Act de referinţă, în puţine cuvinte, închinat celui ce a fost printre noi Cuviosul Părinte, Ieroschimonahul Dionisie (Ignat) de la Colciu

Act de referinţă, în puţine cuvinte, închinat celui ce a fost printre noi Cuviosul Părinte, Ieroschimonahul Dionisie (Ignat) de la Colciu

Arhimandrit Athanasie Floroiu, stareţul Sfântului Schit Românesc Athonit Prodromu

A aşterne în cuvinte şi a încredinţa scrisului, darurile cu care era înzestrat Cuviosul Părintele nostru Dionisie Ignat, este cu adevărat o lucrare care se face cu multă greutate.

Încă şi a arăta petrecerea sfinţiei sale printre noi – ca exemplu viu şi lucrător autentic a faptelor celor bune – cu adevărat mărturisim că ne este cu neputinţă a le cuprinde pe toate, deoarece, ca toţi cuvioşii părinţi pe urmele cărora a păşit şi sfinţia sa, pe toate ale sale le făcea într’ascuns de la faţa şi lauda lumii. Însă ceea ce am văzut şi am trăit alături de dânsul, iată mărturisim în ceasul de faţă: clipe de sfinţenie, momente înălţătoare, greutăţi şi ispite, smerenie şi câştig duhovnicesc.

Primul lucru care te uimea la părintele Dionisie, încă de la primele sale cuvinte, era nesfârşita sa dragoste de Dumnezeu. Cei care l’au cunoscut pot să adeverească neostoitul său dor de iubire către Stăpânul Hristos, de care era nedezlipit zi şi noapte, prin rugăciune, dar şi prin apropierea făptuitoare a plinirii poruncilor Lui. Acestea din urmă i’au luminat pururea calea (chiar dacă la bătrâneţe a ajuns să fie lipsit de lumina ochilor celor trupeşti). Şi tot aşa ne povăţuia şi pe noi: ca faptele noastre cele bune să le săvârşim în tainiţa inimii noastre, pentru ca Dumnezeu să ne descopere tainele lucrării celei duhovniceşti.

Încă avea părintele Dionisie şi o mare evlavie către Născătoarea de Dumnezeu, despre care spunea că l’a povăţuit şi purtat de mână ca pe un prunc în toate ispitele şi supărările pe care le’a avut ca orice om: de la trup, de la lume şi de la diavol. Această evlavie şi’a descoperit’o de pe când avea doar şaptesprezece ani, atunci când a lăsat toate ale lumii acesteia (ţara şi neamul) şi a alergat la Sfântul Munte cu încă doi prieteni. Cu aceştia împreună, avea să petreacă în Grădina Maicii Domnului, dezlipit de grijile acestei lumi, mai bine de 70 de ani.

Venind în Sfântul Munte – după cum însuşi Cuvioşia Sa ne spunea – dorit’au cu toţii să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu. Dar cum pe’atunci tustrei erau tineri şi fără bărbi, părinţii nu i’au primit, fiindcă încă se păzeau vechile rânduieli, ca cei feciorelnici să nu fie închinoviaţi, ci să petreacă o vreme prin alte locuri, până le va creşte barba. Aşa că şi ei au fost nevoiţi să petreacă pe la alte mănăstiri, ca simpli argaţi.

Fiind însă râvnitori, au folosit vremea aceasta ca să se întărească duhovniceşte – adunând învăţături şi agonisindu’şi hrană sufletească de la duhovnici iscusiţi şi cu harisme, de la care au putut să crească, la rându’le, şi ei duhovniceşte. Şi aşa, mergând „din putere în putere”, au suit urcuşul cel duhovnicesc încă din tinereţile lor. Căci nu era uşor lucru a petrece printre străini – ca nişte tineri fără experienţă în cele dinafară – având de ţinut şi lucrul mâinilor celor trupeşti, dar şi lucrarea cea duhovnicească.

Aşijderea şi necunoaşterea limbii eline le’a pricinuit mari probleme întru începuturi. Dar, având isteţimea minţii, cu darul lui Dumnezeu, prin stăruinţă, au înlăturat acest neajuns. Apoi, deşi nu ştiau prea multe despre cele dinafară, dar având credinţă tare şi, mai cu seamă, acea dragoste de Dumnezeu de care am pomenit, (care i’a şi pus la adăpost faţă de ispite), curând s’au făcut îndrăgiţi de către toţi. Iar lucrul acesta s’a întâmplat mai ales pentru smerenia, simplitatea şi nerăutatea lor – lucrare de care nu s’au despărţit până la sfârşitul vieţii.

Ne povestea bătrânul de această perioadă a tinereţilor sale, pline de multa oboseală a zilei şi urmate întotdeauna de trudnicele nopţi în care ieşeau pe’afară ca să nu adoarmă la rugăciune şi metanii. În vremea aceea l’a avut de mare ajutor pe înţeleptul său frate după trup, părintele Ghimnazie.

Părintele Dionisie – după cum el însuşi mărturisea – chiar dacă a ucenicit prin multe locuri ca argat, nu a uitat însă niciodată scopul pentru care a venit în Grădina Maicii Domnului.

A muncit din greu pe la multe mănăstiri şi a pus bani deoparte, pe care i’a păstrat în nădejdea cumpărării unei chilii care să fie numai a lor şi unde urma să pună început bun nevoinţelor sale. De aceea – spunea avva de multe ori – Dumnezeu nu priveşte decât la scopul omului. „Το Σκοπό!” Nu osteneala, nu nevoinţa excesivă, nu alte virtuţi – fie ele chiar şi lucrătoare – ci la scopul pentru care se fac. Şi chiar dacă un lucru, o virtute, sau orice altceva nu s’a putut înfăptui din orişicare pricină – la Dumnezeu toate acestea sunt socotite ca şi făptuite, dacă scopul s’a arătat bun.

M’a surprins întâi dar, pe urmă, mi’a rămas în minte accentul pe care’l punea pe aceasta: adică pe scopul pentru care se lucrează virtuţile omului. Voia astfel, să dea o mai mare importanţă gândului ascuns (doar de Dumnezeu ştiut) şi ţelului nevoinţelor călugăreşti.

Între oamenii duhovniceşti lângă care s’a format, amintea adesea pe duhovnicul Antipa Dinescu, fostul stareț al Schitului Românesc Prodromu – care pe’atunci se liniştea într’o chilie ce aparţinea mănăstirii Stavronichita. De la acest mare stareţ şi duhovnicesc părinte, a învăţat petrecerea cea după Dumnezeu dar, mai ales, frica de Domnul (adică „începutul înţelepciunii”) – către care, în repetate rânduri, i’a povăţuit şi pe ucenicii săi.

Lucrând virtuţile şi câştigând rod duhovnicesc, cu timpul, alături de el s’au aşezat şi alţi ucenici şi, prin harul lui Dumnezeu care lucra cu el, a început a fi cercetat de către foarte mulţi părinţi aghioriţi. S’a întâmplat aceasta deoarece monahii aghioriţi simţeau că ajutorul cuvântului lui era viu şi lucrător, fiindcă el nu’l rostea din auzite ci doar din cele trăite. Nu grăia sfinţia sa cuvânt, pe care mai ’nainte el să nu’l fi plinit! Iar omul simţea că bătrânul îi spunea cuvânt de folos din experienţa sa personală şi asta îl ridica întotdeauna oricât de căzut ar fi fost.

Pentru acestea toate a şi fost iubit de către mulţi şi încă de şi mai mulţi a fost cercetat – nu doar călugări ci şi pelerini. Pentru că avea pace, răspândea pace şi într’arma întotdeauna sufletele dornice de mântuire, pentru care se şi ruga Domnului.

La vremea venirii noastre în Sfântul Munte (împreună cu vrednicul de pomenire părinte Petroniu Tănasă), schitul Prodromu trecea, de mai bine de patruzeci de ani, printr’o mare părăsire. De aceea, pentru a reda viaţă duhovnicească acestuia, am căutat şi eu să aflu experiență athonită care să’mi fie de folos şederii mele în Sfântul Munte. Şi, singurul loc cu monahi români care strălucea duhovniceşte în acele timpuri era Colciu, unde se nevoia părintele Dionisie Ignat, la chilia „Sfântului George”. De aceea, în mai multe rânduri am petrecut şi eu în obştea sfinţiilor lor (uneori chiar mai bine de’o lună), prăznuind şi hramul chiliei „Sfântul George”, ascultându’i şi urmărindu’le petrecerea cea după Dumnezeu.

După cum spun Sfinţii Părinţi, cei ce au rugăciunea se aprind ca focul. Întocmai aşa era şi părintele Dionisie: obişnuit fiind încă din tinereţile sale cu pravila, ţinea tare mult ca toate cele şapte Laude pe care trebuie să le înalţe călugărul (şi nu numai el) – să se săvârşească fiecare la timpul lor – indiferent de ascultările care îi reţineau în cea mai mare parte a timpului. Aşa se face că sfinţia sa, mai ’nainte de toate, gătea micul paraclis pentru slujbă: aprindea candelele, trăgea clopotele, îşi lua epitrahilul şi dădea binecuvântarea, citind mai apoi slujba cu înţeles şi fără de nicio grabă. Totul în biserică se făcea cu mare respect şi deferenţă, urmărit fiind doar folosul duhovnicesc al omului.

Toate acestea mi’au rămas bine întipărite în minte – că doar pentru aceasta mă şi duceam la chilia lor: ca să deprind modul de viaţă athonit, care se stinsese în schitul Prodromu în acele timpuri grele.

Mi’aduc şi astăzi aminte de hramurile chiliei – cum era cel de toamnă (când se făcea pomenirea minunii „cu plăcinta” a Sfântului George) – dar mai ales, de toate pregătirile care se făceau în cinstea acelui praznic. Una din particularităţile vechilor sărbătoriri athonite era aceea că, la marile praznice, toate pregătirile se făceau din timp. (Chiar şi venirea la hram se făcea cu o zi mai devreme, ca să fii odihnit şi pregătit de Priveghere). Poate că, din cauza smereniei lor şi a sărăciei, fastul bizantin nu era întotdeauna prezent dar, mie mi’era tare drag să’i văd cât de mult se sileau să’şi facă chilia şi împrejurimile întru totul curate: începând cu bisericuţa, chiliile, mica trapeză, bucătăria, trecând apoi la grădină: pomi, măslini, vie şi tot ceea ce împrejmuia Colciu. Şi Doamne, cu câtă râvnă se făceau toate pe’atunci! Aceasta, pe de’o parte, fiindcă era cinstea Sfântului Chiliei, iar pe de alta, pentru că cei de odinioară, când mergeau la praznice, rămâneau întotdeauna încă cel puţin o zi şi după sărbătoare: seara la ctitori – cum se spune în limbaj athonit. Veneau cu cel puţin o zi mai înainte de praznic ca să se poată odihni de osteneala drumului – căci pe atunci acesta era făcut, cel mai adesea, pe jos – şi ca să poată priveghea mai bine împreună. Iar după praznic, mai rămâneau să povestească la „κτιτορικά” cele ce s’au mai întâmplat de când nu s’au mai văzut – pentru că aceasta nu se petrecea prea des pe’atunci.

O zi obişnuită la chilia lor se rânduia cam după următorul tipic: după terminarea slujbei de noapte fiecare mergea la trapeză, unde era pregătit ceaiul sau cafeaua – un „κολατσιό” cum spuneau ei. Se servea totul în tăcere, de parcă nici nu existau oameni prin preajmă. (De fapt aceasta era un fel de prelungire a stării din biserică!). Tot aşa se împlineau şi ascultările, cu multă linişte şi liniştire, fie că erai rânduit la grădină, la lemne, sau la orice alt lucru la care erai pus. Doar bucătarul rămânea la chilie să pregătească masa de prânz; singura gustare mai consistentă de peste zi, de altfel. Toate se făceau însă într’o tăcere de mare rugăciune…
Odată, pe când se apropia această sărbătoare de toamnă a Sfântului George, ne’am pogorât la mare, la arsanaua chiliei, ca să prindem ceva peşte pentru hram. Când se mergea la pescuit, alături de monahii de la chilia părintelui Dionisie, participau şi cei de la chilia vecină a „Sfântului Ioan Botezătorul” – chilia părintelui Ioan Guţu, monah sporit în cele duhovniceşti până la sfinţenie dar, priceput întrucâtva şi în trebile cele gospodăreşti. Mai întâi se făcea o rugăciune, după care se scotea barca – care avea deja pregătite mrejele şi paragotul (un coş cu mai multe cârlige) şi dolmele pentru pescuit. După ce totul era lansat la apă, monahii se întorceam cu barca la liman. Se făceau rugăciunea de seară şi celelalte, apoi fiecare se retrăgea într’un colţişor şi se odihnea puţin. După patru, cinci ore de lăsat mrejele în apă, ne duceam şi le trăgeam la mal, dimpreună cu peştele prins prin binecuvântare şi, mai ales, cu rugăciune. Pe urmă, după ce totul era lăsat în ordine la arsana, începea urcuşul către chilie împreună: monahii şi peştii prinşi. La chilie, avva Ioan era rânduit de gheronda Dionisie să pregătească peştele, dându’i sare potrivită – ca să nu se strice până a treia zi, când se gătea ospăţul pentru privegherea sărbătorii Sfântului Mare Mucenic George.

Pentru mine totul se constituia într’o experiență unică, tipic athonită, unde ascultarea se împletea întotdeauna cu rugăciunea, (dar fără ca vreuna să fie istovitoare!). De aceea şi pescuitul alături de asemenea cuvioşi părinţi, întotdeauna îmi amintea de pescuirea minunată de pe lacul Ghenizaret, a ucenicilor Domnului. Iar dacă Domnul a zis atunci apostolilor „aruncaţi mrejele la dreapta corabiei” – deci nu la stânga, nici în spate, ci „la dreapta”, arătând astfel siguranţa atotcunoscătoare a lui Dumnezeu – tot astfel şi eu aveam aceeaşi încredinţare, că lângă acei oameni, tare mult mă voi folosi. Şi, precum apostolii au zis „Doamne, toată noaptea ne’am ostenit şi nimica n’am prins, dar pentru cuvântul tău vom arunca mrejele”, tot aşa şi eu pot mărturisi că, de fiecare dată plecam cu rod bogat de la chiliile Colciului şi întărit sufleteşte de cei doi cuvioşi părinţi: avva Dionisie Ignat şi avva Ioan Guţu.

Odată cu apropierea propriu zisă a praznicului chiliei soseau şi oaspeţii – adunaţi nu în număr prea mare, în acele vremuri. Când se pleca seara spre noapte, pe la ceasurile nouă, se dădea binecuvântarea pentru Privegherea de toată noaptea care continua cu rugăciuni şi cântări liniştitoare. Celor care n’ar fi rezistat treji la toată slujba le era îngăduită o cafea mică. Privegherea se încheia spre dimineaţă, cu Sfânta Liturghie – care era trăită de către toţi ca un adevărat ospăţ duhovnicesc al Tainelor lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui.

Se punea masa apoi: bucate din belşug, dezlegate la „toate ale praznicului” şi, neapărat, peşte gătit cu pricepere şi binecuvântare. Se cântau la vremea mesei tropare de bucurie duhovnicească în cinstea Sfântului Mare Mucenic George şi a sfinţilor (al căror nume îl purtau oaspeţii mai de seamă), pentru ca totul să se petreacă într’o atmosferă de sărbătoare. Cu toate acestea, deşi era zi de praznic, simplitatea – virtutea proprie monahului – era la ea acasă.

Am amintit în treacăt toate acestea ca să arăt râvna acestor părinţi de demult pentru petrecerea cea după Dumnezeu, dar şi evlavia şi buna-cuviinţă pe care’o răspândeau, cu toate că erau la momente de sărbătoare. Creau, în felul acesta, o atmosferă de bucurie smerită, tipic athonită, mult deosebită de ceea ce trăiserăm în ţară, sau de ceea ce ne închipuiam noi, fraţi începători, despre rânduielile aghioritice. Ceva din toate acestea se mai păstrează şi astăzi în Sfântul Munte dar, praznicele nu mai au acelaşi „parfum de altădată”, pentru că peste toate şi’a pus amprenta duhul vremurilor noi.

Deschiderea Athosului pentru închinători a schimbat mult trăirea cea din vechime a sfinţilor părinţi. Evlavia şi delicateţea lor de altădată cu greu mai poate fi întâlnită în zilele noastre – lucru pe care l’a remarcat de multe ori şi cuviosul părinte Dionisie.

„E bine, zicea avva, că pot veni la Sfântul Munte tot mai mulţi pelerini dornici de a culege nectarul cel duhovnicesc, dar va slăbi mult starea şi lucrarea cea după Dumnezeu a părinţilor”. Însă „vremurile într’acolo merg”. Iar atunci când îi ceream povaţă de vieţuire pentru acele timpuri care vor veni, ne sfătuia: „să nu pierdem părinţilor, scopul pentru care am lăsat lumea şi am venit aici în Grădina Maicii Domnului adică: rugăciunea, canonaşul, biserica şi mai ales tăcerea, căci acestea ne vor ţine cât-de-cât la adăpost. Se va lua în acea vreme cuvântul din gura bătrânilor pentru că nu va fi cine să’l lucreze şi se va pierde mult din evlavia şi trăirea cea după Dumnezeu”.

Cuvântul părinţilor de demult spunea că „monahul care iasă în lume, ca peştele pe uscat este”, iar avva Dionisie era într’acelaşi duh când ne zicea că „ieşind în lume, lumea doreşte cele ale sale şi, vrând-nevrând, te prinde în mrejele ei. Pe câtă vreme, omul rugăciunii este acoperit de harul lui Dumnezeu, necăutând cele ale lumii, ci pe Dumnezeu şi plinirea voii Lui. Acesta nu se înalţă, nu se trufeşte, nu se semeţeşte, ci caută dragostea lui Dumnezeu şi ocrotirea Lui, iar Dumnezeu îl duce, ca de mână, descoperindu’i Calea, Adevărul şi Viaţa”. De altfel, bătrânul de la Colciu era de părere că „mai mult ajută călugării pe credincioşi – şi, în general, lumea toată – prin rugăciunea ce’o înalţă către Dumnezeu, decât cu ieşirea la amvon sau cu apostolatul. Acestea din urmă li s’au încredinţat preoţilor de mir şi arhiereilor care anume s’au pregătit”.
Mult am dorit să pot rămâne lângă acest mare cuvios al neamului nostru – şi chiar l’am rugat aceasta – dar părintele, care lucra toate cu înţelepciune, m’a învăţat să mă „las în voia lui Dumnezeu, Cel care rânduieşte toate spre folosul fiecăruia”. I’am mulţumit pentru toate câte le’am putut pricepe la acea vreme şi l’am rugat să se roage ca să se’mplinească voia lui Domnului şi cu mine. Iar drept merinde de drum mi’a dat „dragostea de Dumnezeu şi smerita cugetare” care „pre mulţi i’au băgat în rai. Pentru aceasta şi noi trebuie să ne luptăm ca pe acestea să le păzim”.

Vremea petrecută la chilia părintelui Dionisie mi’a fost (şi’mi este) de mare folos şi eu, drept mulţămită, nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu (aşa cum mi’a şi cerut avva, de altfel) să’i facă parte de un colţ de rai întru împărăţia Sa.

Timpul depănat de la mutarea sa la Domnul, ne’a arătat tuturor că Dumnezeu şi Maica Sa au rânduit astfel ca bătrânul stareţ de la Colciu să aibă parte de ucenici destoinici, care să ducă mai departe şi trăiască după învăţăturilor şi poveţele sale.

Dragostea lui de Dumnezeu şi de aproapele era fără mărginire şi aceasta a fost şi pildă de viaţă pe care ne’a lăsat’o drept moştenire.

Acest simpozion organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, aduce un binemeritat omagiu memoriei cuviosului părinte Dionisie Ignat dar, în acelaşi timp, împlineşte şi porunca biblică: „Cinstiţi pe părinţii voştri, urmându’le credinţa!”.

Am toată părerea de rău că nu pot fi părtaş (cu trupul, căci în duh, acolo voi fi şi eu) la acest eveniment, însă vă rog a primi, ca pe mine însămi, această epistolă a mea, ce se aduce prin părintele Gherasim Prodromitul – delegat pentru aceasta din partea chinoviului nostru.

Stareţ şi rugător în Domnul,
Arhimandrit Athanasie Prodromitul

Notă: Cuvântul Starețului Atanasie de la Prodromu (citit de Părintele Gherasim Prodromitul la Simpozionul Internațional de la Iasi, dedicat Părintelui Dionisie Ignat) a fost publicat în Lumea monahilor nr. 102 (cu o introducere facută de George Crasnean – vezi mai jos). Cele doua fotografii sepia cu avva Dionisie (una împreună cu avva Dometie Trihenea și cealaltă cu monahii de la Chilia Sf. Ipatie) sunt scoase la iveală pentru prima dată!

Simpozionul internaţional „Părintele Dionisie de la Colciu”

George Crasnean

Cine’i cunoaşte pe greci (şi se teme de darurile lor!) ştie că ei anevoie laudă pe cineva. Dar să mai aibă şi evlavie la un om de alt neam este chiar lucru de mare mirare. În toată viaţa mea doar de două ori mi’a fost dat să mă uimesc de evlavia lor, la tot atâţia monahi din neamul nostru: când toţi călugări de la Simonos Petras (şi cu Placide Deseille) au venit după cuvânt de învăţătură la avva Petroniu Tănasă Prodromitul şi acum, când am văzut atâţia aghioriţi de neam elin veniţi să’l cinstească pe avva Dionisie Ignat: protoepistatul Maxim Iviritul, ieromonahul Nifon Vatopedinul, ieromonahul Antipa Chiliotul din Kareia, ieromonahul Damaschin de la Grigoriu, monahul Nicodim de la mănăstirea „Sfântul Pavel“. Ba încă şi mitropolitul Nikolaos de Mesogaia (Mesoghea) Lavreotikis, dimpreună cu Bousias Haralambos au bătut drumul de la Athena la Iaşi pentru bătrânul colciot.

Fost’au împreună cu aceştia şi ieromonahul Dionisie (actualul stareţ al chiliei „Sfântul George“–Colciu), ieromonahul Ignatie (stareţul chiliei vatopedine „Sfântul Ipatie“) şi monahul Gherasim Prodromitul – din Sfânt Munte al Athonului – dar şi arhimandritul Melchisedec de la mănăstirea Lupşa, pr. prof. dr. Ioan Teşu, biofizicianul Virgil Vlăescu şi dl. Ion Minoiu.

Cinste Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei că s’a îngrijit de neuitarea acestui cuvios părinte al neamului nostru şi a organizat un simpozion la Iaşi şi mănăstirea Neamţ („Întâlnirea cu Duhovnicul – părintele Dionisie de la Colciu”), între 12 şi 14 noiembrie 2015!

Pentru cei care ar fi voit a şti mai multe despre smerenia acestui monah aghiorit botoşănean – care a trăit în Athos 78 de ani din cei 95 pe care i’a petrecut în astă lume! – şi n’au putut ajunge în capitala Moldovei, ne’am gândit să consemnăm în scris cele grăite acolo de atâţia oameni ai lui Dumnezeu…