Arhive blog

Mari Români: Ştefan cel Mare şi Sfânt

Documentar din seria „Mari Români” prezentat de Vlad Craioveanu

Scenariul şi regia: Alexandru Maftei;
Imaginea: Radu Aldea;
Muzica: Dragoş Alexandru;
Montaj: Marian Ene.

Vezi și alte postări pe acest blog despre Binecredinciosul Voivod Ștefan cel Mare și Sfânt :


În apărarea Binecredinciosului Ștefan cel Mare și Sfânt: „Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare”, Sorin Iftimi („Magazin istoric”, ianuarie 2006)

stefan-cel-mare-ansamblu

Există o persistentă „tradiţie” privitoare la viaţa sentimentală a lui Ştefan Vodă, care îl zugrăveşte ca pe un soţ veşnic infidel, ce a semănat copii din flori în toate colţurile ţării. Este o istorie paralelă, ce a căpătat uşor credit într-o ţară în care domneşte convingerea că niciodată „nu iese fum fără foc!”. Din această pricină s-a ajuns, spre exemplu, ca în anul aniversar care a trecut (2005, n.n.), numele marelui voievod să constituie pretextul unei expoziţii de grafică de gust îndoielnic, ce friza pornografia.

Chestiunea copiilor din flori ai lui Ştefan cel Mare a fost totuşi elucidată în mare parte, de multă vreme, prin contribuţiile a numeroşi istorici. Din diverse motive însă, concluziile lor sunt cu greu asimilate de conştiinţa publică. Din cele trei căsătorii, domnul a avut cel puţin opt copii, dintre care trei fete. Astăzi pot părea numeroşi, dar pentru acea vreme era un număr cât se poate de obişnuit. Războaiele şi epidemiile reprezentau riscuri ce puteau fi învinse doar prin asigurarea unui număr mare de urmaşi.

Mic dicţionar explicativ

In cazul unui domn, adesea căsătoria nu avea nimic de-a face cu sentimentele, orice alianţă matrimonială reprezentând, în primul rând, o chestiune politică. Căsătoriile lui Ştefan Vodă, realizate cu multă înţelepciune, schiţează grăitor aspiraţiile sale politice. Dacă vorbim despre sentimentul iubirii, aşa cum era înţeles el în veacul XV, nu cadrul matrimonial este cel mai potrivit câmp de cercetare, în principiu, relaţiile nelegitime oferă materialul de care avem nevoie. Nu întâmplător, pentru a desemna rodul unei asemenea iubiri, în limba română s-a găsit romantica sintagmă: „copil din flori”. De obicei, asemenea fii erau frumoşi, înzestraţi şi iubiţi. Trebuie să arătăm că în epocă, termenul de „copil” avea înţelesul de băiat născut în afara căsătoriei, cei legitimi fiind numiţi „fii” sau „feciori”. Pentru bastarzi se folosea uneori şi cuvântul „baistruc”. Cunoscuta formulă de „os domnesc” arăta o descendenţă autentică, pe linie masculină, însă nu neapărat şi pe cea feminină, după cum „sânge domnesc” exprima o descendenţă domnească doar pe linie maternă. In cazul stingerii fiilor legitimi, asemenea „fii naturali” puteau revendica tronul ţării şi duce mai departe coroana părintelui lor. „Ţiitoarele” domnilor Moldovei, deşi s-au bucurat probabil de un statut aparte, nu au ajuns să ocupe o poziţie cvasi-oficială la Curtea domnească, ca în cazul favoritelor regale de la Curtea Franţei. Adesea, o asemenea legătură a unui domn nu putea fi oficializată printr-o căsătorie din cauza treptelor sociale diferite din care proveneau cei doi parteneri. „Egalitatea de naştere” era un principiu respectat. Domnii nu aveau dreptul la o căsătorie obişnuită, precum oamenii de rând. In cazul lui Ştefan Vodă, pentru asemenea legături sentimentale nici măcar nu era nevoie să fie infidel faţă de soţia legitimă. Să nu uităm că în tinereţe a avut două perioade în care  postul de „doamnă” a fost vacant: 1457-1463; 1467-1472. In aceste intervale este foarte posibil să se fi consumat unele relaţii amoroase din care să fi rezultat chiar copii. Categoriile de izvoare păstrate, prin natura lor, nu oferă şi nici nu pot oferi prea multe informaţii privitoare la asemenea subiecte. Este firesc, din moment ce nici despre fiii legitimi ai lui Ştefan Vodă nu avem prea multe date. Considerat fiu din flori, al unui tată care ar fi fost, la rândul său, copil din flori, era de presupus ca Ştefan să fi dus pe culmi această tradiţie de familie, excelând şi aici, ca în tot ce făcea. Comparat însă cu alţi domni, precum bunicul său, Alexandru cel Bun, cu fiul său, Bogdan III, sau cu Alexandru Lăpuşneanu, de exemplu, Ştefan cel Mare a avut performanţe modeste în acest domeniu, dând dovadă de o neaşteptată cumpătare. In cele ce urmează, vom analiza, pe rând, legăturile sentimentale atribuite de diverşi istorici lui Ştefan cel Mare, din care ar fi rezultat copii din flori, pentru a vedea în ce măsură faima sa de „mare iubăreţ” este susţinută de argumente concrete. Nu este sigur că Alexandru, cel dintâi fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost fiul unei ţiitoare, identitatea mamei sale rămânând discutabilă. Toată dezbaterea se baza pe faptul că în pomelnicul mănăstirii Bistriţa figurează o „Maruşca, mama Iui Alexandru”, necunoscută ca soţie a voievodului. Este singura sursă care vorbeşte despre ea. Au urmat speculaţiile istoricilor. Dacă Maruşca a fost doar o legătură nerecunoscută de Biserică, e greu de crezut că numele său ar fi fost admis în pomelnic; la fel, dacă nu făcea parte oficial din familia ctitorului, numele ei nu ar avea ce căuta în acest gen de document. Unii istorici au presupus că a existat o căsătorie oficială a lui Ştefan înainte de venirea sa la tron, din care s-ar fi născut doi fii: Alexandru şi Ilie, deşi viitorul domn avea o vârstă prea fragedă la acea vreme. Pe de altă parte, Maruşca nu este numită nicăieri „doamnă”. Se ştie că, în primii şase ani de domnie, Ştefan nu a fost căsătorit. Sunt însă indicii că acest Alexandru era, mai curând, fiul Evdochiei de Kiev, cea dintâi doamnă a lui Ştefan, cu care se însurase în 1463. Prima menţiune documentară a „iubitului nostru fiu Alexandru” datează din 28 aprilie 1464, fiind deci foarte plauzibilă o naştere legitimă. La 1466, în urma unei danii către Muntele Athos, Ştefan ceruse ca pomelnicul mănăstirii Zografu să amintească „şi pe doamna mea lângă domnia mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena” (Magazin istoric, nr. 2/1974).

m1758Enigmatica Maruşca si Bogdan, fratele lui Bogdan

Poate o soţie legitimă a unui domn să dea naştere unui fiu nelegitim? Provocarea a fost lansată de N. Iorga, care semnala o anumită nepotrivire cronologică, ajungând la concluzia că Maria-Voichiţa l-ar fi născut pe Bogdan cu câţiva ani înainte de a deveni doamnă, pe vremea când Maria de Mangop mai era încă în viaţă. Cu alte cuvinte, înainte de a-i fi doamnă, tânăra domniţă munteancă, Voichiţa, i-ar fi fost ţiitoare lui Ştefan cel Mare, iar Bogdan, „rodul şoldurilor lui Ştefan Vodă”, i s-ar fi născut ca bastard, căsătoria survenită ulterior transformându-l în urmaş  legitim.

In realitate, se ştie că doamna Maria de Mangop a avut doi fii, Ilie şi Bogdan; primul s-a stins foarte curând, iar Bogdan a murit în 1479, după cum arată inscripţia pietrei sale de mormânt de la Putna. In acelaşi an, 1479, la 16 iunie, doamna Măria Voichiţa 1-a născut pe Bogdan-Vlad. Incurcătura pricinuită de existenţa a doi fii cu acelaşi prenume 1-a făcut pe N. Iorga să creadă, cel puţin pe moment că viitorul domn Bogdan III a venit pe lume înainte de oficializarea celei de-a treia căsătorii a lui Ştefan cel Mare. Ipoteza sa a fost infirmată de cercetările ulterioare.

Documentele şi cronicile arată că doar despre unul singur dintre fiii lui Ştefan Vodă se poate afirma, în mod cert, că s-a născut în afara căsătoriei: Petru Rareş. Mama sa era o Maria, devenită apoi soţia unui Rareş, târgoveţ din Hârlău. După o veche tradiţie, ea ar fi fost din neamul boierilor Cernat, stăpâni de pe la 1448 ai lacului Brateş, de lângă Galaţi (Magazin istoric, nr. 3/1977). Aceasta ar explica preocuparea pentru negoţul cu peşte, în care fusese implicat Petru Rareş, înainte de a urca pe tron. Iată cum sună panegiricul lui Macarie, referitor la comanditarul cronicii sale: „După revelaţia lui Dumnezeu, a fost ales în domnie Petru cel Minunat şi în acelaşi timp a fost împobobit cu cununa domniei […] Şi acesta era una din odraslele veşnic pomenitului Ştefan, ascuns ca odinioară lumina sub obroc, care a fost înălţat la scaunul domniei cu cinste, după sfatul obştesc, şi sfinţit cu untdelemnul binecuvântării, cu mâna celui pe care l-am pomenit mai înainte [mitropolitul Teoctist], că l-a uns şi pe nepotul său”. Cronica muntenească a lui Radu Popescu relatează şi ea că „la moartea lui Ştefăniţă vodă, vrând boierii să pună domn care să fie din sămânţă domnească, au ieşit unul de au auzit din gura mitropolitului ce să pristăvise mai înainte, că Patru Măjarul de la Hârlău iaste fecior lui Ştefan vodă, care iaste făcut din muerea unui târgoveţ den Hârlăurce l-au chemat Rareş. Pe acesta adeverindu-l fecior de domn, l-au ridicat cu toţii domn”.

Dimitrie Cantemir comenta la rându-i că Petru Rareş, sau Majă, era fiul lui Ştefan cel Mare, „dar dintr-o căsătorie nelegitimă, din a cărui alegere se vede limpede cu câtă sfinţenie respectau boierii de altădată succesiunea la tron a moştenitorilor domnilor lor. Intr-adevăr, nimeni nu ştia ce era cu naşterea acestui Petru, fie că părintele său se ruşina că avea un copil dintr-o însoţire vinovată, fie că nu vroia să dea prilej la dezbinări care s-ar fi iscat dintr-asta după moartea lui, iar Petru însuşi, neştiutor de originea sa nobilă, ajunsese într-atâta sărăcie, încât era nevoit să-şi ţină zilele dintr-o îndeletnicire cu totul de rând, negoţul de peşte (care la moldoveni se numeşte măjerie şi i-au şi dat mai târziu acestuia numele de Majă). Dar în vreme ce toată lumea era încredinţată că prin moartea lui Ştefan VI vestitul neam al Drăgoşeştilor se stinsese, şi după ce boierii se adunaseră spre a alege un nou domn, apăru mama acestui Petru şi le arătă un hrisov (sau uric) al lui Ştefan cel Mare, prin care pe ea o declarase scutită de dări şi pe fiul ei îl recunoscuse drept copil al lui; prin aceasta i-a minunat aşa de tare, încât, fără vreo altă consfătuire, au ales domn pe acest Petru, ca fiind fiul domnului lor şi l-au chemat de la negoţul cu peşte la tron […]”.

Interesantă coincidenţa între prenumele şi ocupaţia acestui bastard şi patronul său spiritual, Apostolul Petru, supranumit „Pescarul”.

Prin descendenţa din familia Cernat, legată de lacul Brateş, Petru Rareş ar fi un înaintaş al generalului Cernat, din timpul războiului de independenţă de la 1877-1878. Mai nou, Maria Magdalena Szekely a oferit o altă atrăgătoare ipoteză, arătând că mama lui Petru Rareş pare a nu fi fost o simplă orăşeancă din Hârlău, ci avea ascendenţă în înalta boierime moldovenească. Astfel, ea pare a se trage din neamul lui Isaia logofăt din vremea lui Alexandru cel Bun, iar soţul acesteia, aşa-zisul „Rareş”, nu era nici el un târgoveţ oarecare, ci ar fi fost un descendent al boierului Bârlă de la Hârlău.

Petraşco da. Mircea nu

In afară de Petru Rareş, a mai existat un fiu al lui Ştefan Vodă purtător al acestui prenume, Petraşco – zis de la Putna. Nu s-a putut stabili cu certitudine identitatea mamei sale. Este menţionat în documente pentru prima dată în 1471, la patru ani după moartea Evdochiei de Kiev şi înaintea căsătoriei cu Maria de Mangop (1473). S-a presupus deci, că acest Petraşco era rodul unei ţiitoare, din perioada de văduvie a lui Ştefan Vodă, dar nu este exclus să fi fost fiul Evdochiei. A murit la o vârstă fragedă, numele său figurând pe o piatră de mormânt de la Putna, din 1480 (Magazin istoric, nr. 1/1969).

A rămas vestită corespondenţa lui Ştefan cel Mare cu boierii brăileni, din 1481, în care este amintită o anume Călţuna, pe al cărei fiu, Mircea, pretendent la tronul muntean, Ştefan îl numea „feciorul Domniei Mele”. Scurta scrisoare a boierilor brăileni poate fi redată integral, pentru pata de culoare pe care o aduce: „De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnezii şi de la toţi Românii îţi scriem ţie, Ştefan Voievod, Domn moldovenesc. Este în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ţi strici cerneala şi hârtia pentru un copil de femeie stricată, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? De-ţi este fiu şi vrei să-i faci bine, ci tu orânduieşte să fie după moartea ta Domn în locul tău, şi pe mă-sa iea-o şi o ţine, să-ţi fie Doamnă, curn au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii brăileni; ci tu ţineţi-o să-ţi fie Doamnă. Şi învaţă-ţi tu ţara ta cum să te slujească, iar pe noi să ne laşi în pace, că, de-ţi cauţi duşman, îl şi găseşti! Şi aşa să ştii: avem Domn mare şi bun şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta „pe lângă Domnul nostru Basarab Voievod, până ce vă vom pierde capetele”.

Unii autori, printre care şi Aurelian Sacerdoţeanu (Magazin istoric, nr. 1/1969), au luat de bună ideea că acest pretendent era efectiv fiul lui Ştefan Vodă, fiind rodul „unei legături întâmplătoare în vremea pribegiei din Ţara Românească, unde ea [Călţuna] îşi va fi avut bărbatul ei legiuit”. Apelativul de „fiu” nu indica însă filiaţia, în sens genealogic, aşa cum s-ar putea crede, ci, în limbajul diplomatic al vremii, cum arăta acum câţiva ani Leon Şimanschi, marca subordonarea politică, trăsături ce defineau relaţia dintre cei doi. Se ştie că pretendentul Mircea, sprijinit de Ştefan cel Mare, era fiul domnului muntean Vlad Dracul, deci frate al lui Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos.

In sfârşit, amintim alte două cazuri. Este vorba des­pre doi nepoţi ai lui Ştefan Vodă, care au pretins ei înşişi a fi feciorii acestuia. Primul a fost semnalat de N. Iorga în 1915: un pretendent la tronul Moldovei, refugiat în Polonia, pe nume Ioan (sau „Iani”), care se intitula „rege al Moldovei”. Ulterior, istoricii care s-au ocupat de problemă au căzut de acord că acesta putea fi nu un fiu, ci un nepot al lui Ştefan cel Mare, născut din Alexandru, fiul Maruşcăi, amintit mai sus.

Cel de al doilea caz este acela al lui Ştefan Lăcustă. L-am elucidat într-un număr recent al revistei (9/2005).

In cunoscutul său studiu privitor laRoirea familiilor româneşti peste Nistru, G. Bezviconi semnala, încă din 1941, faptul că în familia nobililor ruşi Rahmaninov s-a păstrat o veche legendă genealogică potrivit căreia ei s-ar trage dintr-un strămoş care era fratele domniţei Olena, fiica lui Ştefan cel Mare, căsătorită la Moscova (Magazin istoric, nr. 6/1997). Acest personaj, numit Ioan, era poreclit „Sused”, adică „vecin”. Neexistând nici un fiu legitim al lui Ştefan vodă purtător al acestui nume, se poate admite, ca ipoteză, posibilitatea ca el să fi fost un fiu natural necunoscut. Astfel, celebrul compozitor rus Serghei Rahmaninov (1873-1943) ar apărea ca descendent din domnul moldovean. Temeiurile documentare ale acestei tradiţii nu au fost însă înfăţişate vreodată.

m1774Fiice din flori?

Dacă fiii naturali ai domnilor pot lăsa urme mai vizibile în cronici şi documente, prin revendicarea dreptului lor la tron, eventualele fiice născute din diverse ţiitoare sunt mai greu de identificat. Când vorbim despre o asemenea fiică, gândul ne duce spre Oana cea bălaie, „Băbătia” din drama Apus de Soare a lui Delavrancea. Personajul era însă o simplă ficţiune a autorului, nefiind atestată de sursele istorice. Dumitru Almaş a construit un roman în jurul acestui personaj, intitulat chiar Oana (Editura Militară, 1986). C. Gane menţionează în treacăt o posibilă fiică a lui Ştefan, măritată cu nobilul polonez Sambuszko, fără a arăta însă pe ce se întemeiază. Probabil că este vorba despre acea Marie, fiica necunoscută semnalată în 1870 de B.P. Hasdeu. Această Marie era însă o fiică legitimă, din căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Măria Voichiţa. Se admite astăzi ca foarte posibilă căsătoria Mariei cu Teodor (Bogdan) Vişnevieţchi, reprezentant al dinastiei domnitoare din Lituania, a Gedimynilor. Incă din veacul XVI circula tradiţia potrivit căreia Petru Rareş a avut o soră din care se trage Dimitrie Vişnevieţchi, organizatorul căzăcimii zaporojene. Acesta nu era însă fiul lui Teodor Vişnevieţchi, aşa cum credea Iorga. La 1563, Dimitrie Vişnevieţchi s-a manifestat ca pretendent la tronul Moldovei şi tocmai de aceea se înfăţişa ca descendent din Ştefan cel Mare.

Istoricul C. Rezachevici a arătat recent cât de fragil era suportul unei asemenea pretenţii, prin care Dimitrie putea fi socotit, în epocă, un fel de văr prin alianţă al lui Iliaş Rareş: Magdalena Bereslav, o soră a ultimei soţii a lui Petru Rareş (Ecaterina Brancovici), îi era mamă vitregă lui Dimitrie Vişnevieţchi, fiind a doua soţie a tatălui său. La propriu, nici o picătură din sângele lui Ştefan Vodă nu curgea prin venele acestui aventurier.

Din sursele documentare pe care le putem verifica astăzi, nu putem extrage însă nici o mărturie certă despre vreo fiică nelegitimă a lui Ştefan Vodă. Concluzia investigaţiei de faţă este limpede, dar surprinzătoare probabil pentru multă lume: în ciuda faimei sale de mare semănător de bastarzi, lui Ştefan nu i se pot dovedi, cu probe documentare, decât unul sau cel mult doi fii nelegitimi: Petru Rareş şi, posibil, Alexandru. Ceilalţi presupuşi bastarzi ai domnului s-au născut nu din păcatele lui, ci din… fantezia istoricilor.

Sorin Iftimi
Sursa: Revista „Magazin istoric” , ianuarie 2006
Foto: Icoană a Dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt cu scene din Viața sfântului, iconar Elena Murariu – copyright (c) 2004.

m1787

 

Epopeea aducerii din Athos a unui steag al lui Ştefan cel Mare

steagul-stefan-mare-1

În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general român la Salonic, G.C. Ionescu, şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, Regatul Român a recuperat de la Mănăstirea Zografu, din Sfântul Munte Athos, un steag al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din anul 1500.

Drapelul rămăsese la Zografu nu mai puţin de 417 ani. Era „cel mai preţios odor” donat de domnitorii români la Athos. Situată în partea nord-vestică a peninsulei atonite, Mănăstirea Zografu a fost întemeiată în veacul al XI-lea de trei călugări bulgari veniţi din Ohrida (Macedonia). Prădat de piraţi, dar şi de cruciaţi, lăcaşul a fost refăcut în 1466-1502 de domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), care a zidit biserica actuală cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Zografu este a IX-a în ierarhia celor 20 de mănăstiri atonite şi singura „bulgărească”.

Cum arată steagul?

Din mai multe rapoarte şi descrieri ale diplomaţilor noştri putem spune că steagul marelui voievod are 1,17 m pe 0,92 m, era ornat cu 16 pietre, roşii, verzi şi albe. Unele erau atunci pierdute. Este brodat cu fir de argint şi de aur şi îl reprezintă pe Sf. Mare Mucenic Gheorghe stând pe tron, ţinând o sabie, cu mânerul în mâna dreaptă şi cu vârful în stânga. Are chipul brodat în mătase, iar sub picioare are un dragon cu trei capete. Doi îngeri ţin cu mâna dreaptă deasupra capului sfântului o coroană, iar cu stânga, unul un paloş, iar celălalt, o coroană în formă de inimă. De jur împrejur este o inscripţie slavonă cu rugăciunea voievodului către Sf. Gheorghe, anul realizării (1500), în al XLIII-lea an de domnie. Însă inscripţia nu pomeneşte că a fost dăruit de voievod la Athos, aşa cum se obişnuia. Broderia este de mătase roşie, ştearsă de ani, peste care, nu din rea voinţă, ci din neştiinţă, călugării bulgari puseseră atunci o catifea de proastă calitate.

Consulul G.C. Ionescu văzuse steagul nestricat de călugări încă din 1903, iar în 1914 l-a întrebat pe stareţul de la Zografu care ar fi preţul pentru restituirea către România. Acesta a cerut moşia Dobrovăţul din judeţul Iaşi, moşie care fusese dăruită mănăstirii de către Ştefan cel Mare şi care i-a fost luată la secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Consulul mai semnala că la Mănăstirea Zografu se mai afla un steag, un prapur, care ar fi fost tot de la Ştefan cel Mare, precum şi o icoană a Sfântului Gheorghe. În urmă cu câţiva ani, un grup de englezi, profesori la Londra, a oferit lăcaşului o sută de mii de franci pentru el, însă nu a fost dat. Laudă călugărilor bulgari!

steagul-stefan-mare-4Ionel Brătianu cere obţinerea nepreţuitului simbol

Iniţiativa recuperării preţiosului trofeu a aparţinut celui mai mare om politic pe care l-a avut România, Ion I. C. Brătianu (1864-1927), care, la 15 februarie 1917, în calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, a trimis următoarea telegramă Legaţiei României de la Atena: „Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţine drapelul lui Ştefan cel Mare”. Un demers a venit la 26 februarie şi din partea secretarului general al Ministerului de Război, generalul Burghele, care s-a adresat Ministerului Afacerilor Străine (MAS) pentru a face demersurile în vederea aducerii în ţară.

La 4 martie 1917, prin ministrul României la Atena, Nicolae N. Filodor, a comunicat MAS personal vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Tache Ionescu, că este informat de consulul României la Salonic, D. Buracu, despre existenţa la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, acum sub ocupaţia trupelor ruse, a unui steag care a aparţinut domnitorului Ştefan cel Mare. „Existenţa acestui drapel, care are o inscripţie, este cunoscută Academiei Române.” În circumstanţe favorabile, Gidel, căpitan din Statul Major francez, din arma jandarmeriei, profesor de drept internaţional la Universitatea din Sorbona, a promis concursul său pentru ca România să reintre în posesia acestui „preţios obiect care face parte din istoria naţională”.

Lucrurile au intrat pe un făgaş favorabil. Astfel, la 6 martie 1917, ministrul N. Filodor expedia telegrama nr. 121, prin care informa că, în urma intervenţiei la generalul francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, şi cu concursul amintitului căpitan Gidel, generalul a dat ordin detaşamentului franco-rus de la Sf. Munte să ia drapelul şi să-l expedieze la Statul Major francez. Nu mult după aceasta, la 14 martie, generalul francez era deja în posesia drapelului. La 8/21 aprilie 1917, Legaţia României din Atena informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că primise drapelul încă de la 13 martie.

La 25 martie, de Buna-Vestire, aveam într-adevăr o veste bună: consulul general al României la Salonic, G.C. Ionescu, comunica MAS că generalul francez i-a predat drapelul, pe care consulul îl păzeşte şi aşteaptă ordine de la autorităţile române competente. Gidel şi Ditch au fost decoraţi cu „Coroana României” în grad de comandor.

Epopeea aducerii în ţară a steagului începe de fapt la 1 aprilie 1917. MAS i-a răspuns consulului Ionescu să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, la Legaţia României de la Paris. România a dovedit o oarecare neglijenţă, ca să nu spunem mai mult, drapelul fiind transportat de… uşierul legaţiei, Gaj Taşcu, într-o „cutie de tenechea”, e adevărat sigilată cu sfoară şi ceară roşie, iar la 24 aprilie, tot prin mijlocirea generalului Sarrail, a fost încredinţat maiorului S. Dilon, probabil căpitanul unui vas militar francez. Într-un final fericit, la 29 aprilie, a fost luat în primire la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. El a propus atunci să-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze „acest preţios trofeu de aici la Iaşi”. Ţara era sub ocupaţia Puterilor Centrale.

icoana-lui-stefan-cu-steagÎn sfârşit, acasă

La 25 martie 1917, generalul Sarrail a comunicat Consulatului General Regal Român de la Salonic: „Am onoarea să vă remit această glorioasă amintire, bucuros că pot răspunde astfel dorinţei unei naţiuni aliate. Primiţi asigurarea înaltei mele consideraţii şi celor mai bune sentimente”.

Despre locul unde s-a aflat steagul în perioada scursă până la sfârşitul războiului nu avem ştiri. Mult după aceasta, la 20 noiembrie 1919, Dimitrie Onciul, directorul Arhivelor Statului, întreba MAS unde se află drapelul, iar la 6 decembrie, ministrul nostru la Paris, Raoul Bossy, menţiona că obiectul a fost încredinţat curierului Koslinsky, de la Corpul II Armată. Dar, ajuns la Bucureşti, curierul nu l-a dus la MAS, ci la Ministerul de Război, aşa cum informa, la 26 decembrie 1919, şeful de cabinet de la Secretariatul General, lt.-col. Skelety. În cele din urmă, la 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul ştefanian a fost înaintat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar, unde şi-a găsit, în sfârşit, locul.

Omagiu celor care au făcut posibilă aducerea steagului

În prezent, această nepreţuită relicvă a unui trecut de luptă şi de credinţă strămoşească, rămasă de la viteazul apărător al Creştinătăţii Ştefan cel Mare şi Sfânt, se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie, după ce, până în 1970, a fost expus la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti. A părăsit muzeul găzduit în fostul Palat al Poştei doar de trei ori, fiind expus la Muzeul Metropolitan din New York, apoi la Londra, pentru ca, în aprilie-mai 2009, să ajungă la Muzeul de Istorie din Suceava.

Se cuvine în final să omagiem ataşamentul pentru un simbol de luptă şi un simbol ortodox al călugărilor de la Zografu, care nu l-au înstrăinat, deşi sigur aveau nevoie de bani, apoi râvna consulului G.C. Ionescu, care a depus toate eforturile pentru a-l vedea în ţară şi limpezimea gândirii lui Ionel Brătianu. Deloc de neglijat a fost aportul generalului francez Maurice Sarrail. Ce-a fost acesta, decât un binefăcător de care istoria noastră a dus lipsă de atâtea ori!

Florin Şinca

Sursa: Ziarul Lumina

Zografu. Katholikon (3)

Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Muntele Athos

„Din câte s-au spus de către oamenii care merită să fie apreciaţi – zicea Părintele Iachint al Putnei –, Ştefan cel Mare a creat o epocă pentru întreaga Europă. A creat valori şi a ştiut să apere valori. De aceea poporul nostru, încă de pe vremea sa şi mai târziu, l-a numit mare şi sfânt„.

Împlinirea a 500 de ani de la strămutarea la veşnicele locaşuri a marelui voievod constituie pentru orice român ce gândeşte şi simte româneşte un prilej binecuvântat de a medita asupra rolului providenţial determinant pe care l-a jucat Ştefan cel Mare şi Sfânt – acest atlet al lui Hristos, în salvarea Ortodoxiei în general, dar şi a celei româneşti şi athonite în special.

Ilustrul bizantinolog rus arhimandritul Porfirie Uspensky afirma pe bună dreptate că „nici un popor nu a copleşit Muntele Athos cu atâtea binefaceri ca poporul român”.

Sfântul voievod moldovean a creat valori nu numai în Moldova, Muntenia şi Transilvania, ci şi la Athos, şi nu a apărat valori numai în Moldova, Muntenia şi Transilvania, ci şi la Athos. Nu avem date sigure dacă voievodul Ştefan a fost sau nu la Athos, deşi s-au vehiculat afirmaţii cum că anii de pribegie care s-au scurs între uciderea tatălui său şi urcarea sa pe tron i-ar fi petrecut la Mănăstirea Vatopedi din „Grădina Maicii Domnului”. Dacă a fost sau nu la Sfântul Munte, cert este că voievodul a înţeles Athosul ca pe o nouă Tebaidă, ca pe un minunat focar al monahismului răsăritean, ca pe o bijuterie a creştinătăţii răsăritene, ca pe un bastion al Ortodoxiei, ca pe o perlă a monahismului oriental, ca pe o sfântă oază mereu înverzită a vieţii celei după Dumnezeu, ca pe un febril atelier de virtuţi, ca pe o mare bibliotecă mondială, ca pe o adevărată cetate a culturii teologice ortodoxe universale, ca pe un centru mistic, dogmatic şi liturgic al Ortodoxiei soborniceşti, ca pe o citadelă a monahismului şi a spiritualităţii ortodoxe şi nu în cele din urmă ca pe o cetate duhovnicească zidită pe piatră, şi de aceea inexpugnabilă: pe stânca duhului ortodox, pe Piatra-Hristos, care nu încetează să fascineze şi să intrige totodată.

Numeroasele ctitorii şi danii pe care Ştefan cel Mare le-a făcut la Muntele cel cu nume sfânt dovedesc atât adânca sa evlavie faţă de această Meccă a Ortodoxiei, cât şi mărinimia sufletului ce astăzi este în mâna lui Dumnezeu.

A zidit la Muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult ca în ţara sa Moldova.

Mănăstirea Zografu poartă pecetea marelui voievod moldovean, reprezentand cea mai mare ctitorie românească din Athos, cunoscută în documentele vremii ca mănăstirea domniei mele. Ajungând în ruină în secolul XV, a fost rectitorită de către domnul Moldovei aproape integral între anii 1466-1502, astăzi fiind numărată a noua în ierarhia mănăstirilor athonite. Mai înainte de el, bunicul său Alexandru cel Bun dădea ajutor anual mănăstirii câte 3000 aspri de argint (1429). A dat şi venitul câtorva metoace spre întreţinere, printre care şi cel al Mănăstirii Căpriana. Între 1466-1471, dreptmăritorul voievod donează mari sume de bani pentru înnoirea bisericii şi a bolniţei. În 1475, marele domnitor zideşte pe malul de sud-vest al mării arsanaua mănăstirii, adică turnul şi portul pentru corăbii cu o pisanie care consemnează numele său. În 1495, reconstruieşte din piatră corpul chiliilor, trapeza şi zidul de incintă. În anul 1502 zideşte din nou biserica mare închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi o pictează în frescă. Pe lângă acestea, el îi dădea şi un ajutor anual în bani de aur şi argint, fie galbeni ungureşti, fie aspri de argint. Iată cum scrie obştii mănăstirii Zografu, făgăduind să-i dea în fiecare an câte 100 de ducaţi ungureşti pentru mântuirea sufletului său, pentru sănătatea sa trupească şi pentru sufletul părinţilor săi: „Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, Cunoscătorul de inimi şi Ochiul cel ce vede toate, Sfânta Mănăstire şi Biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toţi fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să ţie şi să împlinească acest aşezământ, după rânduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum o vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezamântul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri, dăruiţi de Dumnezeu: Alexandru şi Elena, şi să stea în sfântul pomelnic cum este scris. Şi iarăşi până când va fi mila lui Dumnezeu Atotţiitorul asupra noastră şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, Sfânta Biserică să ne cânte sâmbăta seara paraclis şi duminică la prânz să se dea băutură. Marţea să ni se cânte Liturghie şi la prânz să se dea băutură; şi să se pomenească în fiecare zi la vecernie şi la pavecerniţă şi la miezul nopţii şi la utrenie şi la Liturghie şi la Sfânta Proscomidie şi unde este obiceiul Sfintei şi Dumnezeieştii Biserici. Aceasta să ni se facă cât vom fi în viaţă.

Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cânte sfântul parastas în sobor şi apoi slujbele de a treia zi, şi asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi şi la jumătate de an şi iarăşi la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cânte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara parastas şi colivă şi băutură, iar dimineaţa la Sfânta Liturghie şi colivă şi iarăşi la prânz băutură, spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămână aşa cât va dăinui Sfânta Mănăstire”.

În 1492, marele Ştefan trimite Mănăstirii Zografu un Apostol şi un Tetraevanghel, pe cel din urmă aflându-se următoarea inscripţie: „Cu bunăvoinţa Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-a început şi s-a scris şi s-a legat, şi s-a săvârşit acest Tetraevanghel cu porunca binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Io Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, şi l-a dat la Sfântul Munte la Zograf, unde este casa Sfântului Mare Mucenic şi purtător de biruinţe Gheorghe, pentru sufletul său, pentru răposaţii părinţii lui, în al 36-lea an al domniei lui şi cu truda mult păcătosului diacon Teodor şi s-a scris în Mănăstirea Neamţu în anul 7000 (1442), luna iunie, 26 zile”.

În anul 1484, Ştefan cel Mare şi Sfânt donează aceleiaşi mănăstiri o icoană a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, ferecată mai apoi (1838) în argint aurit în Rusia. În anul 1502, voievodul dăruieşte ctitoriei sale de la Athos o icoană de mărime mijlocie cu Sf. Gheorghe pe care o purta cu sine în războaie şi care astăzi se află în tronul împărătesc din stânga naosului bisericii mari. Împreună cu ea dăruia şi steagul de luptă al Moldovei cusut cu fir de aur şi argint care are pe o parte icoana Sf. Gheorghe şi pe cealaltă stema ţării.

Actuala pictură a bisericii datează din anul 1817. În exonarthex se află un tablou votiv în care alături de împăraţii bizantini Andronic şi Ioan şi de regii Serbiei se află pictaţi Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Vasile Lupu şi Antioh Cantemir. Sfântul Ştefan este reprezentat cu barbă, cu coroană pe cap şi în hlamidă de culoare bej cu flori albe.

De la arsana până la mănăstire, cale de 5 km, se întinde un drum de car pietruit pe cant în stil roman de zidarii domnului moldovean. Este singurul drum vechi pietruit şi cel mai bine păstrat până astăzi în Athos.

Astăzi Mănăstirea Zografu este chinovie bulgărească. Biblioteca conţine 388 de manuscrise în slavonă şi 126 în limba greacă, din care 26 pe pergament. Mai are peste 10 000 de cărţi tipărite, printre care şi în limba romană cu caractere chirilice şi multe documente vechi ce-şi aşteaptă cercetătorii.

O altă mănăstire aghiorită ce s-a bucurat de mila domnului moldovean este Mănăstirea Grigoriu. Înfiinţată în prima jumătate a secolului XIV de către cuviosul de origine sârbă, omonim cu stareţul său – Sfântul Grigorie Sinaitul, astăzi este a 17-a în ierarhia lavrelor athonite. Spre sfârşitul secolului XV a fost distrusă şi jefuită de piraţi, iar călugării trecuţi prin ascuţişul sabiei. Mila Sfântului Ştefan se revarsă spre această mănăstire în 1497, când zideşte din temelii biserica şi întreaga incintă, devenind astfel al doilea ctitor al ei. În anul 1500 el dă acestei mănăstiri 24 000 de aspri pentru cumpărarea unui metoc, iar în 1502 îi face reparaţii generale. Demn de menţionat este şi faptul că printr-un act datat 10 iunie 1513, Epistasia Muntelui Athos confirmă Mănăstirii Grigoriu refacerea ei din temelie, după distrugerea de otomani, de către Ştefan cel Mare şi Sfânt, domnul Moldovei, care i-a acordat şi o danie de 4000 aspri.

Daniile ştefaniene sunt continuate de succesorii săi în tron: Bogdan cel Orb, Ştefăniţă-Vodă (1517) şi Alexandru Lăpuşneanu (1553).

În prezent, în Mănăstirea Grigoriu, se află încă în stare de funcţionare două corpuri de chilii din partea de sud şi est şi turnul-clopotniţă, construite de Ştefan cel Mare, aşa cum reiese din cele două inscripţii originale fixate în zid.

Pe lângă daniile în bani, acestei mănăstiri i-au fost donate şi obiecte de cult. Asfel, Maria de Mangop (Paleologhina), soţia domnului Ştefan, dăruieşte mănăstirii o icoană mijlocie a Maicii Domnului „Pantanassa” („Atotîmpărăteasa”), „Odighitria” („Îndrumătoarea”) sau Paleologhina (a doua jumătate a secolului XV). Icoana este fixată astăzi într-un proschinitar de lemn în partea dreaptă a pronaosului şi este considerată miraculoasă, deoarece a rămas nearsă în toate incendiile care au mistuit mănăstirea. Îmbrăcată în argint, icoana poartă în partea de jos o inscripţie ce aminteşte actul de danie al soţiei dreptmăritorului voievod – Maria de Mangop, „doamna Moldovei”.Tot ea a dăruit mănăstirii două poale de icoane brodate în secolul XV într-un atelier din Moldova.

Alte obiecte de cult (cruci) provenite din Ţările Române au fost aduse de schevofilaxul Ioachim cu ocazia călătoriei pe care a întreprins-o la Bucureşti în 1776.

Unii afirmă că două icoane de mare preţ – Maica Domnului Alăptătoarea şi icoana miraculoasă a Sf. Ierarh Nicolae – patronul mănăstirii, ar fi fost dăruite de fiul domnului Ştefan – Bogdan al III-lea.

Printre donatorii care au sprijinit Marea Mănăstire Vatopedi – a doua în ordine ierarhică după Marea Lavră, se află şi Ştefan cel Mare şi Sfânt (1472-1496). El a zidit pirgul (turnul de apărare) şi arsanaua cu biserica de pe malul mării. Pe zidul acestei construcţii din piatră cu trei etaje se observă până astăzi un tablou votiv săpat în marmură şi o inscripţie în limba greacă. Tabloul îl reprezintă pe Ştefan cel Mare încoronat închinând Maicii Domnului cu Pruncul în braţe o bisericuţă. În partea de jos se observă stema Moldovei, capul de zimbru, şi anul 1496.

De atenţia şi mila ştefaniană s-a bucurat şi o altă vatră a Ortodoxiei de la Athos – Mănăstirea Constamonitu, căreia Sf. Ştefan îi trimitea anual, începând din anul 1493 cate 5 500 aspri de argint pentru întreţinere şi reparaţii. Aplecarea marelui voievod spre această mănăstire închinată Sfântului Arhidiacon Ştefan – a cărui mână dreaptă şi icoană miraculoasă se află aici, este lesne de înţeles dacă ne gândim la evlavia pe care o nutrea voievodul faţă de sfântul său omonim. Astăzi mănăstirea este a douăzecea în ierarhia lavrelor athonite.

Probabil că aceeaşi strânsă legătură duhovnicească şi aceeaşi evlavie pe care le nutrea către sfântul său ocrotitor – Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, îl vor îndemna pe marele Ştefan să îşi îndrepte privirea cu danii spre Mănăstirea Xenofont (a 16-a lavră athonită) în anul 1475, mănăstire închinată Sf. Gheorghe – patronul militar al Moldovei, a cărui mână se păstrează aici. Tot aici se păstrează şi capul Sf. Arhidiacon Ştefan.

Mănăstirea Sf. Pantelimon sau Russikon a fost ajutată cu danii româneşti în secolele XV-XIX de nenumăraţi domni români, între care se distinge Dreptmăritorul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, care începând cu anul 1502 dădea anual mănăstirii 4 000 aspri.

Dintre obiectele de cult de epocă ştefaniană păstrate aici amintim un văl liturgic realizat într-un atelier din Moldova, pe la sfârşitul secolului XV. Este o broderie pe mătase, cu fir de aur şi argint, reprezentând scena „Împărtăşirea Apostolilor”.

Biblioteca mănăstirii conţine 1920 de manuscrise, din care 1320 în limba greacă, 600 în slavonă şi aproximativ 25 000 de cărţi tipărite. Se păstrează şi numeroase dosare de arhivă veche, codici de pergament şi acte de danie dintre care multe sunt şi româneşti.

Numele voievodului moldovean se leagă şi de Mănăstirea Sf. Pavel prin faptul că Sf. Ştefan construieşte aici un aghiazmatar în 1472, iar între anii 1497-1500 renovează biserica şi construieşte un apeduct. Mănăstirea este închinată Sf. Mare Mucenic Gheorghe – patronul militar al Moldovei. Astăzi ocupă locul al 14-lea în ierarhia mănăstirilor aghiorite.

Biblioteca mănăstirii deţine 10 000 cărţi, 494 manuscrise şi numeroase documente vechi de danie dintre care unele sunt româneşti.

Acestea ar fi în mare valorile ştiute pe care le-a creat marele Ştefan la Athos şi care au fost salvate până astăzi. Şi dacă Muntele cel cu nume sfânt a fost, este şi va fi considerat de către întreaga Ortodoxie şi nu numai, ca

o minune şi răscruce a Orientului creştin, republică monastică, focar de spiritualitate şi cultură bizantină şi postbizantină, conservator scrupulos al comorilor spirituale ale Balcanilor, având virtuţile impuse de asumarea păstrării lor, simbol monumental al unui univers spiritual şi artistic, a cărui pătrundere cere răbdare şi înţelegere, podoabă aleasă a Răsăritului, o expresie vie a unităţii panortodoxe, cetate mondială unică a creştinismului ortodox, Taborul Ortodoxiei bimilenare, promontoriul Europei creştine, farul mai mult decât milenar al Ortodoxiei, atracţia creştinilor, mana lumii, muntele rugăciunii inimii, Muntele Sion al Ortodoxiei, foişor permanent al Sfintei Cincizecimi, fără îndoială că valorile mai sus menţionate pe care Ştefan le-a creat şi le-a salvat la Athos, ne îndreptăţesc să-l considerăm pe acesta ctitor de seamă şi salvator providenţial al Muntelui cu nume sfânt.

Fost-a acest studiu o smerită încercare de a arunca o punte de lumină asupra raporturilor istorice, culturale şi spirituale dintre Ţările Române şi Sfântul Munte în speranţa unei reconsiderări benefice a lor spre o îmbogăţire spirituală reciprocă.

Leontie ieromonahul

Bibliografie:

Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Ed. MMB, Iaşi, 1994, pp.126-133;

Arhim. Ioannikios, Patericul Athonit, Ed. „Bunavestire”, Bacău, 2000, pp. 491-520;

Sfinţi români din Bucovina, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1992, pp. 9-22 şi 36-50;

Părintele Iachint al Putnei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2000, pp. 32-43;

Muntele Athos – darul monahismului ortodox, Ed. Paideia, Buc., 2000, pp. 45-109;

Mircea Motrici, 7 zile în Athos, Ed. Muşatinii, Suceava, 1998, pp. 28-31 şi 92-93;

Protos. Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Locurile Sfinte, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1992, pp. 349-524.

Sursa: Revista Rost, august 2004