Arhive blog

Trezirea inimii prin primirea rușinii în taina spovedaniei, Arhimandrit Zaharia Zaharou

zaharia-zaharou

În rai, protopărinții noștri Adam și Eva erau amândoi goi și nu se rușinau. Purtau veșminte nestricăcioase și duhul le era întors spre Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam și-a întors privirea către lumea zidită, încălcând prin aceasta porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veșmântul cel luminos al suflării dumnezeiești: “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Fc 3, 7). Rușinea a intrat atunci în viața lor, iar eu au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputință a mai sta înaintea feței bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la fața Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu și-a înstrăinat viața de cea dumnezeiască, încât a ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte și cu inimă împietrită să zică: Nu este Dumnezeu. Încă din rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fot rănită de moarte și supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai ca să tămăduiască de boală firea omenească, a venit smerit în chip de om, a luat asupra lui rușinea noastră și, prin învierea Sa, S-a îmbrăcat iarăși în sfântul și neprihănitul veșmânt al slavei Sale, cel fără de pată și încrețitură. A depărtat de la noi orice urmă de rușine, de vreme ce, precum zice Scriptura, toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui. Hristos, dorindu-ne tămăduirea și mântuirea, nu S-a cruțat pe Sine, ci pentru bucuria pusă înainte-I, a răbdat crucea, neținând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind rușinea crucii, Hristos a șters rușinea noastră și ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea Sa smerită astfel încât oricine o va urma să afle de deplin vindecare și de aceea Domnul Însuși îi cheamă la pocăință pe toți cei păcătoși și bolnavi.

Prin urmare, pocăința prin mijlocirea căreia dobândim vindecare și mântuire este strâns legată de calea Domnului care primește de bunăvoie rușinea. Dar pentru a se pocăi și a se vindeca de păcat, omul trebuie mai întâi să-și vadă păcatul. Atunci când omul e departe de Dumnezeu, el rătăcește în întuneric și nu-i este cu putință să înțeleagă cât de jos a căzut. Însă atunci când, cu credință în Hristos, primește cuvântul de la Domnul în același timp el primește în inimă și focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândește luminare lăuntrică și o nouă și îndoită vedere, theoria. Pe de-o parte. Focul harului întipărește în inima credinciosului chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădește sărăcia duhovnicească și întunecatul hău în care zace omul căzut.

Această vedere este un dar ceresc neprețuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăință. Ea naște în el dorința arzătoare de a lepăda toată spurcăciunea și prisosința răutății de a se întoarce cu pocăință la casa Tatălui său care este în ceruri. Există însă o mare piedică în calea luminării și a îndoitei vederi de sus, și anume mândria. Mândria împietrește inima și slăbănogește vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască esența și dimensiunea metafizică a păcatului. Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însușii și-l îmbată cu desfătările lucifericei îndumnezeiri de sine. Ea lasă în urma ei o apăsătoare pustiire lăuntrică și-l face pe om să cadă pradă iadului și nebuniei. Când omul este chinuit de silnicia patimii mândriei, el caută scăpare în lumea înconjurătoare și, încercând să-și umple cumva golul lăuntric, se afundă în și mai mare stricăciune și pierzanie, încât este gata să săvârșească orice nelegiuire și păcate. În starea aceasta tragică, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la fața Domnului Dumnezeu și să moară în păcatele sale, neprimind să poarte pe umeri povara rușinii pentru păcătoșenia sa, fie să-și lepede cugetul întinat, prin care se îndreptățește de căderea sa, și să primească chemarea lui Hristos la pocăință. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu, după cum am mai spus, aduce cu sine o luminare lăuntrică și o îndoită vedere și simțire. Omul vede, pe de-o parte, dragostea neprihănită și sfințenia lui Hristos, iar pe de altă parte, înfricoșătoarea beznă a păcatului și înșelăciunea patimilor care-l chinuiește. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzește sufletul la contemplare, dar îi și dăruiește de care are trebuință pentru a face saltul spovedaniei. “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt 10, 32), zice Domnul. Tot El ne și înștiințează: “De tot cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său” (Lc 9, 26). Cu alte cuvinte, oricine se rușinează să-l primească pe Hristos ca Dumnezeu și Mântuitorul răstignit, precum și cuvântul crucii și evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea celui ce crede, de acela și Hristos se va rușina să-L primească în slăvita zi a celei de-a doua veniri a Lui.

Aceste cuvinte ale Domnului ne fac să înțelegem limpede că într-o lume care zace sub puterea celui rău spovedania și primirea crucii lui Hristos se însoțesc de rușine. Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, căci printr-însa dobândim mântuirea cea veșnică. Îndemnându-l pe om să mărturisească, Hristos îl cinstește și îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci și Domnul la rândul Lui Se va lepăda de om. Judecata aceasta pare a fi foarte aspră, însă ea este în același timp și plină de milostivire, căci omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă și să ne izbăvească de rușinea osândei și a pierzaniei. Ea este plină de milostivire prin aceea că naște în noi rușine și recunoștință pentru marele și nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita rușine a nerecunoștinței. Cu alte cuvinte, rușinea și ocara pe care omul le suferă prin primirea crucii lui Hristos fac ca el să fie cunoscut Domnului, iar în împărăția Tatălui Său și în prezența îngerilor Lui această rușine se preface în harul înfierii și în puterea vieții celei nestricăcioase. Când credinciosul își cunoaște fărădelegea, el nu mai caută să o ascundă ci, împotriva lui însuși, o mărturisește Domnului. Și, pentru rușinea ce o rabdă atunci când se pocăiește, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii și îl primește cu harul mântuirii celei veșnice. Cu cât este mai adâncă pocăința cu care mărturisește păcatele în taina spovedaniei, cu atât este mai mare puterea și harul pe care le primește spre înnoirea vieții sale. Prezența rușinii în taina spovedaniei nu este doar un lucru firesc și sănătos duhovnicește, dar el ne încredințează și de faptul că pocăința noastră vine în inimă, că este de bunăvoie și plină de smerenie. Oricine se pocăiește cu adevărat, mărturisindu-și păcatele, ia asupră-și întreaga răspundere pentru toate fărădelegile săvârșite, fără a se îndreptăți pe sine, așa cum a făcut Adam în rai, nu dă vina pe Dumnezeu sau aproapele, ci își poartă rușinea păcatelor cu smerenie și bărbăție. Această lucrare plină de evlavie tămăduiește pe om, înlăturând tumoarea canceroasă a mândriei, și-i dăruiește smerenia, care atrage într-o și mai mare măsură harul vindecător al Domnului, potrivit cuvântului Scripturii. “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Pr 3, 34; Iac 4,6). Ce lucru minunat că prin harul lui Dumnezeu rușinea se preface în putere prin care omul biruie patimile și păcatul. Să vedem încă cum anume lucrează omul împreună cu Dumnezeu în taina aceasta care-l scoate din mlaștina ucigătoare a păcatului și-l așează din nou pe calea vieții.

sofronie-zaharia-efremPericopa din Evanghelie care ne înfățișează întâlnirea lui Zaheu cu Iisus ne ajută să înțelegem cum este cu putință acest lucru. Persoană de mare vază, vameș care-și dobândise averea prin înșelăciune, Zaheu a fost mânat de dorința de a vedea cine este Iisus, dar fiind mic de statură nu și-a putut împlini dorința din pricina mulțimii care se adunase. Însă Zaheu era atât de dornic să-L vadă pe Iisus încât nu i-a păsat că se face de râs în fața lumii, gata să primească orice fel de rușine, a prins curaj și s-a urcat într-un sicomor. Iar când Domnul s-a apropiat de locul acela, a privit la Zaheu și l-a chemat să coboare din copac ca să-l întâlnească. Ba mai mult, i-a făcut cinstea să intre în casa sa și a rămas împreună cu el. Iar ceea ce a urmat a fost cu adevărat minunat. Zaheu, care nu ținuse seama de ce avea să zică lumea, și-a îndreptat viața. Într-o clipită, toată fărădelegea a răscumpărat-o și datoriile le-a întors împătrit întru dreptate. Și a auzit din gura Mântuitorului și Dumnezeului nostru cuvintele acestea: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc 19, 9). Oare cum a fost cu putință să se întâmple o asemenea minune? De unde această putere să preschimbe un vameș nelegiuit într-un om drept în care Dumnezeu să binevoiască a se sălășlui și peste a cărui casă să se pogoare pacea lui Hristos? Este foarte simplu. Zaheu nu a ținut seama de părerea lumii și de bunăvoie a primit să pătimească rușine pentru Hristos și de aceea Dumnezeu a luat aminte la el. Hristos a văzut în Zaheu o anumită înrudire duhovnicească cu sine, căci Iisus urca atunci la Ierusalim pentru a suferi ocara și a pătimi pentru mântuirea lumii. El S-a îndreptat spre crucea rușinii și Zaheu, în chip proorocesc, s-a lepădat lui Hristos, pătimind și el rușine. Din dorința sa de mântuire, L-a câștigat pe Hristos nu ca împreună călător doar, ci și ca oaspete la masa Sa. Și cercetarea Domnului a adus casei sale pace și harul mântuirii, dar mai cu seamă i-a lărgit împătrit inima, schimbându-i cu desăvârșire viața. Acest împătrit închipuie pătrunderea lui Zaheu în taina adâncimii, înălțimii, lungimii și lărgimii crucii lui Hristos. Cu alte cuvinte, purcezând pe calea Domnului, adică pe calea rușinii cea spre mântuire, inima lui Zaheu a suferit o împătrită lărgire, născându-se astfel din nou întru nemărginirea vieții celei veșnice. Aceeași cale smerită ne învață evanghelia și prin pilda vameșului și a fariseului și cea a fiului risipitor.

Drepții Vechiului Testament cunoșteau în chip proorocesc această dimensiune a tainei crucii. De pildă când Iosua, tânărul și dreptul rege al lui Israel, a citit pentru prima dată cartea legii, a rămas uluit și și-a sfâșiat hainele, căci și-a dat seama de rătăcirea lui Israel de la calea părinților or și de mânia lui Dumnezeu care stătea să se abată asupra lor. Așa încât a trimis soli la proorocița Culda pentru a afla care era voia Domnului cu el și cu poporul său. Culda a proorocit venirea multor rele și a mâniei lui Dumnezeu peste norodul răzvrătit. Cât despre rege, a spus că Domnul i-a iertat păcatele pentru că a crezut în cuvintele cărții legii. Deoarece s-a înmuiat inima lui și s-a smerit înaintea Domnului și a plâns, el avea să fie cruțat de mulțimea năpastelor ce urmau să vină și așezat în mormântul său cu pace la un loc cu părinții săi. Astfel, rușinea adâncă a inimii l-a mântuit și l-a îndreptățit pe rege înaintea Domnului. În dorința Sa de a ne mântui, Hristos nu S-a cruțat deloc pe Sine. Scriptura ne spune că: “Ocările celor ce L-au ocărât pe El au căzut asupra Lui”, și că acesta s-a întâmplat afară din tabără. Cu alte cuvinte, ocara pe care a pătimit-o Domnul pentru mântuirea noastră nu putea fi mai mare. La fel și noi, atunci când primim în spovedanie ocara pentru păcatele săvârșite, părăsim tabăra aceste lumi, cinste și duhul ei, și aducem pururi lui Dumnezeu jertfă de laudă. Aducând rugăciune de mulțumire Începătorului mântuirii Sale, credinciosul purcede pe calea Domnului și-l întâlnește pe Hristos, Care este El însușii calea. Atunci Hristos, milostivul însoțitor al celor ce se pocăiesc, îl face pe om părtaș la harul Său și-i reînnoiește viața. Părintele Sofronie ne spune că: “Dumnezeu nu judecă de două ori”. Dacă în viața aceasta trăim sub judecata cuvântului lui Dumnezeu și primim rușinea mărturisirii păcatelor noastre, atunci scăpăm de judecata de apoi. “cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la Judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (In 5, 24).

rascumparand-vremeaSfinții Părinți ne spun că cel ce se osândește pe sine de bunăvoie, aleargă spre patimile Mântuitorului. Să ne gândim la pilda tâlharului celui bun. Acesta, prin osândire de sine,și-a preschimbat propria cruce în crucea lui Hristos și a aflat mântuire chiar în ziua aceea. Adevărata osândire de sine dă pururi slavă lui Dumnezeu, iar sieși, omului căzut, toată ocara, “fie Dumnezeu adevărat și tot omul mincinos” (Rm 2,4). Inima celui ce se osândește pe sine este plină de recunoștință pentru că acum își dă pe deplin seama de adevărul cuvintelor că “Hristos a murit pentru noi când noi eram încă păcătoși” (Rm 5,8). Omul care nu a aflat pocăință își are toate puterile sale firești îndreptate către țărâna din care a fost zămislit, inima îi este împietrită iar mintea împrăștiată și cu totul alipită de lumea zidită. Simte înăuntrul lui un gol pe care nimic nu-l poate umple, iar scopul venirii sale pe lume rămâne neîmplinit căci se îndreaptă spre prăpastia neființei. Dar dacă se pocăiește și se mărturisește cu smerenie, va afla o inimă zdrobită. Zdrobirea inimii îi pricinuiește o durere profundă pentru că acum i se dezvăluie toată urâciunea căderii omului. Însă această durere și rușinea care însoțește recunoașterea păcatului ară pământul nelucrat al inimii, dezrădăcinând patimile și ocara. Puterile sufletului află acum tămăduire și se unesc pentru a împlini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu și de a I se închina în duh și adevăr. Stând înaintea Domnului cu cutremur și cu dragoste, omul dobândește harul, care într-atât îi lărgește inima, încât el îmbrățișează toată omenirea și mijlocește înaintea Domnului pentru mântuirea întregii lumi. Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu și de aproapele, omul pune înăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să Se poată sălășlui în el. Dumnezeu primește rugăciunea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulțumire adusă Lui, Cel care ne-a mântuit prin crucea rușinii. Și pentru mulțumita aceasta ne cercetează și ne face părtași la viața sa. Într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a rușinii. De aceea, ori de câte ori văd oameni care se spovedesc cu sinceritate și cu rușine, îmi vine să mă ascund sub pământ și mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că știu, că în ceasul căinței și al rușinii lor, mila Domnului Se odihnește peste ei și tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră și umilă, oamenii aceștia primesc mare har și cu adevărat se nasc din nou.

Sursa: Răscumpărând vremea – Arhim. Zaharia Zaharou, Editura  Renașterea 2014 via Porunca Iubirii

Notă: Arhimandritul Zaharia Zaharou este unul dintre cei mai iubiți părinți contemporani, ucenic al Cuviosului Sofronie Saharov și duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul“, Maldon-Essex, Marea Britanie

Reclame

Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Essex: „Înalta știință a Sfântului Siluan și a Starețului Sofronie” (audio, 2 decembrie 2013, București)

Arhim. Zaharia Zaharou – „Înalta știință a Sfântului Siluan și a Starețului Sofronie”, conferintă susținuta în cadrul „Serilor filocalice Dumitru Stăniloae”, 2 decembrie 2013, București.

Urmăriți 17 min. video AICI

Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea a II-a). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

arhim-sofronie-saharov

Citiți la acest link prima parte a interviului: Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea I). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

Klitos Ioannidis (K.I.): Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi izvorăşte de la Duhul Sfânt, fiind scăldată în sângele şi lacrimile nevoitorilor duhului.
În cea de-a doua parte a convorbirii noastre cu părintele Zaharia, vom puncta câteva elemente ale învăţăturii părintelui Sofronie, din care vom vedea faptul că acest stâlp de nădejde al Ortodoxiei trăia în şi prin Duhul Sfânt.

Arhimandritul Zaharia (Arh.Z.): Pentru mine este greu să vorbesc despre părintele meu, pentru că nu ştiu exact la ce anume aţi dori să ne referim.

K.I.: Aţi putea începe cu viaţa sa legată de biserică.

Arh.Z.: Părintele acorda o mare importanţă sfintei Liturghii. Rugăciunile rostite în timpul Liturghiei le numea „rugăciuni de supunere“. Spunea că prin sfânta Liturghie omul trăieşte întreaga viaţă a lui Hristos.
Părintele Sofronie considera că omul contemporan poate găsi totul în sfânta Liturghie. Când Liturghia este săvârşită cu atenţie, ea cuprinde întreg harul lui Dumnezeu. De fapt, Hristos este Cel care o săvârşeşte, iar unde Se află Hristos, acolo este şi Cerul întreg.
Părintele spunea că în zilele noastre, când lipsesc aproape cu desăvârşire condiţiile necesare pentru rugăciunea inimii, singurul lucru care ne-a rămas este sfânta Liturghie. Liturghia trebuie pregătită şi săvârşită cu întreaga noastră putere sufletească şi cu multă atenţie, ca să dobândim prin ea plinirea harului şi mântuirea.

K.I.: De altfel, punctul culminant al prezenţei harului are loc la sfânta Liturghie, prin Taina sfintei Împărtăşanii şi prin unirea cu Hristos. Credinciosul primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos spre viaţă veşnică.

Arh.Z.: Gândul său era centrat mereu pe imaginea lui Hristos urcând pe Golgota şi pe felul cum acest Om, numit Iisus Hristos, a purtat pe umerii Săi durerea întregii lumi, rugându-Se pentru Adam şi murind pentru el. De aceea, atunci când a înviat, a scos din mormânt întreaga moştenire a lui Adam. La sfânta Liturghie rostim „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate“, iar Dumnezeu ne răspunde „Sfintele sfinţilor…“, prin care sfinţeşte şi binecuvântează jertfa pe care I-o aduc preotul şi credincioşii, adică iubirea, credinţa şi nădejdea. (Părintele credea că şi credincioşii sunt sfinţiţi. Dacă preotul care săvârşeşte sfânta Liturghie şi credincioşii care sunt de faţă îi aduc Domnului darurile lor prin rugăciune, atunci binecuvântarea lui Dumnezeu se pogoară asupra întregii lumi.)

pateric sec. XXK.I.: În felul acesta, omenirea devine neam de sfinţi.

Arh.Z.: Neam de sfinţi vor fi cei care sunt botezaţi şi care păstrează harul de la sfântul Botez.

K.I.: Aşa este. Hristos a cerut ca Evanghelia să fie propovăduită la toate neamurile. Cei care o primesc intră în poporul de sfinţi.

Arh.Z.: Da.

K.I.: Părinte Zaharia, ne-aţi vorbit despre pregătirea pentru sfânta Liturghie, fapt asupra căruia părintele insista în mod deosebit. De ce?

Arh.Z.: Acesta este un subiect complex. Părintele insista mai ales asupra rugăciunii de pocăinţă. Omul trebuie să se roage la sfânta Liturghie aşa cum ne învaţă rugăciunile pe care le citim înainte de sfânta Euharistie, care sunt rugăciuni de pocăinţă, ce arată că omul este bolnav sufleteşte. (Cu toţii suntem căzuţi şi bolnavi sufleteşte, având nevoie de tămăduire). Numai harul lui Dumnezeu vindecă rănile păcatului. Aşadar, dacă vrem să primim har şi milă în timpul sfintei Liturghii, trebuie să-I înălţăm Domnului rugăciuni de pocăinţă.

K.I.: Aceasta era pregătirea pentru sfânta Liturghie şi pentru primirea sfintei Împărtăşanii la care se referea părintele?

Arh.Z.: Da. Toată viaţa noastră trebuie trăită după modelul sfintei Liturghii. Adică, aşa cum la sfânta Liturghie credem în Taine, după cuvântul lui Hristos, şi chemăm harul Duhului Sfânt prin rugăciunea către Părintele ceresc, cerând să se sfinţească darurile, la fel trebuie să fie şi viaţa noastră; ea trebuie să aibă la bază cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea. Numai astfel se sfinţeşte întreaga zidire şi omul care trăieşte în ea. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Timotei, orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Timotei 4, 4 [n.t.].). Putem să ne sfinţim viaţa dacă trăim după cuvântul lui Dumnezeu şi dacă chemăm harul Duhului Sfânt, pe care Domnul l-a dăruit lumii după Învierea Sa.

K.I.: Părinte Zaharia, v-aţi referit la chemarea harului. Cum înţelegea părintele Sofronie această chemare şi cum o săvârşea?

Arh.Z.: Orice gest de-al său era însoţit de pocăinţă. Ieşea din chilie şi spunea: „Binecuvântează-mi, Doamne, ieşirea şi intrarea“. În tot ce făcea, chema mai întâi ajutorul lui Dumnezeu.

K.I.: Întregul său comportament avea caracter hieratic. Se mişca în limitele sfinţeniei.

Arh.Z.: Da. Dădea o mare importanţă cuvântului lui Dumnezeu, care trebuie să fie viu în orice om. De aceea, încerca să şi-l împlânte în inimă, chemând mereu numele lui Hristos în rugăciune.

K.I.: Dacă tot am ajuns aici, aş dori să ne referim la chemarea numelui lui Hristos, adică la cunoscuta rugăciune a inimii. Care era învăţătura părintelui referitoare la această rugăciune şi cum voia să fie viaţa sa şi a monahilor de lângă el?

Arh.Z.: Părintele îşi organizase viaţa în jurul a doi poli. Primul era sfânta Liturghie, iar celălalt era chemarea numelui lui Hristos. Pe aceştia îşi concentra întreaga atenţie. Dacă am înţeles bine întrebarea dumneavoastră, doriţi să aflaţi ce anume recomanda. Cerea acelaşi lucru care se impune şi în privinţa sfintei Liturghii, adică rugăciunea pocăinţei. Nu îi plăceau tehnicile speciale de practicare a rugăciunii. Insista ca omul să înveţe să se roage cu inima. Părintele credea că pocăinţa şi credinţa adevărată în Hristos îl fac pe om să-şi deschidă sufletul, moment în care rugăciunea prinde rădăcini şi îşi găseşte singură ritmul care să fie în rezonanţă cu inima. Câteodată ne vorbea despre tehnicile de rugăciune, dar ne spunea să nu le dăm importanţă, căci altfel, se poate să pierdem harul lui Dumnezeu, în vreme ce prin pocăinţă omul nu poate eşua, cu condiţia ca inima sa să fie plină de dor pentru Dumnezeu. În felul acesta, gândul se lipeşte singur de inimă, iar rugăciunea capătă ritm.

K.I.: Pentru că părintele a fost practicant al rugăciunii inimii, ne-o recomanda mereu şi nouă, care eram bolnavi sufleteşte. Ce însemna pocăinţa pentru părintele Sofronie?

Arh.Z.: Pentru el, pocăinţa însemna ca omul să aibă conştiinţa planului de dinainte de veacuri, pe care Dumnezeu l-a alcătuit pentru el.
Adică felul în care a fost conceput omul, ce înseamnă plinirea sa şi care este scopul vieţii sale. Atunci când înţelege planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit pentru el dinainte de veacuri, omul face totul ca acel plan să fie dus la împlinire.

K.I.: Ceea ce ne-aţi spus e foarte frumos. Este vorba despre numele cel nou, scris în Cartea Vieţii.

Arh.Z.: Părintele avea mereu o gândire teologică. Tot ce se întâmpla putea fi explicat de el prin teologie.

K.I.: Îmi aduc aminte, din puţina mea experienţă alături de el, că ţinea lucrurile la un nivel teologic foarte greu de atins pentru unii, şi anume la esenţa a ceea ce sunt sfântul ipostas şi persoana.
Părinte Zaharia, aş dori să ne oprim puţin asupra temei cuvântului lui Dumnezeu, la care deja ne-am referit în parte. Cum vă transmitea părintele cuvântul lui Dumnezeu, ce însemna trăirea lui în mănăstire şi cum voia să-l transmită oamenilor?

Arh.Z.: Părintele ne aduna o dată pe săptămână. În ultimii 4 ani ai vieţii sale, când simţea că i se apropia sfârşitul, ne aduna în fiecare zi de luni şi ne vorbea timp de o oră. Înainte, nu aveam întâlniri regulate. În timp ce mâncam la trapeză şi se citea din textele sfinte, el oprea lectura şi comenta ceea ce tocmai auzisem. Niciodată nu se pregătea de dinainte. Pur şi simplu, se ruga şi atrăgea Duhul Sfânt asupra lui, după care începea să ne vorbească. De multe ori când ne aflam la masă, pe unii dintre noi îi părăsea pofta de mâncare, căci cuvântul lui Dumnezeu rostit de buzele sale era atât de dulce, încât atenţia noastră era captivată în întregime. Părintele credea în spusele Sfântul Evanghelist Luca, ce afirma că, dacă este nevoie să ne apărăm, nu trebuie să ne pregătim dinainte cu ce vom spune.

K.I.: Însuşi Dumnezeu a spus lucrul acesta.

Arh.Z.: Da. El ne dă cuvânt şi înţelepciune atunci când este nevoie. Părintele credea foarte mult în acest lucru, drept care îl aplica în mod constant în viaţa sa. Zicea: „Dacă ne rugăm, iar rugăciunea noastră porneşte din inimă, atunci orice întâlnire dintre duhovnic şi fiul său duhovnicesc sau a fraţilor între ei poate să fie un moment sfânt“. Ce voia să spună prin aceasta? Că acolo unde este rugăciune, Dumnezeu îşi dezvăluie voia prin oameni.

K.I.: Aşa este. Foarte frumos.

Arh.Z.: După cum spunea părintele, cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se zămislească în inima noastră, unde să fie purtat ca într-un pântece de mamă şi să fie spus semenului sau fratelui nostru atunci când este necesar. Doar astfel, prin harul sfânt, cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în inima celui care ascultă, făcându-l să renască spiritual.

K.I.: Părinte Zaharia, atunci când citim scrierile părintelui Sofronie, vedem că el interpretează anumite înţelesuri cuprinse în Evanghelie prin inspiraţie de sus. Ai impresia că aceste lucrări nu au fost scrise de mână omenească, ci au fost inspirate de Duhul Sfânt. Personal, simt evlavie şi frica lui Dumnezeu când citesc cărţile părintelui Sofronie, mai ales în pasajele în care interpretează anumite fragmente din Sfânta Scriptură. De multe ori mi-am zis: „Dar oare eu de ce nu am putut să gândesc în felul acesta?“

siluan-sofronieArh.Z.: Cuvântul lui Dumnezeu are o mare profunzime. Noi îl înţelegem după credinţa pe care o avem şi după viaţa mai apropiată sau mai îndepărtată de Dumnezeu pe care o ducem. Părintele Sofronie a spus ceva foarte îndrăzneţ în cartea sa despre Sfântul Siluan: „Dacă toate Scripturile s-ar pierde şi ar dispărea, Biserica ar vieţui în continuare la fel, deoarece în ea există trăire şi experienţă. Sfinţii Bisericii ar putea înlocui cu succes Sfintele Scripturi. Poate nu în aceeaşi formă, ci în alte forme, la fel de adevărate. Omul sfânt a fost răpit în lumea de deasupra şi a văzut lumina lui Dumnezeu, chiar şi numai pentru o fracţiune de secundă. În felul acesta, el a devenit purtător al cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl simte în adâncurile sale. Cuvântul lui Dumnezeu este pentru el ceva familiar, izvorând dintr-o viaţă dedicată în întregime adevărului sfânt“.

K.I.: De altfel, cuvântul veşnic (adevărul) este mereu prezent.

Arh.Z.: El este, de fapt, Hristos.

K.I.: Este, cu adevărat, Hristos. Prin urmare, noi ne îndreptăm spre Cuvântul lui Dumnezeu, care vine înspre noi dacă facem din inima noastră vas curat, unde să poată sălăşlui harul. Părintele Sofronie era un asemenea vas al harului şi al cuvântului lui Dumnezeu.

Arh.Z.: Tema aceasta este foarte profundă. Părintele spunea că interacţiunea dintre cuvântul lui Dumnezeu şi inima omului este de natură duhovnicească.

K.I.: Cu adevărat, aşa este.

Arh.Z.: Această interacţiune înseamnă întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Părintele zicea că acesta este un eveniment care nu poate fi descris în cuvinte. Este un fapt cât se poate de real.
Toţi proorocii au avut parte de o asemenea experienţă. Însă atunci când aceştia se arătau semenilor lor ca să le transmită informaţia din cer, pentru că era vorba de fapte care nu puteau fi transpuse în cuvinte, ceea ce aveau de zis îşi pierdea oarecum valoarea în mintea ascultătorilor, deşi era vorba de lucruri foarte mari şi importante, pe care le cunoşteau toate Cerurile. Chiar şi Hristos a fost nevoit să spună din acest motiv: Tatăl este mai mare decât Mine (Ioan 14, 28 [n.t.].). Nu pentru că Tatăl ar fi mai mare, căci Fiul este egal cu Tatăl, ci pentru că în momentul acela oamenii care erau de faţă nu puteau înţelege mai mult. Le-a spus ceea ce erau ei în stare să înţeleagă.

K.I.: Părinte Zaharia, prin ceea ce ne-aţi povestit, ne-aţi oferit o imagine a felului cum părintele Sofronie vă transmitea adevărurile cereşti. Puteţi să ne redaţi câteva din cuvintele sale de învăţătură?

Arh.Z.: În convorbirile pe care le organiza, părintele încerca să ofere, mai ales începătorilor, o teorie a vieţii duhovniceşti (erau printre noi şi câţiva novici, pe care îi iniţia în cele sfinte). Vorbea mai ales despre patimi, despre curăţirea acestora, despre păcate şi despre felul în care omul putea să trăiască în fiecare zi fără de păcat, aşa cum rostim în rugăciuni: „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi“. Lupta duhovnicească este permanentă. Dacă nu ne îndepărtăm de la adevărurile Bisericii şi ne păzim de păcat, atunci putem birui moartea.

K.I.: Părintele Sofronie a simţit mereu nevoia să-l ridice pe semenul său la înălţimile la care trăia el însuşi.
Din cartea ce cuprinde învăţăturile părintelui, văd că nevoia de a lua greutatea de pe umerii celuilalt era pentru el esenţială şi existenţială. Voia să-l îndepărteze pe om de grosimea materială şi să-l ajute să devină asemenea cu îngerii.

Arh.Z.: Însă lucrul acesta nu se împlineşte numai prin cuvinte. Părintele ne susţinea pe toţi prin puterea rugăciunii sale sfinte. Sfinţii se roagă fără încetare pentru toată lumea. Când aceştia vorbesc, ceilalţi simt şi recunosc în ei pe prietenii lui Dumnezeu, pentru că sunt conştienţi de puterea rugăciunii lor pentru întreaga lume. De altfel, chiar şi noi, oamenii simpli, dacă ne rugăm unul pentru celălalt, atunci când ne întâlnim, ne situăm pe un nivel superior al existenţei.

K.I.: Pentru că Hristos Se află printre noi…

Arh.Z.: Întocmai.

K.I.: Şi ne împărtăşim cu toţii din acelaşi Potir.

Arh.Z.: Ne strângem laolaltă în numele Său sfânt.

K.I.: Părinte Zaharia, mai spuneţi-ne dacă vă lipseşte prezenţa părintelui, acum că a plecat din această lume.

Arh.Z.: Sincer, nu ne lipseşte deloc.

K.I.: Aşa ceva am vrut să ascult.

Arh.Z.: Mormântul lui este aproape şi îi simţim prezenţa în permanenţă. De asemenea, cuvântul lui dăinuie la fel de viu ca atunci când era în trup. Ne-a vorbit despre tot ce se putea vorbi. Ne-a transmis toată cunoaşterea pe care o avea despre Hristos, Care este alfa şi omega.

K.I.: Vă mulţumesc în mod deosebit pentru această discuţie referitoare la părintele Sofronie. Consider că a fost un mare privilegiu a vă avea alături de noi şi a vă auzi povestindu-ne despre oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, despre adevăraţii luptători de pe scena vieţii, care sunt exemple vii de urmat şi de care avem atâta nevoie, mai ales în epoca în care trăim. Sper ca lucrările părintelui să fie pentru toţi cei care le vor citi un izvor dătător de viaţă. În timpul călătoriilor mele din afara ţării, am avut prilejul să constat că părintele Sofronie era citit de mulţi străini. Iată o veste bună pentru întreaga Biserică.

Preluare din lucrarea “Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.207-213.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1) Arhimandritul Sofronie. (2). Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon) în 1933. (3 – jos). Arhimandritul Sofronie împreună cu Părintele Zaharia (dr.) și Starețul Efrem Vatopedinul (stg.)

sofronie-zaharia-efrem

Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea I). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

arhimandritul-sorfonie-essex

Klitos Ioannidis (K.I.): În cele ce urmează, vom vorbi despre Mănăstirea Patriarhală a Cinstitului Înaintemergător al Domnului de la Essex, Anglia, şi despre de-a pururi pomenitul părinte Sofronie Saharov. Avem bucuria prezenţei alături de noi a ieromonahului Zaharia, care a fost apropiat părintelui Sofronie. Sfinţia sa a tradus cărţile Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este şi Despre rugăciune. Trăieşte de mulţi ani la Essex, în Anglia, şi slujeşte mănăstirea, contribuind la lucrarea de mântuire a Bisericii.
Părinte Zaharia, să începem cu părintele Sofronie, care a fost o figură aparte a Ortodoxiei contemporane. El este omul care a adus duhul Ortodoxiei în lumea occidentală, începând de la cartea Sfântul Siluan, la care s-au adăugat şi altele, traduse în foarte multe limbi europene.
Odată, mă aflam pe vârful Alpilor, la casa lui Nietzsche, şi a venit la mine o doamnă ca să-mi spună că citeşte cartea despre Sfântul Siluan. Era o scriitoare elveţiancă. Cred că a te afla într-un loc străin de Ortodoxie şi a veni la tine cineva din acea lume să-ţi vorbească despre Sfântul Siluan este un lucru foarte important. Este ca un semn.
Vă rog să ne vorbiţi despre personalitatea părintelui Sofronie.

Arhimandritul Zaharia (Arh.Z.): Îmi este greu să vorbesc despre părintele Sofronie, pentru că nu pot să exprim prin cuvinte ceea ce ar fi de spus. Am trăit în apropierea sa aproximativ 27 de ani, dar niciodată nu am ajuns să mă obişnuiesc cu el, în sensul de a-l considera un om obişnuit. Fiecare contact pe care îl aveam cu el era pentru mine un adevărat eveniment – un eveniment nou –, chiar dacă viaţa sa exterioară era foarte simplă. Ceea ce mă impresiona în mod deosebit la părintele Sofronie era felul în care vorbea şi puterea rugăciunii rostite de el. Dar, mai ales, profunzimea spuselor sale. Când mă duceam să-l văd (la amiază, la miezul nopţii sau dimineaţa), îl găseam uneori dormind într-un fotoliu. Se trezea, iar eu îi spuneam: „Am cutare problemă. Ce să fac?“ Atunci, el îmi dădea imediat câteva sfaturi, care ştiam că veneau din cealaltă lume. Lucrul acesta mă uimea mai mult decât orice altceva.
În privinţa vieţii exterioare, trăia alături de noi ca un om simplu şi ca un adevărat frate al nostru. Niciodată nu ni s-a adresat prin cuvinte ca „fiule“, „măi copile“ sau altele asemenea. Ne trata ca pe egalii săi, cu foarte mare respect. Eu eram acolo unul dintre cei mai tineri.

pateric sec. XXK.I.: Lucrul acesta vădeşte subtilitatea spiritului său.

Arh.Z.: Părintele avea caracter şi temperament artistic. De multe ori spunea: „Pentru a fi creştin, omul trebuie să aibă spirit artistic. Adică aşa cum artistul este dedicat zi şi noapte obiectului artei sale, încercând să exprime prin el desăvârşirea, la fel şi creştinul adevărat este dedicat unei singure idei. El se preocupă de felul cum se va prezenta dinaintea Dumnezeului celui viu, încercând să devină din ce în ce mai pregătit pentru întâlnirea cu Creatorul“.

K.I.: Este vorba de ilustrarea cuvintelor: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48 [n.t.].).

Arh.Z.: Da. Mereu îmi spunea că „toate artele încearcă să exprime desăvârşirea şi să răpească o parte din veşnicie, dar nu reuşesc, iar în sufletul omului rămâne un gol, pentru că desăvârşirea şi veşnicia nu pot fi răpite cu mijloace omeneşti, prin simpla oferire a sinelui artistului către ceilalţi oameni“.

K.I.: Răpirea veşniciei se face numai prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, despre care vorbea adesea părintele Sofronie.
Dacă tot vorbim despre artă, să spunem faptul că părintele Sofronie era pictor de icoane. La mănăstirea dvs. a realizat o pictură unică, într-un stil propriu. Pentru mine, vederea icoanelor pictate de părintele Sofronie a fost o experienţă cutremurătoare.

Arh.Z.: Se pare că prin pictură dorea să redea aceleaşi idei exprimate în cărţile sale legate de înţelesul ipostasului omenesc şi al persoanei. Prefera cuvântul „ipostas“, deoarece el exprimă mai bine ceea ce voia el să spună. Cine priveşte icoanele zugrăvite la noi în biserică şi la trapeză poate vedea profunzimea exprimată pe chipurile oamenilor, povenită din abisurile inimii, care cuprind în ele întregul sine al omului, atât prin latura dumnezeiască, cât şi prin cea omenească.

K.I.: Cu alte cuvinte, încerca să îl redea pe Hristosul din noi. Şi reuşea lucrul acesta într-un mod uimitor.

Arh.Z.: Da. Părintele exprima aceleaşi idei şi în cărţile sale. Cei care sunt interesaţi de acest subiect pot citi ceea ce părintele Sofronie a scris.
Nu este uşor să vorbim despre părintele Sofronie. Să mă iertaţi, pentru că nu ştiu cum să mă exprim. Părintele avea o mare sete de Dumnezeu. Şi se căia tot timpul pentru faptul că în tinereţe apucase pe drumuri rătăcite.

K.I.: Se apropiase de religiile orientale?

Arh.Z.: Da. Avea un asemenea dor de Dumnezeu, încât şi carnea sa îl simţea.

K.I.: Uimitor. În cărţile sale este evidentă această iubire a sa pentru Dumnezeu. Din ceea ce a scris, se simte că pătimea ca Iisus pe Cruce, ca să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeul cel viu. Cuvintele Eu sunt Cel ce sunt (Ieşirea 3, 14 [n.t.].) îi aprindeau sufletul.

Arh.Z.: Atunci când prin aceste cuvinte din Cartea Ieşirii i s-a descoperit că Dumnezeul absolut şi necuprins este personal, viaţa i s-a schimbat radical, iar el a renăscut sufleteşte.

K.I.: A fost momentul în care s-a îndepărtat de religiile abstracte ale Orientului.

Arh.Z.: Şi a încetat să-i mai slujească pe dumnezeii filosofilor, după spusele sale.

K.I.: Aşa este. Părinte Zaharia, dacă tot am vorbit despre legătura dintre artă şi cele sfinte, permiteţi-mi să-l pomenesc aici pe părintele Porfirie, care atunci când l-am cunoscut mi-a spus ceva asemănător. A aflat că scriu poezie şi mi-a zis: „Sfinţii nu sunt oare poeţi? Imaginează-ţi-i pe apostoli şi pe Hristos în Tiberiada, la marea Galileii. Există ceva mai poetic decât să-i vezi urcând pe munte sau mergând pe malul mării sau călătorind în corabie? Aceasta este poezie“. Şi a mai adăugat: „Dumnezeu nu vrea alături de el oameni grosolani. Vrea oameni subtili, aşa cum sunt poeţii şi artiştii“. Punctul acesta de vedere coincide cu ceea ce am spus mai înainte despre părintele Sofronie.

Arh.Z.: Desigur. Dumnezeu cere mai întâi de toate o inimă zdrobită. Numai inima zdrobită predispune omul la acceptarea poruncilor lui Dumnezeu ca legi de viaţă. Părintele mai spunea: „Cea mai mare poezie şi creaţie fără sfârşit este rugăciunea. Prin rugăciunea personală adresată lui Dumnezeu, omul colaborează cu Creatorul pentru reînvierea în inima sa a chipului şi a asemănării lui Dumnezeu, care s-au întunecat prin cădere şi prin păcat“. Aceasta era pentru el cea mai de seamă poezie, prin care omul ajunge dumnezeu după har.

K.I.: Părinte Zaharia, câte ore pe zi lucra părintele Sofronie? Sfinţia voastră l-aţi cunoscut când era deja înaintat în vârstă, deşi i-aţi fost alături timp de 27 de ani.

Arh.Z.: Când l-am cunoscut, avea cam 70 de ani. A murit la aproape 97.
Era tot timpul ocupat cu problemele de zi cu zi ale fraţilor, cu construcţia mănăstirii… De asemenea, veneau la el o mulţime de închinători. Până la 75 de ani, a lucrat şi cu braţele. După ce n-a mai putut munci, a început să fie, după cuvântul său, „avocat al oamenilor dinaintea lui Dumnezeu“.

K.I.: Foarte frumos spus.

Arh.Z.: Încerca să-i ajute pe oameni să-şi găsească drumul corect în viaţă.

K.I.: Am vorbit mai înainte despre rugăciune. Ştiu că aţi tradus cartea sa Despre rugăciune în limba aspră a Bisericii, care nu este limba populară, şi nici cea veche, ci o limbă aparte.

Arh.Z.: El însuşi a învăţat greaca prin 1925, când s-a dus la Sfântul Munte. A învăţat-o foarte bine, imediat ce i s-a cerut lucrul acesta, pentru că monahii de la Mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon aveau nevoie de vorbitori de limbă greacă, pentru relaţiile cu lumea din afară şi cu celelalte mănăstiri. Părintele s-a rugat să i se dea puterea să ajungă să cunoască atât de bine greaca, încât atunci când se va ruga în această limbă, să nu o simtă ca pe o limbă străină. Iar Dumnezeu i-a împlinit cererea. Părintele zicea: „Când slujesc în greacă, nu simt niciodată că este pentru mine o limbă străină“.

K.I.: Atât de bine a ajuns să o cunoască.

Arh.Z.: Parcă era făcut anume pentru ea…

K.I.: Ca şi cum ar fi fost limba sa maternă.

Arh.Z.: Da. Şi vorbea mai degrabă în limba bisericească, aşa cum dumneavoastră înşivă aţi putut constata.

K.I.: Da. Desigur.

Arh.Z.: Considera că limba populară nu poate servi pe de-a întregul ca mijloc de exprimare al teologiei noastre. Prefera limba Sfinţilor Părinţi. Pentru că, aşa cum afirmă într-o lucrare de-a sa nepublicată, referindu-se la Sfânta Treime: „În vremea aceea, grecii au depăşit hotarele înţelegerii omeneşti în ceea ce priveşte cultura limbii“.

K.I.: Părinte Zaharia, bănuiesc că la traducerea cărţii Despre rugăciune aţi colaborat cu părintele Sofronie.

Arh.Z.: La Despre rugăciune foarte puţin, pentru că era deja foarte bolnav. Dar când am tradus cartea Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este, a verificat fiecare pagină.

K.I.: Povestiţi-ne despre această colaborare şi despre felul cum verifica traducerea. Ce vă spunea? Cum voia să iasă lucrurile?

Arh.Z.: Părintele cântărea fiecare cuvânt în parte. Spunea: „Cuvântul omului este după chipul cuvântului lui Dumnezeu şi trebuie mereu să găsim cuvântul cel mai potrivit, ca să nu pierdem cuvântul veşnic“. Mereu se afla în căutarea cuvântului potrivit, atât în dicţionare, cât şi prin rugăciune. Când eram în impas, se ducea să se roage, iar cuvântul potrivit era atunci revelat lui însuşi sau vreunui colaborator de-al său.

K.I.: În felul acesta exprima cât mai bine cu putinţă ceea ce voia să spună.

Arh.Z.: Da. Sunt sigur că mai există greşeli, dar acestea provin de la mine, pentru că sunt desprins de mediul vorbitor de limbă greacă de 30 de ani.

arhim-sofronie-vom-vedea-pr-dumnezeuK.I.: Cu toate acestea, traducerile pe care le-aţi realizat sunt uimitoare; aş putea spune, chiar unice. Eu am citit aproape toate cărţile părintelui Sofronie, iar Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este mi se pare una dintre cele mai tulburătoare scrieri ale secolului nostru. Şi nu folosesc cuvinte mari. Aşa am simţit eu. Am citit de două-trei ori fiecare carte şi consider că sunt printre cele mai bune din epoca în care trăim. Am citit multe alte cărţi, printre care şi filosofie. Dar acestea te poartă până la cer.

Arh.Z.: În cazul unora din temele despre care scrie părintele Sofronie, a fost nevoie până la el să treacă multe veacuri ca să le vedem abordate. Unele aspecte din cele cu care se ocupă părintele Sofronie pot fi citite şi la Sfinţii Părinţi, dar sunt şi destule lucruri originale. De exemplu: despre persoană, despre lumina necreată, despre diferitele teorii legate de lumina necreată, despre rugăciunea Domnului de pe Getsimani – cum o înţelegea şi cum o trăia el însuşi –, despre har şi despre pomenirea morţii (n-am găsit nicăieri la Sfinţii Părinţi o asemenea exprimare legată de acest fenomen, ca la părintele Sofronie).

K.I.: El a atins înălţimile ce se află dincolo de înţelegerea omenească.

Arh.Z.: Să mă iertaţi, căci poate părea mândrie ce am să spun, dar lucrul acesta poate fi verificat de oricine.

K.I.: Fireşte că poate fi verificat. Să vă mai spun ceva: anumite exprimări din Sfânta Scriptură, ce ascund adevăruri sfinte, te fac să zici: „Dar eu de ce nu văd astfel lucrurile?“ Ai sentimentul, aşa cum bine spunea un coleg de-al meu, profesor universitar, că acele cuvinte nu sunt scrise de mână omenească. Au fost inspirate de Dumnezeu.

Arh.Z.: Da. De altfel, Domnul a fost, este şi va fi Acelaşi totdeauna, după cum Biserica noastră este de-a pururi apostolică. Dumnezeu Se revelează oamenilor Săi din toate epocile, nu numai proorocilor şi apostolilor. În caz contrar, Biserica nu ar mai fi Una, Sobornicească şi Apostolească.

K.I.: Ce vă zicea părintele în legătură cu lumina necreată? Desigur, aceste lucruri sunt scrise în cărţile sale, dar mărturia prin viu grai este mai intensă.

Arh.Z.: Da. Părintele insista mai ales pe următoarea idee: pentru a ajunge la vederea luminii necreate, omul trebuie să treacă prin încercări şi să-I dovedească lui Dumnezeu că are credinţă vie şi adevărată. Atunci când omul este statornicit în dragostea lui Dumnezeu, el primeşte să fie încercat până la sfârşitul zilelor sale. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul proorocilor, a apostolilor şi a dreptului Iov. Părintele avea următoarea axiomă: „Plinirea deşertării inimii precedă plinirea desăvârşirii“. Aşa cum spunea părintele, când omul ajunge la iadul pocăinţei şi-L convinge pe Dumnezeu că Îi aparţine Lui, atunci Dumnezeu i Se revelează ca lumină. Cu alte cuvinte, omul este învelit în har în asemenea măsură, încât trăieşte unit cu Dumnezeu şi nu mai ştie dacă se află în trup sau în afara lui.

K.I.: Este ceea ce a afirmat Sfântul Apostol Pavel: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (II Cor. 12, 2 [n.t.].).

Arh.Z.: Da. Spunea că omul nu poate ajunge la o asemenea răpire dacă nu şi-a văzut sărăcia duhovnicească şi nu a plâns pentru ea fără încetare, fiind cu inima curată. Omul care merge pe acest drum este dedicat în întregime lui Hristos.

K.I.: Părinte Zaharia, consider că punctul central al învăţăturii părintelui Sofronie a fost fraza pe care Hristos i-a spus-o Sfântului Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“.

Arh.Z.: Aşa este.

K.I.: Dacă aţi discutat acest subiect cu părintele Sofronie, v-aş ruga să ne spuneţi cum privea el lucrurile.

Arh.Z.: Părintele spunea: „Este greu să vorbim oamenilor contemporani despre aceste aspecte, pentru că ei nu pot suporta să asculte. De altfel, Creştinismul, în forma lui autentică, nu poate fi predat. Trăim cu toţii la un nivel etic, pe când la nivelul ontologic al Creştinismului nu urcă decât foarte puţini oameni dintr-o generaţie“.

K.I.: Puţini ajung în vârf.

Arh.Z.: Mulţi oameni din zilele noastre spun că trăim într-o eră post-creştină.

K.I.: Ideea aceasta este o nebunie.

Arh.Z.: Părintele zicea că niciodată nu a existat o eră creştină.

K.I.: Foarte corect.

Arh.Z.: Tema aceasta, legată de fraza: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“, înfăţişează măsura desăvârşirii urcuşului spre Hristos. Aşa cum Hristos a coborât în cele mai de jos ale pământului de bunăvoie, ca să-l mântuiască pe om, la fel şi omul, din multă dragoste pentru Dumnezeu şi din ură desăvârşită faţă de situaţia în care a ajuns, se condamnă pe sine la osânda Iadului. El primeşte iadul, fapt care este o stare harismatică. Desigur, ceea ce este de bunăvoie biruieşte ceea ce este fără voie. Dacă omul primeşte de bunăvoie să coboare cu Hristos în Iad, atunci el a biruit Iadul. A biruit tot răul, iar biruinţa lui Hristos devine propria sa biruinţă. Ca să ne exprimăm şi mai simplu, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“ înseamnă defăimarea de sine dusă la limitele sale extreme. Prin defăimarea de sine, omul îşi asumă pe deplin responsabilitatea căderii. Aşadar, el aruncă vina asupra lui, dând dreptate lui Dumnezeu şi primind toată ruşinea căderii, la fel ca tâlharul cel bun de pe cruce, care face un salt instantaneu de la iad către lumina Împărăţiei lui Dumnezeu.

K.I.: Ceea ce ne povestiţi este uimitor, părinte Zaharia.

Arh.Z.: Iar cine se defăimează singur dinaintea lui Dumnezeu, îşi asumă patimile lui Hristos. Se dedică patimilor lui Hristos şi, ca urmare, primeşte harul Învierii Domnului.

K.I.: L-aţi văzut vreodată pe părintele lăcrimând sau plângând?

Arh.Z.: L-am văzut de câteva ori, dar numai spre sfârşitul vieţii sale, când era deja foarte bătrân. Nu considera că este bine să fie văzut de ceilalţi cum plânge. Spunea că „Adevăratul proroc este întotdeauna stăpân peste duhul său şi nu-şi dezvăluie propriile trăiri dinaintea celorlalţi. În felul acesta, nu se mândreşte înaintea fratelui său“.

K.I.: Tot ce am spus până acum ne face să înţelegem că părintele era un spirit puternic. A primi să intri în Iad cu Hristos nu este un lucru uşor pentru nimeni.

Arh.Z.: Totuşi, atunci când omul Îl caută pe Hristos din tot sufletul şi din toată inima sa, Dumnezeu îngăduie ca el să cunoască Iadul şi chinurile sale, nu pentru a fi distrus, ci pentru a fi iniţiat în marea taină a venirii lui Hristos. Mai întâi, trebuie să-L cunoască pe Hristos prin durere, pentru ca abia mai apoi să-L cunoască prin slava Sa.

K.I.: Cel care urcă trebuie să şi coboare.

Arh.Z.: Întocmai. Aşa este.
După ce omul Îl cunoaşte pe Hristos prin durere, el poate să Îl îndreptăţească pe Dumnezeu să-i ofere şi cele înalte, aşa cum Tatăl le-a oferit Fiului Său. Domnul îi va da omului o asemenea iubire, încât inima sa va fi capabilă să cuprindă în ea întreaga lume. Va cunoaşte atunci toate dimensiunile deşertării şi ale Răstignirii lui Hristos. Părintele spunea că „Împărăţia lui Dumnezeu aduce în inima omului pe Creator şi creaţia Sa, adică pe întregul Adam. Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu“.

Preluare din lucrarea “Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.199-206.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Citiți la acest link a doua parte a interviului: Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea a II-a). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

essex_orthodox_monastery