Athosul neamului meu (IV) [proză]

Vezi textele anterioare:

• Athosul neamului meu (I)
• Athosul neamului meu (II)
• Athosul neamului meu (III)

Bruno Ştefan

La peştera Sfântului Atanasie – cel care a întemeiat prima mânăstire pe Athos – am întâlnit un pustnic român cu care am putut să vorbesc mai mult. Era tânăr – abia împlinise 32 ani – cu părul prins într-o coadă lungă, cu ochi mari, albaştri, foarte slab şi mic de statură. Începuse să cânte în faţa icoanei de la intrarea în peşteră cu atâta emoţie că toţi pelerinii au rămas muţi. Ochii îi lăcrimau în timp ce cânta, iar vocea tremurândă îi făcea cântarea gravă, dând multă solemnitate momentului. L-am îngânat şi noi când a început ”Cuvine-se cu adevărat” ca să aflăm ce l-a emoţionat atât.

– Când văd o icoană a Maicii lui Hristos nu mă pot abţine să nu plâng şi să cânt. E atât de bună cu noi aici! Pe niciunul nu ne lasă să cădem şi ispite sunt aici cu duiumul.

– Ce ispite aveţi aici, că femei nu-s, nici calculatoare, nici telefoane mobile, televizoare, bani, bunuri sau alte lucruri care fac cu ochiul omului de la oraş? – l-a întrebat un pelerin.

– Astea-s mărunţişuri. Pe noi ne atacă dracii continuu pentru a nu ne împlini menirea. Bagă zâzanie-ntre noi, ne dau vedenii înşelătoare, ne întrerup în timpul rugăciunii, ne tulbură somnul, strică slujbele. Pentru un pustnic este şi mai greu, că nu are suportul celorlalţi călugări şi trebuie să lupte singur cu ei. Dacă nu are sprijinul Preacuratei nu poate rezista în pustie.

Îi plăcea să vorbească şi a început să ne întrebe pe fiecare dintre noi cu ce ne ocupăm şi ce probleme întâmpinăm. Aflând că suntem câţiva sociologi în grup, a început să ne vorbească despre teoriile lui Max Weber privind rolul protestantismului în naşterea capitalismului, contrapunându-i o teorie despre dezvoltarea statelor răsăritene pe baze ortodoxe. Făcea numeroase comentarii pe marginea ideilor sociologilor clasici (în special Emil Durkheim, Georg Simmel şi Vilfredo Pareto), dar era la curent şi cu cărţile unor sociologi recenţi. I se păreau lipsite de profunzime ideile lui Dan Clawson şi Michael Burawoy şi nu putea înţelege cum au ajuns ei în fruntea asociaţiilor americane şi internaţionale de sociologie. Se vedea că îi citise pe George Ritzer şi Raymond Boudon ori Robert Jackall, că îi admira pe Talcott Parsons şi Mary Douglas şi îi dispreţuia pe Amitai Etzioni şi Georges Friedmann. Auzind că sunt şi doi psihologi cu noi a trecut la reinterpretarea ideilor lui Sigmund Freud şi Jacques Lacan din perspectivă creştină, la deconstrucţia teoriilor lui Erich Fromm şi Serge Moscovici. Citise recent ”Inteligenta emoţională” a lui Daniel Goleman şi ”Capitalul intelectual” al lui Leif Edvinsson şi îi venise ideea să scrie ceva despre capitalul monahal sau inteligenţa credinţei. Am stat mai bine de 10 ore în discuţii despre sociologie, psihologie, filosofie şi teologie cu cel mai educat monah întâlnit vreodată. Dar mai presus de educaţia lui îi admiram trăirea duhovnicească. Pentru el cunoaşterea ştiinţifică trebuia să ajute la cunoaşterea lumii lui Dumnezeu, cunoştinţele teoretice trebuiau să lumineze perspectivele veşniciei. Mulţi dintre sociologii şi psihologii pe care-i citise îi păreau lipsiţi de orizont spiritual, erau asemeni croitorilor care se specializau într-atât în realizarea unei cusături încât nu mai ştiau altceva, nu mai ştiau să facă o haină în întregime, nu mai vedeau cum se aşează ea pe om şi nu mai vedeau cum se aşează ea printre hainele purtate de ceilalţi oameni în societate. Mai presus de inteligenţa unor teoreticieni, ce consta din suma unor adevăruri raţionale, acest pustnic preţuia înţelepciunea, adică înţelegerea mai profundă a lumii lui Dumnezeu şi trezirea unor conştiinţe.

– Ne inviţi la chilia ta? – l-am întrebat într-un târziu.

– Cu plăcere – mi-a răspuns, dar trebuie să plecăm în zori, căci avem multe ore de mers.

După ce a mers la culcare la schitul Prodromu, l-am întrebat pe un alt călugăr cine este acest pustnic atât de citit. Am aflat că este ucenicul celor şapte mari pustnici ai Sfântului Munte, ceea ce ne-a sporit admiraţia faţă de el. Dimineaţă am plecat spre vârful muntelui, pe poteci înguste. Chilia lui era o mică peşteră aflată la o altitudine de peste 1.700 metri, lărgită şi închisă cu câteva materiale improvizate (o tablă, câteva scânduri legate între ele cu sârmă). Dar în interior erau rafturi tixite cu cărţi – cred că avea peste 1.500 de cărţi, reviste, broşuri. Iar în lada care-i ţinea loc de pat erau zeci de caiete cu însemnări şi comentarii.

– Ce înseamnă să fii ucenicul celor şapte pustnici nevăzuţi? – l-am întrebat, arătându-i că ne-am informat despre el.

– Asta presupune să duc mesajele lor acolo unde trebuie: la stareţi, la călugări sau pustnici ori chiar şi în afara muntelui. Şi să-i ţin la curent cu ideile pe care le vehiculează unii atei sau oameni de ştiinţă referitoare la credinţa în Hristos.

– Chiar sunt nevăzuţi cei şapte pustnici? – l-a întrebat un cumnat.

– Mai degrabă nu vor să fie văzuţi. Coboară foarte rar la poalele muntelui şi nu ţin legătura decât cu duhovnicii lor. Treburile cu lumea le rezolvă prin intermediul meu.

– Putem să-i vedem şi noi dacă tot suntem în preajma lor?

– N-ar fi deloc bucuroşi de oaspeţi. I-aţi sustrage de la treburile lor.

Am ieşit din peşteră, lăsându-i pe ceilalţi pelerini să discute cu pustnicul. De jur împrejur era pace şi multă linişte; în depărtare se vedea marea lină, de un albastru azuriu iar vârful muntelui părea la o aruncătură de băţ. Doar vântul se mai auzea uneori, când îşi schimba direcţia şi se ciocnea de stânci. Simţeam nevoia să fac ceva, să-mi exprim bucuria că am ajuns atât de sus. Am scos flautul şi am început să cânt un fragment din ”Sonata în sol minor” de Johann Sebastian Bach. Sunetul flautului spărgea liniştea muntelui. Notele ieşeau cu atâta acurateţe de parcă învăluiau crestele muntelui cu armonia lor, iar ecoul îngâna Sonata în surdină ca şi cum o orchestră mă acompania. La un moment dat am auzit alte sunete. Un pian mă acompania. Dar sunetele veneau de undeva departe, aduse de vânt. M-am oprit să ascult cu atenţie. Cineva continua Sonata lui Bach la pian şi pe măsură ce auzeam mai bine recunoşteam pianul, căci sunetul lui era diferit de pianele de cameră – mai puternic, mai grav, mai amplu, iar notele înalte aveau rezonanţă metalică. Era pianul meu de concert pe care-l vândusem vecinilor de la etajul 8 când ne mutasem din Drumul Taberei.

– Andrei! – am ţipat şi am început să fug în direcţia de unde venea sunetul. Dar era undeva departe, iar când am cotit după câteva stânci l-am pierdut. Am început să cânt din nou pentru a-l provoca să-mi răspundă. Iar el a continuat să cânte cu mai multă putere. După câteva minute l-am localizat – venea dintr-o peşteră aflată deasupra mea la vreo 200 metri.

M-am căţărat cu greu pe stâncile aproape netede, negăsind poteca de acces. În faţa peşterii mă aştepta vechiul meu prieten din copilărie.

– Andrei! – l-am strigat bucuros de revedere.

– Antim acum – m-a corectat el. Ieroschimonahul Antim.

Emoţia revederii după 16 ani ne-a cuprins pe amândoi. Ca să ne stăpânim lacrimile am început să cântăm ca-n vremurile copilăriei şi adolescenţei. În timp ce cântam ne uitam unul la altul să vedem ce schimbări a făcut timpul cu noi. Eu mă îngrăşasem, iar el slăbise foarte mult. Eu chelisem iar părul lui era mai bogat ca în tinereţe, prins în coadă la spate. Ridurile îmi brăzdau faţa, pe când pielea lui era netedă în dreptul ochilor. O barbă deasă, albită pe alocuri îl făcea şi mai slab. Degetele mele deveniseră groase şi butucănoase, pe când ale lui erau slabe şi subţiri. Ochii mei erau opaci şi reci, pe când ai lui erau blânzi şi calzi.

Pustnicul cel tânăr şi educat a venit imediat vrând să se scuze că din cauza lui l-am deranjat şi am înţeles că Antim era maestrul lui.

– Tu eşti unul din cei şapte? – l-am întrebat mirat. Cum ai ajuns la acest nivel?

A zâmbit jenat că am aflat cât de sus a urcat în ierarhia athonită şi a încercat să schimbe vorba, dar văzând insistenţa din privirea mea mi-a spus modest:

– Am avut maeştri buni. Am stat lângă cei mai înduhovniciţi călugări de pe Sfântul Munte.

– Povesteşte-mi cum a fost – l-am rugat. Ce te-a impresionat cel mai mult la cei lângă care ai stat?

– Primii ani am stat lângă părintele Dionisie Ignat de la Colciu, de lângă Vatopedu. El m-a învăţat să lupt cu patimile trupeşti şi cu ispitele. Prima oară prin scoaterea din inimă şi din cap a ideii că sunt cineva, prin smulgerea egoismului din suflet. A doua oară prin smerita şi constanta rugăciune – să nu treacă prea multe clipe fără să mă rog. A treia oară prin spovedania sinceră şi deasă – duhovnicului trebuia să-i spun toate, să nu mă ruşinez şi să-i ascund păcatele ori ispitele care nu-mi dădeau pace, oricât de mici şi de neînsemnate mi se păreau. A patra oară să muncesc necontenit – să-mi ţin trupul şi mintea ocupate cu lucruri de folos. Dar eu voiam să mă înveţe cum să capăt harul vederii în duh, că mult m-am tulburat când am auzit că i-a spus prinţului Charles al Marii Britanii că va avea curând o mare tragedie în familie. La câteva zile după vizita prinţului la avva Dionisie a murit prinţesa Diana în accidentul de care-ai auzit. ”Cum ai aflat părinte ce urma să se întâmple? – îl întrebam deseori. ”Rugăciune multă fiule – îmi spunea. Dacă nu opreşti rugăciunea ajungi să capeţi harul vederii în duh”. Dar până a murit tot n-am reuşit să capăt acest har.

M-am mutat la Prodromu şi am stat lângă părinţii Petroniu Tănase şi Iulian Lazăr, călugări smeriţi şi plini de bunătate. Într-o zi l-am auzit pe părintele Iulian întrebându-l pe un pelerin de ce nu a mărturisit până atunci avortul pe care l-a făcut soţia lui la presiunile lui în iunie 1990. Am rămas cutremurat de această clarviziune la fel ca pelerinul care a fost întrebat şi am stat pe capul lui până m-a învăţat tainele. ”Uite fiule îţi spun pe limba ta, că te pricepi la internet şi calculatoare. Rugăciunea inimii face conexiunea la un altfel de internet decât ăsta de pe calculatoare. Dacă dai căutare pe internetul ăsta virtual n-o să găseşti nimic despre mine, despre tine sau despre cei de-aici, sau doar lucruri nesemnificative. Dar cu rugăciunea inimii faci conexiunea la internetul divin şi acolo găseşti despre noi toate păcatele şi faptele bune, toate cele făcute şi gândite şi ai să vezi şi cele ce vor urma. Trebuie să ai conexiunea bună şi pentru asta nu trebuie să slăbeşti rugăciunea nici când dormi, când mănânci sau când lucrezi. Cum ai slăbit rugăciunea cum nu mai vezi bine şi vin ispitele să te convingă că ce ai văzut mai înainte e înşelare ori închipuire”. Dar părintele Petroniu a fost cel care a stat lângă mine la fel ca un antrenor şi nu m-a lăsat până n-am ajuns la ”olimpiada duhovniciei” – aşa cum îi plăcea lui să spună. Apoi m-a trimis în pustnicie, de unde am fost luat ca ucenic al celor şapte mari pustnici şi apoi am ajuns unul din ei după ce s-a dus la Domnul cel mai vârstnic dintre ei.

– Ştii a cui a fost peştera asta cu multe secole în urmă? – m-a întrebat după o scurtă pauză. A primului Daphne care a intrat în grupul celor şapte. Simte-te ca acasă. Uite icoana cu chipul lui, pictată de un ucenic de-al său. Vezi cât de mult semăna cu bunicul tău? Vreau să te duc undeva. Bănuiam că ai să vii odată şi-odată aici şi ţi-am pregătit o surpriză.

Am pornit la vale după el. În jos se vedea schitul Panaghia – schitul aflat la cea mai mare înălţime de pe Athos. Am început să ocolim un vârf de munte pentru a ajunge pe celălalt versant al lui. O construcţie mică ridicată ca o prelungire a unei stânci m-a făcut să înţeleg că am ajuns unde trebuia. Antim a descuiat poarta şi am pătruns într-o clădire mai mare decât se vedea din exterior.

– E muzeul neamului Daphne. Eu l-am făcut – mi-a spus mândru. Hai să-ţi spun despre fiecare lucru de-aici. Prea multe n-am reuşit să găsesc pentru că neamul tău a lăsat puţine urme materiale: două icoane – una cu întemeietorul neamului şi alta cu primul mare pustnic, trei poze cu bunicul tău – una făcută în 1945 cu cuviosul Dometie, alta tot cu el făcută în Bucureşti în 1975 şi alta cu cuviosul Arsenie tot de-atunci, o poză cu tatăl bunicului tău făcută în 1921, o frescă de la o biserică părăsită de trei veacuri cu un soldat care aduce mult a daphniot, un cufăr îmbrăcat în piele sculptată, pe alocuri scorojită, cu sertare de mesteacăm, ticsit cu manuscrise şi cărţi bisericeşti uzate, pe care se văd picăturile de ceară, cufăr ce a fost donat mânăstirii Filoteu de Nichifor Daphne la 1342 – se vede inscripţia pe pielea din interior, un vechi clopot ce chema călugării la trapeză la mânăstirea Hilandar, donat de Dragan Dafinovici la 1631 – cel mai probabil din ramura sârbească a neamului tău, corespondenţa purtată de Serghei Dafinov cu cuviosul Siluan Athonitul în anii 1898 – 1903 în limba rusă, scrisorile trimise de Iorgu Dafinou stareţului de la Zografu (în bulgară), copii după actele de danie făcute de diverşi daphnioţi greci, valahi, moldoveni, ruşi şi bulgari. Mobila asta grea, din chiliile de protocol de la Iviru a fost donată tot de un Dafinoiu la 1840. Cel mai mult îmi plac scrisorile bunicului tău către cuviosul Dometie. Auzi aici ce-i scria în 1957: ”Te plângi că vezi pe unii călugări că nu mai au bucuria credinţei şi îşi caută mângâiere nu la Maica lui Hristos ci la lumea din afara Sfântului Munte. Adu-le aminte ce le-a spus Mântuitorul apostolilor: în lume necazuri veţi avea. Convinge-i că lumea lor e mânăstirea, chilia şi că acolo lumea astălaltă nu intră să-i smintească. În inima lor şi la Preacurata Împărăteasă trebuie să caute bucurie, că Ea i-a ales să păstreze credinţa vie. Cum pot eu să ţin piept acestei lumi dacă şi ei se tem şi nu mai cred? Ei sunt lumina lumii noastre şi mireasma rugăciunilor lor se simte în orice colţişor de ţară. Adu-le aminte cum i-a apărat Preacurata Doamnă în războaiele astea mondiale şi au scăpat fără sacrificii. Mâna Ei i-a călăuzit, dragostea Ei i-a ocrotit şi au trăit secole fără să plătească nici un impozit, fără să fie robi. Aici rău ne-a lovit comunismul fiarei, dar răbdăm strângând din dinţi, iar gândul la raiul vostru ne luminează viaţa. Spune-le să-şi păstreze curăţenia feciorelnică, smerenia şi ascultarea, că altfel iadul de aici îi va cotropi şi pe ei, dar atunci nu vor avea o torţă să le mai lumineze viaţa dacă sting făclia athonită a credinţei în Hristos. Dumnezeu să te binecuvânteze să poţi să lupţi cu vrăjmaşii care le dau târcoale şi să-i întăreşti în părţile slabe!” Vezi tu, neamul Daphne n-a lăsat obiecte materiale prea multe, deşi a dat mereu odoare şi bani către mânăstiri, dar a lăsat altceva celorlalţi călugări: convingerea că nu sunt singuri, părăsiţi aici în pustie, că nevoinţa lor este cunoscută şi preţuită în afară, că ea le dă celorlalţi oameni forţa de a rezista încercărilor vitrege, de a-şi aşeza viaţa pe nişte valori perene. Seara, când stau singur în peşteră, la lumina slabă a unei lumânări şi citesc acatistele şi pomelnicele ştiu că rugăciunile mele lucrează şi apără sufletele celor de-acasă. Uneori simt cum intru în legătură cu ei şi le spun ce să facă şi legătura asta mă face să uit pustiul care mă-nconjoară şi frigul de-afară care le îngheaţă labele coioţilor din jur.

Ceva mai departe, Antim aranjase un osuar cu craniile daphnioţilor îngropaţi pe Athos. Erau zeci de cranii şi probabil mai există alte zeci nedescoperite. Toate erau la fel – nu găseam nici o diferenţă între ele, deşi el le etichetase pe fiecare cu numele şi perioada aproximativă în care au trăit. Privindu-le îmi dădeam seama că oamenii ăştia au trăit cu adevărat, au iubit, au muncit, au păcătuit şi l-au mărturisit pe Hristos cu o forţă a credinţei pe care noi nu o mai găsim la cei din jur. Mi-i închipuiam pe toţi Dafinoii de două mii de ani obsedaţi de menirea lor de apărători ai Athosului. Dar vremea lor îmi părea foarte îndepărtată. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, părintele Antim mi-a spus:

– Nu-i aşa de greu să fii ca ei. E destul să te gândeşti că şi lor le-a vorbit Preasfânta Stăpână a Muntelui, că şi ei erau oameni cu slăbiciuni, cu frici şi păcate, dar nu şi-au abandonat datoria. Şi alţii, cărora Maica Domnului nu li s-a arătat au făcut fapte mai mari şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricine poate aprinde flacăra creştinismului în inima lui şi în inimile altor oameni. Trebuie doar să vrea.

19 septembrie 2013