Actorul american Jonathan Jackson mulțumește monahilor de la Muntele Athos care se roagă neîncetat pentru lume! (video)

Jonathan Jackson: Thanks to the monks of Mount Athos, who unceasingly pray for the world!

E îmbucurător să vezi un actor american închinându-se drept-slăvitor, mulțumind Sfintei Treimi și, într-un sfârșit, monahilor de la Muntele Athos pentru neîncetata lor rugăciune pentru lume. E îmbucurător, dar nu e o surpriză. Deja mulți știu că Jonathan Jackson, celebru actor american, a devenit ortodox. În spațiul nostru a circulat un interviu deosebit acordat de tânărul actor unui preot ortodox american. Având acordul autorului, m-am putut ocupa de editarea acestui interviu în limbă română, el văzând lumina tiparului în revistă Orthograffiti (parțial) dar și sub formă unei broșuri, „Jonathan Jackson – Un actor american alege ortodoxia”, editate la Areopag. Aveți mai jos Cuvântul înainte al broșurii.

Cuvânt înainte la cartea Jonathan Jackson – Un actor american alege ortodoxia,
Editura Areopag, 2012, 64 pag, 5 RON

Laurențiu DUMITRU

În paginile ce urmează vă prezentăm povestea inedită a unei convertiri, traducerea unui interviu realizat pe 27 februarie 2012 de un preot ortodox cu celebrul actor american Jonathan Jackson, de curând trecut de la Adventism la Ortodoxie.

Jonathan Jackson s-a botezat de Paști împreună cu familia, la vremea acordării interviului fiind doar catehumeni. Pentru cei ce nu știu, actorul Jonathan Jackson este de patru ori câștigător al premiilor Emmy (în clipul de mai sus primește al cincilea premiu, n. LD) și cunoscut star datorită serialului „General Hospital” în care a jucat timp de 18 ani, încă de pe vrea când era copil. Cinefilii români îl cunosc din „Riding the Bullet”, „Tuck Everlasting” „The Deep End of the Ocean” sau „Insomnia”. A colaborat cu regizorul Christopher Nolan și a jucat alături de actori ca Al Pacino, Robin Williams, Hilary Swank sau Michelle Pfeiffer.

Pentru mulți dintre tineri noștri lumea Hollywood-ului e cu totul fascinantă (împlinirea „visului american”, bani și faimă), iar viața Bisericii li se pare anacronică și perimată. Cei ce gândesc altfel, vor fi surprinși să afle că un tânăr actor american, împlinit pe toate planurile, pune mare preț pe ceea ce ei socotesc marginal, secundar.

Experiența ne-a arătat că mărturiile convertiților, mai ales ale celor celebri în spațiul public, au un impact extraordinar. Cuvântul unui actor renumit despre Ortodoxie îi poate ajuta pe tineri să conștientizeze tezaurul pe care îl au în Biserică și să nu mai rătăcească pe căi lăturalnice. De aceea m-aș bucura ca această carte să ajungă în mâinile cât mai multor tineri, să pătrundă în anturajele în care predica clasică este refuzată din principiu.

Interviul, publicat într-o altă traducere pe unele bloguri ortodoxe, a renăscut discuțiile vechi despre acuratețea mărturisirilor de credință ale celor convertiți la Ortodoxie veniți din spațiul neoprotestant și ispitele cărora le sunt într-o oarecare măsură tributari.

Personal sunt fascinat de râvna lui Jonathan pentru a ajunge la adevăr prin lectură, în lipsa altor mijloace, în lipsa unui povățuitor. Din mărturia experienței sale de viață răzbate seriozitatea cu care s-a angajat în viața duhovnicească, se simte prezența lucrătoare a harului și pacea unui suflet care nu a avut odihnă până când nu a aflat adevărata Biserică Străveche, Acum știe că dacă cineva se simte atras de Hristos, (…) Ortodoxia e casa desăvârşită. La decernarea premiilor Emmy din 2011, când Jonathan a urcat pe scenă pentru a-și ridica trofeul, a mulțumit întâi Tatălui, Fiului și Sfântului Duh (la fel face și în clipul de mai sus, n.LD), apoi familiei și celor ce l-au sprijinit într-un fel sau altul. Mărturisesc că imaginea acestui moment m-a atins foarte tare și mi-a stăruit mult în suflet.

Mulțumesc pe această cale lui Jonathan Jackson și părintelui Andrew Stephen Damick pentru acordul de a prelua interviul în paginile revistei Orthograffiti (parțial, din lipsa spațiului) și publicarea ulterioară a interviului integral în cartea de față. Mulțumesc Ancăi Munteanu și Mădălinei Reznic pentru transcript și traducere. Mulțumesc lui Radu Hagiu pentru diortosirea traducerii și notele de subsol. Au fost eliminate câteva idei lăsate în aer şi am contras textul în locurile în care intervenţiile reporterului erau semi-onomatopeice («Yeah», «Sure» etc.), iar curgerea frazelor nu cerea acea pauză sau întărire. Pe alocuri, Radu a perifrazat, acolo unde ar fi sunat neobișnuit şi dezlânat în română.

Click pe link pentru a comanda online cartea Jonathan Jackson – Un actor american alege ortodoxia

Zografu, ieri și azi

Curtea Mănăstirii Zografu – Monumentul Sfinților Mucenici Zografiți. aprox. anii 1900. Sursă: The Holy Mountain by Herman Voogd

Curtea Mănăstirii Zografu – Monumentul Sfinților Mucenici Zografiți, 2012 © Laurentiu Dumitru

Sprijin pentru Chilia „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos

În urmă cu câțiva ani mai multe bloguri ortodoxe au postat un apel pentru construcția *Chiliei “Intrarea Maicii Domnului în Biserică” a părintelui Pimen Vlad de la Schitul Lacu, cunoscut ortodocșilor noștri datorită cărților scrise sau traduse. Ajungând anul acesta (2012 n.n.) la Schitul Lacu, de praznicul Înălțării Domnului, am dorit mult să-l cunosc pe Părintele Pimen pentru a afla mai multe detalii despre stadiul construcției Chiliei și nevoile obștii la acest moment pentru a face pe blogul de față un apel. Astfel am aflat că lucrul a mers bine, chilia s-a ridicat cu ajutorul Maicii Domnului, acum fiind nevoie de bani pentru finalizarea arhondaricului.  (LD)

Binevoitorii care doresc să ajute la finalizarea chiliei sunt rugați să depună ajutorul lor în următoarele conturi deschise la Piraeus Bank, pe numele VLAD PETRU:

• RO29PIRB4202101736001000 (în RON, deschis în Romania)
• GR1001722300005230031626581 (în USD, deschis în Grecia)
• GR8101722300005230031626564 (în EUR, deschis în Grecia)

Pentru transferurile în valută, codul SWIFT este PIRBGRAA.

Trimiteți pomelnicele dvs. pe adresa:

MONAH PIMEN VLAD
Schitul Lacu
P.O. Box 146, Karyes
63086 AGION OROS
GREECE
Tel. mobil: 0030 6946572266

Cei care vor face donații vor fi pomeniți la Sfintele Liturghii care se săvârșesc în limba română la kiriakon în toate duminicile și sărbătorile de peste an. Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu, păzește-ne pe noi sub sfânt acoperământul tău.

***

Cu Maica Domnului împreună am construit chilia, spune fără rezerve părintele Pimen

Un frate, Ionut Rites, care a avut bunavointa de a crea chiar si un blog de sprijin pentru constructia chiliei parintelui Pimen noteaza urmatoarele:

Cand l-am intrebat cum a reusit sa construiasca chilia, parintele mi-a dat un raspuns care ma pune pe ganduri si in ziua de azi. Cu Maica Domnului impreuna am construit chilia, spune fara rezerve parintele Pimen. Cum asa parinte? Cum este posibil acest lucru? Atunci, parintele mi-a transmis ca, in fiecare dimineata, privea agenda lucrarilor de constructie si din pricina faptului ca erau foarte multe, le impartea cu Maica Domnului. Si asta timp de cativa ani pana la terminarea chiliei. Ii spunea Maicii Domnului: Eu astazi fac cutare si cutare lucru, iar cu celelalte lucruri din lista te rog sa ma ajuti. Si Maica Domnului nu l-a dezamagit. Tot ce a rugat-o, a dus negresit la bun sfarsit in acelasi timp cu parintele Pimen. Si mult a crescut evlavia parintelui Pimen la Maica Domnului.

Chilia adaposteste in altarul sau particele din moastele sfintilor Artemie, Pantelimon, Gheorghe, Ekaterina, Anastasia, o particica din lemnul Sfintei Cruci si o particica din Braul Maicii Domnului.

Parintii chiliei, pe langa activitatile duhovnicesti, impletesc metanii, sculpteaza in lemn, picteaza icoane, inregistreaza cantece religiose, traduc si scriu carti. Cartea Sfantul Munte Athos – Gradina Maicii Domnului scrisa de parintele Pimen, este cea mai vanduta carte de pe Muntele Athos.

Acum, aproape definitivata, de o frumusete inimaginabila, chilia ofera conditii foarte bune celor care o viziteaza.

Inchinatorii cazati la Chilia “Intrarea in Biserica a Maicii Domnului”, pot beneficia de transport prin Sfantul Munte cu masina chiliei, monahii fiind ghizii pelerinilor, fiind totodata adevarate enciclopedii in istoria Sfantului Munte, cunoscatori in detaliu ale istoriilor icoanelor facatoare de minuni, precum si ale minunilor savarsite de Maica Domnului in Athos.

Ar mai fi foarte multe lucruri de spus, dar cel mai bine este sa descoperiti singuri aceste lucruri, prin propria prezenta in Sfantul Munte, unde sa puteti primi harul Maicii Domnului izvorat din icoanele facatoare de minuni.

***

*Chilia reprezinta o casa cu 8-10 camarute de locuit si dotari (bucatarie, sala de mese, cuptor, camere de oaspeti si alte dependinte) in care se afla o bisericuta – paraclis, destinata ca loc de rugaciune zilnica pentru vietuitori chiliei, inchinata sfantului sub ocrotirea caruia se afla chilia de la care isi ia si denumirea.

De ce un chinez buddhist s-a făcut monah athonit

În cea din urmă călătorie a mea în Sfântul Munte, am vizitat Mănăstirea Simonópetra. Pentru cei ce n-au ajuns acolo, trebuie să le spun că este o mănăstire majestuoasă, ce pare suită în înălţimile cerului de un albastru desăvârşit. Acolo am întâlnit un tânăr frate începător din China. Când l-am văzut întâia dată, am rămas uimit. O dulamă ortodoxă pe un chinez? M-a mişcat din adâncul inimii. Până atunci, nu mai văzusem pe viu aşa ceva, decât în fotografiile misiunilor din Asia. Cum de-a ajuns moştenitorul unei tradiţii culturale asiatice să treacă la creştinism? Nu m-am putut stăpâni să nu-l întreb…

– Frate, cum se face că un chinez ca tine a ales monahismul creştin ortodox, venind dintr-o tradiţie culturală atât de mare? Ai fost buddhist?

– Da, bineînţeles, am fost buddhist.

– Şi ce te-a convins să te faci creştin?

– Tovărăşia dumnezeiască!

– Poftim?

– Da, da, părinte! şi a izbucnit în râs, căci se pare că la fiecare trei cuvinte chinezii trebuie să râdă, apoi a continuat:

– Vezi tu, părinte, în buddhism eşti foarte, foarte singur! Nu există Dumnezeu. Întreaga ta luptă e cu tine însuţi. Eşti singur cu tine, cu eul tău. Eşti cu desăvârşire singur pe calea aceasta – o mare singurătate, părinte! Însă aici, în Ortodoxie, ai un ajutor, un tovarăş şi un împreună-călător în Dumnezeu. Nu eşti singur! Ai pe Cineva care te iubeşte, căruia îi pasă de tine. Lui Îi pasă, chiar dacă tu nu pricepi asta. Poţi vorbi cu El. Îi poţi spune cum te simţi, ce nădăjduieşti – există o relaţie. Nu eşti singur în anevoioasele încercări ale vieţii şi în lupta pentru desăvârşire duhovnicească…

***

Mi-am dat seama de ceva în zilele acelea. O răceală straşnică m-a ţinut la pat. Nici un doctor nu-şi dădea seama ce se întâmplă cu mine. Durerea era însă insuportabilă şi nici un analgezic nu izbutea să-i pună capăt. Am schimbat trei calmante, dar nu mi-au uşurat defel chinurile. În acest moment, am primit vestea că fratele tatălui meu, al cărui nume îl port, suferea de o formă avansată de cancer al corzilor vocale şi laringelui, aşa că i se făcuse o laringectomie. Era rezultatul consumului cronic de alcool şi al fumatului. Dusese îndeobşte o viaţă rea, fără nimic de preţ.

Atunci am simţit ceva, ceva de care-mi vorbise acel fost buddhist, acum monah creştin în Muntele Athos – că ai nevoie de un Dumnezeu cu care să poţi vorbi; ai nevoie să simţi pe Cineva alături, care te ascultă.

Ştiu doar că e nevoie adâncă a omului, vădită de însăşi viaţa. Chiar şi aceşti buddhişti, ce au o credinţă non-teistă, au simţit nevoia să-şi făurească felurite zeităţi, fie şi într-o lume de vis. Au avut însă nevoie să se adreseze cuiva, la ceva – cuiva dincolo şi mai presus de ei, chiar dacă într-o nălucire. Apoi, să nu uităm că realitatea şi adevărul sunt lucruri foarte relevante şi vor rămâne întotdeauna aşa. E o taină!…

Şi mi-am amintit cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, care avea o fire sensibilă şi uşor melancolică: „Când nu eşti bine, sau nu te simţi bine, vorbeşte. Vorbeşte, orice-ar fi!”

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pr. Haralambos Papadopoulos

Traducere de Radu Hagiu / Fotografie : Mănăstirea Simonópetra, © Laurenţiu Dumitru

Sursa: Revista Familia Ortodoxă nr. 37 (2) / febr. 2012

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Moştenirea duhovnicească a Părintelui Sofronie Saharov. Cuvântări duhovniceşti II (recenzie)

La Editura Reîntregirea din Alba Iulia a apărut volumul al doilea din „Cuvântările duhovniceşti” ale Părintelui Sofronie de la Essex, în traducerea Părintelui Rafail Noica. Cartea aceasta a apărut în 2008, cu câteva zile înainte de pomenirea Sfântului Siluan Athonitul (24 septembrie), părintele duhovnicesc al autorului şi „bunicul” duhovnicesc al traducătorului.

Într-una dintre conferinţele susţinute la Alba Iulia Părintele Rafail Noica mărturisea: „Astea sunt cuvântări pe care ni le-a ţinut Părintele Sofronie în fiecare luni dimineaţă, vreo patru ani înaintea morţii lui. A vrut să ne lase cu o moştenire duhovnicească, să ne împărtăşească ceva din viziunea lui. Şi în fiecare luni, cu excepţii când erau praznice şi aşa mai departe, dar cam în fiecare luni ne adunam şi un ceas Părintele Sofronie ne vorbea cuvântări duhovniceşti.”

Cunoscut în lumea întreagă, şi la noi în România imediat după trecerea sa la Domnul, Părintele Sofronie Saharov (1896–1993) este cel care l-a făcut cunoscut pe Cuviosul Siluan Athonitul (1866–1938) şi învăţătura descoperită de Dumnezeu acestuia.

În volumul de faţă sunt cuprinse cuvântările Sta­reţului Sofronie pe care le-a ţinut frăţiei şi închi­nătorilor Mă­năstirii Sfântului Ioan Botezătorul, între anii 1989-1992 şi ele reprezintă o continuare a primului volum apărut, tot la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, în anul 2004. Ele răsfrâng experienţa duhovnicească a Stare­ţului Sofronie, câştigată în cei peste cincizeci de ani de nevoinţă monahală, pe care năzuia să o transmită tinerilor săi fraţi-monahi.

Părintele Sofronie avea un mare simţ al răspunderii pentru fiecare cuvânt rostit sau scris.

Dorinţa Părintelui pentru obştea lui şi pentru tot omul era de a înţelege taina naşterii cuvântului lui Dumnezeu în inima omului prin rugăciune. Dorirea lui era cum să împărtăşească generaţiilor tinere experienţa sa lăuntrică dobândită alături de Stareţul Siluan în atmosfera de nevoinţă a Muntelui Athos. Cuvântările sale sunt un „testament duhovnicesc” pentru obştea de la Essex şi o încurajare de a urma calea arătată de el, cu încrederea în ajutorul primit de la el prin rugăciune şi după moarte.

Volumul acesta – Cuvântări duhovniceşti II – cuprinde alte 30 de cuvântări rostite de Părintele Sofronie în biserica Sfântul Siluan de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia, în perioada 14 august 1989 – 2 iulie 1992. Şi aici apar temele esenţiale atinse de Părintele Sofronie în aproape toate cărţile sale: chemarea la asemănarea cu Dumnezeu, cunoaşterea lui Dumnezeu, cum să devii persoană şi să trăieşti ca Dumnezeu, despre cele trei răstimpuri ale vârstei duhovniceşti – harul chemării de către Dumnezeu, ridicarea harului şi simţământul părăsirii de către Dumnezeu şi, în fine, redobândirea harului după ce nevoitorul a trecut prin primele două etape şi a dobândit rugăciunea pentru întregul Adam.

Lupta cu gândurile, rătăcirea minţii şi lupta minţii cu patimile sunt alte teme cuprinse în cadrul acestor cuvântări. Toate acestea sunt, nimic altceva, decât moştenirea duhovnicească transmisă de Părintele Sofronie de la Stareţul Siluan. Alte teme cuprinse în acest volum sunt: despre smerenia lui Hristos, despre înmulţirea râvnei duhovniceşti, despre pocăinţă şi despre Liturghie şi împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului ca mijloace de îndumnezeire.

Vă recomandăm, aşadar, cartea „Cuvântări duhovniceşti”, volumul al II-lea, a Părintelui Arhimandrit Sofronie Saharov, în traducerea Părintelui Rafail Noica. Tot la Editura Reîntregirea au mai apărut şi alte traduceri din scrierile Părintelui Sofronie, realizate tot de Părintele Rafail Noica:

Naşterea întru Împărăţia cea neclintită, Reîntregirea, Alba Iulia, 2003;

Cuvântări duhovniceşti, volumul întâi, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004;

Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;

Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, Alba Iulia, 1994.

La Editura Sophia mai apărut cartea: Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, tot în traducerea Părintelui Rafail Noica.

Cartea „Cuvântări duhovniceşti” volumul II (288 pg.) o puteţi găsi la magazinul de obiecte bisericeşti din Alba Iulia sau o puteţi comanda pe sit-ul nostru www.reintregirea.ro şi la numărul de telefon: 0258 – 810373.

Pr. Sabin Vodă

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Glycophilousa” de la Filotheu

La jumătate de oră de mers de la Mănăstirea Caracalu, se află Mănăstirea Filoteu. Ea a fost înființată pe la sfârșitul secolului al X-lea de cuviosul Filotei, care a trăit în același timp cu Sfântul Atanasie Atonitul.

În această mănăstire se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită „Glicofilusa”, adică „Dulcea Sărutare”. Despre această icoană sunt păstrate următoarele mărturii:

Pe timpul împăratului Teofil, luptătorul împotriva sfintelor icoane, un patrician cu numele Simeon avea o soție foarte credincioasă și evlavioasă, pe nume Victoria. Ea păstra în casa sa icoana Maicii Domnului numită „Dulcea Sărutare”. Venind trimișii împăratului, au cerut să le dea icoana sau să o arunce. Atunci Victoria, silită fiind de bărbatul ei, care și el era împotriva icoanelor, a luat icoana și a dus-o la malul mării. După ce a făcut multe rugăciuni a luat icoana și a pus-o pe mare, dar icoana stătea dreaptă pe mare și a început să se depărteze. Văzând această minune femeia s-a închinat și a mulțumit Maicii Domnului, apoi s-a întors la casa sa.

Icoana a plutit în largul Mării Marmara și Elespont, apoi în Marea Egeei și venind la Sfântul Munte s-a apropiat de limanul Mănăstirii Filoteu. Maica Domnului a descoperit starețului despre venirea icoanei. Acesta, adunând obștea mănăstirii au coborât la malul mării, unde au aflat icoana strălucind cu lumină dumnezeiască. Apropiindu-se starețul, a luat icoana în brațele sale și, când a pășit pe uscat, în locul acela a izvorât un izvor, a cărui apă face multe minuni până în ziua de astăzi.

Făcând procesiune cu icoana, au dus-o în mănăstire și au așezat-o în biserică. în fiecare an, în Săptămâna Luminată se face procesiune cu icoana până la malul mării.

Despre această icoană se spune că ar fi una din cele 70 făcute de Sfântul Apostol Luca. Ea revarsă multe minuni asupra celor care îi cer ajutorul cu credință.

După trecerea mai multor ani, Ștefan, Craiul Serbiei s-a ridicat împotriva împărăției bizantine și a cucerit Macedonia, Tesalonicul și Sfântul Munte. În acea perioadă, la Mănăstirea Filoteu au venit foarte mulți călugări bulgari. Într-un an, făcându-se obișnuita procesiune în lunea din Săptămâna Luminată, călugării au luat cu ei mâncare și băutură mai multă decât era necesar. Ajungând la malul mării, după ce au făcut agheasmă și alte rugăciuni, s-au așezat să mănânce și să bea din cele aduse. Dar, din ispita vrăjmașului, au consumat mai multă băutură și, fiind obosiți, după slujba de noapte și procesiune, au adormit. Când s-au trezit, s-au dus să ridice icoana și să pornească spre mănăstire. Dar Maica Domnului, vrând să-i înțelepțească, a făcut ca icoana ei să fie foarte grea, încât nu au mai putut-o mișca din loc. Venindu-și în sine și cunoscând greșeala, s-au rugat cu lacrimi Maicii Domnului să-i ierte. Iar Preabuna Stăpână a făcut să se ușureze din nou icoana și astfel au putut-o duce în mănăstire.

Pe când se afla în mănăstire un paracliser cu numele Ioanichie, care avea mare evlavie la Maica Domnului, acesta de câte ori aprindea candela la icoana ei, zicea și acestea: „Pentru ce, o, Stăpână, toate mănăstirile din Sfântul Munte au tot ce le trebuie iar mănăstirea noastră duce lipsă de toate; până și grâul îl cumpărăm?”. Într-una din nopți, după ce a aprins candela a stat mult timp în fața icoanei și s-a rugat cu lacrimi.

După un timp, fiind doborât de oboseală, l-a cuprins somnul și în timpul somnului vede pe mângâietoarea celor îndurerați, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că se apropie de el și-i zice: „Copilul meu, Ioanichie, pentru ce mă superi mereu zicând că toate mănăstirile din Sfântul Munte au tot ce le trebuie, numai mănăstirea aceasta duce lipsă de toate? Cunoaște, deci, că eu mă îngrijesc de toate nevoile mănăstirii și știu de ce are nevoie. Iar stareții și întâi-stătătorii să nu se îngrijească prea mult de cele pământești și astfel să neglijeze mântuirea lor. Deci, de acum să încetezi să mă mai superi cu cuvintele tale, că eu port grijă de mănăstirea aceasta și de mântuirea sufletului tău”.

Acestea auzind Ioanichie s-a trezit înspăimântat, dar și plin de bucurie. Căzând înaintea icoanei Preasfintei Stăpâne, i-a cerut iertare cu lacrimi în ochi și apoi a spus fraților despre ajutorul Maicii Domnului.

Altădată, venind un străin în mănăstire s-a închinat în biserică. Ajungând la icoana Maicii Domnului și văzând atâtea bijuterii și odoare din aur agățate de icoană de către cei care primiseră ajutor de la aceasta, și-a pus în minte să le fure. După slujba Utreniei, când au ieșit toți din biserică, el s-a ascuns într-o strană mai retrasă. Nevăzând pe nimeni, paracliserul a plecat încuind ușa. Rămânând singur în biserică, străinul a luat toate odoarele de la icoana Maicii Domnului și deschizând o ușă mai mică, care era închisă prin interior, a ieșit din biserică și a plecat spre limanul Ivirului, unde s-a urcat pe corabia care transporta închinătorii. Mergând o parte din drum, corabia s-a oprit în mijlocul mării rămânând neclintită, fiind ținută de o mână nevăzută. Cu toate că vântul îi era prielnic, corabia nu se mișca.

După câteva ore, când paracliserul a deschis biserica a văzut că lipseau odoarele de la icoana Maicii Domnului. Înștiințându-l imediat pe stareț, acesta a trimis trei călugări să ia o barcă și să alerge în urma corăbiei care ducea închinătorii, căci și-a dat seama că numai străinul acela furase odoarele. Deci, pe când cei din corabie se aflau în nepricepere, au ajuns și călugării cu barca. Când i-a văzut, străinul și-a dat seama că pentru el au venit și, văzând și minunea cu oprirea corăbiei, a venit și a căzut în genunchi înaintea părinților, cerându-le iertare și înapoindu-le cele furate. Părinții au luat odoarele, l-au iertat pe cel ce se pocăia și s-au întors în mănăstire slăvind pe Preasfânta Stăpână. Iar corabia a plecat mai departe, nefiind împiedicată de nimeni.

Odată, venind un închinător evlavios Ia mănăstire, a fost dus să se închine la sfintele moaște, precum și la icoana Maicii Domnului. Aici, paracliserul i-a spus o parte din multele minuni făcute de Maica Domnului. Apoi a fost dus la arhondaricul mănăstirii să se odihnească. Pe la miezul nopții s-a trezit și a vrut să meargă să îngrijească de calul cu care venise. Dar fiind somnoros și văzând ușa de la balcon deschisă, a crezut că este ușa de la intrarea în arhondaric și, călcând fără de grijă, a căzut de la balcon de la etajul trei. În timp ce cădea a strigat: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi!”. Și îndată a văzut înaintea lui o călugăriță, care l-a prins și l-a lăsat pe pământ, fără să pățească nimic și s-a făcut nevăzută. Atunci creștinul a mulțumit din suflet Maicii Domnului și ducându-se la poarta mănăstirii a bătut să i se deschidă. Auzind ierodiaconul Meletie vocea celui care striga, s-a dus și l-a înștiințat pe părintele Sofronie, starețul mănăstirii. Venind au deschis poarta și recunoscând pe cel care striga l-au întrebat ce s-a întâmplat și cum a ajuns în afara porții. Iar el, povestindu-le cu lacrimi în ochi cele întâmplate slăvea pe Preasfânta Fecioară. Apoi mergând în biserică s-a închinat la icoana Maicii Domnului și a dăruit mănăstirii calul cu care venise, iar în următorul an a adus o candelă de argint, care se află agățată în fața icoanei până în ziua de azi, amintind de minunea făcută.

Un creștin din Enu cu numele de Paraora avea femeia stearpă. Mulți ani nu a putut avea copii. Odată, venind creștinul la Mănăstirea Filoteu a luat puțin untdelemn de la candela din fața icoanei Maicii Domnului și ducându-se acasă a miruit pe soția sa, care, în scurt timp a rămas însărcinată și la timpul cuvenit a născut un copil sănătos. Drept mulțumire, creștinul a venit și a dăruit un catâr mănăstirii.

Minunile care se fac la icoana Maicii Domnului sunt nenumărate. Aici am scris doar o mică parte din ele.

În mănăstire se mai află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită «Gherontissa», care a venit în chip minunat din Nigrița.

Mănăstirea Filoteu a fost ajutată mult de domnitorii români Vlad Călugărul, Neagoe Basarab și Constantin Mavrocordat.

Pe lângă multele odoare, mănăstirea are o bucată din Lemnul Sfinte Cruci, iar dintre sfintele moaște amintim: mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur, părticele de la Sfântul Mucenic Mercurie, Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie și Sfânta Muceniță Marina.

Numărul călugărilor din mănăstire și din afara ei este de 90.

Monah Pimen Vlad
Chilia “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, Schitul Lacu
Textul apare aici cu îngăduința autorului

Cărțile ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Viața Sfântului Siluan Athonitul în imagini (frescă), Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Essex, Anglia

Sfântul Siluan Athonitul a fost un monah rus care a trăit viață sfântă în Mănăstirea Pantelimon (Russikon) de pe Muntele Athos în secolul al XX-lea. Biograful și fiul său duhovnicesc, Stareţul Sofronie Saharov, a ctitorit în 1959 o mănăstirea cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul în Essex, Anglia. Aceste reprezentări iconografice (frescă) ce descriu Viața Sfântului Siluan se găsesc la Essex.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pentru mai multe informații despre Sfântului Siluan Athonitul urmați categoria – Siluan Athonitul
Imagini preluate de AICI

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Gândurile unui pelerin la Sfântul Munte Athos (2002), Danion Vasile

Scriu aceste rânduri pentru a încerca să transmit cititorilor puţin din bucuria şi emoţia pe care am simţit-o în Sfântul Munte. Cititorii ştiu că frumuseţile duhovniceşti sunt greu de îmbrăcat în cuvinte. Ceea ce voi scrie nu reflectă decât în mică măsură cele trăite. Dar scriu pentru a trezi în inimile tinerilor şi bărbaţilor ortodocşi dorinţa de a ajunge ei înşişi în acest loc sfânt. Sau mai bine zis pentru a spori această dorinţă, pe care mulţi o au, dar nu ştiu să se lupte pentru a o împlini. Despre Sfântul Munte, minunile şi cuvioşii pe care le-a rodit, s-au tipărit multe cărţi. Ele au generat o atracţie puternică faţă de spiritualitatea athonită. Mulţi s-au mulţumit să citească, şi puţini au încercat să ajungă acol

Multe fete şi femei creştine spun că, dacă ar fi fost bărbaţi, nu ar fi ratat ocazia de vedea Athosul. De ce oare nu sunt şi mai mulţi pelerini români în Athos? E greu de răspuns la o astfel de întrebare.

Voi pune pe hârtie câteva rânduri mai ales pentru cei care nu s-au gândit că ar putea să ajungă şi ei la Sfântul Munte. Aş vrea să relatez mica mea poveste legată de Athos. Fiecare pelerin care ajunge la un loc sfânt trăieşte o poveste a sa. Locul respectiv se dăltuieşte în inima lui, şi rămâne acolo.

Am văzut multe mănăstiri şi locuri sfinte care m-au impresionat. Am fost în Macedonia, în Bulgaria, în Ucraina, am fost în pelerinaje prin mănăstirile şi schiturile României. Cel mai mult iubeam mănăstirile Moldovei. Dar, după ce am ieşit din Athos, am simţit că am ieşit dintr-o altă lume.

Athosul a rămas cel mai drag loc al inimii mele. E singurul loc din lume în care m-am simţit mai acasă decât acasă. Asta nu înseamnă că regret că nu am rămas acolo. Sau că regret că am familie. Nu. Îmi iubesc soţia şi copiii, dar dragostea pentru ei nu mi-a micşorat dragostea pentru Athos. Pentru mireni Athosul nu înseamnă o negare a familiei. Este un prilej de a respira sfinţenie, este un prilej de întărire a forţelor duhovniceşti. Este un prilej de a prinde putere pe drumul adevărat pe care îl presupune şi familia: drumul sfinţeniei.

Rândurile de mai jos vor fi deci file dintr-o poveste, din povestea celui mai frumos pelerinaj pe care l-am făcut până acum. Vreau să le spun celor care îşi doresc să ajungă în pelerinaj la Athos că vor avea parte fiecare de o poveste. De o poveste care, chiar dacă nu va putea fi spusă mai apoi celorlalţi cu cuvinte potrivite, va rămâne adânc întipărită în minţile şi în inimile lor…

Mi-am dorit de ani de zile să ajung în Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului. Mărturisesc însă că nu îmi trecea prin cap cât de minunat poate fi acolo…

Am intrat în Athos după ce străbătusem Grecia de la un capăt la altul: fusesem la Kerkira, la moaştele Sfântului Spiridon, la Patras, la moaştele Sfântului Andrei, la moaştele Sfântului Patapie, la Meteora şi în multe alte locuri de pelerinaj.

Ştiam că Athosul e o vistierie plină de sfinte moaşte şi de icoane făcătoare de minuni. Dar îmi doream să văd icoane vii, îmi doream să văd părinţii duhovniceşti, îmi doream să văd cuvioşii care duc mai departe flacăra sfinţeniei athonite.

În inima mea au rămas patru părinţi: doi bătrâni şi doi tineri. Despre bătrâni auzisem foarte multe lucruri frumoase: părintele Iulian – cunoscutul duhovnic al schitului Prodromu – are faima unui foarte bun povăţuitor pentru monahii români din Athos. Părintele Dionisie, avva de la Colciu, este recunoscut ca mare îndrumător duhovnicesc de către mulţimile de pelerini care îl caută pentru a lua cuvânt de folos. Cei doi tineri care mi-au rămas în suflet sunt părintele Dionisie de la Schitul Lacu şi pustnicul Paraschiv.

Voi scrie câteva cuvinte despre fiecare dintre aceştia.

Când un pelerin român ajunge la Prodromu, prima lui grijă este să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la Prodromiţa.

Cine oare nu şi-ar dori să vadă o icoană care a fost pictată prin minune dumnezeiască? Într-adevăr, chipul Maicii Domnului din această icoană nu a fost pictat de mână omenească. Mulţimea de minuni care s-au făcut prin ea sunt o umilă întărire a acestei întâmplări dumnezeieşti.

Am ajuns la Prodromiţa. În clipa în care am ajuns în faţa ei, privind-o, am uitat că sunt pe pământ. Nu era nimeni în biserică. Eram singur şi priveam icoana…

Nu e nevoie de nici o minune ca să te bucuri că eşti lângă Maica Domnului. Este adevărat că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu e alături de creştini în toate zilele vieţii lor, dar binecuvântarea ei se simte mult mai puternic în faţa icoanelor făcătoare de minuni.

La fiecare dintre mănăstirile athonite prin care trecusem fusesem impresionat în chip deosebit de ceva anume, de icoane, de sfinte moaşte sau de slujbă…

Eram convins că nimic nu mă va putea impresiona mai mult la Prodromu decât cunoscuta icoană a Prodromiţei. Dar nu a fost aşa.

Înainte de a veni în Athos, când mi-am întrebat duhovnicul cu ce părinţi ar fi bine să mă întâlnesc acolo, printre altele mi-a spus: „Când ajungi la Prodromu, să te duci neapărat la părintele Iulian, la duhovnicul mănăstirii”. Prodromu, chiar dacă poartă numele de schit, e mănăstire în toată regula, mai mare decât multe dintre mănăstirile de la noi din ţară.

Când l-am văzut pe părintele Iulian, când am apucat să vorbesc cu părintele Iulian, am simţit o fărâmă din emoţia pe care a trăit-o preasfinţitul Hierotheos Vlachos pe vremea când a avut parte de acea extraordinară Noapte în pustia Sfântului Munte.

Din mila lui Dumnezeu am cunoscut mai mulţi mari duhovnici ai vremurilor noastre. Dar la prima întâlnire nici unul dintre ei nu s-a purtat faţă de mine cu atâta dragoste ca părintele Iulian. Noaptea, când a venit la slujbă, părintele mi-a dat o hârtie pe care era trecută adresa schitului Prodromu, ca să mai ţinem legătura prin scris. Mi s-a părut un lucru extraordinar ca un părinte athonit să aibă atâta grijă de un tânăr pelerin. De obicei, pelerinii se gândesc să le scrie părinţilor. Tot aşa extraordinară mi s-a părut insistenţa cu care spunea că trebuie să ne rugăm unii pentru alţii. Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o mai târziu, ideea principală era aceasta: că trebuie să ne rugăm unul pentru altul.

Cum mi s-a părut părintele Iulian? Ca un haiduc duhovnicesc al vremurilor noastre. În ciuda vârstei înaintate şi a sănătăţii nu prea bune, părintele e plin de putere. Este un om plin de viaţă, duhul amorţelii negăsind sălaş în trupul şi în sufletul său.

Părintele Iulian iradiază nobleţea duhovnicească care se simte în preajma părintelui Arsenie Papacioc sau a părintelui Justin Pârvu. Atâta seninătate, atâta linişte, atâta dragoste…

Ştiam că părintele Iulian este renumit ca duhovnic al monahilor. Văzându-l, mi-a părut rău că este totuşi foarte puţin cunoscut de către mireni. De altfel, la unele dintre întrebările privitoare la viaţa mirenilor pe care i le-am pus nu ştia să răspundă decât din cele pe care le auzise de la alţii. Dimineaţa, când vroiam să iau binecuvântarea pentru a pleca de acolo, un părinte tânăr a intrat cu o cameră video şi l-a întrebat pe părinte dacă acceptă să facem un interviu. Părintele, din dragoste, a primit. A avut răbdarea de a-mi răspunde pentru a doua oară la unele întrebări pe care i le pusesem cu o seară înainte. Pe cât de rău îmi părea că venisem în Athos fără să îmi iau un reportofon, pe atât de bine îmi părea că reuşisem să contribui la realizarea unui film cu părintele Iulian Lazăr.

Din discuţiile pe care le-am avut cu părintele, cel mai mult m-a impresionat accentul pe care îl pune pe importanţa practicării rugăciunii lui Iisus nu numai de către monahi, ci şi de către mireni. În deplin acord cu întreaga învăţătură patristică, el învaţă că şi mirenii trebuie să se îndeletnicească cu această nevoinţă. Rugăciunea nu trebuie practicată pentru a ajunge la stări de extaz sau pentru a vedea lumina dumnezeiască. La aceste măsuri înalte ajung puţini oameni. Dar rugăciunea trebuie practicată pentru curăţirea minţii. Şi de aceea, oricât de puţin ar spori cel care practică această rugăciune, mintea sa se curăţeşte.

Părintele Iulian a vorbit cu mine cum vorbeşte duhovnicul cu un ucenic al său. Am simţit cum dragostea sa îmi pătrunde în inimă.

Revenind în ţară, m-am întors nu numai cu bucuria pe care o are orice pelerin, aceea că păstrează în inima sa o fărâmă din binecuvântarea Sfântului Munte, ci şi cu bucuria că acolo e un părinte care se roagă şi pentru mine, că acolo e un avvă pentru ale cărui rugăciuni Dumnezeu mă va acoperi cu harul Său.

Una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am avut în Athos se leagă tot de părintele Iulian. Îmi doream foarte mult să ajung la Capsocalivia, la mormântul părintelui Porfirie făcătorul-de-minuni, un părinte de care mă simt foarte legat, şi a cărui canonizare este aşteptată de foarte multă lume.

Înainte de a intra în Athos, trecusem pe la Suroti, pentru a mă ruga la mormântul părintelui Paisie Aghioritul, un alt stâlp al monahismului contemporan. După ce am sărutat crucea de pe mormântul său, mi-a crescut dorinţa de a ajunge şi la mormântul părintelui Porfirie.

Aşa că, ajuns la Prodromu, m-am interesat cum aş putea ajunge la mormântul părintelui Porfirie. Când am pus această întrebare, tocmai trecea pe lângă mine un părinte tânăr, care mi-a spus:

„E departe de aici, nu poţi ajunge singur. Dar, dacă părintele Iulian îmi dă binecuvântare, te duc eu până la Capsocalivia. Se zice că ucenicii i-au luat trupul din mormânt, ca să nu îl fure lumea. Nu se ştie unde l-au ascuns. Dar în locul în care fusese îngropat eu simt aceeaşi binecuvântare pe care o simţeam şi înainte. Nu e nici o diferenţă”.

Curând, părintele s-a întors şi mi-a spus că a primit binecuvântarea de care aveam nevoie. Acest părinte se numeşte Paraschiv. Este singurul pustnic român care se spovedeşte la Prodromu.

Nu ştiam de ce să mă bucur mai tare: de faptul că voi ajunge la Capsocalivia sau că am cunoscut un pustnic. Întâlnirea cu el a fost pentru mine încă o dovadă că Dumnezeu are grijă de toate. Dacă aş fi ajuns la Prodromu cu o oră mai târziu, nu aş mai fi apucat să îl cunosc pe părintele Paraschiv, care vine la mănăstire numai când se spovedeşte. El trăieşte singur, la două-trei ore depărtare de Prodromu. Mi-a spus că nu mai este nici un pustnic pe acolo. Sunt numai animale sălbatice.

Am mai cunoscut în Sfântul Munte un părinte care mi-a povestit că a trăit în chilie cu o viperă. Multă vreme tot auzea un foşnet în chilie, dar nu ştia ce este. Până când, odată, intrând în chilie, părintele a văzut cum se lăsa vipera în jos pe o grindă.

Părintele acela spunea că s-a speriat când şi-a dat seama că trăise în aceeaşi chilie cu o viperă. Dar i-a mulţumit lui Dumnezeu că l-a păzit de muşcătura ei.

Părintele Paraschiv trăieşte zi şi noapte între animale. Una e să ştii că sunt în pădure animale sălbatice, şi alta este să trăieşti între ele. Numai harul lui Dumnezeu te poate păzi.

Pe drumul spre Capsocalivia, pustnicul se oprea să îmi arate tot felul de fructe de pădure cu care se hrăneşte. Deşi i-ar fi prins bine să mănânce peşte, duhovnicul nu i-a dat binecuvântare să pescuiască. Vorbea despre viaţa în mijlocul pădurii cu o simplitate şi cu o smerenie extraordinară. Părea coborât din alte vremuri.

De obicei pustnicii sunt monahi care au trăit o vreme îndelungată în mănăstire. Sfinţii Părinţi au scris mult despre pericolele la care se expun cei care aleg prea devreme calea pustniciei. Dar, deşi este tânăr, cu binecuvântarea părintelui Iulian, părintele Paraschiv pustniceşte.

M-a mişcat pur şi simplu smerenia şi cumpătarea sa. Am citit multe texte despre smerenie şi am auzit mulţi preoţi vorbind despre această virtute. Părintele Paraschiv mi s-a părut că exprimă cel mai bine prin viaţa sa ceea ce alţii spun mai mult prin cuvinte.

Am ajuns la Capsocalivia şi ne-am rugat puţin. Mi-a arătat chilia în care a trăit părintele Porfirie. Nu ştiu ce ghid mai potrivit aş fi putut avea pentru a ajunge acolo. Părintele Paraschiv este un urmaş al părintelui Porfirie. Sfinţenia nu stă numai în harisme, în vindecarea bolnavilor, în vederea cu duhul, în izgonirea demonilor. Sfinţenia stă în smerenie, în rugăciune, în dragoste. M-am rugat lui Dumnezeu să îl ţină pe părintele Paraschiv pe drumul pe care a pornit. E uşor să fii întărit duhovniceşte pentru o scurtă perioadă de timp. Greu este să păstrezi drumul, să urci în continuare pe el.

Ştiu că poate cineva s-ar gândi că e ciudat să scrii despre pustnici tineri. Părintele Paraschiv cred că este mai tânăr decât mine, şi eu nu am împlinit încă treizeci de ani. Ştiu şi că eroismul de scurtă durată este neroditor. În Ortodoxie cascadorii nu îşi găsesc locul. Părintele Paraschiv nu pustniceşte pentru a face ceva ieşit din comun, pentru a fi altfel decât ceilalţi. Pur şi simplu vrea să trăiască pentru Hristos.

Una dintre cărţile sale preferate este File de pateric din Împărăţia monahilor, un pateric athonit pe care îl tipărisem pe vremea când lucram ca director al Editurii Christiana. Când a auzit că sunt editor şi autor de cărţi religioase, părintele Paraschiv s-a bucurat şi a început să îmi vorbească despre vechi manuscrise de prin Athos, despre profeţii privitoare la semnele vremurilor de pe urmă. Mi-a vorbit şi despre scrierile Sfântului Nil – izvorâtorul de mir, şi chiar m-a dus până la peştera în care s-a nevoit sfântul. Întregul pelerinaj în Athos a fost pentru mine o intrare în altă lume. Dar să fiu condus de un pustnic în peştera unui mare nevoitor athonit a fost o experienţă extraordinară.

Un cuvânt al său mi-a rămas în minte: „Vezi, noi mergem pe jos, călcăm acum pe urmele vechilor părinţi. Cei care vin în Athos în excursie, care merg cu maşina şi se grăbesc să treacă de la o mănăstire la alta, nu au cum să cunoască liniştea. Ei nu cunosc adevărata faţă a Athosului…”

Liniştea cu care vorbea m-a convins să încerc să cunosc puţin din această adevărată faţă a Athosului.

De la Prodromu am plecat la Schitul românesc Lacu, schit renumit mai ales pentru activitatea sa misionară şi, în mod special, pentru tipărirea de cărţi religioase. Pentru aproape o săptămână, în loc să vizitez mănăstiri, am stat la acest schit.

Am ajuns la Lacu, la părintele Dionisie, care îmi fusese descris de părintele meu aşa: „L-ai văzut pe părintele Dionisie, ai văzut tot Sfântul Munte”.

Când am ajuns la părintele Dionisie, am înţeles ce înseamnă aceste cuvinte. Ele se pot spune nu numai despre părintele Dionisie, ci se pot spune despre câteva zeci sau poate chiar sute de monahi athoniţi: se pot spune despre cei în ale căror inimi curăţite S-a sălăşluit Hristos.

Este clar că nu toţi călugării care şi-au curăţit inimile sunt athoniţi, că Athosul nu este singurul loc în care se nevoiesc părinţi cu viaţă sfântă.

(Deşi Athosul este centrul monahismului ortodox, totuşi nu este cel mai prielnic loc de mântuire pentru fiecare dintre cei care vor să Îl slujească pe Hristos luând asupra lor crucea călugăriei. Scriind despre Sfântul Munte nu mă gândesc să minimalizez importanţa mănăstirilor din România sau din celelalte părţi ale lumii. Pentru fiecare monah există un loc în care îl aşează Dumnezeu, potrivit cu talanţii săi şi cu chemarea pe care o are).

Nu vreau să scriu foarte multe despre tânărul părinte Dionisie din două motive: unul este că nu e recomandat să îi lauzi pe părinţii care trăiesc, şi cu atât mai puţin pe cei care sunt tineri. Al doilea motiv este că, oricât de mult mi l-ar fi lăudat cineva, nu aş fi crezut că voi renunţa să văd alte mari mănăstiri ca să stau lângă el. Mi-aş fi dorit să văd Simonos Petras, să îi aud cântând pe viu pe părinţii pe care i-am ascultat de atâtea ori pe casete. Mi-aş fi dorit să ajung în multe locuri minunate… dar liniştea părintelui Dionisie m-a convins să rămân lângă el. Fiecare dintre cei care vor veni la Sfântul Munte pentru a gusta puţin liniştea va putea găsi un părinte Dionisie pentru sufletul său. Chiar dacă nu are faimă, chiar dacă nu e bătrân, acel rob al lui Hristos va şti să îl ia de mână pe pelerin şi să îi arate drumul spre cer. Dacă nu prin spovedanie, atunci prin modul în care slujeşte. Dacă nu slujeşte, nefiind cleric, o poate face prin poveţele sale. Dacă nu prin poveţe, o poate face prin viaţa sa smerită de zi cu zi. Viaţă care are mai multă putere decât cuvintele. Şi, uneori, robul lui Hristos poate vorbi chiar prin tăcerea sa, prin liniştea şi seninătatea care se simt în prezenţa lui.

La Schitul Lacu am înţeles oarecum spusele părintelui Paraschiv despre cealaltă faţă a Athosului, faţă pe care turiştii care trec în goana maşinii nu au cum să o cunoască…

Athosul nu poate fi cunoscut în viteză. Este adevărat că nici după luni de zile nu se poate cunoaşte în întregime ce înseamnă viaţa athonită. Dar cel care stă chiar şi numai câteva zile în acelaşi loc, fie schit, fie mănăstire, va gusta cu inima sa puţin din taina Athosului.

Oricum, este o mare diferenţă între un schit şi o mănăstire plină de pelerini. Mănăstirea, chiar dacă are icoane făcătoare de minuni sau sfinte moaşte, din cauza pelerinilor e uneori agitată. Pe când schitul, în care pelerinii ajung mai greu, e mult mai liniştit.

Voi vorbi acum puţin despre avva Dionisie de la Schitul Colciu. Fără îndoială, el este cel mai cunoscut părinte român din Munte. Grecii au mare evlavie la „Papa Dionisie”. Chiar bătrânul Iosif de la Vatoped, ucenic al lui Gheron Iosif, i-a cerut sfatul în anumite probleme duhovniceşti. De când, în America, a fost tipărit micul Pateric de la Colciu, părintele a început să fie căutat şi de pelerini veniţi de peste ocean. La el vin credincioşi din toate părţile lumii.

Chipul părintelui Dionisie pare scos din icoane. Întreaga sa prezenţă pare coborâtă din vechi texte hagiografice. Când îl vezi, ai impresia că e un prieten al sfinţilor. Părintele Dionisie este un fiu al Patericului egiptean. Este o mărturie că Ortodoxia nu a fost îngenuncheată de vremuri.

Părintele Dionisie este îngrijorat de faptul că din ce în ce mai multe foruri internaţionale vor transformarea Athosului într-un muzeu plin de vizitatori. Acum o sută de ani, intrarea femeilor în Athos părea o utopie. Nici măcar musulmanii, care au stăpânit multă vreme peste Sfântul Munte, nu au cerut aşa ceva. Dar, în zilele noastre, femeile vor să ajungă la Athos. Părintele Dionisie este trist din cauza faptului că multe mănăstiri athonite au acceptat să fie reconstruite cu ajutorul fondurilor occidentale. Este oarecum firesc ca, după ce a investit bani în Athos, Occidentul să pretindă anumite drepturi. Nimic nu se face pe gratis. Mănăstirile care astăzi au fost renovate pe banii Occidentului mâine sau poimâine vor fi vizitate de contribuabili, fie ei bărbaţi sau femei.

Sunt profeţii că până la urmă femeile vor intra în Athos. Acesta va fi un semn al apropierii sfârşitului lumii. Este însă ciudat că oamenii nu văd nici o legătură între preconizata intrare a femeilor în Athos şi apropierea sfârşitului.

Părintele Dionisie mai spunea că femeile credincioase nu trebuie să intre în Sfântul Munte nici dacă legile civile o vor permite. Maica Domnului a cerut să nu intre picior de femeie acolo. Şi Maica Domnului se va întrista când va vedea că oamenii nu ţin seama de dorinţa ei.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Athosul românesc, cu Mănăstirea Frăsinei: dacă Sfântul Calinic de la Cernica a legat să nu calce acolo picior de femeie, nimeni nu poate dezlega legătura sa. Şi femeile care vor ajunge acolo, chipurile din motive duhovniceşti, îşi vor agonisi osândă şi nu binecuvântare.

Este adevărat că din ce în ce mai mulţi creştini ortodocşi părăsesc drumul cel îngust pentru a merge pe calea cea largă, spunând că Ortodoxia e utopică, spunând că nu se pot ţine poruncile Evangheliei, că vremea sfinţeniei a trecut. Dar pelerinii care apucă să stea de vorbă cu părintele Dionisie văd o dovadă a prezenţei lui Dumnezeu. Pe părintele Dionisie toţi pelerinii îl consideră un părinte cu viaţă sfântă.

Părintele Dionisie de la Colciu învaţă că nimic nu trebuie făcut în separare de Biserică sau de episcop. Numai dacă este călcată în picioare învăţătura cea curată a Bisericii este binecuvântată separarea de cei care mai înainte s-au rupt pe ei înşişi de adevărul lui Hristos. Această învăţătură nu e o scornire a părintelui Dionisie, ci este predania Sfinţilor Părinţi.

Îmi aduc aminte că am fost impresionat să văd la biserica din Marea Lavră athonită frescele cu Sfintele Sinoade Ecumenice. La primul Sinod Ecumenic, Sfântul ierarh Nicolae este zugrăvit pălmuindu-l pe Arie pentru blasfemiile pe care le spunea.

Această palmă a Sfântului Nicolae a rămas adânc întipărită în cugetul monahilor athoniţi. De sute de ani, ei au încercat să păstreze nestinsă flacăra credinţei Sfinţilor Părinţi. Vrednici urmaşi ai Sfântului Grigorie Palama, athoniţii au stat împotriva învăţăturilor potrivnice Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi. Tradiţionalismul athonit nu e habotnicie, nu e crispare, nu e fixism. E păstrarea adevărurilor pentru care Sfinţii Părinţi au fost gata să îşi dea viaţa… La mănăstirea Esfigumenu sunt scrise cu litere mari cuvintele: „Ortodoxie sau moarte”. Aceasta nu este doar deviza zeloţilor din acea mănăstire athonită. Este de fapt deviza întregului Munte Athos.

Faţă de inchizitorii apuseni care îi ameninţau cu moartea pe ereticii care nu vroiau să primească învăţăturile catolice, athoniţii au dat o replică pe măsură: ei sunt gata nu să omoare pe alţii, ci sunt gata să se jertfească pe ei înşişi pentru mărturisirea adevărului, pentru mărturisirea lui Hristos: „Ortodoxie sau moarte”. Athoniţii nu au omorât pe nimeni; îşi omoară patimile şi poftele prin rugăciune şi nevoinţă, pentru a gusta viaţa cea adevărată.

Ar fi multe de spus despre Athos… dar nu voi lungi cuvântul. Totuşi, ţin să fac referire la sfintele moaşte care m-au impresionat cel mai mult în acest pelerinaj, la capul Sfântului Ioan Gură de Aur, care este păstrat la mănăstirea Vatoped.

Aşa cum putem citi în Vieţile Sfinţilor, atunci când Sfântul Ioan Gură de Aur scria tâlcuirile la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, apostolul însuşi îi şoptea la ureche dumnezeieştile noime. Urechea la care i-a vorbit Sfântul Apostol a rămas întreagă. De o mie şase sute de ani, urechea aceea a rămas mărturie a marii minuni: după ce a auzit cuvintele apostoleşti, nu a fost înghiţită de putreziciune.

M-am gândit că acest cap binecuvântat al Sfântului Ioan Gură de Aur este cel mai bun simbol al monahismului athonit.

Athoniţii sunt păstrătorii tradiţiei de aur a Ortodoxiei. Urechea Sfântului Ioan ar trebui să ne ducă cu gândul la „urechea” Sfântului Munte. Athoniţii nu au schimbat cu nimic Ortodoxia. Ei au păstrat dreapta-credinţă, şi au apărat dogmele cu preţul vieţii lor. Athosul a născut cete de mucenici.

Athoniţii nu fac altceva decât a făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, al cărui dascăl tainic a fost Sfântul Apostol Pavel: mărturisesc mai departe nu propria lor înţelepciune, ci mărturisesc Ortodoxia, smerindu-se pe ei înşişi …

În aceste vremuri de cumpănă, în care duhul modernist încearcă să distrugă Sfântul Munte, căci intrarea femeilor acolo nu va fi un semn bun, creştinii din toate colţurile lumii ar trebui să se roage ca Dumnezeu să păzească acest loc sfânt.

Athosul este un adevărat stâlp al Ortodoxiei. Athosul este o comoară de care suntem invitaţi să ne împărtăşim. Şi nu numai ca pelerini. Cărţile despre sfinţii athoniţi şi învăţăturile lor îi cheamă pe toţi creştinii ortodocşi, fie ei tineri sau tinere, bărbaţi sau femei, să ducă lupta cea bună a mântuirii.

Oricât de mare ar fi desfrâul zilelor noastre, Athosul este o rază de speranţă, este o insulă de sfinţenie de care trebuie să ţinem seama. Mulţimi de oameni se grăbesc să ridice altare patimilor, poftelor şi idolilor noului veac. Dar în acelaşi timp, în Sfântul Munte, soboare de monahi ard ca nişte candele pentru Hristos. Să ne gândim la ei, să ne gândim la sfinţenia Sfântului Munte…

Ştim că Biserica lui Hristos nu o vor înghiţi nici porţile iadului, că până la sfârşitul lumii Biserica nu va putea fi îngenuncheată, oricât de tare ar fi prigonită. Dar, în acelaşi timp, multe profeţii ale cuvioşilor părinţi ne spun că, în vremurile de pe urmă, după ce femeile vor călca pe Muntele Sfânt, va veni sfârşitul Athosului. Şi monahii, având de ales între pierderea sufletului şi pierderea Athosului, vor pleca de acolo. Până atunci însă, noi avem datoria de a ne ruga pentru monahii athoniţi, aşa cum şi ei se roagă pentru noi şi pentru întreaga lume.

Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Atanasie Athonitul, ale tuturor cuvioşilor athoniţi şi ale Preacuratei Maicii Tale, ocrotitoarea Sfântului Munte, miluieşte-ne pe noi, pe toţi! Amin.

La prăznuirea Sfântului Atanasie Athonitul,

5 iulie 2002

Danion Vasile

Cuvânt înainte la cartea Ne vorbesc părinţi athoniţi, Avva Dionisie de la Colciu, Avva Iulian de la Prodromu, autori Danion Vasile, Marian Maricaru

Textul apare aici cu acordul autorului. Fotografiile cu Danion Vasile și Avva Iulian Lazăr aparțin lui George Crasnean.

 

Vești bune: Arhimandritul Efrem de la Vatopedi a fost găsit nevinovat!

Areopagul (Curtea supremă de Justiţie Elenă) a hotărât achitarea Egumenului Efrem, a Părintelui Arsenie şi a judecătoarei Maria Psalti în procesul privind Lacul Vistonida.

Areopagul i-a declarat nevinovaţi de acuzaţia de întârziere a publicării hotărârii Judecătoriei din Rodopi care îndreptăţise, prin vot majoritar, domeniul public, în disputa juridică asupra suprafeţelor riverane lacului Vistonida.

Departamentul penal al Areopagului a decis ca hotărârea Curţii de Apel a Thraciei, prin care judecătoarea Maria Psalti, Egumenul Efrem şi Monahul Arsenie erau condamnaţi la şase luni de închisoare cu suspendare, să fie anulată.

Decizia Curţii de Apel a Thraciei confirma acuzaţia de abuz în serviciu adusă judecătoarei, în vreme ce Egumenul Efrem şi Monahul Arsenie erau învinuiţi de instigare la abuz.

Departamentul penal al Areopagului a decis că această hotărâre judecătorească nu are motivarea corespunzătoare, conţine inexactităţi, este lipsită de o bază legală şi interpretează greşit aplicarea legii. Aşadar, pentru că nu se constată săvârşirea infracţiunii, presupusa săvârşitoare a abuzului în serviciu, adică judecătoarea Maria Psalti, este declarată nevinovată, iar învinuiţii de instigare la abuz sunt, de asemenea, declaraţi nevinovaţi.

Areopagul a judecat şi chestiunea divulgării secretului deciziei judecătoreşti, pentru care fuseseră condamnaţi Egumenul Efrem, Monahul Arsenie şi judecătoarea Maria Psalti, anulând precedenta hotărâre judecătorească de condamnare a acestora, considerând că nu are baza juridică. Hotărârea Areopagului este aceea de a-i considera nevinovaţi.

Sursa: Decizia Areopagului: Gheronda Efrem, Monahul Arsenie şi Maria Psalti sunt nevinovaţi, întrucât nu se constată săvârşirea infracţiunii

Mai multe linkuri despre “Scandalul” Vatopedi – AICI

Importanţa monahismului aghiorit pentru viaţa Bisericii, Gheorghios I. Mantzaridis

De pe la începuturile anilor ’70, Muntele Athos prezintă atât o creştere stabilă a populaţiei sale, cât şi a tuturor acelor dimensiuni care indică renaşterea unei societăţi. Desigur, particularitatea acestei societăţi nu permite evaluarea ei prin prisma criteriilor statistice convenţionale care sunt utilizate în societatea lumească. De altfel, chiar şi în societatea aceasta, abordarea statistică a parametrilor duhovniceşti, precum religiozitatea, este cu totul formală. Profunzimea vieţii interioare a omului, şi în special a monahului, rămâne inaccesibilă cercetării sociologice. Dar, pentru că aceste criterii statistice au o oarecare semnificaţie, nu trebuie să considerăm cu totul inutilă utilizarea lor.

După împuţinarea [ce părea] de neoprit a monahismului aghiorit, începută în perioada interbelică şi cu punctul culminant în următorii douăzeci de ani de după cel de-al doilea război mondial, în anul 1972, pentru prima oară, numărul monahilor nu a mai scăzut, ci a crescut cu o unitate în comparaţie cu anul anterior. Astfel, dacă în 1971 erau 1145 de monahi în Sfântul Munte, în 1972 erau 1146.

Această creştere aparent imperceptibilă, dar, în realitate, semnificativă, a numărului de monahi aghioriţi continuă neîntreruptă până astăzi. Alternările periodice, care au fost semnalate pe acest parcurs suitor, se datorează indicelui ridicat de mortalitate pe care-l prezenta populaţia îmbătrânită de atunci a Sfântului Munte. Astfel, din 1972 şi până în 1992, când am efectuat ultimul recensământ, 935 de monahi tineri au sosit în Sfântul Munte. Cu alte cuvinte, în toată această perioadă (1972-1992) au venit în fiecare an, în medie, câte 47 de noi monahi în Sfântul Munte, adică 3,5% din totalul monahilor. Dacă avem în vedere că naşterile din Grecia, corespondentul sosirilor în Sfântul Munte, se ridică la 1% din populaţie, este limpede faptul că numărul celor care sosesc în Sfântul Munte este semnificativ. Iarăşi, dacă această creştere a numărului monahilor aghioriţi semnalată din 1972 până în 1992 nu este impresionantă (numărându-se la 191 de persoane), acest lucru se datorează tot indicelui ridicat al mortalităţii pe care era firesc să-l prezinte populaţia lui îmbătrânită. Deja însă, marea majoritate a monahilor aghioriţi este constituită din tineri care au venit în decursul acestor 20 de ani. Acest fenomen a micşorat vârsta medie a monahilor aghioriţi la aproximativ 50 de ani, răsturnând piramida vârstelor într-o poziţie absolut funcţională. Printre altele, nivelul educaţional al monahilor se găseşte pe un nivel mai ridicat decât media educaţională a populaţiei greceşti. Astăzi vin ca să devină monahi în Sfântul Munte mulţi oameni cu diplome dobândite în învăţământul mediu şi superior, aparţinând diverselor categorii profesionale. Semnificativ este faptul că între anii 1960-1964, doar 3 absolvenţi universitari au venit în Sfântul Munte (2,8% din totalul celor veniţi), în vreme ce astăzi numărul acestora ajunge la 20%. Dintre aceştia, cam jumătate sunt absolvenţi de Teologie, în vreme ce restul deţin diplome în alte domenii. Procentul celor care nu au terminat şcoala generală este de doar 2%.

Din punct de vedere al organizării vieţii monahale, Sfântul Munte a prezentat în ultima vreme evoluţii exponenţiale. Chinovia a fost general recunoscută drept modelul autentic de organizare a vieţii colective a monahilor. Acest sistem nu îngăduie proprietatea individuală, iar traiul şi luatul mesei în comun cultivă unitatea dintre monahi. Idioritmia este o alterare a sistemului chinovial. Sistemul idioritmic, care a predominat în vremurile de criză ale istoriei monahismului, permite proprietatea individuală şi conduce la diferenţierea membrilor comunităţii monahale. Fiecare din cele 20 de mânăstiri care există astăzi în Sfântul Munte, la un moment dat, pentru o mai mică sau mai mare perioadă de timp, au avut rânduială idioritmică. Această perioadă nu este recunoscută ca fiind canonică. De aceea, regulamentul Sfântului Munte interzice transformarea vreunei mânăstiri de obşte în idioritmică, dar permite transformarea uneia idioritmice în chinovie (Articolul 85). În urmă cu 150 de ani, 9 din cele 20 de Sfinte Mânăstiri din Sfântul Munte erau idioritmice. Astăzi, toate sunt chinovii. În sfârşit, trebuie menţionat faptul că astăzi, în Sfântul Munte nu sunt reprezentate doar ţările în mod tradiţional ortodoxe (Grecia, Rusia, România, Bulgaria, Serbia, Georgia), ci şi alte neamuri din întreaga lume. Astfel, monahismul aghiorit are un caracter cu adevărat ecumenic. Menţinerea şi întărirea, pe mai departe, a acestui caracter ecumenic al Sfântului Munte are o semnificaţie majoră nu doar pentru monahism, ci pentru întreaga Biserică. Descoperind influenţele reale şi simbolice ale monahismului aghiorit asupra vieţii Bisericii, observăm următoarele:

1. Existenţa unei societăţi monastice vii are o semnificaţie majoră pentru Biserică. Ea constituie un capitol duhovnicesc nepreţuit pentru prezenţa ei instituţională şi spirituală în istorie. Monahismul este avanpostul şi receptorul sensibil al Bisericii, care poate semnala şi respinge pericolele care o pândesc. Istoria Bisericii dovedeşte relaţia organică dintre monahism şi credincioşii din lume. Duhul monahal constituie un element esenţial pentru menţinerea vieţii harismatice a Bisericii. Acest lucru este valabil îndeosebi atunci când necesităţile supravieţuirii istorice sau oportunităţile prezenţei ei sociale supraîncarcă dimensiunea ei instituţională şi îi limitează lucrarea. Monahismul aghiorit a sprijinit Biserica, i-a alimentat viaţa duhovnicească, a contribuit la unitatea ei de-a lungul vremii şi a oferit o mulţime de cuvioşi, mucenici, păstori, învăţători, şi mari personalităţi duhovniceşti, precum Grigorie Palama, Cosma Etolianul, Nicodim Aghioritul, Gheronda Porfirie, Gheronda Paisie, dar şi curente duhovniceşti mai largi care au fost cultivate acolo şi care au sprijinit, au îmbogăţit şi au reînnoit viaţa Bisericii în momente de criză din istoria ei.

2. Monahismul a apărut în viaţa Bisericii ca o expresie organică a vieţii acesteia. Îndeosebi în Biserica Ortodoxă, acolo unde monahismul nu este o chestiune care ţine de organizare, ci de exprimare, prezenţa lui are o semnificaţie duhovnicească şi teologică esenţială. În cadrul monahismului se cultivă îndeosebi viaţa interioară a Bisericii: tot ce este dificil şi cu neputinţă de corectat şi de atins în lume de către Biserică, adesea îi este cu putinţă monahismului. Rugăciunea, asceza, lupta împotriva patimilor, cultivarea virtuţilor, experienţa mistică, care constituie elemente de bază ale vieţii ortodoxe, înfloresc mai ales în mânăstiri. Ieşirea din lume nu are ca scop negarea relaţiilor sociale, ci supunerea lor comuniunii cu Dumnezeu. În acest sens, monahismul, şi în special monahismul aghiorit, constituie un soi de „anti-societate” care, fără să reprezinte o contradicţie faţă de [societatea] lumească ori, cu atât mai mult, faţă de cea bisericească, oferă, pe cât este cu putinţă, o dezvoltare a omului ca persoană şi fiinţă socială, [dezvoltare care este] liberă şi dezlegată de convenţiile lumeşti. În acelaşi timp, autoguvernarea Sfântului Munte, recunoscută dintotdeauna de autorităţile bisericeşti şi de cele ale statului grec, îi păzeşte şi îi întăreşte libertatea în trupul Bisericii.

3. Tăcerea, interiorizarea şi viaţa ascetică a monahilor constituie o contrapondere esenţială la extroversiunea, eudemonismul şi obsesia consumatoristă a societăţii contemporane. Pe de altă parte, legătura personală a monahilor cu miile de închinători care inundă anual Sfântul Munte, omiliile pe care le ţin cu ocazia vizitelor în lume dinainte stabilite sau în mod excepţional, revistele şi comunicatele, ba mai mult, îndrumarea duhovnicească individualizată şi mărturisirea, toate acestea influenţează puternic viaţa duhovnicească a credincioşilor. La aceasta contribuie şi încrederea specială pe care o acordă oamenii duhovnicilor din mânăstiri şi, mai ales, celor din Sfântul Munte. Oamenii care, din diverse motive, nu au duhovnic în lume, apelează şi stau de vorbă despre problemele lor cu părinţii aghioriţi. Astfel, lucrarea Bisericii se întăreşte şi se extinde. Venirea tinerilor în Sfântul Munte, îndeosebi în perioada vacanţelor şcolare, este remarcabilă. Mulţi se îmbisericesc aici şi continuă să-şi menţină relaţia cu Biserica când se întorc în lume. Nu trebuie omisă şi abordarea cu succes a problemelor multor persoane bolnave (îndeosebi a narcomanilor) în mânăstirile Sfântului Munte, fapt ce adaugă o nouă dimensiune activităţii pastorale a Bisericii. Chiar şi păstorii Bisericii găsesc adesea, în Sfântul Munte, posibilitatea reculegerii şi a „reaprovizionării” duhovniceşti.

4. În sfârşit, prezenţa monahismului aghiorit are o semnificaţie majoră pentru ataşamentul faţă de tradiţia bisericească. Este cunoscut din istoria Bisericii faptul că monahismul a exercitat în multe ocazii un control critic sau a intervenit corectiv în cazurile de atacare sau de corupere a tradiţiei bisericeşti. Astfel, în istoria monahismului aghiorit pot fi subliniate, îndeosebi, mişcarea isihastă din veacul al XIV-lea şi mişcarea colivazilor din cel de-al XVIII-lea, mişcări care au reînnoit atât teologia empirică, cât şi viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe. Desigur, pe de altă parte, chiar monahismul însuşi cunoaşte pericolul alunecării într-un conservatorism steril care tulbură cursul firesc al vieţii Bisericii. Dacă nu există o viaţă duhovnicească cu adevărat vie, inevitabil va urma căderea în formalism sau răzvrătirea duhovnicească. De aceea, monahismul autentic constituie un element preţios al vieţii bisericeşti. El poate preveni anumite devieri şi poate menţine echilibre delicate. Din acest punct de vedere, este caracteristică atitudinea Sfântului Munte faţă de chestiunea calendarului provocată de schisma vechilor calendarişti în Biserica Greciei. În afara cazurilor aşa numiţilor zelotişti care, datorită schimbării calendarului, s-au separat de Patriarhia Ecumenică şi de Biserica Greciei, Sfântul Munte, în întregul lui, a optat pentru vechiul calendar, menţinând, însă, comuniunea cu Patriarhia Ecumenică şi cu Biserica Greciei care adoptaseră calendarul gregorian, considerând acest subiect drept unul secundar şi nicidecum unul dogmatic. Alături de influenţa reală a Sfântului Munte mai există încă una, simbolică [pe care acesta o exercită] şi care nu trebuie considerată ca fiind secundară, nici mai puţin importantă. În legătură cu aceasta, putem nota următoarele:

a. Civilizaţia monastică a Sfântului Munte este cea mai veche democraţie în funcţiune din lume. Ea constituie o reprezentare a întregii lumi ortodoxe şi rezumă în sine diferitele forme pe care monahismul ortodox le-a cunoscut de-a lungul istoriei sale. Dat fiind caracterul istoric şi alcătuirea ecumenică, Sfântul Munte constituie simbolul unităţii şi diversităţii Bisericii Ortodoxe. Concomitent, el constituie o prezenţă vie a civilizaţiei care s-a dezvoltat de-a lungul vremii sub influenţa ortodoxiei. Sfântul Munte menţine viu Bizanţul în contemporaneitate, iar acest lucru permite evaluarea civilizaţiei contemporane dintr-o cu totul altă perspectivă. Sistemul monahal chinovial, îndeosebi, a constituit şi nu încetează să constituie, pentru Ortodoxie, idealul vieţii bisericeşti şi sociale. De aceea, duhul chinovial nu a caracterizat doar viaţa monahală, ci şi pe cea socială a ortodocşilor.

b. Prezenţa personalităţilor harismatice, cu o viaţă ascetică şi cuvioasă deasupra oricărei îndoieli, face perceptibilă prezenţa activă a lui Dumnezeu în lume. Mai ales în epoca noastră, în care toate sunt puse la îndoială şi demolate, aceste personalităţi ies în evidenţă ca simboluri şi indicatori ai vieţii duhovniceşti. Cuvintele şi faptele lor cunosc o largă răspândire printre credincioşi, care îi recunosc drept autorităţi duhovniceşti. Desigur, şi aici există exagerări şi excese din partea credincioşilor. De netăgăduit, însă, este faptul că influenţa acestor oameni asupra pliromei Bisericii este mult mai mare decât aceea pe care o exercită teologii ori întreaga ierarhie bisericească. Prezenţa lor, printre altele, adevereşte însăşi prezenţa Bisericii, pentru că Biserica Ortodoxă îşi fundamentează identitatea pe prezenţa sfinţilor. În măsura în care există sfinţi, există şi Biserica.

c. Sfântul Munte este simbolul abnegaţiei, al pocăinţei, al cunoaşterii de sine, al rugăciunii şi încredinţării către Dumnezeu. Principala dispoziţie a monahilor aghioriţi este aceea de a se încredinţa lui Dumnezeu, iar cea mai importantă şi de durată preocupare a lor este rugăciunea, care se întinde şi dincolo de slujbele rânduite, dobândind forma rugăciunii neîncetate. În acest loc, scopurile vieţii bisericeşti îşi menţin integritatea, în vreme ce scopurile societăţii contemporane, precum dezvoltarea economică şi consumul, nu deţin vreun loc semnificativ.

Astfel, comunitatea athonită iese în evidenţă ca o societate creştină etalon. Poruncile lui Hristos nu sunt exilate la nivelul teoreticului, ci acţionează ca factori regulatori ai vieţii cotidiene. Acest lucru îmbogăţeşte conştiinţa Bisericii cu o comunitate de elită, care îmbrăţişează cu consecvenţă cauza credinţei. Importanţa acestui fenomen devine şi mai mare atunci când se vădeşte faptul că persoanele care se înrolează în această comunitate nu provin din zonele periferice ale vieţii sociale, ci au o provenienţă socială din cea mai înaltă.

Sfântul Munte este simbolul lepădării de lume, iar lepădarea de lume înseamnă experierea morţii. Această experienţă este împropriată pentru a se putea dobândi trăirea Învierii încă din această viaţă. Astfel, în Sfântul Munte, şi oriunde acolo unde există monahism, acceptarea sorţii omeneşti comune, adică a morţii, este vădită, ea constituind o condiţie prealabilă trăirii adevăratei libertăţi. Această acceptare este cu putinţă doar prin ataşarea de o viaţă mai puternică decât moartea, de viaţa credinţei întru Hristos.

Pe scurt, putem spune că Sfântul Munte, dar şi monahismul în general, funcţionează ca avangardă a Bisericii Ortodoxe. El cultivă viaţa interioară şi cugetul ascetic al Bisericii; el stopează extrovertirea şi eudemonismul ce pot apărea la membrii ei, mai ales în cadrul societăţii contemporane, şi îi securizează tradiţia ei istorică. Concomitent, la un nivel simbolic, el scoate în evidenţă duhul chinovial al ortodoxiei, face simţită prezenţa vie a lui Dumnezeu în lume, marchează aspectul dificil al vieţii creştine şi subliniază libertatea nemărginită a persoanei umane. Prezenţa monahismului aghiorit deţine o importanţă specială şi largi perspective în cadrele Uniunii Europene. Monahismul aghiorit, prin trăsătura sa multietnică şi prin istoria sa multiseculară, întrupează „catolicitatea ecumenică şi pan-temporală a Bisericii”. Sfântul Munte este cufărul în care europeanul contemporan găseşte depozitul duhovnicesc ce constituie baza religiozităţii şi a tradiţiei lui civilizaţionale. [Sfântul Munte] este ulciorul cu mană care îi poate sătura foamea spirituală. Dar, mai întâi de toate, Sfântul Munte este locul unde poate fi împropriat sensul primar al persoanei şi al comunităţii de persoane, lucru care face posibilă trecerea dincolo de bipolaritatea capitalism individualist versus totalitarism comunist.

Gheorghios I. Mantzaridis
Profesor onorific al Facultății de Teologie a Universității din Tesalonic

Notă imagini: (1). Agiograf la Xenofont, (2). Gh. I. Mantzaridis discutând cu IPS Irineu Popa, București, Iulie 2009

Sursa: Pemptousia

Paraclisul Maicii Domnului „Portărița” de la Iviron (audio online, greek)

Paraclisul Maicii Domnului „Portărița” de la Iviron / Παρακλητικός Κανών εις την Παναγία την Πορταίτισσαν της Μονής των Ιβήρων

Citește aici despre Icoana Portărița : Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Portărița” de la Iviron

Citește Acatistul Maicii Domnului “Portărița”. Bucură-te, Portăriță bună care deschizi credincioșilor ușile Raiului!

Urmărește în greacă Paraclisul Panagia Portaitissa: http://agioreitika.blogspot.com/2007/06/blog-post_17.html

Pelerinaj la Athos (9-14 iulie 2012)

Luni, 9 iulie: Plecare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Piteşti (ora 13.00) – București (15.00) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli.

Marți, 10 iulie (ziua 1): Ouranopoli – Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Măn. Cultumuș (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sf. Andrei Serai (închinare în cea mai mare biserică din Balcani, închinare la parte din Capul Sf. Ap. Andrei, Seminarul teologic Athoniada). Plecare la Măn. Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). De vorbă cu părintele Chiril. Binecuvântare de la Părintele Stareț Efrem Vatopedinul. Măn. Vatopedi (cazare).

Miercuri, 11 iulie (ziua 2): Măn Vatopedi – Schitul Sf. Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Măn. Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Măn. Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Măn. Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Măn. Caracalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Măn. Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Izvorul și Peștera Sfântului Athanasie Athonitul. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. De vorbă cu Părintele Iulian (Lazăr) Prodromitul. Schitul Prodromu (cazare).

Joi, 12 iulie (ziua 3): Schitul Prodromu cu taxi până la Morfono. De la Morfono mergem pe jos vreo 2h până la Schitul Lacu – (Kiriakon, Chilia Adormirii Maicii Domnului a părintelui Pavel), Chilia Buna Vestire – Lacu a părintelui Ștefan (cazare).

Vineri, 13 iulie (ziua 4): Schitul Lacu – Măn. Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon, la mâna dreaptă a Sf. Ioan Botezătorul, la icoana Maicii Domnului – Acatist și la celelalte odoare) – Măn. Sfântul Pavel (închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare).  Măn. Dionisiu sau Măn. Sfântul Pavel (cazare).

Sâmbătă, 14 iulie (ziua 5): Măn. Dionisiu / Măn. Sf. Pavel. Cu ferryboatul spre Dafni – Ouranopoli – Măn. Suroti (închinare la mormântul Părintelui Paisie Aghioritul și la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul). Vizitarea orașului Tesalonic (vizitarea Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România. Serres – Sofia – București – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu.

Preț: 210 euro + diamonitirionul* (25 euro) + transportul în Sfântul Munte – ferryboat și taxi (aprox. 90 euro pentru acest traseu).

Locuri disponibile: 8 (opt!) / Plecare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Piteşti, București, Giurgiu / Ghid asigurat / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Mercedes Vito, 2007, 8+1 locuri, aer condiţonat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de  confirmările de cazare din Sfântul Munte!

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis + 100 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,

Laurențiu Dumitru
Organizator pelerinaje Athos / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii, preoţii şi monahii plătesc doar 10 euro diamonitirionul (permisul de vizitare al Sfântului Munte).

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Gerontissa” de la Pantokrator

Mănăstirea Pantokrator se află așezată pe malul mării, în partea de N-V a Sfântului Munte și este închinată Schimbării la Față a Mântuitorului. A fost ctitorită de doi mari conducători de oaste, Alexie și Ioan care, părăsind lumea, au venit în Sfântul Munte, îmbrățișând viața monahală. Fiind ajutați de ruda lor, Ioan al V-lea Paleologul, împăratul Bizanțului, au construit mănăstirea. Mai târziu, mulți domnitori români au ajutat și această mănăstire, precum Neagoe Basarab, marele logofăt al Moldovei Gavril Trotușanu, Alexandru Iliaș, Constantin Brâncoveanu.

În această mănăstire se află icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni numită «Gerontissa» (Stareța). Se spune că, atunci când a fost pictată era de o frumusețe îngerească, fiind foarte luminată la chip, nu după cum arată acum. Dar și-a schimbat înfățișarea din următorul motiv: Un diacon, pe când slujea și ajungea să cădească icoana Maicii Domnului, se smintea de frumusețea ei și era tulburat de gânduri. Atunci, Preabuna Stăpână, pentru a nu fi chipul ei motiv de sminteală și-a schimbat deodată fața, arătând mai întunecată și mai îmbătrânită, precum se vede acum. Icoana o înfățișează pe Maica Domnului în întregime și este îmbrăcată în argint. Ea se află în fața catapetesmei, la iconostasul din stânga. Până să fie așezată aici, icoana a fost în Sfântul Altar. La această icoană se fac foarte multe minuni. Ea este mângâierea și ocrotirea părinților din mănăstire.

Pe teritoriul mănăstirii se află câteva chilii românești, în zona numită Kapsala.

În această mănăstire s-au nevoit mulți sfinți, printre care: Cuviosul Teona ierarhul, Sfântul Cuvios Teofil, Izvorâtorul de mir, Sfântul Cuvios Vasile precum și Sfântul ucenic care a vorbit cu Sfântul Arhanghel Gavriil și a fost învățat de acesta cântarea „Cuvine-se cu adevărat…”. Această minune s-a petrecut astfel:

La o chilie de pe teritoriul Pantocratorului se afla un Bătrân cu ucenicul lui, care se nevoiau în pace și dragoste. Într-o sâmbătă, Bătrânul a zis ucenicului:

– Fiule, eu mă duc la priveghere, la Protaton, că nu se odihnește sufletul meu dacă lipsesc de la o priveghere. Tu rămâi acasă și fă cele rânduite, după puterea ta.

– Să fie binecuvântat, a răspuns ucenicul, sărutând mâna Bătrânului. (Aceste cuvinte se folosesc de ucenic când i se spune să facă un lucru. Se referă la „să fie binecuvântat ceea ce ai spus să fac”)

După plecarea Bătrânului, la puțin timp s-a auzit o bătaie în ușă, urmată de cuvintele obișnuite: „Pentru rugăciunile sfinților părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”. Răspunzând ucenicul „Amin”, a deschis ușa și a văzut un călugăr tânăr, cu chipul foarte frumos, care l-a întrebat dacă poate să rămână acolo peste noapte. Ucenicul l-a primit. La timpul Utreniei s-au sculat amândoi pentru a săvârși slujba rânduită. Când au ajuns cu slujba la „Ceea ce ești mai cinstită…”, care se cântă de mai multe ori, și a fost rândul călugărului celui străin, acesta a cântat cu totul altfel, zicând: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru” și apoi a continuat cu celelalte cuvinte, știute de ucenic.

Auzind ucenicul această cântare, s-a minunat foarte mult de frumusețea ei și de dulcele glas al călugărului străin. Întorcându-se spre el, l-a întrebat:

– Părinte, de unde știi această cântare atât de frumoasă? Că noi cântăm precum se cântă în toată Biserica Ortodoxă, numai „Ceea ce ești mai cinstită…”. Te rog, dacă vrei, să mă înveți și pe mine această cântare.

Atunci călugărul i-a zis:

– Să-mi aduci o hârtie și ceva de scris!

– Nu avem aici așa ceva! a răspuns ucenicul.

– Atunci adu-mi o placă de marmură!

Fiind adusă placa, călugărul străin a început să scrie cu degetul pe ea cântarea și – o, preaslăvită minune! -, degetul intra în marmură de parcă acea placă ar fi fost din ceară moale. După ce a terminat de scris, a zis ucenicului:

– De acum înainte, să cântați această cântare precum v-am arătat-o eu și să le spui la toți, ca să se cânte de întreaga Biserică Ortodoxă, precum o cântăm și noi în ceruri. Eu sunt Arhanghelul Gavriil!

Zicând acestea s-a făcut nevăzut.

Ucenicul a sărutat urmele unde a stat Arhanghelul și când a privit spre catapeteasmă a văzut o altă minune: Icoana Mântuitorului și-a schimbat locul cu icoana Maicii Domnului, mutându-se icoana Mântuitorului în partea stângă, iar cea a Maicii Domnului în partea dreaptă. Prin aceasta a vrut Mântuitorul Hristos să arate cinstea pe care o dă Maicii Sale.

Întorcându-se Bătrânul, l-a găsit pe ucenic cu lacrimi în ochi, cântând cântarea pe care o învățase de la Arhanghelul Gavriil. Auzind Bătrânul istorisirea ucenicului și văzând piatra scrisă, l-a luat pe ucenic și au mers amândoi la conducerea Sfântului Munte, spunându-le cele întâmplate. Auzind acestea cei de acolo, au trimis piatra scrisă la Patriarhul Constantinopolului, istorisindu-i toate cele în legătură cu minunea. Atunci s-a hotărât ca întreaga Biserică Ortodoxă să cânte această cântare închinată Maicii Domnului.

Mănăstirea Pantokrator are în jur de 25 de călugări, iar pe teritoriul ei, pe la chilii, în jur de 40 de călugări. La Schitul Sfântul Prooroc Ilie, aflat tot pe teritoriul mănăstirii, sunt 20 de călugări. Acest schit a fost înființat de Cuviosul Paisie Velicicovschi, care a devenit mai târziu stareț la Mănăstirea Neamț, în Moldova. Schitul are o biserică uriașă, cu icoane îmbrăcate în aur.

Tot pe teritoriul Pantokratorului se află și Schitul Bogorodița, închinat Maicii Domnului, care are în prezent doar trei călugări, de origine rusă.

Printre multele odoare pe care le deține Mănăstirea Pantocrator, se găsesc sfinte moaște de la Sfântul Haralambie, Sfinții Cozma și Damian, Sfântul Mucenic Hristofor, Sfântul Mucenic Mercurie, Sfântul Arhidiacon Ștefan, Sfânta Muceniță Paraskevi, Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfânta Fotini Samarineanca, Sfânta Iulita și de la mulți alți sfinți, precum și două părticele din Lemnul Sfintei Cruci și o bucată din hlamida cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul Hristos.

Câteva din minunile Maicii Domnului Gerontissa

În timpul ocupației germane (1941 -1944), unul din bătrânii mănăstirii, părintele Eftimie, care avea ascultarea la magazia cu alimente, a observat că uleiul din vase s-a terminat și nu mai avea de unde să dea la bucătărie și nici la candelele bisericii. A mers și a spus aceasta și la ceilalți părinți din consiliul mănăstirii și au început cu toții să se roage fierbinte la Maica Domnului Gerontissa. La câteva zile, părintele Eftimie a auzit o voce în somn, care i-a zis: „Părinte, îngrijește-te ca înainte de apusul soarelui să ai toate vasele pentru ulei curățate, pentru că mă voi îngriji ca în aceste zile să aduc untdelemn, încât să le umpleți”.

Părintele Eftimie s-a deșteptat și s-a dus la ajutorul său, spunându-i să curețe toate vasele pentru untdelemn. Atunci ucenicul i-a zis: „Părinte, dar unde vom găsi atâta untdelemn în situația de astăzi?”. Bătrânul i-a poruncit să facă precum i-a zis și, mergând și el împreună cu ucenicul, au curățat toate vasele.

Minunea Maicii Domnului a fost în felul următor: O corabie a pornit din Mitilene ca să ducă arme. Aceste arme le ascunseseră în cala vaporului, iar deasupra au pus mai mult de o sută de vase cu untdelemn. Călătorind pe mare, căpitanul corăbiei vede în timpul somnului o femeie minunată, a cărei înfățișare strălucea mai mult decât soarele și care i-a zis: „Să schimbi imediat direcția, ca să scapi de germani, iar untdelemnul pe care îl ai, să-l dai pe tot la Mănăstirea Pantocrator din Sfântul Munte, unde am casa mea și de acolo să plecați fără nici o frică în drumul vostru”. Cu binecuvântarea Maicii Domnului, acel ulei a ajuns pentru toți anii ocupației germane.

Un preot din mănăstire a mers să săvârșească Sfânta Liturghie la o bisericuță care se află în grădina mănăstirii, închinată Sfântului Mucenic Trifon. Puțin mai sus de bisericuță, se nevoia într-o căsuță un monah bătrân, foarte îmbunătățit, care în acel timp era foarte bolnav, trăindu-și ultimele clipe ale vieții. În jurul lui se aflau câțiva părinți din mănăstire. Fiind în starea aceasta, deodată s-a ridicat și a zis părinților din jurul său: „Vă rog, spuneți la preot să termine mai repede Sfânta Liturghie, ca să mă împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că a venit aici o femeie, asemănătoare cu Maica Domnului din icoana Gerontissa , împreună cu un tânăr care semăna cu Sfântul Mucenic Trifon. Ei au venit și mi-au zis că vor să mă ia, dar au vorbit ceva între ei și m-au lăsat”.

Spunându-le acestea, a venit și preotul cu Sfintele Taine. Fața monahului a strălucit ca soarele și a început să zică: „Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaș mă primește…”. După ce s-a împărtășit, s-a întins puțin pe pat și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Un monah avea ascultarea de poștaș al mănăstirii, într-o zi, l-a chemat starețul și i-a zis să meargă la Kareia, să aducă o sumă de bani de care mănăstirea avea mare nevoie, poruncindu-i să se întoarcă repede, până să se însereze, ca să nu fie în pericol de a fi atacat de tâlhari. Monahul l-a asigurat că își va da și viața, de va fi nevoie, căci are nădejde la Maica Domnului, la care se ruga neîncetat, că nu va păți nimic rău. Însă, după rânduiala Maicii Domnului, când a ajuns la crucea unde cărarea făcea spre mănăstire, deja se înnoptase, iar distanța până la mănăstire era încă destul de mare, fiind în primejdie. Atunci a cerut cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului. Și deodată a apărut lângă el o femeie, îmbrăcată ca monahie, care l-a întrebat ce are, de ce este așa de întristat. El i-a răspuns că este supărat pentru că nu a făcut ascultare, să se întoarcă la timp, înainte de a se întuneca, iar acum este în pericol să piardă banii mănăstirii. Atunci, monahia l-a atins cu mâna ei și în foarte scurt timp s-a aflat la troița unde, cu mult timp înainte, pirații aruncaseră în fântână icoana Maicii Domnului.

Apoi monahul a spus părinților din mănăstire minunea pe care a făcut-o Maica Domnului cu el, iar fața îi strălucea de bucurie. Părinții au coborât cu toții la biserică și au înălțat rugăciuni de mulțumire și de slavoslovie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru grija care o are față de mănăstirea ei.

După un timp, acel monah și-a cunoscut mai înainte sfârșitul său, spunând următoarele cuvinte: „Părinților, în această săptămână va trebui să-mi schimb locuința. Voi intra într-o cameră mică și îngustă”. Și, într-adevăr, după o săptămână, acest frate a adormit în Domnul și s-a dus cu sufletul la locașurile veșnice, iar trupul lui se odihnește într-o cameră îngustă, în cimitirul mănăstirii.

Cu mulți ani în urmă, stareț al mănăstirii era un părinte care avea viață sfântă. Fiind bătrân și bolnav, venea foarte greu la biserică. Odată, vrând să se împărtășească cu Sfintele Taine, a venit la biserică și l-a rugat pe preotul slujitor să nu lungească prea mult Sfânta Liturghie, ca să poată rezista și el până la sfârșit și să se împărtășească cu Sfintele Taine. Dar preotul, neluând aminte la cuvintele starețului, slujea foarte rar și fără să se grăbească. Atunci s-a auzit o voce de la icoana Maicii Domnului, care i-a poruncit cu asprime să asculte de cuvintele starețului și să nu lungească slujba. De atunci, această icoană s-a numit «Gerontissa».

Monah Pimen Vlad
Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, Schitul Lacu
Textul apare aici cu îngăduința autorului

Cuviosul Siluan Athonitul, “Între iadul deznădejdii și iadul smereniei” (text online)

Vezi acest document pe Scribd

Cuviosul Siluan Athonitul, “Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”, ediția a IV-a revizuită, Editura Deisis

46 de ani de nestiuta viata monahala in Sfantul Munte au sfarsit prin a face dintr-un simplu taran rus poate cea mai remarcabila figura a spiritualitatii ortodoxe a secolului nostru. In 1987 Biserica Ortodoxa recunoaste in el un adevarat „dascal profetic si apostolic”. Descoperite dupa moarte in chilia sa, insemnarile cuprinse in volumul de fata constituie unul dintre cele mai fascinante documente spirituale ale epocii noastre. Lectura tulburatoare, ele reveleaza omului modern fantastica aventura interioara a sfinteniei. Dramatismul iubirii divine, riscurile rugaciunii, ispitele mandriei — tot atatea jaloane ale unui itinerar spiritual fascinant si terifiant. Rastignita, inima sfantului atinge in acelasi timp raiul si iadul. Ascetul invata inaltarea la cer prin pogorarea la iad. Nu orice iad, ci iadul smereniei si iubirii lui Hristos, singurul in stare sa copleseasca iadul deznadejdii — experienta cotidiana a epocii noastre.

O fotografie rară cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (1933). [update: Chipul Starețului Siluan, de Arhim. Sofronie]

Aveți mai sus o fotografie rară (1933) cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon). Imaginea nu a fost niciodată folosită de Părintele Sofronie în cărțile despre Cuviosul Siluan, pentru că era în proprietatea Mănăstirii Sfântul Pantelimon (Russikon), cu care, la un moment dat, nu a mai avut relații apropiate. Părintele Sofronie mărturisea că această fotografie în care sunt împreună dezvăluie cel mai adânc firea Cuviosului Siluan. Fotografia, care a început să circule în ultima vreme (fiind scanată dintr-o carte editată de Russikon), este foarte puțin cunoscută. Am întrebat chiar și la Essex câțiva părinți dacă știu de ea și mi-au răspuns uimiți că nu. (Laurențiu Dumitru)

Această prezentare necesită JavaScript.

Chipul Starețului Siluan, Arhim. Sofronie

L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale (1930 n.n). Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.

În cele din afară Stareţul se purta cât se poate de simplu. Era mai înalt decât statura mijlocie; vânjos, dar nu greoi. Trupeşte nu era uscăţiv, dar nu era nici gras. Trunchiul îi era puternic, grumazul tare, picioarele zdravene, bine proporţionate cu trunchiul, cu tălpi mari. Mâinile de muncitor, puternice, cu palme mari şi degete pe măsură. Faţa şi capul de proporţii cât se poate de armonioase. Fruntea frumoasă, rotunjită, potrivită ca măsură, puţin mai mare decât lungimea nasului. Falca de jos puternică, exprimând hotărâre, dar fără senzualitate sau asprime. Ochii de culoare închisă, nu foarte  mari; privirea liniştită, blândă, uneori pătrunzătoare, încordată; adesea obosită de lungile privegheri şi lacrimi. Barba mare, stufoasă, uşor căruntă. Sprâncenele dese, neunite, joase şi drepte ca la gânditori. Părul capului închis la culoare, până la bătrâneţe potrivit de des. Fusese fotografiat de mai multe ori, dar niciodată nu ieşea reuşit. Trăsăturile puternice, bărbătoase ale feţei ieşeau uscăţive, aspre, grosolane, pe când în realitate dădea o impresie mai curând plăcută, cu faţa sa paşnică şi blajină care, de la puţinul somn, şi de la multa postire, şi de la umilinţă, era adesea palidă, caldă – şi nicidecum aspră.

Aşa era de felul său, dar uneori chipul i se schimba într-atât, încât devenea de nerecunoscut. Faţa palidă, curată, cu o anume expresie luminată era atât de izbitoare încât te simţeai neputincios a-l privi; ochii, văzându-l, se plecau în jos. Fără să vrei îţi amintea de Sfânta Scriptură, unde se vorbeşte de slava feţei lui Moisi la care norodul nu putea căuta.

Viaţa sa era potrivit de aspră, cu o desăvârşită nepurtare de grijă pentru cele din afară şi pentru trup. Ca şi cei mai mulţi nevoitori athoniţi, nicioadată nu îşi spăla trupul. Se îmbrăca cu haine aspre ca şi monahii muncitori; purta multe haine, căci, după ani de nepurtare de grijă faţă de trup, adesea răcea, şi suferea de reumatism. În vremea şederii sale la Vechiul Russikon răcise tare la cap şi chinuitoarele dureri îl sileau să se întindă pe pat. În acea vreme îşi petrecea nopţile în afara zidurilor propriu-zise ale mănăstirii, în marea încăpere a depozitului de alimente de care se ocupa; făcea aceasta pentru a afla mai multă însingurare.

Iată deci care era chipul acestui om simplu şi neînsemnat. Dar dacă vom voi să vorbim despre felul său de a fi şi despre înfăţişarea sa lăuntrică, ne vom afla în faţa unei sarcini cât se poate de anevoioase.

De-a lungul anilor când ni s-a dat a fi în preajma lui avea înfăţişarea unei deosebite armonii între puterile trupeşti şi sufleteşti.

Avea puţină carte; în copilărie mersese la şcoala din sat numai «două ierni», dar citind şi auzind în biserică Sfânta Scriptură şi marile scrieri ale Sfinţilor Părinţi, mult s-a luminat, şi apărea ca un om citit în cele monastice. Din fire avea o minte vioaie şi ascuţită, iar îndelunga experienţă a luptei duhovniceşti şi a rugăciunii lăuntrice a minţii, experienţa deosebitelor suferinţe şi a deosebitelor cercetări duhovniceşti l-au făcut înţelept şi pătrunzător dincolo de măsura omului.

Stareţul Siluan era un om cu o inimă uimitor de gingaşă, o dragoste duioasă, o neobişnuită sensibilitate şi compătimire faţă de orice durere şi suferinţă, dar fără urmă de psihism efeminat, bolnăvicios. Necontenitul adânc plâns duhovnicesc niciodată nu aluneca într-un sentimentalism plângăcios. Neadormita încordare lăuntrică nu avea nici urmă de nervozitate.

Cu atât mai uimitor era faptul întregii-cugetări a acestui om cu un trup aşa de vânjos şi de puternic. Se păzea cu străşnicie de tot gândul neplăcut lui Dumnezeu, şi cu toate acestea comunica şi se purta cu oamenii cât se poate de slobod, cumpătat şi firesc, cu dragoste şi blândeţe, fără a căuta la poziţia lor sau la felul lor de viaţă. În el nu era nici umbră de scârbă faţă de cei ce trăiau  o viaţă necurată, dar în adâncul sufletului căderile lor îl îndurerau, precum se îndurerează un tată sau o mamă iubitoare pentru căderile fiilor preaiubiţi.

Ispitele le întâmpina şi le răbda cu mare bărbăţie.

Era un om cu desăvârşire neînfricat şi slobod, dar în acelaşi timp nu avea nici cea mai mică înclinare către îndrăzneală. Neînfricat, înaintea lui Dumnezeu el trăia cu frică: cu adevarat se temea să-L mâhnească fie şi cu un gând rău.

De o mare bărbăţie, era în acelaşi timp de o deosebită blândeţe. Bărbăţie şi blândeţe – rară împletire, de o neobişnuită frumuseţe!

Stareţul era un om de o adâncă şi adevărată smerenie – smerenie şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor. Iubea să dea întâietate celorlalţi, iubea să fie cel mai mic, cel dintâi să dea bineţe, să primească binecuvântare de la cei din cinul preoţesc, cu precădere de la episcopi şi igumeni, dar fără urmă de slugărnicie şi ploconeală. Cu sinceritate cinstea pe cei din dregătorii sau ranguri însemnate, dar niciodată nu avea nici invidie, nici vreun complex, poate pentru că adânc conştientiza vremelnicia a tot rangul sau a toată puterea lumească, a bogăţiei sau chiar a cunoştinţelor ştiinţifice. Ştia «cât de mult iubeşte Domnul norodul Său» şi, din dragoste pentru Dumnezeu şi oameni, el adevărat preţuia şi cinstea fiece om.

În afară purtarea acestui bărbat era cât se poate de simplă, şi în acelaşi timp calitatea ei neîndoielnică era o nobleţe lăuntrică sau, dacă vreţi, un aristocratism în sensul cel mai înalt al cuvântului. În legăturile cu el, în cele mai felurite împrejurări, chiar şi un om cu cea mai subţire intuiţie n-ar fi putut zări la dânsul vreo mişcare grosolană a inimii: respingere, lipsă de cinstire, neluare-aminte, afectare şi altele asemenea. Era cu adevărat un bărbat nobil, cum numai un creştin poate fi.

Stareţul niciodată nu râdea cu glas; niciodată nu vorbea cu două înţelesuri, nu-şi bătea joc, şi nici măcar nu glumea pe seama cuiva. Pe chipul său, de obicei serios şi liniştit, uneori apărea un zâmbet abia zărit, fără a-şi deschide buzele atunci când nu rostea şi vreun cuvânt.

În el nu era mânie ca patimă; dar, cu toată uimitoarea sa blândeţe şi rara sa îngăduinţă şi ascultare, avea o mare tărie în a se împotrivi la tot ce este mincinos, viclean, josnic; nu se alipea de el osândirea, mojicia, îngustimea şi altele asemenea. Aci se arăta hotărâta sa neînduplecare, însă în aşa fel încât să nu rănească pe cel ce prilejuia o asemenea pricină, să nu-l rănească, nu numai în afară dar, ceea ce este şi mai însemnat, nici cu vreo mişcare a inimii, căci un om mai subţire ar simţi-o şi pe aceasta – lucru dobândit prin rugăciunea lăuntrică, prin care rămânea liniştit şi neprimitor a tot răul.

O rară putere a voinţei, dar fără încăpăţânare; simplitatea, slobozenia, neînfricarea şi bărbăţia, împreună cu blândeţea şi îngăduinţa; smerenia şi ascultarea fără slugărnicie sau dorire de a plăcea oamenilor – iata un adevărat om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

Minunată este lumea, facerea marelui Dumnezeu, dar nu este ceva mai minunat decât omul, decât omul adevărat – fiul lui Dumnezeu.

Sursa: “Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009