,16). Aceasta a voit-o Domnul. Nu Îl înţelegeau pentru că Se arăta cu o altă înfăţişare şi alte trăsături. Trupul Lui nu se mai supunea legilor firii ci celor duhovniceşti. De aceea nu L-au putut recunoaşte cei doi ucenici. Evanghelistul Marcu îl completează pe Luca scriind: „ După aceea, Iisus S-a arătat în alt chip la doi dintre ei, pe când mergeau la o ţarină” (Marcu 16,12).

Domnul, cu Trupul Său transfigurat, călătoreşte alături de cei doi ucenici la Emaus. Vorbeşte cu ei şi le spune că trebuie să creadă tot ceea ce au spus profeţii despre persoana lui Hristos. Pe când vorbea Domnul, inima lor „ardea”. Simţeau o căldură interioară. Tresăltând şi vibrând, bătea pe măsură ce ascultau pe necunoscut tâlcuindu-le Scripturile. Cuvintele Domnului erau înflăcărate şi încălzeau inimile cu dragostea lui Dumnezeu. Sfântul Efrem Sirul spune că acest „foc” este sfânt şi imaterial, luminează sufletele, le încearcă şi arde răutatea.

La rugămintea lor, Mântuitorul a primit să rămână la masa de seară. Dar, în momentul în care Domnul a binecuvântat pâinea, ochii ucenicilor s-au deschis şi L-au recunoscut. În clipa aceea, Domnul S-a făcut nevăzut.

Cei doi ucenici au lăsat mâncarea şi s-au întors la Ierusalim ca să povestească ce li s-a întamplat. Acolo i-au gasit adunaţi pe cei unsprezece apostoli şi pe alţii, discutând despre Învierea Domnului şi cum S-a arătat apostolului Petru. Au povestit tot ceea ce li s-a întâmplat în drumul spre Emaus şi cum L-au recunoscut când a frânt pâinea (Luca 24, 33-35).

Cine erau cei doi ucenici care mergeau spre Emaus în ziua Învierii? Evanghelistul Luca, cel ce povesteşte întâmplarea, menţionează numele unuia, care se chema Cleopa. Numele celuilalt îl trece sub tăcere. Datorită acestei omisiuni, unii au crezut că celălalt ucenic era Luca. Evanghelistul însuşi nu menţionează că era acesta.

Unii Părinţi ai Bisericii şi scriitori bisericeşti îl consideră pe Luca unul din cei doi ucenici, numele lui fiind menţionat în imnologia Bisericii noastre. În Luminanda 5, care comentează teologic evanghelia utreniei se menţionează că al doilea ucenic era evanghelistul Luca. Alţii însă, după cum scrie Teofan Kerameus, Episcopul Tavromeniei, „susţineau cu certitudine că este Natanail Cananitul, alţii Simon (Kiril al Alexandriei) iar alţii altcineva. Se pare însa că este Luca… şi din modestie şi-a ascuns numele.”

Sursa: Agiazoni

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Sfântul Teona, cuvios aghiorit şi mitropolit al Tesalonicului (+1541)

Sfântul Teona s-a născut în a doua jumătate a sec. al XV-lea. Patria sa este necunoscută. Unii precizează ca loc al naşterii sale insula Lesbos, iar alţii Veria.

Primele lupte ascetice le-a săvârşit în mănăstirea aghiorită Pantokrator, unde fost şi preot slujitor. A vieţuit şi la Kathisma Cuviosului Onufrie.

A lăsat apoi mănăstirea şi a devenit ucenic al Cuviosului Iacob – care se nevoia în vremea aceea la schitul Iviron, „şi se bucura şi sălta, că a fost învrednicit de acele sfinte vederi pe care le-a văzut cu ochii minţii şi de a avea învăţător şi stareţ pe acest om ceresc.” Atunci când Sfântul Iacob a ieşit în lume să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, l-a urmat şi credinciosul Teona. După sfârşitul mucenicesc al învăţătorului său, Sfântul Teona devine succesor şi Bătrân al celorlalţi ucenici şi pentru scurtă vreme stareţ al Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Dervekista – Etolia, 1520.

Împreună cu ucenicii Sfântului Iacob, se întoarce în Sfântul Munte, de această dată la mănăstirea SimonoSipetra, iar după o perioadă de aproximativ trei ani, părăseşte Sfântul Munte şi se mută la Mănăstirea Sfânta Anastasia, în apropiere de Tesalonic, pe care o renovează în 1522 şi îi devine stareţ. A construit o şcoală, un spital şi biserici. Paraclisele din jurul mănăstirii – Sf. Treime, Sf Apostoli, Sf. Chiric şi Iulita, Sf. Antonie, Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie, Sf. Ilie – au fost construite sub stăreţia Sfântului Teona. În schitul său „se liniştea singur, numai rugându-se lui Dumnezeu; şi iarăşi reunindu-se cu ucenicii sai, mult îi mângâia pe aceştia cu sfânta învăţătură.” Avea în jur de 150 de ucenici.

Pentru viaţa sa sfântă, cunoscută tuturor, în jurul anului 1539, Sfântul Teona a fost instalat în scaunul de Mitropolit al Tesalonicului. A păstorit cu sfântă înţelepciune turma cea cuvântătoare a lui Hristos ce i-a fost încredinţată, şi pe mulţi i-a călăuzit spre mântuire.

Cinstitele sale moaşte se găsesc „întregi, la mănăstirea Sfânta Anastasia, izvorând o mireasmă de nedescris şi revărsând minuni şi tămăduiri celor ce cu credinţă se apropie de racla sa”. Sfântul Nicodim Aghioritul a fost primul care i-a scris viaţa, cuprinsă în „Vieţile Sfinţilor” (Neon Eklogion), şi i-a compus slujba.

O slujbă mai recentă a fost alcătuită de monahul Gherasim Mikraghiannanitul. Mulţi au fost cei care s-au ocupat cu viaţa sfântului.

Pomenirea lui se cinsteşte la data de 4 aprilie şi în a patra duminică a Postului Mare.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sfintii Sfantului Munte, Editura Migdonia, Tesalonic 2007via Diakonima

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos