Arhive blog

Athosul în vremea de dinainte de stabilirea monahilor

Cercetarea istoriei şi arheologiei Sfântului Munte se împarte în două părţi: Athosul de dinainte de venirea monahilor şi Athosul monastic. Dacă ne gândim că la prăznuirea restaurării icoanelor, în anul 843, se menționează că au luat parte şi monahi aghioriţi, tragem concluzia că, deja, în acea perioadă exista o societate monahală organizată în Sfântul Munte.

Sfântul Eftimie Athonitul (Eftimie cel Nou, 823-898), ctitorul Sfintei Mănăstiri Peristerais de lângă Tesalonic, vine pe la mijlocul secolului al IX-lea în Sfântul Munte şi se zăvorăște într-o peşteră vreme de trei ani, iar apoi vin şi alţi călugări și se stabilesc în apropierea lui. Din pricina întețirii atacurilor piraţilor, acești monahi, dar și alte obști monahale, ies din Sfântul Munte şi se stabilesc în interiorul Peninsulei Halkidiki: obștea Sfântului Eftimie cel Nou la Vrastámou (astăzi Vrástama în Halkidiki, loc de închinare pentru pelerini), iar Avva Ioan Kolovós, un alt mare ascet care avea ucenici, a plecat și s-a stabilit în Sidirokavsíis, unde exista tradiția exploatării minereurilor argentifere, (Stághira de astăzi, nu cea din perioada antică, ci în apropiere de Stratoníki, în Halkidiki).

Atunci când Cuviosul Athanasie s-a retras în Sfântul Munte, el știa exact pentru ce mergea acolo. Există și teoria că el făcea o anumită operă misionară, de natură politică, așa cum făceau și alte obști stabilite în spațiul pan-eladic. Atunci când s-a retras, așadar, în Sfântul Munte, a cutreierat toate locurile pentru a vedea unde se poate stabili și a văzut mănăstirile care existau deja. Se spune că abia în 963 este fondată prima mănăstire, Marea Lavră, dar nu cred că trebuie pusă problema în termeni atât de stricți. Există un document din anii 950 și ceva, păstrat la Mănăstirea Xiropotamou, care menționează persoane juridice, adică mănăstiri care aveau proprietăți și relații cu statul, ceea ce înseamnă că existau mănăstiri, cel mai probabil organizate nu sub formă de chinovie, așa cum a rânduit [pentru prima oară] Sfântul Athanasie Athonitul la Marea Lavră.

Totuși, înainte de 843, ce se întâmpla în Athos? În rândul istoricilor și arheologilor circulă și opinia că locul era pustiu, că orașele antice care au existat aici, pe care le menționeză și Herodot și Tucidide, ar fi dispărut, dar mai existau oameni în Peninsula Sfântului Munte.

Încă nu s-au efectuat săpături care să identifice orașele antice amintite de Herodot și Tucidide. Locurile cetăților menționate de istoricii antici nu pot fi stabilite cu certitudine. Avem, pe de-o parte, mențiunile scriitorilor antici, iar pe de alta, siturile arheologice cu probe sigure că acolo a existate orașe antice [fără să le putem suprapune].

Fără să intrăm în detalii, putem menționa ruinele din locul numit Platí, vizavi de Frankolimena, în golful Ierissós, unde se găsea cetatea antică Díon. Avem, apoi, orașul antic al cărui port care se găsea pe țărmul de lângă Mănăstirea Hilandar, în vreme ce orașul de sus și centrul așezării se găseau la Mikrí Samariá, la capătul Hilandarului, unde încă se mai vede zidul antic. Dacă te plimbi prin acel loc, găsești ceramică neagră, neagră cu figuri roșii, roșie cu figure negre, sau găsești vase miceniene. Pe țărm, între arsanaua Hilandarului și cea a Sfântului Vasile, se afla cimitirul vechii cetăți. Acolo, când se stârnește o furtună mare, cu crivăț din nord, ies și astăzi la iveală morminte preistorice.

O altă așezare antică se găsea pe locul pe care se află astăzi Mănăstirea Vatopedi. Toți spun: dar nu vedem nimic! În cursul anumitor cercetări pe care le-am făcut, am găsit și am văzut. Faptul că vizitatorul grăbit de astăzi nu vede nimic, așa cum nu vede nici chiar vizitatorul atent, este firesc: tot acest ansamblu uriaș al Mănăstirii Vatopedi, pentru a fi construit, a folosit fiecare piatră care s-a găsit în zonă. Așadar, la nivel superficial, nu mai e posibil să vezi astăzi ceva, căci toate pietrele au fost luate. Cu toate acestea, în urmă cu vreo 15-20 de ani, când au avut loc săpături în grădinile Vatopediului, pe un câmp pe care monahii voiau să cultive cartofi, am găsit un chiup mare care servea, probabil, pentru depozitarea cerealelor ori a vinului.

Mai jos se găsea celălalt oraș antic, Kaliakra, care avea construite niște ziduri extraordinare. Coborând din Karyes către Iviron, lângă Chilia Megáli Panaghia, adică fosta Mănăstire Gomátou (mănăstirea aghiorită, nu cea care este în afara Sfântului Munte), acolo s-au descoperit statui și alte antichități. Dar chiar pe locul Mănăstirii Iviron trebuie să fi existat o așezare antică: un loc așa de bun, cu ape curgătoare, cu terenuri întinse… Astăzi, orașul este acoperit de Mănăstire… Toate acestea susțin ipoteza existenței unui sit arheologic, a unei așezări antice.

Şi la Marea Lavră trebuie, de asemenea, să fi existat în Antichitate o așezare, dar oraşul cel mai important a fost Voulevtíria. Voulevtíria este numele vechi al ţărmului de lângă Schitul Aghia Anna (Sfânta Ana). Şi numele acesta provoacă nemulţumire acolo, dar avem informaţii despre coloane care au fost găsite în acel loc, inscripţii, la fel ca şi la Mănăstirea Sfântului Pável din apropiere, unde coboară acel uriaş şi nimicitor torent ce se prăvale de pe vârful Athosului rostogolind la vale stânci de două-trei tone… La incendiul cel mare din 1905, toate grădinile şi podgoriile de la Sfântul Pavel au fost distruse de stâncile prăvălite de sus, de pe Athos.

Și la Nea Skīti se vede că au fost construcţii clasice, au fost descoperite şi statui şi ceramică vopsită în negru și ceramică neagră cu figuri roșii sau roșie cu figuri negre. Înaintând către interiorul Golfului Singhítikos (Golful Sfântului Munte), ajungem la Dafni: acolo unde coboară râpa de la Dafni, între arsanalele Mănăstirilor Simonópetra şi Xiropotámou, în dreapta acelui loc se afla o așezare antică. Atunci când s-au făcut defrişări, în locurile unde au rămas gropi în pământ s-au găsit resturi de ceramică antică.

Şi sus la Mănăstirea Xiropotamou trebuie să fi fost, de asemenea, o așezare antică, căci şi acolo se găsesc artefacte… Oraşul care domina în epoca antică, cel mai important dintre cetățile antice din zonă, se afla între arsanalele Mănăstirilor Konstamonitou şi Zografou: cam pe la mijlocul drumului către Konstamonitou se afla orașul de sus, acolo e și fundaţia unui templu antic. Tot acolo mai era şi o coloană din epoca clasică, pe care părinţii din secolul al XVIII-lea au încastrat-o într-un zid de pe partea dreaptă a drumului, cu puţin înainte de a ajunge la Konstamonitou. Am văzut-o într-o fotografie mai veche, dar coloana a dispărut, nu mai există astăzi.

Acestea sunt, în mare, informaţiile despre oraşele antice care ar trebui studiate temeinic. Deja a început să se facă simţită în rândul unora dintre aghioriţi conştiinţa faptului că trebuie întreprinsă o cercetare arheologică pentru a descoperi istoria veche a Peninsulei Halkidikí. V-am vorbit acum despre locurile unde au fost descoperite antichităţi, dar ar fi frumos dacă am găsi denumirile, dacă am putea identifica oraşele antice menționate în scrieri…

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ioachim A. Papánghelos
Arheolog

Reclame

Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci de la Mănăstirea Xiropotamu din Sfântul Munte


Cea mai mare părticică din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci de la Mănăstirea Xiropotamu are forma unei cruci bizantine și este păstrată într-o „legătură din aur” care lasă descoperită doar o porțiune din suprafața totală a Cinstitului Lemn, chiar în locul unde credincioșii sărută.
Acest fragment din Cinstitul Lemn este cel care de obicei este scos din Sfântul Munte atunci când Sfânta Cruce este cerută de o parohie, mănăstire ori mitropolie.

Racla din argint aurit care conține această a doua mare părticică a Cinstitului Lemn din Mănăstirea Xiropotamu cuprinde de asemenea și mici părticele din moaștele celor Patruzeci de Mucenici și ale Sfântului Mucenic Modest, Arhiepiscopul Ierusalimului (18 decembrie), ocrotitorul cel făcător de minuni al fermierilor. Potrivit tradiţiei, racla cu părticica din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci a fost dăruită mănăstirii de către împăratul Roman I Lecapenul (920-944).

Astăzi, fragmente din lemnul Sfintei Cruci se află la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la Roma, Constantinopol, Veria, în Grecia, Muntele Athos, Veneția, în Franța (Saint Sernin de Toulouse, Capela „La Vraie-Croix” din Morbihan, Bretania, Anjou), Germania (Limburg an der Lahn), Belgia (Colegiul „Sfânta Cruce” din Liege), Spania (Santo Toribio de Liébana) precum și în alte biserici și mănăstiri creștine din lume. Cea mai mare bucată din Sfânta Cruce este păstrată la Mănăstirea Xiropotamu, din Sfântul Munte Athos. În 1992, această sfântă relicvă a fost adusă pentru câteva săptămâni și în țara noastră. În 2004, cu prilejul praznicului Sfintei Parascheva, a fost adus la Iași, prin grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mitropolit la vremea aceea al Moldovei și Bucovinei, fragmentul din Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos care se păstrează în Mănăstirea Panaghia Soumela din Veria – Grecia.

Bucură-te preacinstită Cruce a lui Hristos, că prin tine s-a mântuit lumea, ridicând asupra ta pe Iisus
țintuit. Bucură-te, pom preamărit, pentru că Tu ai ținut rodul vieții ce ne-a mântuit din moartea păcatului. Bucură-te toiagul cel tare ce ai sfărâmat ușile iadului. Bucură-te cheia impărătească ce ai deschis ușa raiului (Rugăciune la Sfânta Cruce)

Traducere cu tacite corecturi și adaptare după leipsanothiki și Lumina de duminică

Postăm acest fotografii pe blogul dedicat celor ce iubesc Muntele Athos în a treia Duminică a Postului Mare, cea dedicată Sfintei Cruci.



Gheron Joakim de la Xiropotamu: Omul care’L ajuta pe Dumnezeu

geron-joakim-xiropotamou-2016-5

Trei Ioachimi providenţiali am cunoscut eu până acum: egumenul lavrei Lainiciului, stareţul schitului athonit Profet Ilie şi ultimul – de la care am învăţat că pot şi trebuie să fiu şi eu un mic dumnezeu, ajutând creaţia lui Dumnezeu – bătrânul monah aghiorit de la Xiropotamou.

Anul acesta, în prima zi a lui Cireşar, m’am întâmplat la vremea amiezii în mănăstirea căreia mie îmi place să’i spun „Valea Seacă” (Xiropotamou ar însemna „pârâu secat”). Cum trebuia să mai aşteptăm ceva vreme ca să se deschidă katholikonul, eu am ieşit din mănăstire şi am lenevit câteva clipe în iarbă, la umbra unui smochin. Poate că aş mai fi şezut (nu încape îndoială!) într’aşa o tolăneală, de n’aş fi văzut venind din depărtare un bătrân aghiorit ce se asemuia – nici mai mult, nici mai puţin – decât cu… Gandalf! (Îndeosebi vechea lui pălărie de paie îl făcea să se potrivească cu eroul lui J.R.R. Tolkien).

Că păşea arar şi cu grijă înspre mine nimica nu era, dar, din loc în loc, îl vedeam că se oprea, se apleca, mighitea ceva acolo şi apoi purcedea mai departe. Fiind grijnic la el, am devenit curios şi, în felul acesta, mi’am dat seama că avea o sticlă mică cu apă ascunsă în rasa peticită, din care tot turna ici şi colo, la rădăcina unor plante.

Aproape de mine, a scos iarăşi clondirul din buzunar şi a udat puţin un fir de mărar sălbatic. Eu – după „Evlogison pater!” şi „O Kirios” – nu m’am putut abţine şi l’am întrebat contrariat (în graiul meu, însă!): „Ce faceţi părinte?”. Bătrânul şi’a ridicat atunci capul, m’a privit şi a zis: „Aa! Roumanos!”. Apoi, după câteva clipe, a mai spus: „Voithao ton Theo!”…

Cum elina mea are nevoie încă şi de mâini, repede am scris cuvintele bătrânului pe telefon ca să nu le uit. N’am ştiut nici ce să’i răspund părintelui Joakim aşa că el şi’a văzut de drum mai departe (lămurit fiind de cunoştinţele mele!).

Când el s’a abătut înspre stânga, eu m’am dus de’a dreptul la părintele Gherasim (Prodromitul) ca să’mi traducă vorbele bătrânului. „Îl ajut pe Dumnezeu” – mi’a tâlcuit acesta răspunsul şi m’a întrebat cine mi l’a dat? Când i’am arătat fotografiile s’a dumirit imediat: „A! Pater Joakim!”. Şi mi’a povestit multe întâmplări minunate cu el.

Primul gând care m’a străfulgerat pe mine însă a fost că gheronda a înţeles ce l’am întrebat, deşi eu grăisem româneşte!

Pe urmă mi’am zis că el îl ajuta pe Dumnezeu arătându’mi’L mie în fapta lui. Şi asta pentru că el iubea până şi ultimul fir de iarbă pe care’l crease Dumnezeu…

text și foto George Crasnean

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cuviosul Pavel, ctitorul mănăstirilor aghiorite a Sfântului Pavel și Xiropotamu (28 iulie / 10 august)

Sfântul Pavel, frescă de Manuil Panselinos, Protaton, sec. XIV

Sfântul Pavel, frescă de Manuil Panselinos, Biserica Protaton din Karyes, Sfântul Munte, sec. XIV

Pomenirea Cuviosului Pavel Xiropotamitul se face pe 28 iulie/10 august.

Fiu al unor binecredincioși boieri bizantini, deși ajunsese în viața lumească ”ipat al filosofilor”, a îmbrățișat virtutea de tânăr. Luând înfățișare de cerșetor, părăsește Constantinopolul și sosește, nerecunoscut de nimeni, în Muntele cel cu nume sfânt.

În curtea Mănăstirii Xiropotamu - foto pr. Contantin Prodan

În curtea Mănăstirii Xiropotamu – foto pr. Contantin Prodan

Și-a înjghebat coliba nevoințelor sale aproape de locul unde astăzi se află mănăstirea Xiropotamu, al cărei ctitor avea să devină. Având drept saltea pământul și drept pernă o piatră, virtutea lui a atras uimirea și admirația oamenilor, care veneau de pretutindeni să îl caute.

Katholikonul Mănăstirii Xiropotamu - foto pr. Contantin Prodan

Katholikonul Mănăstirii Xiropotamu – foto pr. Contantin Prodan

Dorul după mai multă isihie îl îndepărtează de Mănăstirea Xiropotamu și îl călăuzește la poalele Athosului, unde este nevoit, din pricina numeroșilor ucenici pe care îi avea, să zidească o nouă mănăstire, în cinstea Sfântului Gheorghe, cunoscută astăzi sub numele de Mănăstirea Sfântului Pavel.

Mănăstirea Sfântul Pavel, a doua ctitorie a Sfântului Pavel Xiropotamitul - foto pr. Contantin Prodan

Mănăstirea Sfântul Pavel, a doua ctitorie a Sfântului Pavel Xiropotamitul – foto pr. Contantin Prodan

Cu multă vreme înainte și-a cunoscut sfârșitul și s-a pregătit pentru plecarea din această lume, învățându-i pe ucenicii săi astfel: ”Să aveți, fiilor și fraților mei duhovnicești, dragoste, rugăciune, smerenie și ascultare, pentru că monahul care nu are aceste virtuți nici nu trebuie să se numească monah, ci om lumesc”.

Monahul Gherasim Micraghiannanitul i-a compus o nouă slujbă.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sfinții Sfântului Munte via pemptousia.ro

Cap. XL: Despre smerenia cea înălţătoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos* şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
(*Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.)

chrismon

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

chrismon

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

chrismon

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

chrismon

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

chrismon

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

chrismon

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

chrismon

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

chrismon

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

chrismon

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

chrismon

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

chrismon

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

chrismon

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

chrismon

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

chrismon

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

chrismon

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

chrismon

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

chrismon

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

chrismon

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

chrismon

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

chrismon

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

chrismon

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

chrismon

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

chrismon

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

chrismon

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

chrismon

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

chrismon

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

chrismon

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

chrismon

De curând slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

chrismon

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

chrismon

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

chrismon

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul* diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».
(*Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].)

chrismon

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

chrismon

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

chrismon

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

chrismon

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

chrismon

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

chrismon

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

chrismon

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

chrismon

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

chrismon

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXII: Despre un sfârşit cuvios [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul părintele nostru Pavel din Xeropotamu era un făcător de minuni. El l-a vindecat pe bătrânul împărat Romaos al Constantinopolului de o boală de moarte. Ca recunoştinţă, împăratul i-a dat o bucată din Sfânta Cruce şi bani pentru cheltuielile construirii Mănăstirii Xeropotamu.
Spre sfârşitul vieţii lor, sfinţii străluceau ca soarele, şi cei ce erau prezenţi la plecarea lor din această lume nu puteau îndura acea strălucire şi cădeau la pământ. O asemenea stea strălucitoare de virtute, blând cu cei din jur şi aspru cu sine însuşi, a fost dreptul Pavel, care a fost întemeietorul a două mănăstiri.

chrismon

În Mănăstirea Vatoped a trăit un cuvios călugăr, prosmonarul* mănăstirii, care a auzit un glas venind de la icoana Maicii Domnului spunându-i că mai are de trăit numai un an. Ea l-a sfătuit să se pregătească pentru plecarea din această viaţă trecătoare. Mai târziu, a auzit din nou vocea ei, spunându-i: «A sosit timpul ca să pleci la Domnul».
* Prosmonar (προσμονάριος) este acela care îi primeşte pe străinii şi pelerinii unei mănăstiri.

chrismon

Învăţăturile părintelui Damaschin de la Sfânta Ana despre isihie au fost multe, dar, din nefericire, nici una dintre acestea nu ne-a fost transmisă în scris, deoarece nimeni nu s-a gândit să le noteze în acea vreme. Viaţa lui s-a sfârşit astfel:
Era pe 6 martie, în timpul Postului Mare, când, după vechile rânduieli, nimeni nu ieşea afară din chilia lui. Părintele Damaschin, fiind înştiinţat că viaţa lui va lua sfârşit în aceea zi, i-a spus bătrânului Onufrie, care-l vizita atunci, să-i ceară ucenicului părintelui Mina să vină la el. Când a cerut aceasta, el plângea, aşa că părintele Onufrie l-a întrebat:
– Ce s-a întâmplat, părinte Damaschin? De ce plângi?
– Părinte Onufrie, ia această carte a Sfântului Efrem şi păstreaz-o, căci eu mor nepocăit.
Uimit, părintele Onufrie i-a spus:
– Părinte Damaschin, ai fost isihast atâţia ani şi atâţia oameni s-au mântuit şi au ajuns la sfinţenie cu învăţăturile tale. Cum poţi să spui că nu te-ai pocăit?
Iar el i-a răspuns cu lacrimi şiroind pe faţa lui:
– Da, părinte Onufrie, nu m-am pocăit pentru că ar fi trebuit să rămân ucenicul părintelui Mina şi să stau necunoscut în chilia mea, fără să văd pe nimeni, pentru că laudele împiedică mântuirea unui monah adevărat.
Părintele Onufrie a plecat la părintele Mina şi l-a înştiinţat despre tot ce s-a întâmplat. Apoi, imediat, amândoi s-au întors la chilie unde l-au găsit pe părintele Damaschin deja adormit în Domnul, murind ca un sfânt. Ei l-au îngropat şi s-au întors imediat la chilia lor. Când au intrat, părintele Mina a spus:
– Tremur. Am febră.
Pe 9 martie, de sărbătoarea celor 40 de Sfinţi Mucenici, părintele Mina a plecat din această lume trecătoare, având moartea unui drept.

chrismon

Monahul Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie despre sfârşitul sfântului următoarele:
«În ultimele zile i-au făcut toate lucrurile necesare înainte de moarte: Spovedanie completă, Sfântul Maslu, Împărtăşire zilnică cu Sfintele Taine. A treisprezecea zi, el s-a simţit mai rău şi nu a fost în stare să spună cu mintea rugăciunea lui Iisus, aşa cum era obişnuit să facă. El a fost nevoit să spună rugăciunea tare şi le-a spus fraţilor:
– Iertaţi-mă, părinţilor, mintea mea e obosită şi nu pot să mă concentrez la rugăciunea minţii; de aceea o spun tare. Viaţa mea se sfârşeşte, dar Dumnezeul Cel Sfânt vă va răsplăti pentru truda dragostei voastre ce o aveţi pentru mine, un păcătos. Vă rog să-mi aduceţi moaştele Sfântului Macarie din Corint şi a sfântului părinte Partenie.
Luându-le în braţe, sărutând Sfintele Moaşte şi vărsând lacrimi, a spus:
– Părinţi sfinţi, de ce m-aţi părăsit? Voi aţi plecat în pace, agonisind multe virtuţi în viaţa pământească, iar acum vă bucuraţi de slava lui Dumnezeu, în timp ce eu sufăr din cauza fărădelegilor mele. Vă rog, părinţilor, rugaţi-vă Domnului ca să aibă milă de mine şi să mă învrednicească să fiu acolo, cu voi.
Astfel plângând, a petrecut o zi întreagă, iar spre seară sănătatea lui s-a înrăutăţit. Fraţii au stat treji toată noaptea, aşteptând plecarea sa. Apropiindu-se de el deseori, îl întrebau:
– Cum te mai simţi, părinte? şi vorbeau cu el câte puţin timp.
În al şaselea ceas al nopţii, după ce l-au întrebat din nou, el a răspuns:
– Mor, mor, mor. Vă rog, împărtăşiţi-mă.
Fiind pregătit, el a primit Sfintele Taine. După puţin timp ei l-au găsit cu mâinile încrucişate, cu picioarele întinse, şi l-au întrebat:
– Învăţătorule, cum te simţi? Te odihneşti?
Iar el a răspuns:
– L-am primit pe Hristos în mine. Cum să nu am pace?
După ce au vorbit unul cu celălalt, puţin timp, el a tăcut».

chrismon

Cu puțin timp înainte de a adormi în Domnul, marele pustnic şi dascăl al rugăciunii minţii şi îndrumător a multor suflete, Calinic, isihastul din Katunakia, a avut o vedenie cu bărbaţi sfinţi aghioriţi care-l aşteptau, ţinând în mâini lumânări. Faţa lui strălucea de bucurie, când l-a chemat pe ucenicul său şi i-a spus:
– Te rog, du-te şi pregăteşte biserica, pentru că părinţii aghioriţi au venit să mă ia. I-am rugat toată viaţa să-mi dăruiască acest dar.
Aceste lucruri despre sfârşitul fericit al acestui bărbat binecuvântat, mi-au fost spuse de ucenicul său, părintele Hristodul, un om simplu în cuvinte şi fapte şi neprihănit ca un miel a lui Dumnezeu, care acum e plecat din această viaţă.

chrismon

Un monah a adormit în Domnul în timp ce Îl chema pe Sfântul Duh. În ultimele clipe ale vieţii sale a strigat: «Duhule Sfinte! Duhule Sfinte! Duhule Sfinte!», de trei ori, şi a plecat din lumea aceasta.

chrismon

O viaţă şi o moarte sfântă a avut pustnicul Filaret, prieten al virtuţii şi al pustiei. Chiar înainte de plecarea sa din viaţă, el a chemat doi fraţi de la Daniilei, Daniil şi Acachie. Întâi le-a vorbit despre rugăciunea minţii şi viaţa îngerească a călugărilor, apoi s-a ridicat şi le-a cerut să-i cânte imnul Muntelui Athos: «Axion Esti». El a stat şi a ascultat atent, plângând continuu, apoi i-a îmbrăţişat şi sărutat cu dragostea lui Hristos şi le-a spus:
– Fraţii mei, îngeraşii Maicii Domnului, de acum înainte nu vă voi mai vedea cu ochii omeneşti, pentru că am fost chemat la Domnul, prin mijlocirea Maicii Domnului şi a părinţilor aghioriţi din locaşurile cereşti.
În ziua următoare, când au mers să-l vadă şi să primească binecuvântarea lui, ei l-au găsit întins pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit.

chrismon

Părintele Iacov din Kafsokalivia a mers la bătrâneţe la Lavra, ca să fie îngrijit. Când a simţit că sfârşitul îi este aproape, el a hotărât să meargă în taină în pustia unde a trăit mulţi ani, ca să moară. Într-o după amiază, când părinţii cântau Vecernia, el a plecat fără să anunţe, cu o lampă de ulei aprinsă. În timp ce mergea spre pustie, se ruga necontenit Sfinţilor Trei Ierarhi: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să merg şi să mor acolo». El a mers încet toată noaptea. Când a ajuns la chilia sa, a stins lampa. Vecinii săi l-au văzut şi au alergat să-l întâlnească. El a trecut pragul chiliei sale repetând într-una: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să mor aici». Şi apoi, şi-a dat duhul său în pace.

chrismon

Când evlaviosul ascet Petru, care a trăit aproape întreaga sa viaţă în aer liber, şi-a simţit sfârşitul aproape, a mers să-şi ia rămas bun de la părinţii din pustie. «Nu ne vom mai vedea», i-a spus părintelui Gherasim Imnograful.
În ajunul sărbătorii Sfântului Petru Athonitul, s-a întors în peştera unde este o biserică închinată Sfântului. Acolo erau alţi pustnici prezenţi la sărbătoare. El a primit Sfintele Taine, iar părinţii l-au salutat cu tradiţionalul salut pustnicesc: «Un Rai bun, părinte Petru». La acestea, el a răspuns «Amin» şi a adormit în pace.
Cu câteva zile înainte de aceasta, el a mers la Karyes şi a vândut lucruri meşteşugite de el, ca să asigure bani pentru cheltuielile de înmormântare şi cele 40 de Liturghii.

chrismon

Sfânt şi plin de bucurie, ca la Înviere, a fost sfârşitul părintelui Damian Simonopetritul. El a văzut dinainte sfârşitul său, a intrat în biserică şi a cântat «Hristos a Înviat». A murit în 1927, după patru zile de febră.
Fiind mândria vieţii chinoviale, a purtat aceeaşi rasă timp de 50 de ani. În loc să aibă o chilie, el folosea un paravan din lemn, pe care l-a făcut să stea ascuns în colţul unui coridor, unde se ruga şi dormea.

chrismon

Monahul Hariton Kafsokalivitul era fiul duhovnicesc al isihastului Hariton. El a urmat calea binecuvântată a părintelui său şi a fost devotat luptei şi căii ascetice încă din tinereţe. Viaţa lui a fost o permanentă priveghere şi rugăciune, iar moartea lui a fost ca a unui sfânt. El a fost ţintuit la pat şi chiar înainte de sfârşitul său a avut o vedenie.
– Părinte Atanasie, i-a spus fratelui călugăr, priveşte copiii aceia mulţi îmbrăcaţi în alb. O, ce frumos! Ei ţin flori în mâini. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai lăsat să-i văd pe îngerii Tăi.

chrismon

Odată, de Sărbătoarea Paştelui, s-a întâmplat un eveniment minunat în biserica Schitului Sfânta Ana. În momentul slujbei de Paşti, când se cânta «Astăzi este ziua Învierii», un călugăr din ascultare de la Chilia «Doctorilor fără de arginţi» stătea în mijlocul bisericii şi făcea plecăciune până la pământ, ca atunci când primim Sfintele Taine. Nimeni nu l-a întrebat de ce le-a făcut. După masă, acel călugăr a plecat la chilia sa. Înainte de a bate clopotul pentru Vecernie a venit vestea că el a plecat din viaţa aceasta.
Părinţii aghioriţi cred că cei care pleacă la Domnul în ziua Învierii nu mai trec prin vămile duhurilor rele.
Ei l-au binecuvântat pe acel călugăr care a prevăzut plecarea sa prin acele plecăciuni, care au descoperit marea sa dorinţă de a pleca la Dumnezeu în slăvita zi de Paşti, cerând iertare de la fraţii săi.

chrismon

În altă zi de Paşti, un alt frate a plecat la Domnul, în timp ce părinţii cântau «Astăzi este ziua Învierii». Acel frate, de multe ori binecuvântat, stătea drept în picioare în strana sa, ţinând în mâini o lumânare aprinsă de Paşte, iar sufletul lui vesel, plin de bucuria Învierii, s-a ridicat la cer. Când părinţii s-au apropiat de el, l-au aflat mort. Ei l-au înmormântat în cimitirul schitului. Trupul său a rămas moale. Nu la toţi călugării, după moarte, trupurile devin rigide. Unele rămân flexibile.
Minunate suflete, mijlociţi pentru noi păcătoşii!

chrismon

Episcopul Ierotei de Melitoupolis a fost de faţă la sfânta plecare la Domnul a binecuvântatului părinte Artemie Grigoritul. Chiar înainte de a adormi în Domnul, el stătea liniştit pe pat, ţinând în mâini şiragul de metanii.
– Episcope, eu plec, plec. Binecuvintează ca să găsesc milă înaintea lui Dumnezeu, a cerut el.
– Te vei face bine şi ne vom întâlni din nou, a spus episcopul.
– Sper să ne întâlnim din nou, oricare ar fi voia lui Dumnezeu, dar astăzi stai, din dragoste pentru mine, şi du-te mâine. Vreau să am de la tine ultima binecuvântare.
Două ore mai târziu, după ce a primit Sfintele Taine, el şi-a dat duhul spunând: «Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie!».

chrismon

Ieromonahul Metodie trăia într-o chilie părăsită a Sfântului Nil. El era milostiv cu toţi. Nimeni nu pleca cu mâna goală, când îl vizita. S-ar fi dat milostenie pe sine însuşi, dacă ar fi putut. El a plecat la Domnul ca o păsărică nepământească. În timp ce călugării cu care locuia îi citeau rugăciunile de seară ale îngerului păzitor, evlaviosul părinte a cerut:
– Părinte Nil, citeşte din nou «Sfinte Îngere păzitorul vieţii mele…».
Când s-a aşezat, şi-a dat sufletul, cu trei răsuflări liniştite. Iată sfârşitul unui om drept.

chrismon

Un monah l-a întrebat pe altul, care avea peste 100 de ani:
– Acum, când trebuie să pleci din viaţa asta trecătoare, ce simţi?
– Simt aşa o bucurie şi o linişte, ca şi cum aş merge la o nuntă, a răspuns el.

chrismon

Un călugăr bun şi evlavios de la Mănăstirea Sfântul Pavel a adormit în Domnul în afara mănăstirii, în timp ce stătea pe o piatră şi binecuvânta cu mâna dreaptă.

chrismon

Un ascet în vârstă numit Hrisostom, care încă trăieşte şi a petrecut patruzeci de ani de viaţă ascetică în singuratica Katunakia, mi-a spus:
– Era un călugăr numit B. ce avea acelaşi duhovnic ca şi mine. El era un atlet mai ales în întrecerea pentru ascultare. În timp ce sufletul lui pleca la Domnul, faţa lui strălucea. Mai târziu, am fost înştiinţat că exact în timpul plecării lui din trup, o femeie posedată dintr-o mănăstire din afara Atenei a spus: «Văd acum un monah în ascultare din Katunakia, care este judecat de duhurile rele, iar acum el este încoronat cu o panglică roşie şi poartă cuvintele «Un înger al secolului VIII».

chrismon

Pe 13 noiembrie 1985 am vizitat Chilia Sfântului Hrisostom, ce aparţine de Mănăstirea Kutlumuş, unde iubitul meu părinte Moise este nevoitor. Am fost acolo ca să petrec sărbătoarea. S-a întâmplat ca în acea Sfântă Sărbătoare a Sfântului cu gură şi cuvinte de aur, să fie oficiată o slujbă de pomenire pentru vrednicul de pomenire părinte Ioan, care atunci când a îmbătrânit a fost îngrijit de părinţii acestei mănăstiri. Acest binecuvântat părinte, care a murit la 95 de ani, a prezis cu mai multe zile înainte trecerea sa:
– Vreau să mor de sărbătoarea Sfântului Ioan Hrisostom, aceeaşi zi în care a adormit în Domnul şi stareţul meu.
Şi aşa s-a întâmplat.

chrismon 

Hagi Gheorghe s-a apropiat de sfârşitul său fiind în Constantinopol. În acelaşi timp se apropia şi sfârşitul fratelui său duhovnicesc, părintele Neofit de la Kafsokalivia. Părintele Neofit era foarte bătrân, evlavios şi binecuvântat. Într-o zi a căzut în extaz. Când şi-a revenit în simţiri, el a spus:
– Chiar acum am fost în Constantinopol cu Hagi Gheorghe.
– Ce ne-ai adus de acolo? l-au întrebat pe el.
– Iată, v-am adus colivă.
– Şi ce ţi-a spus Hagi Gheorghe?
– El mi-a spus: «Voi veni după tine peste trei zile».
Şi, într-adevăr, la trei zile după moartea lui Hagi Gheorghe, de la 17 decembrie 1886, pe 20 decembrie, părintele Neofit şi-a dat sufletul în pace, fără să fie bolnav.

chrismon

Părintele Teofil de la Lavra a avut grijă să se pregătească pentru slujbele de înmormântare. În acest scop, înainte de moarte, el a împărţit toate lucrurile sale fraţilor şi părinţilor.

chrismon

– Hristoase al meu, mila Ta e mare!
Acestea au fost ultimele cuvinte ale părintelui Avacum, cel care umbla desculţ, când a murit în pace.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. IX: Despre simplitate [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.

chrismon

Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.
Când s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.

chrismon

În Marea Lavră a locuit un călugăr simplu, numit Ermolae, a cărui ascultare era să păstorească berbecii mănăstirii. Purta haine zdrenţuite şi totdeauna ţinea în mână metania. Era nevinovat ca un copil şi avea un suflet simplu şi curat, plin de har dumnezeiesc. Se spune că odată a văzut-o pe Maica Domnului plimbându-se prin Lavra. El nu şi-a dat seama cine era şi a întrebat: «Ce caută o femeie în Lavra?».
Un muncitor s-a purtat urât cu Ermolae: îl înjura şi l-a îmbrâncit în zăpadă. Dar el a îndurat totul cu calm şi cu bunătate.
Pustnicul Damaschin Aghiovasiliatul ne-a povestit multe lucruri minunate despre acest Ermolae.

chrismon

Un părinte simplu ca un copil mi-a spus:
– În trecut călugării erau oameni simpli, nevinovaţi şi fără de răutate; erau mieluşeii Domnului.
Simplul părinte Metodie, deşi ţintuit la pat, încă locuieşte în Chilia Sfântului Nil. El se roagă aşa:
– Doamne, în ziua când vei chema la Tine pe acest sărman, aşează-l între slujitorii Tăi. Nu nădăjduiesc să fiu printre episcopi sau preoţi, îmi doresc doar un loc într-un colţ al împărăţiei Tale.

chrismon

Un părinte a spus:
– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».
Dintr-un anumit punct de vedere, asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte prin a-l topi.

chrismon

Un părinte a spus:
– O simplitate naturală devine sfinţire într-un mod natural. Un om simplu, dar sfânt, când a îngrijit odată un sărman om bolnav, s-a dus pe ţărmul mării, la Biserica Înălţării, şi-a ridicat braţele şi a început să se roage: «Sfânta mea Înălţare13*, dăruieşte-mi un peşte mic pentru cel bolnav». Şi, deodată, o minune – un peşte a căzut în mâinile sale. El l-a gătit, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi Sfintei Înălţări.
– Un om simplu, dar sfânt, care nu are discernământ, îl poate socoti sfânt şi pe unul rătăcit, în vreme ce un sfânt înţelept, având multă minte, are şi discernământ, putând astfel să facă diferenţa dintre un om sfânt şi unul rătăcit. Mintea este dar şi harismă de la Dumnezeu, ca şi puterea trupească. De aceea se cade să le întrebuinţăm aşa cum voieşte Dumnezeu, adică spre mântuire şi sfinţire.
– Cei pe care îndeobşte oamenii îi socotesc nedreptăţiţi (adică cei orfani, invalizi etc.) sunt ajutaţi de Dumnezeu, Care îi acoperă cu daruri, căci nu există nedreptate la Dumnezeu.
(*El credea că «Înălţarea» este o sfântă a cărei hram îl avea biserica).

chrismon

Părintele Chiril din Karyes avea sub ascultare pe părintele ieromonah Pavel, care slujea Sfânta Liturghie cu mare evlavie. El nu mustra pe nimeni, pentru anumite greşeli din timpul slujbei. Dacă trebuia să corecteze pe cineva, o făcea printr-un gest foarte discret.

chrismon

Părintele pustnic Filaret din Karulia a fost dus la Salonic pentru a apărea în instanţă, fiind acuzat pe nedrept de furtul unei cărţi vechi, care de fapt fusese furată de un turist. Nu avea nici un ban pentru a plăti amenda.
– Părinte, ori plăteşti amenda, ori mergi la închisoare, i-a spus judecătorul.
– Prefer să merg la închisoare. Nu am nici un ban. Şi, pe lângă asta, îmi voi aminti de închisoarea veşnică, a răspuns părintele.
Când, într-un final, cineva dintre credincioşi i-a plătit amenda, el a spus:
– Am fost eliberat din închisoarea pământească. Mă întreb dacă voi fi lăsat liber din cea veşnică?
Cineva l-a întrebat:
– Cum a fost, părinte, la Salonic? Cum au fost oamenii acolo?
El nu mai mersese la Salonic de 50 de ani şi i-a răspuns:
– Ce pot să vă spun, părinţi? Se grăbeau cu toţii după mântuire. Eu am fost singurul nepăsător şi leneş…

chrismon

Odată, părintele Artemie Grigoriatul, foarte simplu la suflet şi în purtări, s-a dus în portul Pireu pentru a rezolva câteva probleme ale mănăstirii. A fost acostat şi invitat acasă de o prostituată, şi el, în naivitatea sa, a acceptat.
– Slăvit să fie Dumnezeu, a spus el, căci printre mulţimea aceasta de oameni s-a găsit o persoană să-mi ofere ospitalitate.
Femeia l-a condus într-o cameră, i-a dat ceva de mâncare şi a plecat. Apoi el a început să se roage, folosindu-şi metania. La scurt timp după asta, femeia a bătut în uşă. Dar în timpul bătăii în uşă, Artemie s-a aşteptat să audă «Pentru rugăciunile…», aşa cum se întâmplă în Sfântul Munte. Cum ciocănitul în uşă continua, el a strigat:
– Spune «Pentru rugăciunile…». Spune, altfel nu am să-ţi deschid.
Pentru că ea n-a spus aceasta, el a înţeles că trebuie să fie ceva diavolesc la uşă şi a continuat să se roage.

chrismon

Am locuit doi ani în legendara Chilie a Sfântului Nil, Izvorâtorul de mir. În această chilie isihastă trăia şi părintele Metodie, fratele părintelui Fotie de la Simonopetra. Părintele Metodie avea o înfăţişare exterioară severă, aşa că mi-a spus că fusese poreclit «criminalul». El nu era intenţionat un «nebun pentru Hristos», dar întreaga lui purtare era asemenea cu a celor mai mulţi dintre călugării care dădeau semne că ar fi «nebuni pentru Hristos». Nu era pretenţios, era direct şi totdeauna se învinovăţea pe sine şi se smerea până la extrem. El spunea:
– Din copilărie am fost ca o furtună. Cel puţin am îngrijit de părinţii mei duhovniceşti mai bătrâni. Mă credeau nebun, dar nu am decepţionat familia mea monahală. Nu i-am îngrijit pe proprii mei părinţi (mamă şi tată), dar am îngrijit pe bătrânii mei Nil, Metodie, Hariton şi Antonie. N-o să mă mântuiască Maica Domnului? Cine iubeşte pe Maica Domnului rămâne aici.
El nu avea nici o educaţie. În fiecare după-amiază, în timpul Vecerniei, când se citea canonul Maicii Domnului, el totdeauna voia să citească «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi». Spunea cu voce tare şi cu străpungerea inimii, de se cutremura fiinţa tuturor.
Deseori spunea:
– Foarte uşor poţi să păcătuieşti dar, de asemenea, foarte uşor poţi fi mântuit, aşa cum poţi fi mântuit într-o barcă, vâslind o singură dată.
El fusese pescar în trecut. Pescuitul a fost şi meşteşugul părintelui său duhovnicesc. Părintele Metodie era cunoscut peste tot, pe uscat sau pe mare, în întreg Muntele Athos, pentru că a fost şi un cunoscut vânător. Era în aparenţă foarte aspru, dar blând şi smerit în intenţii. Nu era un prost, ci era un călugăr care amintea de rocile de granit care erau aproape de chilia sa: era răbdător, iubea singurătatea şi avea o inimă ca de copil, bună şi ospitalieră şi care uneori se încăpăţâna, iar alteori zâmbea, şi inima sa devenea moale ca bumbacul.
Într-o zi mi-a spus:
– Mă duc să curăţ cărarea de ramuri, pentru ca oamenii care vin într-aici să nu se ude. Poate unul dintre ei va spune: «Dumnezeu să-l ierte». Şi chiar dacă nu spune nimeni, tot va fi o binecuvântare pentru că am făcut asta.

chrismon

Odată am făcut cunoştinţă cu doi călugări a căror feţe erau un tablou al simplităţii şi al răbdării. Aveau suflete simple, sincere, cu nici un rău sau făţărnicie în ele; erau mieii lui Hristos, blânzi şi smeriţi ca şi El. Ei erau părintele A. de la Schitul Sfânta Ana şi părintele P. de la Noul Schit. De atunci amândoi au plecat la Domnul.

chrismon

Acum câtva timp în Karyes, a trăit un om simplu care nu era monah, bătrânul Yannis. Era numit «anticul», deoarece era întotdeauna îmbrăcat într-un fel foarte demodat şi ţinea în mâna dreaptă un băţ de păstor. Într-o zi a mers la părinţii Iosefiţi şi a spus părintelui B.:
– Aş dori să-mi faci o mică icoană cu Maica Domnului pe nori şi în alb.
Aşa a văzut el pe Maica Domnului într-o vedenie.
– Îţi vom face una, bătrâne Yannis, dar te va costa mult, i-a răspuns călugărul.
– Îmi ceri mult, dar eu o să-ţi dau puţin, i-a răspuns bătrânul.
Altădată a văzut un lup dând târcoale chiliei părintelui Agatanghel. Yannis a făcut cruce şi a zis:
– Maica Domnului, mântuieşte-mă de lup şi-ţi voi aduce un vas cu ulei.
Şi, într-adevăr, în dimineaţa următoare el a adus ulei icoanei «Axion Esti».

chrismon

Într-una din chiliile de la Xeropotamu a trăit părintele Antonie Tsukas, un om simplu şi blând. Odată, un frate care trecea pe acolo, l-a întâlnit şi l-a întrebat:
– Ce mai faci, părinte?
– Ce pot să fac, decât să aştept Paştele!
– Paştele? A trecut! Suntem acum în Cincizecime.
– Cincizecime? Când a trecut? Eu încă postesc. Nu mi-am întrerupt încă postul, a spus bătrânul, minunându-se într-un mod simplu şi neobişnuit.
Îşi petrecea cel mai mult timp la diaconul Firfiris. Nu-i plăcea când vedea vizitatori fumând în curtea Protatonului şi spunea:
– Omul care fumează este neplăcut. Biserica nu are nevoie de ţigări, ci de tămâie, chibrituri şi lumânări…

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. VI: Despre neagoniseală şi sărăcie de bună voie [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. VI: Despre neagoniseală şi sărăcie de bună voie

În spatele hainelor zdrenţuite şi a înfăţişării sărăcăcioase a pustnicilor, se află o bogăţie de virtuţi ascunse şi un suflet care dispreţuieşte şi învinge lumea materială. În neagoniseala impusă de ei înşişi şi în sărăcia vieţii lor se ascunde o comoară de smerenie şi filosofia văzută a vieţii trăite după învăţătura lui Hristos.
Adevăraţii pustnici urmează această înfăţişare: ei nu poartă haine noi, nu primesc bani şi îşi refuză plăcerile vieţii. Această renunţare de sine urmează învăţăturile Celui veşnic: «Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie» (Luca 9, 23).

Pustnicii nu dau importanţă aparenţei şi, în special, imaginii exterioare: haina frumoasă, pantofii, faţa, părul şi trupul. Atenţia se concentrează asupra esenţei şi asupra adâncimii omului dinlăuntru: împodobirea minţii şi a inimii cu frumuseţe necreată, strălucire cerească şi frumuseţe dumnezeiască.

Pustnicul Petru Osiopetritanul avea o asemenea frumuseţe duhovnicească: «Nu numai smerit cu duhul, ci smerit şi cu trupul». Aşa ne-a spus despre el bătrânul părinte Gherasim Imnograful, Daniileii, Tomasiţii, bătrânul părinte Paise, bătrânul Ioachim şi alţii.

Petru a fost un om simplu, mic de statură dar cu un suflet mare, motiv pentru care era numit Petrakis – micul Petru. El îşi câştiga existenţa urcând pe Athos, unde culegea ceai de munte, pe care îl vindea împreună cu metaniile făcute de el. Odată i s-au oferit mai mulţi bani decât a cerut, însă el a refuzat. Avea o delicateţe şi o nobleţe sufletească, un fel de a fi simplu şi plin de dragoste, încât odată a făcut pe jos un drum lung până la chilia unui călugăr, care-i ceruse să facă ascultare, doar ca să-i spună:
– Am venit să-ţi spun să nu te mai deranjezi să vii până la peştera Sfântului Petru unde locuiesc eu, pentru că am să mor.
Când celălalt călugăr l-a întrebat ce-ar putea să-i ofere, Petru a cerut doar puţină apă fiartă în care a pus ceai de munte de-al lui, a adăugat un pic de zahăr, pe care-l ţinea într-un alt buzunar, şi a băut. Pentru el, un kilogram de zahăr era suficient un an întreg, şi de fiecare dată mai rămânea ceva şi pentru anul următor.
Odată l-a vizitat pe bătrânul Ioachim în Karyes. Când s-a întunecat, bătrânul l-a rugat să rămână peste noapte.
– Mă duc la Mănăstirea Xeropotamu, i-a răspuns. Am să merg până se întunecă şi apoi am să mă odihnesc sub un castan până în zori.
Aşa a şi făcut. Însă, în acea noapte a plouat torenţial, l-a udat până la piele şi a răcit foarte tare. S-a întors la chilia sa, şi-a luat rămas bun de la toţi vecinii, iar puţin după aceea a adormit în Domnul.

În Karyes se afla un vechi duhovnic, pe nume părintele Gherman, care locuia într-o kavie*. În acest loc, părintele Gherman primea oaspeţi şi muncitori din toată lumea pentru spovedanie şi pentru a-i sfătui. Le oferea ospitalitate tuturor, îi hrănea şi le întărea viaţa şi credinţa în Hristos. Pentru aceasta el nu dorea nimic, nici măcar o para**.
* Kavia (în original κάβια) este o odaie sau o bucătărie destinată muncitorilor şi străinilor, odaie în care monahii, luptându-se cu somnul în vremea rugăciunii, se agăţau cu nişte funii sau odgoane (în original σχοινιά–κάβους), de unde şi denumirea de «kavia» şi de călugări «kavioţi» (καβιώται μοναχοί) sau «odgonari».
** O para = 1/40 dintr-o unitate monetară turcească, echivalentă cu 1/4000 dintr-o liră turcească. Această unitate era folosită în toate ţările ocupate de Imperiul Otoman.)

chrismon

Un bătrân numit Macarie nu avea absolut nimic. El folosea o unealtă numită «kossa», pentru a secera verdeţurile pe care le vindea ca să hrănească animalele. Nu accepta nici un dar. Nu avea decât strictul necesar pentru el însuşi. Mica sa locuinţă strălucea de curăţenie şi ordine.
El spunea: «Aici, la Muntele Athos, avem nevoie de doi ochi, ca să vedem cu ei. Dar în lumea de afară, avem nevoie de patru…».

chrismon

Părintele Nifon, care trăia în Katunakia, îndrăgea sărbătorile şi avea un minunat obicei: în timpul desfăşurării lor prelungea întotdeauna binecuvântările şi urările sale de bine pentru casa respectivă.

chrismon

Doi pustnici care erau fraţi, Orest şi Constantin, locuiau într-o chilie aproape goală. Constantin, care se odihneşte în Domnul la Krya Nera, era întruchiparea sărăciei. El nu purta niciodată pantofi, nici vara şi nici iarna.

chrismon

Doi renumiţi pustnici, Sofronie şi Gavriil, locuiau în chilia Yannakopoula. De asemenea, un ascet român locuia în peştera «Naşterii», trăind o viaţă îngerească. Nu practica nici un meşteşug, ci şi-a trăit întreaga viaţă în rugăciune cu un şirag de metanii. A trăit numai din mila părinţilor.

chrismon

În peştera Sfântului Petru Atonitul, unde simpla prezenţă a unei persoane deranja singurătatea, a trăit odată un pustnic foarte sărac. Mergea prin împrejurimi fără a purta încălţări. Trăia o viaţă total lipsită de griji. Nu avea nici măcar un topor sau o pereche de foarfeci pentru curăţat pomii. A făcut ascultare faţă de părintele Daniel, un pustnic înainte–văzător, şi nu mânca decât dacă cineva îi aducea năut sau pâine uscată, câteva boabe de linte, ori puţin peşte.

chrismon

În Kerasia au trăit de-a lungul timpului mai mulţi părinţi foarte evlavioşi. Printre ei s-au numărat: bătrânul Cosma (care era poreclit «omul usturoi» şi care avea chilia în pădure), părintele Neofit, părintele Natanail Românul, părintele Daniil şi părintele Ioan, care era duhovnicul părintelui Daniil.

Ei şi-au închinat viaţa rugăciunii neîncetate şi altor nevoinţe duhovniceşti. Când rămăşiţele lor au fost mutate, acestea erau galbene şi semănau cu ceara, un semn al sfinţeniei. Şi-au trăit viaţa rugându-se neîncetat lui Iisus.

chrismon

Sfântul Dionisie din Olimp s-a născut la sfârşitul secolului XV la Platina din Trikala. Înainte de a se construi Mănăstirea Sfânta Treime, el a trăit în Muntele Athos, unde a îndrăgit şi a dus o viaţă de pustnic. Într-o mică chilie, care ţinea de Karakalu, a trăit o viaţă îngerească, în postiri, privegheri de toată noaptea şi rugăciuni.

El se hrănea cu câteva castane în fiecare zi, numai după ora 15. Era aşa de sărac acest părinte binecuvântat, încât niciodată nu-şi încuia uşa, nu avea nimic altceva decât rasa zdrenţuită şi lipsită de valoare. A stat acolo numai trei ani, rugându-se lui Dumnezeu. Nu a adunat nici un bun material în timpul vieţii, până a fost chemat la Domnul.

chrismon

Părintele duhovnic Iacov din Vigla obişnuia să spună: «Vezi smerenia şi osteneala mea şi iartă-mi toate păcatele mele». S-a dăruit cu totul pe sine nevoinţelor şi ostenelilor pustniceşti. El obişnuia să ducă nisip cu spatele de la ţărm până la locul unde şi-a construit un paraclis, drum lung de 5 ore de mers pe jos.

chrismon

Despre pustnicul Dionisie, «un nebun» pentru dragostea lui Hristos, numai Dumnezeu ştie cum supravieţuia şi de unde găsea ulei ca să-şi pună în candelele din chilia sa, pentru că el nu cerea niciodată milostenie. Numai către sfârşitul vieţii a acceptat câte ceva. A ajuns în Athos în 1842 şi a murit în 1880.

Atât de mult a dorit să nu aibă nimic şi să ducă o viaţă lipsită de griji şi în sărăcie, că a fost aproape dat afară de la Lavra, pentru că nu-şi îngrijea chilia Sfinţilor Apostoli din Kerasia. Via şi livada sa erau pline de buruieni, toate nevoinţele lui erau îndreptate pentru a îngriji un alt fel de ogor: cel în care trezvia duhovnicească este cultivată şi păstrată.

chrismon

Numele său a fost Iacov. A venit din Himara, din Epirul de nord, şi a luptat în timpul războiului din 1912. Cu foarte mari eforturi şi sacrificii a construit o biserică închinată celor Trei Ierarhi. Era complet sărac. Chilia sa nu avea decât o singură cameră. În loc de saltea avea un braţ de paie. Mai ţinea un alt braţ de paie în eventualitatea că ar fi avut un vizitator care ar fi rămas peste noapte. În loc de pătură folosea rasa, iar dimineaţa îşi strângea patul său de paie într-un colţ. Nu mânca decât verdeţuri şi pâine uscată.

chrismon

Părintele Hrisostom era un pustnic nevinovat şi pe deplin sărac. Nu purta pantofi şi se străduia în lucrarea sa ascetică în peştera Sfântului Petru Atonitul. Hrana sa consta din castane, verdeţuri şi pâine uscată.
Am cunoscut de asemenea un altul care era într-adevăr un Hrisostom, pentru vorba lui dulce şi o blândeţe asemănătoare cu a lui Hristos. Locuia într-o chilie părăsită, în Schitul Kafsokalivia. L-am întâlnit odată pe când eram cu părintele meu duhovnic, care era de-o seamă cu el. A învăţat meşteşugul sculpturii în acea chilie părăsită. Acest lucru este menţionat şi în cartea «Amintiri din Grădina Maicii Domnului».

chrismon

Ce-ar putea spune cineva despre bătrânul pustnic Gheorghe care a trăit în katisma* lavriotă a Sfântului Constantin? Era îmbrăcat cu o mantie zdrenţuită, mergea cu picioarele goale şi se ruga mereu stând în picioare, precum o candelă care arde permanent. Nu avea decât un scaun de lemn pe care stătea sau dormea. Aşa era bătrânul Gheorghe.
* Katismă – κάθισμα – sau «aşezare» este denumită o căsuţă aflată în preajma unei mari mănăstiri.

chrismon

Ca două păsări singuratice, trăind împreună în pace, aşa erau pustnicii Antonie şi Simeon. Ei erau originari din Atena. Unul avea grijă de casă, iar celălalt de grădină, aducând apă de la mare distanţă. Trăiau cu foarte puţin şi nu vorbeau de rău pe nimeni. Chilia lor era mică şi simplă, lângă Mănăstirea Pantokrator, şi semăna cu un cuib de pasăre.
Simeon a murit primul; după câţiva ani a murit şi Antonie, care avea aproape 100 de ani. După ce a murit Simeon, Antonie s-a luptat să îndure singurătatea. De aceea l-au luat să trăiască în Mănăstirea Kutlumuş, ca să îngrijească de el, însă numai pentru scurt timp. Foarte curând el s-a reîntors la chilia lui dragă, târându-şi picioarele şi îndoit din mijloc, aproape până la pământ, dar fericit şi bucuros. Către sfârşit, a fost slobozit de ostenelile ascetice şi privaţiunea voluntară. Deoarece nimeni nu i-a dezgropat moaştele după trei ani de la înmormântare – cum era obiceiul – el s-a arătat multora, rugându-i s-o facă.

chrismon

Un călugăr dintr-o mănăstire cenobitică* a trăit 60 de ani în aceeaşi rasă pe care a primit-o în ziua călugăriei.
* Cenobitic se referă la viaţa monahală trăită în comunitate; tip de monahism care se referă la viaţa de obşte.

chrismon

Părintele Calinic, un cipriot care şi-a desăvârşit ostenelile pustniceşti împreună cu fratele său Grigorie în Schitul Sfânta Ana, a fost un adevărat atlet al sărăciei, simplităţii şi lipsurilor. Şi-a continuat nevoinţele ascetice în Sfânta Mănăstire Stavrovunio din Cipru. După moartea sa a lăsat în urmă doar o saltea putrezită plină de păduchi, o cutie de lemn plină de căpuşe şi zdrenţe, bună doar pentru foc, o pereche de papuci reparaţi de mii de ori şi 2 sau 3 parale uitate într-o cutie de lemn.
Fratele natural al părintelui, egumenul Varnava, le-a spus cu lacrimi în ochi celor adunaţi la înmormântare: «Priviţi părinţi, aceasta e averea lui Calinic pe care a adunat-o într-o viaţă de călugăr. Un adevărat călugăr este cel care nu are nimic în această viaţă, cu excepţia lui Iisus Hristos Însuşi».

chrismon

Episcopul Ierotei din Militupoli, care a stat în Chilia Sfântul Elefterie din Schitul Sfânta Ana, nu avea absolut nimic. Pe lângă virtuţile sale (stăpânire de sine, răbdare şi blândeţe) era cunoscut în special pentru dragostea pe care o purta călugărilor nevoiaşi, cărora le dădea până la cea mai mică parte din venitul său lunar. A adormit în Domnul la vârsta de 88 de ani.

chrismon

În pustia unde se nevoia bătrânul Neofit nu se găsea decât o traistă plină cu pâine uscată. Numai la sfârşit de săptămână el îi vizita pe Daniilei, care erau, şi încă mai sunt, o mângâiere în pustie, pentru a mânca cu ei la trapeză. Apoi dispărea pentru întreaga săptămână.
Se spune că atunci când a adormit în Domnul, la Mănăstirea Lavra, faţa îi strălucea…

chrismon

Părintele A., de la Chilia Sfântul Haralambie din Karyes, era atât de sărac, încât n-a purtat altă rasă decât cea care a aparţinut bătrânului său.

chrismon

Părintele Nectarie din România a trăit mai sus de Schitul Sfânta Ana, lângă o chilie numită Sfântul Artemie, care aparţinea de Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Nu a părăsit niciodată Muntele Athos, după ce a fost tuns în călugărie. Era sărac şi nu avea absolut nimic. Vindea celorlalţi părinţi araci pentru fasole. Către sfârşitul vieţii îşi petrecea zilele în singurătate şi rugăciuni.

chrismon

Părintele Hrisantie povestea că după moartea cuviosului părinte Hariton de la Sfânta Ana, singurul lucru pe care l-a găsit în chilia sa a fost un vas de lut pentru apă.

chrismon

Părintele Avacum a umblat cu picioarele goale din ziua când a fost tuns în monahism până la moarte, cu o singură excepţie: la sărbătorirea zilei Sfântului Atanasie din Athos (5 Iulie), când îşi punea încălţările.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Auxentie Grigoriatul n-a fost văzut niciodată purtând haine noi. Purta doar haine peticite şi avea doar o pereche de încălţări pe care le purta numai în mănăstire. În rest, umbla cu picioarele goale peste tot, pe drumurile şi căile pietruite ale Muntelui Athos. Patul său era o bancă de lemn, avea o masă mică şi câteva icoane deasupra patului şi nişte scule pe un raft, singura decoraţie interioară din chilia sa.

chrismon

Mihail de la Lavra, care era infirm, nu avea nimic în chilia sa, absolut nici un lucru. În ziua în care a adormit, a primit aceleaşi onoruri ca şi un episcop. Faţa îi strălucea şi avea o culoare galbenă ca ceara.

chrismon

Un părinte care nu avea nimic a spus:
– A fost un monah tânăr care a trăit o viaţă simplă. El nu avea nimic. Numai în acest fel un om poate fi liber. Toate lucrurile care ne aduc confort, chiar şi un mic burete, pot reprezenta o oprelişte. Singurul confort pe care-l poate dobândi cineva este simplificarea vieţii, limitarea la ceea ce este absolut necesar. Numai atunci poate fi cu adevărat liber.

chrismon

Chilia de-a pururea pomenitului părinte Metodie, un ieromonah şi sihastru din Kerasia, era săracă şi simplă, ca un cuib de pasăre. Spre deosebire de majoritatea chiliilor, el nu avea nici fântână pentru apă şi nici un paraclis prin apropiere.
Părintele ducea o viaţă complet lipsită de griji, cu tânărul său ucenic, fără nici o nelinişte, fără să aştepte nimic, fără nici o grijă pentru bunurile materiale sau pentru confort. Aceşti monahi erau binecuvântaţi, alergători ai cursei spre cer, cerşetori sărmani pentru dragostea lui Hristos. Părintele îşi trimitea ucenicul ascultător la Mănăstirea Lavra, ca să ceară milostenie şi se mulţumeau cu ceea ce primeau.
Părintele Metodie era licenţiat în teologie la Universitatea din Atena şi a renunţat la slava acestei lumi pentru mântuirea sa. Hrana pe care o mâncau de obicei în chilia lor sfinţită era apă fiartă într-un ceaun cu ceva făină. Când aveau struguri, îi puneau într-un vas şi adăugau apă.
Odată i-a vizitat un alt călugăr şi i-au oferit puţin din această băutură pustnicească.
– Ce fel de suc este acesta, părinte? a întrebat musafirul curios.
– Al cincilea, a răspuns părintele Metodie, ceea ce însemna că au băut apa pusă a cincea oară peste struguri.
Către sfârşitul vieţii sale, părintele Metodie s-a mutat în peştera Sfântului Atanasie Atonitul. A scris cântări şi a compus frumoase aranjamente muzicale.
În cartea sa, Gherasim Smirnakis scrie despre părintele Metodie: «Duce o viaţă disciplinată şi studiază permanent».
În 1903, părintele Metodie a fost secretarul Sfintei Comunităţi a Athosului. A murit în 1920.

chrismon

Anatolie, un pustnic sărac, care a murit în 1938, şi-a câştigat existenţa adunând ceai şi multe flori sălbatice de pe vârful Muntelui Athos. El a fost întrebat:
– Tu nu-ţi pui viaţa în pericol urcând pe stâncile şi râpele muntelui?
– Deloc, binecuvântaţilor. Mă leg cu frânghii, căci unt obişnuit cu aceasta, pentru că înainte de a fi călugăr, am fost marinar.
A trăit lângă Kiriakonul schitului din Kafsokalivia închinat Sfintei Cruci. Era unul dintre cei mai săraci şi mai evlavioşi dintre călugări. Obişnuia să-l roage pe morarul schitului să-i dea făina măcinată care nu putea fi folosită, deoarece era amestecată cu nisip de la pietrele de moară. În zilele săptămânii, când era permis să se mănânce ulei, el îşi măsura cu o farfurioară puţin ulei şi îl amesteca cu mâncarea. În această farfurioară înmuia o ceapă sau o bucată de pâine. Ce cursă ascetică a alergat cu demnitate şi stăruinţă! Mânca hrană gătită numai când era invitat ca oaspete.
Îndrăgea foarte mult icoana Răstignirii, în faţa căreia plângea şi se ruga neîncetat şi deseori curgeau lacrimi chiar din icoană. De asemenea, avea mare evlavie şi la Maica Domnului. Noaptea, întins pe patul său, aşezat pe o parte, până ce adormea, cânta cu toată puterea «Cuvine-se cu adevărat să te fericim…». Ştia foarte puţină muzică, dar cânta acest imn cu o voce puternică pe glasul doi, glasul folosit de Arhanghel, când i-a cântat Maicii Domnului. Deseori cânta chiar de 10 ori într-o singură noapte. Ucenicul său era la început deranjat de cântec, dar apoi s-a obişnuit cu el.

De fiecare dată când mergea la Karyes să vândă ceai, mergea şi la chilia numită «Axion Esti», închinată Maicii Domnului şi în cinstea venirii Arhanghelului la ea, când a cântat pentru prima dată acest imn. După ce se aşeza în faţa icoanei, el cânta cu multă evlavie imnul. În timp ce cânta, candela se legăna. Părinţii credeau că se întâmplă aceasta din cauza vocii sale răsunătoare. Apoi mergea în pridvor să cânte şi din nou candela se legăna. Când alţi părinţi cântau, candela rămânea nemişcată.
Aceste minuni merită a fi amintite, deoarece erau înfăptuite de un suflet simplu ca de copil în care locuia harul lui Dumnezeu, Care este «mare în minunile Sale şi minunat în lucrurile Sale».

chrismon

Părintele Teofilact, care merită de asemenea pomenit, trăia în Schitul Xenofont ca un monah ascultător. Îl păstra pe Dumnezeu în suflet şi Dumnezeu avea grijă de el. Provenea dintr-o familie bogată, dar a lăsat în urmă toate lucrurile plăcute şi deşarte ale acestei lumi şi s-a dus sub ascultare la simplul părinte Cosma.
Mama sa a vrut să-i trimită 100 de lire, dar el a refuzat. În timpul rugăciunii stătea în picioare întreaga noapte. Avea înfăţişarea unui înger.

chrismon

Părintele Eftimie a trăit în acelaşi schit, la chilia închinată Sfinţilor Arhangheli. În mijlocul chiliei sale obişnuia să atârne un sac mare plin cu pâine uscată, hrana sa de-a lungul întregii vieţi.

chrismon

Un pustnic a spus:
– Post, trezvie şi rugăciune; cel care face aceste lucruri va reuşi în orice. Oamenii ar trebui să trăiască o viaţă simplă. Vedeţi, chilia mea este goală. În fiecare gospodărie ar trebui să fie numai lucrurile necesare. Prea multe lucruri sunt o oprelişte pentru viaţa duhovnicească.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Teofilact din Noul Schit s-a odihnit cu pace în Domnul în anul 1986. A fost un călugăr simplu, smerit şi lipsit de viclenie, îndurând toate ispitele şi necazurile venite de la oameni sau de la satana. Către sfârşitul vieţii a orbit, dar nu s-a plâns niciodată de aceasta.
Era cunoscut în special pentru sărăcia sa apostolică şi pentru atitudinea sa lipsită de griji faţă de bunurile materiale necesare pentru viaţă. Nu s-a îngrijit pentru nici o ocupaţie şi nici pentru bani. Se ruga neîncetat şi Îi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate. A făcut ascultare de binecuvântatul părinte Ioachim Spetsieris, despre care mi-a povestit deseori mie, ultimul dintre toţi. Mai târziu a devenit ucenic al părintelui Iosif, care locuia în peşteri.
Înainte de a orbi, ascultarea sa era să împartă poşta pentru tot schitul şi să aprindă cele patru candele ale proschinatarelor* , la care se ducea de două ori pe zi, indiferent de cum era vremea afară.
* Nişe zidite din piatră la marginea drumului unde se află icoana unui sfânt şi o candelă [Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu