Athosul neamului meu (III) [proză]

Vezi textele anterioare:

Bruno Ştefan

arsanaua hilandarDe atunci nu l-am mai văzut pe Andrei. Am aflat că a plecat la scurt timp pe Athos, dar n-am ştiut la ce mânăstire sau schit s-a aşezat, ori dacă s-a pustnicit. Adevărul e că Andrei, ca şi Athosul, s-au şters treptat-treptat din mintea mea. Farmecul copilăriei a fost îndepărtat din viaţa de adult de greutăţile cotidiene. Proiectele în care m-am implicat, sutele de sondaje pe care le-am coordonat, miile de colaboratori şi studenţi cu care am lucrat, familia pe care mi-am constituit-o, noii prieteni pe care i-am dobândit mi-au solicitat atenţia şi m-au îndepărtat de visele athonite şi de prietenul meu din copilărie. A trebuit să muncesc mult pentru a-mi cumpăra o locuinţă, pentru a avansa în carieră, pentru a mă impune pe o piaţă saturată şi relativ ostilă datorită atitudinii mele tranşant anticomuniste. Dar m-am simţit tot timpul protejat şi într-un târziu dorinţele mele legate de carieră, de casă, de relaţii, putere şi avere s-au împlinit. După ce mi-am cumpărat casa pe care mi-o dorisem, am vrut să mulţumesc Maicii Domnului şi am hotărât că sosise momentul să plec pe Athos. Un prieten care se întorsese schimbat după călătoria athonită mi-a spus:

Să o chemi pe Maica lui Dumnezeu tot timpul. Ea e prezentă acolo şi trebuie să o întâlneşti.

Cum s-o chem? – l-am întrebat. O strig pe plajă sau pe poteci, în biserici sau în chilii?

Da, o chemi mereu. O să-ţi apară, ai să vezi.

Şi dacă-mi apare ce o întreb? Dacă vine la mine şi-mi zice: ”De ce m-ai chemat?” eu ce o să-i spun?

Îi mulţumeşti pentru ajutor şi îi spui că vrei s-o slujeşti de-acum înainte toată viaţa pe Ea.

Şi dacă nu sunt în stare şi mă fac de râs?

Nu-ţi mai fă atâtea complexe. Important e să-ţi vorbească şi toate se vor aşeza de la sine pe urmă.

Am plecat pe Athos în Săptămâna Mare din Postul Paştelui în anul 2010 împreună cu câteva rude, într-un grup de 12 pelerini. Prima debarcare a avut loc într-un port mic, unde trebuia să aşteptăm un microbuz care să ne ducă la mânăstirea sârbească Hilandar. Eu m-am urcat în microbuzul călugărilor şi am ajuns acolo primul din grup, cu 3 ore înaintea colegilor mei. M-am plimbat prin împrejurimi şi am început s-o strig pe Maica Domnului, aşa cum îmi spusese prietenul meu. Am pornit apoi pe jos spre Vatopedu – un drum de 3 ore prin munte, timp în care nu încetam s-o chem cu voce tare. Dar Ea nu se arăta. Începusem să mă îndoiesc că o voi vedea sau auzi vreodată.

paraclis-sfantul-pavelÎntr-una din zile am trecut muntele pe celălalt versant, cu intenţia de a vedea mânăstirile de-acolo, despre care auzisem şi citisem multe lucruri interesante. Când am ajuns la mânăstirea Sfântul Pavel, călugării ne-au cazat şi ne-au rugat să ne odihnim odată cu ei, pentru a participa împreună la slujbele de noapte. Neavând somn, am pornit la plimbare în jos, spre plajă, pe un drum abrupt. La jumătatea distanţei dintre biserică şi mare am dat peste un mic paraclis ridicat în amintirea unei mari minuni. Stă scris acolo că în urmă cu câteva sute de ani, pe vremea sultanului Mahomed Cuceritorul, mama acestuia fiind creştină a adunat aurul, smirna şi tămâia care i-au fost dăruite Maicii Domnului la naşterea Fiului Ei de către cei trei magi. Şi l-a rugat pe stareţul mânăstirii să îi permită să intre pe muntele Athos pentru a aduce aceste relicve de preţ ale creştinătăţii. Deşi ştia că femeile nu au voie să intre în Sfântul Munte, stareţul a făcut excepţie de la această regulă în cazul mamei sultanului care cucerise nu doar Constantinopolul, ci şi Athosul, mai ales că ea venea ca o persoană cucernică, aducând daruri de mare valoare. După ce a debarcat în portul mânăstirii şi a fost întâmpinată de un alai de călugări, sultana Maro a început să urce drumul abrupt spre biserică. La jumătatea drumului le-a apărut tuturor în faţă Maica Domnului în carne şi oase. ”Opreşte-te Maro – i-a spus sultanei. Să nu mergi mai departe! De aici începe altă împărăţie şi eu sunt Împărăteasa cerurilor, îngrijitoarea, acoperitoarea, doctorul şi păzitoarea Sfântului Munte”. Împărăteasa Maro a lăsat sfintele daruri şi celelalte odoare în mâinile stareţului şi călugărilor şi s-a întors pe corabie. Apoi şi-a dăruit toată averea mânăstirii, iar spre sfârşitul vieţii s-a călugărit.

Impresionat de această întâmplare, dar şi de faptul că în acel loc abrupt, plin de bolovani şi pietriş simţeam că plutesc, m-am pomenit strigând în gura mare:

Maică Sfântă, Împărăteasa lumii, arată-mi mai multe din minunile petrecute pe acest munte şi voi scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii.

Nu ştiu nici acum ce m-a determinat să-i cer Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să mă facă scriitor, când meseria mea era cu totul alta, dar ştiu că m-am rugat în faţa icoanei Ei din acel mic paraclis cu atâta patos, cu atât de multă emoţie şi trăire religioasă cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată până atunci. Pe drumul de întoarcere spre mânăstire (de maximum un kilometru) simţeam cum inima îmi ia foc şi mă vedeam scriind poveşti după poveşti, cărţi după cărţi, arătând lumii marile taine şi minuni athonite.

Şi deodată, chiar în faţa foişorului dinaintea porţii de intrare în mânăstire am zărit o femeie care se uita fix la mine şi care mă chema spre ea numai cu privirea. Pe măsură ce m-apropiam o priveam tot mai curios. Era mică de înălţime – avea 1,62 metri, maximum 1,65 metri, foarte slabă, cu ochii mari, îmbrăcată într-o rochie lungă albastră cu alb cu cusături foarte frumos lucrate, peste care avea o pelerină vişinie, brodată cu fir auriu, elegantă, care-i făcea o ţinută maiestoasă. Deşi nu-i vedeam nici un rid pe faţă, după privirea-i hotărâtă, autoritară, părea să aibă mai mult de 45 ani. ”Oare cine-o fi femeia asta care se uită aşa de insistent la mine şi mă priveşte de sus?” – mă întrebam în gând în timp ce mă apropiam de ea.

– Eu sunt de acord să-ţi arăt ce minuni ale muntelui vrei, dar tu eşti pregătit să le scrii? – m-a întrebat ea, spunându-mi pe numele mic.

Uitându-mă la ochii ei negri, mari şi trişti, n-am reuşit să articulez nici un cuvânt. Parcă cineva îmi pecetluise gura, în timp ce în minte repetam obsesiv aceleaşi întrebări: ”Cine e femeia asta şi ce vrea de la mine? Cum au pătruns femeile pe Sfântul Munte? Unde sunt ceilalţi călugări, angajaţi şi pelerini s-o ia de mână şi s-o scoată afară?”

sf-pavel-xiropotamitulMi-a aruncat o privire tristă, apoi s-a întors şi a intrat pe poarta mânăstirii, în timp ce eu stăteam mut, repetându-mi în gând aceleaşi întrebări fără să înţeleg cine mi-a vorbit. Pe treptele bisericii m-a mai privit odată, şi-a ridicat gluga pelerinei pe cap şi a continuat să urce, auzindu-i foşnetul rochiei şi văzând cum o ridică uşor cu mâna dreaptă pentru a nu călca pe ea. Abia când a închis uşa bisericii cu mic zgomot m-am desprins din locul în care stăteam înţepenit şi am pornit după ea. Am intrat în fugă pe poarta mânăstirii, am sărit treptele bisericii şi am păşit înăuntru, hotărât s-o întreb cine este şi ce vrea de la mine. Dar în biserică nu era nimeni. M-am uitat în toate părţile, dar biserica era pustie. M-am uitat în altar, sub masa aflată acolo, am ridicat toate materialele textile care acopereau locurile unde preoţii îşi ţineau diverse obiecte de cult, dar nicăieri n-am văzut-o. Cum altă intrare în biserică nu exista, am continuat să caut posibile ascunzişuri. În faţa altarului erau două pupitre pe care erau aşezate icoanele, iar picioarele pupitrelor erau acoperite cu o ţesătură brodată, lungă de sus până-n podea. Am tras repede de broderia de sub icoana Sfântului Pavel Xeropotamitul, convins că acolo s-a ascuns femeia, dar locul de sub pupitru era gol. M-am îndreptat spre celălalt pupitru, pe care era aşezată icoana Maicii Domnului cu Iisus în braţe. M-am uitat în fugă la ea, pentru a o ţine să nu cadă când urma să ridic broderia şi am rămas ţintuit pe loc: femeia care tocmai îmi vorbise era Maica Domnului. Acelaşi chip trist, aceiaşi ochi mari şi negri, aceiaşi rochie albastră cu un pieptar alb şi cu cusături fine, aceiaşi pelerină vişinie cu model auriu pe margini. A fost un moment de iluminare şi mi-am adus aminte de vorbele prietenului meu care-mi spunea ”S-o chemi mereu pe Maica Domnului. Ai să vezi c-o să-ţi apară în faţă şi o să-ţi vorbească”. Am înţeles că Ea mi-a răspuns la rugămintea adresată cu câteva momente înainte acolo, jos, la paraclis, de a-mi arăta minunile Athosului pentru a scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii. Şi am căzut în genunchi în faţa icoanei, sărutând-o cu smerenie.

Acum sunt pregătit să le scriu, Maică Sfântă, Împărăteasa lumii. Arată-mi minunile creştineşti ale acestei lumi.

Stăteam cu fruntea aplecată asupra icoanei, neîndrăznind să mă uit la chipul Ei, ruşinat că n-am recunoscut-o. Am simţit cum mâna ei iese din icoană şi se aşează pe creştetul meu. M-a mângâiat pe păr aşa cum mă mângâia pe vremuri bunicul şi prietenul lui Arsenie.

Ce minuni vrei să-ţi arăt? Viaţa fiecărui om e plină de minuni. Crezi că lucrurile se petrec în viaţă aşa, la întâmplare? În toate momentele fericite şi frumoase din viaţa oamenilor ai să vezi intervenţiile noastre ocrotitoare. Uită-te numai la viaţa ta şi ai s-o vezi încărcată de miracole. N-ai mai vrut să fii preot şi te-am ajutat să devii sociolog. Ai vrut glorie, avere şi dragostea celor din jur şi pe toate ţi le-am dat. Te-ai plictisit de unele persoane din jurul tău şi le-am îndepărtat, deşi ţi le-am dat spre binele tău. Crezi c-a fost uşor să găsesc atâtea mii de oameni care să vrea să lucreze cu tine, să se împrietenească cu tine, să nu te fure, să nu te înşele, să te ajute şi de care tu să te plictiseşti aşa de repede? Gândeşte-te că am făcut astfel de minuni pentru miliarde de oameni de două mii de ani, dar ei nu le văd şi cred că totul e întâmplare, noroc sau destin aranjat de stele. Priveşte-ţi viaţa din perspectiva mea şi ai să vezi că ţi-am fost mereu alături, la examene şi în carieră, în familie şi în afaceri. Ţi se părea normal să te ajut şi nici măcar un ”Mulţumesc” din inimă nu mi-ai adresat. Ia gândeşte-te ce-ar fi fost viaţa ta fără intervenţia mea şi a celorlalţi sfinţi care te-au ajutat? Scrie despre minunile vieţii tale şi ale celor din jurul tău şi va fi suficient să înflăcărezi inimile celor care te vor citi şi să le îndrepţi sufletele cu smerenie către Fiul Meu.

Dar Maică Sfântă, cum să scriu despre mine, că toţi vor spune că mă laud, că exagerez, că poate totul e întâmplare sau destin trasat dinainte în care n-am nici un rol. Arată-mi câteva minuni de-aici ca, citindu-le, lumea să se trezească şi să-şi curăţească viaţa. Scoate-mi în cale nişte călugări cu o viaţă ieşită din comun dispuşi să-mi povestească miracolele pe care le-au trăit.

Nu ai nevoie să-ţi arăt nişte călugări anume. Intră în vorbă cu oricare dintre ei şi de tine depinde ca ei să-ţi vorbească aşa cum vrei. De tine depinde cum le scrii poveştile vieţii lor.

Dar o minune, Maică Sfântă, o minune cât de mică, nu îmi arăţi?

Ajunsesem să o rog aşa cum o rugam pe mama să mă ajute în copilărie, pentru că vedeam că îmi vorbeşte cu aceiaşi dragoste maternă. Nu simţeam faţă de Ea frică, ci o nevoie de ocrotire şi ajutor. Era părtaşa şi martora vieţii mele în cele mai ascunse unghere ale ei, de aceea nu aveam faţă de Ea gânduri ascunse, nu mă puteam preface că sunt altul decât cel care eram. Stăteam în genunchi în faţa Ei, dezvelit de personalitatea pe care mi-o construisem ca adult, în simplitatea şi neajutorarea copilărească pe care o aveam în faţa mamei mele naturale cu trei decenii şi jumătate în urmă, când o rugam să-mi mai spună o poveste înainte să adorm, alintându-mă şi cerându-i insistent să nu se oprească, să-mi mai spună una şi-apoi încă una şi încă una.

avva Petroniu Tanasa (6)Iar Maica Domnului a început să-mi spună mai întâi povestea unor persoane cu care avusesem de-a face şi care au ajuns pe Athos, despre un vecin care mi-a spart apartamentul şi care ulterior s-a călugărit, despre un prieten care şi-a schimbat viaţa după întâlnirea cu stareţul Petroniu Tănase, despre un cunoscut afemeiat, ce a ajuns să ridice troiţe pentru iertarea păcatelor tuturor femeilor cu care s-a culcat, despre un politician corupt ce şi-a sfinţit viaţa după ce a dormit o noapte în chilia Sfântului Gherasim Kefalonitul, despre un avar om de afaceri ce a ajuns să reconstruiască unele mânăstiri athonite din temelii. Şi poveştile curgeau una câte una, iar eu eram în culmea încântării, căci nici o minune nu semăna cu alta şi pe măsură ce povestea situaţiile erau tot mai complicate şi mai fără de ieşire pentru nefericiţii păcătoşi care se trezeau cu ajutor divin atunci când îl meritau cel mai puţin. Dar parcă toate acele cazuri care puteau umple sute de pagini de pateric athonit nu puteau să producă o zguduire din temelii a minţilor atee, hotărâte să nu le creadă.

Spune-mi Măicuţă Sfântă povestea care să cutremure şi cele mai împietrite şi necredincioase suflete.

Şi-am simţit cum mâna Ei care era pe creştetul meu mă ridică de-odată până-n cupola bisericii. Mi-am văzut trupul în genunchi la icoană şi am înţeles că sufletul meu s-a ridicat. M-a scos prin acoperiş şi a zburat cu mine pe de-asupra vârfului Athon până în partea cealaltă a muntelui, cu o viteză uimitoare că am crezut că mă azvârle pe stânci sau în mare, dar s-a oprit în dreptul unei grote, a unei peşteri acoperită cu bolovani. Am intrat în ea şi acolo am văzut lungite pe nişte lespezi trupurile neputrezite şi urât mirositoare ale unor călugări care au greşit faţă de Maica Domnului şi pentru care au primit pedeapsa puroierii veşnice.

Scrie povestea lor – mi-a spus. Este despre cei care nu merită nicio iertare. Şi mi-a povestit cum ei au acceptat în timpul prigoanei catolice să renunţe la obiceiurile lor ortodoxe şi să ţină slujbe în rit apusean. Hristos s-a supărat şi a surpat zidurile bisericii peste ei, iar corpurile lor au rămas buhăite, supurând continuu de 730 de ani, emanând un miros de hoit. Toţi care le vedeau se îngrozeau şi înţelegeau ce mare păcat este trecerea la altă credinţă decât cea în care au fost botezaţi.

Am rămas cutremurat în faţa acelor hoituri din ochii cărora se prelingea un lichid alb-gălbui şi care îmi cereau parcă ajutor din lumea de dincolo. Aş fi rămas multă vreme nemişcat, mut în faţa acelor grozăvii dacă Ea nu m-ar fi ridicat şi nu m-ar fi adus înapoi în biserică, zburând de data asta pe ocolite, arătându-mi alte peşteri în care au vieţuit sfinţi, chilii în care trăiau în sărăcie şi virtute numeroşi călugări, schituri ce păreau asemeni unui stup populat cu harnice albine.

M-a aşezat la loc în corpul meu, dar n-am mai putut să scot nici un cuvânt. Ceea ce trăisem era mai mult decât puteam duce. Eram copleşit de situaţiile arătate, de miracolul petrecut cu mine în această călătorie de-asupra Athosului. Nici Ea n-a mai spus nimic. Stăteam pe mai departe în genunchi în faţa icoanei. ”Să nu uit nimic” – îmi spuneam în gând, încercând să-mi reamintesc fiecare cuvânt şi fiecare întâmplare.

Nu ştiu cât am stat aşa nemişcat – parcă timpul stătea în loc. Când m-am ridicat în picioare uşa bisericii s-a deschis şi mai mulţi călugări au păşit înăuntru. Mă băteau pe umeri zâmbind şi îmi spuneau ceva în limba greacă, dar nu înţelegeam nimic. Un călugăr cu o barbă mare, roşie şi creaţă mi-a vorbit pe româneşte.

Acum înţelegi de ce am renunţat la lume, la toate cele care-i ispitesc pe oamenii obişnuiţi? După ce ai cunoscut-O, cele lumeşti încep să-ţi pută iar parfumul athonit al Maicii Domnului se impregnează în tine pe vecie. Du mai departe în lume acest parfum şi întoarce-i pe oameni la credinţa adevărată. De-acum nu mai poţi fi cel dinainte.

Chiar e adevărat ce mi s-a întâmplat părinte? Oare nu e înşelare sau rodul imaginaţiei mele? Chiar mi s-a arătat Maica Domnului şi a vorbit cu mine?

Să nu te îndoieşti niciodată, că mult va lucra necuratul să te convingă că totul a fost o iluzie. Trebuie să lupţi împotriva ispitelor lui şi să ştii că cel mai bine e să aşterni pe hârtie repede totul aşa cum a fost. Altfel te vei măcina şi mintea ţi-o va lua pe arătură.

Seara şi noaptea mi-am petrecut-o în biserică în genunchi pe pardoseala veche, tocită de zecile de mii de oameni care au păşit pe ea, ori pe băncile uscate de pe care lacul şi vopseaua dispăruse de mulţi ani. Nu-mi luam ochii de la icoana Fecioarei Maria şi mi se părea că ea mă privea altfel, nu tot tristă, ci cu un zâmbet complice. La miezul nopţii, când candelabrul uriaş a început să fie învârtit încet iar călugării îşi pasau versetele de la unii la alţii, în lumina pală a lumânărilor şi în cântecul duios al corului, am simţit cum intru legănat într-o lume magică, formată din oameni a căror bucurie era să aducă slavă Maicii Domnului, pe care au cunoscut-o şi cu care stăteau uneori la sfat, mulţumindu-i că i-a adus în această universitate de sfinţi. N-am văzut până atunci atât de mulţi oameni care să se înţeleagă aşa de bine şi să-şi armonizeze activităţile atât de natural, fără sincope, fără supărări, fără individualităţi, sufletele tuturor contopindu-se într-unul singur, plin de evlavie, de smerenie şi de dragoste.

A doua zi le-am propus rudelor şi prietenilor cu care venisem pe Sfântul Munte să mergem spre locurile pe care le văzusem în călătoria miraculoasă pe care o făcusem, pentru a mă convinge că tot ceea ce trăisem era adevărat. Pe drumul spre schiturile româneşti Lacu şi Prodromu recunoşteam locurile văzute de sus. Miraţi au fost când i-am dus pe poteci abrupte la peştera celor veşnic osândiţi, spunându-le povestea acelor corpuri supurente, pe care unii călugări nu o cunoşteau atât de detaliat ca mine.

Vezi si ultimul fragment:

Posted on 16 Octombrie 2013, in Texte duhovnicești and tagged , , . Bookmark the permalink. 8 comentarii.

  1. Cum trebuie luptat impotriva ispitelor?

    • Intrebarea aceasta se potriveste mai degraba forumurilor ortodoxe sau discutiilor de taina cu duhovnicul dvs. Fiecare are incercarile si ispitele lui si fiecare boala cere tratament pe masura. Dar asta dupa ce e corect diagnosticata.

  2. va multumesc pentru raspuns.doamne ajuta.

  1. Pingback: Athosul neamului meu (I) | Sfântul Munte Athos

  2. Pingback: Athosul neamului meu (II) | Sfântul Munte Athos

  3. Pingback: Athosul neamului meu (IV) | Sfântul Munte Athos

  4. Pingback: Recomandare de pe blogul Sfântului Munte Athos | In Tacere

  5. Pingback: ARTICOLE BLOGURI ORTODOXE (19.10.2013): Ilie Serbanescu despre minciuna lui Ponta cu independenta energetica pe care ne-o da … Chevron. Sa ne mai amintim din cand in cand ce ziceau preotii rusi despre cipuri. Rugaciunea. Cutremurele | Saccsiv's Web

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: