„Dacă vrei să cunoști taina Muntelui Athos…”. Convertirea părintelui Daniil (Sandu Tudor)

Un bărbat de o remarcabilă frumuseţe, de o eleganţă vestimentară (în viaţa lumească) care ajungea să frizeze dandysmul, căsătorit de trei ori, fără copii. Căsătoriile le socotea nişte nereuşite, ba chiar eşecuri. În privinţa aceasta se considera un defavorizat, căci avea într-un fel nostalgia cununiei unice ca formă de realizare plenară a existenţei, la nivel omenesc.

Era o personalitate extraordinară, cea mai puternică pe care am întâlnit-o vreodată în viaţă, şi care m-a marcat considerabil, având în vedere că l-am cunoscut încă din prima copilărie. Într-adevăr spune că l-a cunoscut la începutul anilor ’30, ca cel mai important prieten al tatălui său, Alexandru Mironescu.

Agresiunea sacră pe care o desfăşura împotriva cuiva, isprăvea întotdeauna, graţie modului dinamic – cu care era dăruit – de a percepe pe celălalt, prin a propune de fiecare dată o posibilă devenire în credinţă, concepută – pe urmele marilor părinţi ai spiritualităţii – ca un proces de creştere continuă, căci o credinţă stagnată este moartă, sau aproape. Pentru el această credinţă avea să rămână aşa cum a debutat un scandal, „scandalul adevărului”, fără ca prin aceasta să răstoarne rutinele şi obişnuinţele pioase care au tendinţa să o sufoce, dacă ele n-ar fi fără încetare reînsufleţite. Nu era un reformator, un revoluţionar, ci mai curând un restaurator al semnificaţiilor originare.

Nu era un convertit; credinţa lui era înnăscută – moştenită mai cu seamă de la mama lui, pe care o venera – însă cu el s-a petrecut o deşteptare, o intensă conştientizare a identităţii ortodoxe, cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu alţi membri ai grupului, cu ocazia trecerii prin cercurile tinerimii creştine, mai ales prin ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini, filiala română a YMCA).

După vagi studii universitare, niciodată isprăvite, Sandu Tudor s-a întors la publicistică în calitate de ziarist şi poet colaborator la revista Gândirea şi participând la curentul de idei declanşat de aceasta. Între altele, revista îşi propunea să dezvolte o nouă meditaţie asupra Ortodoxiei. În 1925 publică un volum de poezii intitulat Comornic, care i-a adus premiul Fundaţiei Regale „Carol I”.

Încă din 1927 a abordat poezia de factură exclusiv religioasă, scriind Acatistul Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov —, publicat la Bucureşti în  1942 şi 1950, Acatistul Rugului Aprins, publicat la Madrid în 1983, apoi prin 1950, Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul şi Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele tipărite la Madrid în 1987, de Fundaţia Culturală Romană. Către mijlocul deceniului ’30 a editat pe socoteala sa revistele „Floarea de Foc” şi „Credinţa”, reviste literare, dar şi de amplă dezbatere de idei sociale, politice, filosofice şi religioase…

Sandu Tudor nu era un sistematic. În expresia profesorului Alexandru Mironescu era „o bibliotecă deranjată”, însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditaţie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note deranjate, prin care se uită un minut fără să spună un cuvânt. Când credeai că a teminat, abia atunci începea. El avea o înclinaţie deosebită către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatură patristică şi de mistica literaturii călugăreşti. A trăit printre oamenii bisericii, pe care-i critică în ziarul lui, „Credinţa”, mergând uneori până la şantaj. Ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanţe duhovniceşti, nu putea rămâne în cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Acolo a întâlnit pe un călugăr vagabond, pe care l-a angajat să-l ducă în munte. Acesta i-a spus: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceia vin şi se duc aşa cum vin. Aşa că am mers cu părintele Averchie.” Se duse vestea că Averchie merge cu un călugăr foarte evlavios, practicant al Rugăciunii inimii.

A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi cu toată taina rugăciunii interioare a isihaştilor, luată nu din citit, din filocalii, ci direct de la meşterii anonimi ai zilelor noastre, călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acest centru existenţial al fiinţei noastre pe care călugării îl numesc „inima”, în sens de „adânc”, există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. A înţeles astfel că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală.”

Pentru Sandu Tudor acum începe reconsiderarea culturii umane şi a procesului intelectual, care, având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.

Nu este o convertire teoretică. El spunea că pentru a putea intra în ordinea duhului, trebuie mai întâi să te „îndobitoceşti”, dându-le exemplul altui vagabond din „Povestirile unui pelerin rus”.

A ajuns la Schitul Sfânta Ana, acolo a început să plângă. Stareţul Schitului i s-a adresat părintelui Sandu Tudor: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la ora asta din noapte?” Prin mintea lui au început să treacă: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri, iar stareţul i-a spus: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.”

Sandu-Tudor_dosar-penitenciar_daniilA restaurat cu banii lui chiliile şi Paraclisul mânăstirii Antim, pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe Sf. Simeon Noul Teolog, la fel de violent în raporturile lui cu formalismul Bisericii oficiale. S-a mutat în clopotniţa mănăstirii, iar de acolo şi-a organizat întâlnirile în biblioteca mănăstirii.

Aşa, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. A fost sfinţit călugăr, după care s-a dus la Schitul Rarău, după ce a trecut prin Schitul Crasna, judeţul Gorj, şi prin Schitul Sihla din Sihăstria. Atunci a scris despre el un articol Olivier Clément, profesor la Şcoala Teologică Sf. Serghie din Paris. Iar în urma acestui articol a început să se intereseze securitatea. Apoi a urmat arestarea sa. Pedepsele au fost mari. Ieroschimonahul Daniil a luat 25 de ani, muncă silnică, şi a murit în închisoarea de la Aiud că martir.

Mie mi-au revenit, dintre lucrurile sale, icoana Maicii Domnului, pictată de N. Stoica, precum şi un manuscris al unui Acatist original, cu corecturi personale. Poate că acestea m-au determinat să scriu rândurile de faţă.

Arhimandrit Roman Braga

Posted on 24 Noiembrie 2012, in Uncategorized and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: