Cuviosul Simeon (Ștefan) Nemania, Izvorâtorul de mir, ctitorul Mănăstirii Hilandar

Spre sfârşitul veacului al doisprezecelea, marele Ştefan Nemania a unit ţinuturile sârbeşti, fiind cunoscut pentru aceea drept întemeietorul naţiunii moderne a Serbiei. Sfântul Nicolae al Jicei îl descrie în aceste cuvinte: „Nemania a fost un om uimitor: a avut parte de două botezuri, două nume, două chemări în viaţa de aici şi, după moarte, două morminte. A fost botezat mai întâi ca romano-catolic, iar mai târziu, după ce a crescut, s-a lepădat de botezul latin şi a fost botezat după rânduiala ortodoxă. Ca domnitor a fost numit Nemania, după numele biblic Neemia, iar mai târziu, ajungând călugăr, s-a numit Simeon. A fost domnitor şi purtător de spadă, iar la bătrâneţe călugăr şi purtător de cruce. Primul lui mormânt s-a aflat la mânăstirea Hilandar, al doilea la mânăstirea Studeniţa.

A fost rădăcina sfintei viţe a stirpei domneşti Nemania, lăsând urmaşilor nu numai sângele, ci sabia şi crucea ca rânduială a slujirii Domnului. A fost un theodul – un rob al lui Dumnezeu – atât ca purtător de sabie, cât şi ca purtător de cruce, ca Nemania domnitorul şi ca Simeon monahul. Şi chiar după moarte, ca sfânt izvorâtor de mir, a rămas robul lui Dumnezeu şi ajutătorul norodului său. În el se ascunde tot adâncul istoriei dinastiei sale, cât şi istoria în chip negrăit sortită poporului sârb până în ziua de azi.”

În 1169, lui Ştefan Nemania şi soţiei sale Ana li s-a născut un fiu numit Rastko. În 1186, la vârsta de şaptesprezece ani, Rastko a fugit şi s-a făcut călugăr la Muntele Athos. În timpul acesta Ştefan crescuse duhovniceşte sub călăuzirea Arhiepiscopului din Ras, capitala Serbiei.

În 1169, după ce a primit mai multe scrisori de la fiul său, în care vorbea despre deşertăciunea lumii şi slava vieţii afierosite cu totul rugăciunii şi slujirii, chibzuind, a hotărât a urma pilda fiului său şi a intra în viaţa monahicească. Deci şi-a lăsat tronul celuilalt fiu, Ştefan, care să căsătorise cu nepoata împăratului bizantin. Intrând mai întăi în mânăstirea Studeniţa, întemeiată de el, curând apoi s-a alăturat fiului său Rastko – care fusese tuns cu numele de Sava – la Muntele Athos. Şi Ana, soţia lui Ştefan, a intrat în viaţa monahicească o dată cu el, luând numele de Anastasia.

Luând numele de Simeon în călugărie, tatăl pământesc s-a făcut fiu duhovnicesc al fiului său pământesc. Puternicul întemeietor al naţiunii sârbe s-a făcut smeritul slujitor al călugărilor athoniţi. Tatăl şi fiul au zidit împreună şase paraclise în Sfântul Munte.Tot ei au zidit şi frumoasa mânăstire sârbească Hilandar, care este deschisă şi astăzi.

Sfântul Nicolae al Jicei descrie astfel ultimile zile ale Sfântului Simeon, în anul 1200:

„Căzând la pat la 7 februarie, a chemat la el pe Sfântul Sava, şi-a pus mâinile asupra lui şi l-a blagoslovit, zicând: <<Copilul meu drag, lumina ochilor mei, mângăierea şi călăuzitorul bătrâneţelor mele, a venit vremea să ne despărţim; Domnul îmi îngăduie să plec cu pace. Dar nu te mâhni, copile, de despărţirea noastră, căci toţi au parte de ea; ci iarăşi ne vom întâlni dincolo, unde nu mai este despărţire>>.

La 12 februarie Sfântul Simeon i-a spus Sfântului Sava să-l îmbrace cu hainele de îngropăciune, să aştearnă pe jos stufăriş, să-i pună o piatră drept căpătîi şi să-l întindă acolo. Apoi a chemat pe toţi călugării şi le-a cerut iertăciune. În zorii celei de-a treisprezecea zile, pe când călugării cântau slujba de dimineaţă în biserică, glasurile lor auzindu-se în chilia muribundului, chipul Sfântului Simeon s-a luminat încă o dată şi el şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.”

Tot Sfântul Nicolae al Jicei povesteşte că, cu puţin înainte de moarte, „cu ochii aţintiţi la icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul, fericitul bătrân a rostit aceste vorbe: Toată suflarea să laude pe Domnul (Ps. 150,6)”

Moaştele Sfântului Simeon începură curând a izvorî mir, făcându-se izvor de multe tămăduiri. În 1208, Sfântul Sava personal le-a dus în Serbia, la mânăstirea Studeniţa, întemeiată de tatăl său, astfel ca ele să poată fi izvor de tămăduire şi mângăiere poporului sârb.

Celălalt fiu al Sfinţilor Simeon şi Ana, Sfântul Ştefan cel Întăi Încoronat, a cârmuit cu bine Serbia mulţi ani. Sub domnia lui, Sfântul Sava a ajuns întâiul arhiepiscop al unei Biserici Sârbe Autocefale.

Biserica îl prăznuiește pe 13 februarie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: „Căsătoria , cale  spre sfinţenie”, David și Mary Ford (Editura Sophia 2001)