Arhive blog

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul va fi înscris în calendarul Bisericii Ortodoxe Române începând cu 2016

ic-noua-cuv-paisie

În zilele de 3 şi 4 iunie 2015, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-au desfăşurat lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în şedinţă de lucru la Reşedinţa patriarhală.

Dintre hotărârile adoptate menţionăm:

 –         Înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2016, a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, canonizat de Patriarhia Ecumenică în luna ianuarie a anului 2015, cu ziua de pomenire la 12 iulie!

Sursa: basilica

Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul [de vânzare și la comandă]

icoana Paisie Aghioritul

Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul
Pictură în tempera cu pigmeți și ou, pe blat de lemn și cu foiță de aur.
Dimensiunile 14 x 17 cm.
Preț 200 ron (prețul nu include și cheltuielile cu expediția icoanei prin curier). Livrare personală în Pitești. Cei interesați să comande o icoană asemănătoare sau cu oricare alt Sfânt să scrie mail la adresa pridvor@yahoo.com .

Athanasie Rakovalis: Conferință despre Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, la București – 5 martie 2015

conferinta-athanasie-rakovalis-bucuresti

Conferință despre Sfântul Paisie Aghioritul – 5 martie 2015 – cu Athanasie Rakovalis autorul cărților „Părintele Paisie mi-a spus” și „Marii inițiati ai Indiei și Părintele Paisie” (scrisă sub pseudonimul Dyonysios Farasiotis) și Pr. drd. Petru Sidoreac, administratorul paginii http://www.comuniuneortodoxa.ro/ .

Mărturii despre Cuviosul Paisie Aghioritul (video)

Mărturii despre Cuviosul Paisie Aghioritul în cadrul Conferinței dedicată Cuviosului Paisie Aghioritul, Serile Doxologia (11 noiembrie 2014). Invitați Georgios Mantzaridis și Ierom. Athanasie Simonopetritul. După vizionarea unui clip, puteți viziona altele de pe banda din dreapta.

Viața Cuviosului Paisie Aghioritul (documentar rusesc subtitrat în limba română)

Partea I. Nașterea. Copilăria. Tinerețea.

Partea II. Începutul căii monahale.

Partea III. Pustnicul din Sinai

Partea IV. Întoarcerea în Muntele Athos

Partea V: Chilia Panaguda

Partea VI: Ultimii ani din viața pământească

Denumire originală: Paisie Aghioritul (Паисий Святогорец)
Anul apariției: 2012
Genul: Documentar
Țara apariției: Rusia
Regizor: Alexandr Cuprin

chrismon

Reamintim tuturor că pe data de 13 ianuarie 2015: Cuviosul Paisie (Eznepidis) Aghioritul a fost trecut oficial în rândul Sfinților Cuvioși ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică

27 februarie – 2 martie 2015: Pelerinaj în Grecia de „Duminica Ortodoxiei” în Corfu la Sfânta Teodora, Împărăteasa Bizanţului – Apărătoarea Ortodoxiei, la Sfântul Ierarh Spiridon, în Tesalonic la Sfinţii Dimitrie – Izvorâtorul de mir, Grigorie Palama, Vasile cel Nou, Teodora şi David, la Suroti la Sfinţii Paisie Aghioritul şi Arsenie Capadocianul, 190 euro

suroti

27 februarie – 2 martie 2015: Pelerinaj în Grecia de „Duminica Ortodoxiei” în Corfu la Sfânta Teodora, Împărăteasa Bizanţului – Apărătoarea Ortodoxiei, la Sfântul Ierarh Spiridon, în Tesalonic la Sfinţii Dimitrie – Izvorâtorul de mir, Grigorie Palama, Vasile cel Nou, Teodora şi David, la Suroti la Sfinţii Paisie Aghioritul şi Arsenie Capadocianul

-pelerinajul se adresează barbaților și femeilor deopotrivă-

VINERI, 27 FEBRUARIE (ZIUA 1): BUCUREȘTI – RUSE – KULATA – TESALONIC

*Plecarea va avea loc vineri 27 februarie 2015 de la Universitate la ora 5.30 (în fața Teatrului Național).

TESALONIC

  • Catedrala Sfântul Dimitrie – închinare la moaștele Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir, Sfîntei Anisia şi Sfântului Grigore Kalavritul;
  • Tur de oraş: Agora romană, Piaţa Aristotelis, Turnul Alb, Arcul de Trimf, Rotonda Sfântul Gheorghe.

Cazare şi mic dejun la hotel în camere cu 2 şi 3 paturi.

SÂMBĂTĂ, 28 FEBRUARIE (ZIUA 2): TESALONIC – SUROTI – CORFU

TESALONIC

  • Catedrala Mitropolitană – cu moaștele Sfântului Grigorie Palama;
  • Biserica Sfânta Sofia – cu moaștele Sfântului Vasile cel Nou;
  • Biserica Sfânta Teodora – cu moaștele Sfintei Teodora (prăznuită pe 3 august) și Cuviosul David;

SUROTI

  • Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul – închinare la la mormântul Sfântului Paisie Aghioritul şi la moaștele Sfântului Arsenie Capadocianul.

*Deplasare spre Igoumenitsa și traversare cu feribotul în Insula Corfu;

CORFU

  • Mănăstirea Sfintei Mucenițe Paraskevi – închinare la moaștele (mâna) Sfintei Mucenițe Paraskevi;

Cazare și mic dejun la hotel în camere cu 2 și 3 paturi

DUMINICA, 1 MARTIE (ZIUA 3): CORFU – TESALONIC – „DUMINICA ORTODOXIEI”

CORFU

  • Catedrala Mitropolitană – închinare la moaștele Sfintei Impărătese Teodora a II-a – Apărătoarea Ortodoxiei, participare la Sfânta Liturghie şi la procesiunea închinată Sfintei Împărătese Teodora în Duminica Ortodoxiei
  • Biserica Sfântul Spiridon – închinare la moaştele Sfântului Ierarh Spiridon;

*Traversare cu feribotul din Corfu spre Igoumenitsa;
** Deplasare spre Tesalonic

TESALONIC

Cazare și mic dejun la hotel în camere cu 2 și 3 paturi.

LUNI, 2 MARTIE (ZIUA 4): TESALONIC – RILA – BUCURESTI

RILA

  • Mănăstirea Rila – închinare la moaștele Sfântului Ioan de Rila.

Tarif: 190 EURO – pentru grup mai mare de 40 de persoane,
pentru grup mai mic se platește un supliment de 20 de euro

Tariful include:

  • -transport cu autocarul clasificat;
  • 3 nopți cazare la hotel în camera duble sau triple;
  • 3 mic dejun;
  • 2 traversări cu feribotul;
  • însoțitor teolog din partea agentiei;

Tariful nu include:

  • asigurarea de calatorie ( 30 lei)

Acte necesare: Carte de identitate sau pașaport în termen de valabilitate de 6 luni.

Înscrieri şi orice alte detalii la tel: 0740.050.735 sau mail: pridvor@yahoo.com

Pelerinajul este organizat de o Agenție de pelerinaje!

Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi! Doamne, ajută!

 

Sfântul Paisie Aghioritul, o biografie chronologică de George Crasnean

Agios Paiisos o'Agioreitis

Sfântul Paisie Aghioritul
(Γέροντας Παΐσιος ο Αγιορείτης)

George Crasnean

Patriarhul ecumenic Bartolomeu şi Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă ordinară marţi, 31 decembrie 2014/13 ianuarie 2015, a aprobat referatul Comisiei Canonice şi a trecut în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe pe cuviosul Paisie Aghioritul – Arsenios Eznepidis pe numele său de mirean (25 iulie 1924–12 iulie 1994).

1924 – la 25 iulie (la Adormirea Sfintei Ana) se naşte în Farasa Cappadociei, Arsenios, fiul lui Prodromou Theodosiou şi al Evlampiei Eznepidis (cuvânt care înseamnă „străin”), unul din cei opt copii rămaşi în viaţă (două fete, Ekaterini şi Sotiria au murit de mici) ai acestei familii dreptcredincioase: Zoe, Maria, Rafail, Amalia, Haralambie, Arsenie (Paisie), Christina şi Luca. Mama sa era din neamul Frangopoulos şi era înrudită cu sfântul Arsenie Cappadocianul.

1924 – la 7 august, cu o săptămână mai ’nainte ca farasioţii să plece către Ellada (în schimbul de populaţii dintre Grecia şi Turcia – conform tratatului de la Lausanne), micul Arsenios este botezat de sfântul Arsenie Cappadocianul.

1924 – la cinci săptămâni după botez (14 septembrie), Arsenios, împreună cu familia şi ceilalţi farasioţi ajung în Pireu şi de acolo în Kerkyra (Corfu). După cum proorocise, la patruzeci de zile după strămutarea în Grecia, sfântul Arsenie a trecut la Domnul.

pr-paisie1925 – familia Eznepidis se mută în Igoumenitsa, iar mai apoi în Konitsa (din Epir). Aici avea să’şi facă şcoala primară micul Arsenie care, din pruncie umbla mereu cu o hârtie după el pe care îşi însemna toate minunile făptuite de marele Arsenie, sfântul cappadocian. Tot într’această vreme, după isprăvirea claselor primare, deprinde şi meşteşugul tâmplăriei.

1945–1949 – se înrolează în armată şi activează ca operator radio în războiul civil grec. Mai târziu avea să i se spună că a fost „operatorul radio al lui Dumnezeu”.

1950 – Arsenios intră pentru prima oară în Sfântul Munte.

1951 – revine acasă la rugămintea tatălui său.

1953 – intră în obştea mănăstirii Esfigmenou.

1954 – Arsenios capătă numele de Averkios, ca rasofor athonit.

1956 – mai mult de nevoie, Averkios se mută la mănăstirea Filotheou, unde intră sub oblăduirea bătrânului Simeon – la sfatul unchiului său, care era monah în această mănăstire.

1957 pe 3 martie primeşte schima mică şi numele de Paisios – în cinstea mitropolitului Paisie al II-lea de Caesarea, compatriotul său.

1958–1962 – se mută la mănăstirea „Nașterii Maicii Domnului” Stomio, din Konitsa şi îi ajută pe farasioţi să lupte împotriva prozelitismului protestant (acesta a fost şi motivul pentru care a ieşit din Athos).

1962–1964 – pleacă în peninsula Sinai şi vieţuieşte la chilia sfinţilor Galaction şi Epistimi. Beduinii s’au folosit mult de el în acest răstimp – atât duhovniceşte cât şi material – căci părintele îşi folosea banii obţinuţi pe rucodelie ca să le cumpere acestora mâncare.

1964 – pater Paisios revine în Athos şi se stabileşte la chilia „Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil”, a mănăstirii Iviron.

1966 – la 11 ianuarie primeşte schima mare de la duhovnicul său, gheronda Tikhon (+1969) – care se nevoia la chilia „Sfânta Cruce”, a mănăstirii Stavronikita.

pr-paisie21967 – se mută la chilia Marii Lavre „Sfântul Ipatie” din Katounakia, după ce stă o vreme îndelungată în spitalul Papanikolau – unde i s’a extirpat o parte dintr’un plămân din cauza unei bronşectazii (o dilataţie a bronhiilor). Aici a început prietenia cu viitoarele maici de la Souroti care i’au donat sânge ca să’l salveze din boală, iar el mai apoi, a făcut tot ce a putut ca să le ajute să’şi construiască mănăstirea.

1968 – vine în mănăstirea Stavronikita şi va ajuta la refacerea obştii şi la trecerea de la viaţa idioritmică la cea chinovială.

1969–1979 – din martie, după moartea duhovnicului său, se mută – pentru zece ani – la chilia acestuia, „Sfânta Cruce”.

1979–1993 – gheron Paisios se mută la chilia „Naşterii Maicii Domnului” Panagouda (foto jos), de pe teritoriul Kutlumuşului – locul unde aveau să primească mângâiere sufletească mii de suflete care au trecut pe acolo…

1988 – începând cu acest an sănătatea părintelui Paisie e tot mai precară – datorită hemoragiilor, problemelor de respiraţie şi a unei hernii.

1993 – pe 4 noiembrie/22 octombrie părăseşte pentru ultima oară Sfântul Munte, după ce în ultimile săptămâni căzuse de mai multe ori în inconştienţă.

1994 – la 4 februarie este operat de cancer la colon la spitalul Theagnio din Salonic şi după zece zile este externat către mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul”, de la Souroti.

1994 – marţi, 12 iulie, la orele 11 din noapte, cuviosul părinte Paisie Aghioritul trece la cele veşnice şi este înmormântat la mănăstirea din Suroti. Cu o zi mai înainte s’a împărtăşit pentru ultima oară…

2014/2015 – după douăzeci de ani, tot într’o zi de marţi – 13 ianuarie 2015/31 decembrie 2014 – Patriarhia Ecumenică de Constantinopol îl canonizează pe cuviosul Arsenios Eznepidis sub numele de Sfântul Paisie Aghioritul.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

chrismon

7 ziceri ale Sfântului Paisie Aghioritul

paisios1aDepărtarea omului de Dumnezeu este iad.

Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înşelaţi.

Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu doar să nu păcătuiască.

Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de psihiatrie.

Bucuria dumnezeiască vine doar atunci când dăruieşti.

Nedrepţii se nedreptăţesc veşnic, în timp ce aceia care primesc cu bucurie nedreptatea sunt îndreptăţiţi veşnic.

Dumnezeu ee îngrijeşte de noi, mai întâi, pentru viaţa cealaltă şi abia după aceea, pentru aceasta.

Apărut în Lumea monahilor 91/20 ianuarie 2015. Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Panaguda (1)

Celebrarea canonizării Cuviosului Paisie Aghioritul la Lamia, Grecia [foto]

Această prezentare necesită JavaScript.

Decizia Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice cu privire la canonizarea Cuviosului Părinte Paisie Aghioritul, a fost primită de către reprezentanții clerului, obștile monahale și populația Ftiotidei, în vesele bătăi de clopote ale bisericilor și mănăstirilor.

O icoană mare a Sfântului Părinte Paisie a fost adusă spre închinare, în biserica mitropolitană ”Buna Vestire” din Lamia, fiind săvârșită o slujbă de mulțumire de către Înaltpreasfințitul Mitropolit Nicolae al Ftiotidei, în prezența reprezentanților clerului din Lamia si a mulțimilor de credincioși. Exprimandu-și mulțumirea față de hotărârea Patriarhiei Ecumenice, Înaltpreasfințitul a subliniat faptul că Sfântul Paisie a fost un mare binefăcător, întărindu-i pe oameni prin rugăciunea sa, prin dragostea sa și nenumăratele minuni.

Regiunea Ftiotidei a cunoscut marea binecuvântare de a-l avea pe Părintele Paisie în orașul Makrokomi, în calitate de soldat în perioada dificilă a războiului civil, având acum marea bucurie de a-l număra pe noul sfânt al Bisericii noastre în ceata sfinților din Ftiotida.

13 ianuarie 2015
Traducere şi adaptare după
romfea.gr
pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu

13 ianuarie 2015: Cuviosul Paisie (Eznepidis) Aghioritul a fost trecut oficial în rândul Sfinților Cuvioși ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică

paisios2323

Sfântul Sinod, sub președinția Sanctității Sale, s-a întrunit în ședință ordinară astăzi, marți, 13 ianuarie 2015, pentru a dezbate temele înscrise pe ordinea de zi. În timpul ei, Sfântul Sinod : a) aprobând, în unanimitate, referatul Comisiei Canonice, a înscris în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe pe monahul Paisie Aghioritul și b) la propunerea Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, prin vot canonic, a ales, în unanimitate, pe Preacuviosul Arhimandrit Irineu Avramidis, slujitor în Paris, Episcop-Vicar al Înaltpreasfințitului Emanuil, Mitropolitul Franței, cu titulatura strălucitei Episcopii de altădată Regius.

Patriarhia Ecumenică, 13 ianuarie 2015.

Secretariatul Sfântului Sinod

Traducere de Pr. drd. Petru Sidoreac după  Fos Fanariou și Romfea.gr

Să avem parte cu toții de rugăciunile sale! Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Reamintim și faptul că, după proslăvirea oficială a Părintele Porfirie Kavsokalivitul, pe data de 27 noiembrie 2013, Patriarhia Ecumenică a anunțat că va fi canonizat întâi Părintele Paisie Aghioritul (fapt întâmplat astăzi, 13 ianuarie 2015,  din mila Domnului), dar că vor urma să fie canonizați și Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă.

Să ne bucurăm! „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui” (Psalmul 67, 36).

Foto (jos): Cuviosul Paisie Aghioritul împreună cu Patriarhul Ecumenic Bartholomeu

patriarxispaisios

A trecut la Domnul Rafail, fratele Cuviosului Paisie Aghioritul

Rafail Eznepidis

Pr. Petru Sidoreac

În data de 26 decembrie 2014, a doua zi de Crăciun, clopotele din Konița, Grecia anunțau plecarea la Domnul a lui Rafail Eznepidis, fratele cel mai mare al Cuviosului Paisie Aghioritul. Cu vârsta atingând aproape un secol (mai exact 96 de ani), Rafail era ultimul membru al familiei și un simbol pentru cel care, trecând pragul casei lor părintești din Konița, încerca să pătrundă în trecutul familiei marelui ascet athonit.

Am avut bucuria să-l întâlnesc în ianuarie 2009. Am mers la el acasă, împreună cu P. Cuv. Arhim. Theoklitos Bolkas, starețul Mănăstirii ”Sf. Arsenie Capadocianul” din Halkidiki, Grecia, și cu alți cunoscuți de-ai familiei Cuviosului Paisie Aghioritul. Eram prezenți în Konița cu ocazia Parastasului de 40 de zile săvârșit pentru sora acestuia, Hristina. Aceasta fusese penultima petală dintr-o floare rară numită familia Eznepidis.

Îmi amintesc că Rafail, în ciuda vârstei înaintate, nu-și pierduse umorul. La întrebarea mea câți ani are, mi-a răspuns: ”Nouă și trei”, adică 93 de ani. O altă întrebare l-a făcut să se întoarcă în timp cu aproximativ 75 de ani: de ce ascundea cărțile micuțului său frate Arsenie (viitorul Paisie Aghioritul) și nu-l lăsa să citească? Răspunsul său mi-a confirmat detaliile prezentate în cartea ”Viața Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisă de Ieromonahul Isaac: trebuia ca Arsenie să-și pregătească mai întâi temele pentru școală, după aceea să se preocupe de lectura duhovnicească!

Rafail-Eznepidis-350Mai multe mărturii din trecut mi-a oferit soția bătrânului Rafail, care, de altfel, se afla într-o stare a sănătății mult mai bună.

Pentru mine, vizita în casa părintească a Cuviosului Paisie și întâlnirea acolo cu ultimul său frate în viață au însemnat o adevărată binecuvântare care nu se poate șterge niciodată din memorie. Pentru că am fost ACOLO, printre EI, cei care i-au fost rudele cele mai apropiate, atât de iubite, dar și atât de jertfelnic evitate de marele ascet contemporan, care, odată cu canonizarea sa, va da o și mai mare greutate numelui de Eznepidis.

 chrismon

Vă prezentăm mai jos câteva date din istoria binecuvântată a familiei Cuviosului Paisie Aghioritul, cu directă trimitere la Rafail, pentru care ne rugăm ca Domnul să-l odihnească alături de sfântul său frate. [1]

 La început numele lor de familie era Hagidighenis. După aceea au fost siliți de împrejurări să ia ca nume de familie numele străbunicului Starețului, care se numea Teodosie. Așadar tatăl lui se numea la început Prodromu Teodosiu. Însă, deoarece era urmărit de către turci, și-a schimbat din nou numele de familie în Eznepidis, care înseamnă ”străin”.

Prodromu era urmaș al unei familii înstărite din Farasa, care erau conducătorii satului de multe generații. El a îndeplinit această funcție câteva decenii, deoarece avea darul bunei ocârmuiri. Mama Starețului se numea Evloghia [2]. Se trăgea din neamul Frangopulos și era rudă cu Sfântul Arsenie. Era înțeleaptă, harnică, foarte evlavioasă și fusese crescută sub povățuirea Cuviosului Arsenie. Pe frumoasa tânără Evloghia au căsătorit-o părinții ei de la vârsta de cincisprezece ani cu Prodromu Eznepidis.

paisios2323Aceste binecuvântate suflete, Prodromu și Evloghia, au dobândit zece copii. Primii doi, Ecaterina și Sotiria, au murit de mici. Atunci când Cuviosul Arsenie l-a botezat pe cel de-al treilea copil, a spus să-l numească Zoe (adică viață) și de atunci toți copiii au rămas în viață. Numele lor, în ordinea vârstei, sunt: Zoe, Maria, Rafail, Amalia, Haralambie, Arsenie (Starețul Paisie), Hristina și Luca.

Când (micul Arsenie – n. n.) a învățat să citească bine a găsit o Biblie și a început să citească în fiecare zi din cele patru Evanghelii. Se îndulcea de asemenea și cu citirile din Viețile Sfinților. Adunase o cutie cu vieți de sfinți. Când se întorcea de la școală nu voia nici să mănânce, ci mergea mai întâi și citea din viețile sfinților. Fratele său cel mai mare (Rafail – n. n.), deși era evlavios, i le ascundea, deoarece nu voia ca micul Arsenie să se preocupe cu cele bisericești și astfel să-și neglijeze lecțiile. Arsenie nu spunea nimic. Găsea alte vieți de sfinți și se hrănea duhovnicește. Odată fratele său cel mai mare s-a minunat văzându-l citind viața unui sfânt necunoscut, al cărui nume îl auzea pentru prima dată.

– Unde l-ai aflat și pe acest sfânt? l-a întrebat cu uimire.

[1] Fragmentele sunt preluate din cartea ”Viața Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisă de Ieromonahul Isaac. Editura Evanghelismos, București 2005. Traducerea în limba română a fost realizată de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

[2] În legătură cu numele mamei sale, Starețul a spus că se numea Evloghia și cu acest nume o avea scrisă în pomelnice (diptice), dar în Konița o numeau Evlampia.

Sursa: comuniuneortodoxa.ro

Iași, 11 noiembrie 2014: Conferință dedicată Cuviosului Paisie Aghioritul, în cadrul Serilor Doxologia. Invitați Georgios Mantzaridis și Ierom. Athanasie Simonopetritul

afis_conferinta_sf_paisie_aghioritu_final-01_mic

La acest eveniment, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” îl va aduce în atenția publicului pe Părintele Paisie Aghioritul, prin intermediul a două personalități teologice din spațiul grecesc care l-au cunoscut pe Părintele Paisie: Georgios Mantzaridis și Ierom. Athanasie Simonopetritul. Aceștia vor evoca personalitatea Cuviosului Părinte în cadrul unei conferințe organizate marți, 11 noiembrie a.c.. Evenimentul va avea loc în Aula Magna „Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, începând cu ora 19.00.

Georgios Mantzaridis este profesor emerit la Facultatea de Teologie a Universității „Aristotel” din Tesalonic și autorul unui număr impresionant de lucrări, dintre care unele au fost traduse și la noi: Globalizare și universalitate, Despre îndumnezeire și Morala creștină.

Ierom. Athanasie Simonopetritul este unul dintre cei mai renumiți imnografi ai zilelor noastre, fiind imnograful Patriarhiei de Constantinopol și o personalitate distinsă a Sfântului Munte Athos.

Despre Serile DOXOLOGIA
Serile DOXOLOGIA reprezintă o serie de manifestări culturale, unde, de-a lungul timpului, au fost invitați la Iași: Andrei Pleșu, Marius Iordăchioaia, Grigore Ilisei, Elena Dulgheru, IPS Ilarion Alfeyev, Pr. prof. Andrew Louth, Pr Nicolae Tănase, Costion Nicolescu, Prof. Cornel Constantin Ciomâzgă.

Sursa: Doxologia

120.000 de oameni s-au închinat la mormântul Cuviosului Paisie Aghioritul la a douăzecea prăznuire a adormirii sale (foto/video)

Această prezentare necesită JavaScript.

120.000 de oameni s-au închinat la mormântul Cuviosului Paisie Aghioritul la a douăzecea prăznuire a adormirii sale

Suroti, 14 iulie 2014

În urmă cu 20 de ani (12 iulie 1994), părintele aghiorit Paisie (Eznipidis) a trecut la Domnul. Pe 12-13 iulie 2014, un număr foarte mare de oameni a venit să-l comemoreze pe marele nevoitor al zilelor noastre și să se roage la mormântul acestuia, raportează AgionOros.ru.

Mii de pelerini au așteptat la rînd, ore în șir, pentru a ajunge la mormântul părintelui, a depune flori și a se ruga.

paisie-aghioritul-eleni-dadiLa Mănăstirea „Sf Ioan Teologul și Arsenie Capadocianul”, unde este înmormântat părintele Paisie Aghioritul, s-a săvârșit slujba de pomenire, urmată de Priveghere și Sfânta Liturghie, dimineața devreme. Biserica nu a putut cuprinde miile de închinători, „inclusiv numărul mare de copii” drept pentru care aceștia au fost nevoiți să se roage în curtea mănăstirii.

Conform datelor furnizate de poliție, 50.000 de oameni au participat la slujba de noapte, iar 120.000 de pelerini s-au închinat la mormântul părintelui în toate aceste zile.

Trei zile de evenimente închinate celei de douăzecea pomeniri a Părintelui Paisie aveau să se desfășoare în orașul Konița. La 12 iulie, ora 19.00, la Biserica „Sf. Cosma Etolianul, cel întocmai cu Apostolii”, s-a săvârșit o slujbă arhierească. Utrenia și Sfânta Liturghie au fost programate pentru Duminică, 13 iulie.

Tot în ziua de Duminică, la oficiul primarului, a avut loc conferința internațională „Viața și Învățătura Cuviosului Paisie Aghioritul” iar după conferință a fost difuzat în premieră un nou documentar dedicat părintelui.

Pe 14 iulie, au fost organizate excursii la locurile relaționate cu viața părintelui Paisie, incluzând chilia de la Mănastirea Stomio, Biserica „Sf. Varvara”, ”unde obișnuia să se roage părintele”, și casa în care acesta și-a petrecut copilăria.

Evenimente dedicate părintelui Paisie s-au desfășurat în multe orașe și localități din Grecia. A fost, de asemenea, comemorat în Serbia și în alte țări balcanice, iar în Rusia a fost organizată o conferință internațională cu ocazia prăznuirii celor douăzeci de ani de la binecuvântata adormire a Cuviosului Paisie Aghioritul.

Traducere și adaptate pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu
Sursa: pravoslavie.ru
Vezi și știrea postată în 2012:

gotovaru

Slujba de priveghere pentru Cuviosul Paisie Aghioritul la Suroti (video). Mănăstirea Suroti, 11-12 iulie 2014

Întrucât nu toți credincioșii au binecuvântarea de a ajunge la Mănăstirea Suroti pentru a se închina la moaștele Sf. Arsenie Capadocianul și ale Cuviosului Paisie Aghioritul, prezentăm mai  jos câteva materiale video realizate acolo, cu ocazia slujbei de Priveghere din 11 spre 12 iulie 2014, cu speranța că vor fi de folos tuturor.

Evlavia pe care pelerinii o exprimă  la acest moment de pomenire, dar și  în celelalte zile de peste an,  este fără doar și poate unul din elementele decisive care vor duce la recunoașterea în rândul sfinților a Cuviosului Paisie Aghioritul.

Mulțumim celor care au dat mărturie despre trecerea lor pe la Suroti, precum și celor care vor urmări aceste materiale.
Să avem cu toții binecuvântarea Cuviosului  Paisie Aghioritul!

Pr. drd. Petru Sidoreac
Sursa: comuniuneortodoxa.ro


Șiruri nesfârșite de pelerini


Sărutarea crucii și a lespedei de mormânt


Biserica, clopotnița și mormântul


Mormântul Cuviosului Paisie Aghioritul (1)


IPS Mitropolit Nikodimos al Kassandriei


O altă colimvitră a Siloamului


Interviu Pr. Mihai Călugăru


Interviu grup din Târgoviște


Interviu d-na Aurica Biha

Youtube user Comuniune Ortodoxa

Cap. XII: Despre temperamentul femeilor, despre invidie şi iubirea de sine [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Părintele nostru contemporan, Paisie, a spus odată unor maici:
– Când cineva se fereşte de lucruri deşarte, automat gândurile lui se întorc la Dumnezeu. Este mai uşor pentru femei decât pentru bărbaţi să încerce să-I mulţumească lui Dumnezeu, din cauza inimii lor mai sensibile; bărbaţii sunt mai raţionali. Conduse de sentimente, femeile au mers spre Golgota şi spre Sfântul Mormânt, în timp ce bărbaţii se ascundeau. Dar femeile pot fi în pericol de a se pierde în lucruri mici, zadarnice. Este uşor să-ţi umpli inima cu mici deşertăciuni, astfel încât nu mai rămâne loc pentru Hristos. Este uşor să nu fii satisfăcut cu strictul necesar şi să doreşti în loc lucruri care sunt frumoase, împodobite, plăcute. Astfel ai prefera o mică floare pictată pe un pahar, o faţă de masă brodată, scaune sculptate… În acest fel inima se împrăştie. Nu-ţi irosi inima prosteşte.
– În viaţa lor de toate zilele, femeile iubesc foarte mult micile amănunte, ca de altfel şi în viaţa duhovnicească. Dar irosindu-şi energiile în lucruri mărunte, ele permit diavolului să-şi desfăşoare meticulos lucrarea sa distructivă. Nu vă lipiţi de lucruri trecătoare, ci doar de Dumnezeu. Nu vă pierdeţi într-un ocean de nimicuri; mai bine concentraţi-vă asupra lucrurilor importante ale luptei duhovniceşti şi nu deznădăjduiţi. După ce patimile mai mari sunt înfrânte, cele mai mici vor dispare şi ele. Nu trăiţi în trecut ori în greşelile copilăriei, căci noi căi apar mereu pentru toţi.
– Întotdeauna daţi slavă şi mulţumiţi lui Dumnezeu; nerecunoştinţa este cel mai mare păcat dintre toate şi cel mai mare păcătos este nerecunoscătorul.

chrismon

Părintele Paisie a mai spus:
– Femeile sunt pline de dragoste. Dar diavolul poate otrăvi această dragoste şi să o prefacă în invidie. Femeile se pot iubi pe ele însele prea mult; o astfel de iubire dă naştere la suferinţă şi ea devine un chin. Fără această iubire de sine, cineva se poate întoarce la Hristos şi astfel poate iubi pe oricine.

chrismon

Şi a mai adăugat:
– Un bărbat gelos evită persoana pe care o invidiază. O femeie geloasă nu se linişteşte până când adversarul nu este distrus complet.

chrismon

Părintele Paisie mai spunea:
– Dedesubtul nepotrivirii omeneşti ascunde armonia lui Dumnezeu. De exemplu, într-o căsnicie două personalităţi total diferite pot experimenta armonia. Astfel că femeile, cu bogăţia lor de sentimente, îi pot aduce pe bărbaţi mai aproape de Dumnezeu.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Vindecare de boala fariseismului, Mitropolitul Athanasie de Limassol

icoana-vamesul-si-fariseul

De Mitropolitul Athanasie de Limasol

Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta este ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

În Biserică se dezvoltă o relație, o relație personală a omului cu Hristos, nu cu învățătura lui Hristos, nu cu Evanghelia. Evanghelia este ceea ce ne ajută să ajungem la dragostea lui Hristos. Când vom ajunge la dragostea lui Hristos, nu va mai trebui Evanghelia. Nimic nu ne va mai trebui. Aceasta le oprește pe toate. Rămâne numai legătura omului cu Dumnezeu. Aceasta este diferența Bisericii de religie. Religia te învață să-ți faci îndatoririle tale, așa cum erau închinătorii la idoli.

Un exemplu: Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase.

Atanasie-de-LimassolȘi să știți că acești oameni, oamenii pietiști, sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să ne păzească de ei! Odată, când am săvârșit o Liturghie în Sfântul Munte, și spuneam: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”, un aghiorit spunea în glumă: „Doamne, mântuiește-ne de cei binecredincioși”. Adică, Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om. Și vă mărturisesc din experiența mea că nu am văzut vrăjmașii mai răi a Bisericii ca oamenii pietiști.

Atunci când oamenii pietiști din Biserică, preoții, teologii sau oamenii care o fac pe religioșii au încercat să-i facă pe copiii lor monahi sau preoți, acești oameni au devenit mai răi și decât demonii. S-au ridicat împotriva tuturor. Au devenit cei mai răi vrăjmași ai oamenilor.

Îmi aduc aminte de unii părinți care-și aduceau copiii la omiliile mele, iar când copilul lor la un moment dat făcea un pas mai mult, aceștia deveneau cei mai răi oameni și spuneau cele mai urâte cuvinte despre mine. Iar eu le spuneam: Dar tu ți-ai adus copilul la omilie, nu eu.

Odată am spus unui tată a cărui fiică avea râvnă pentru Biserică:

– Ascultă! N-o mai aduce la omilie pentru că mâine-poimâine fiica ta va deveni monahie, și atunci eu voi fi de vină.

– Nu, Părinte! Vai, dar noi vă adorăm.

Și au trecut șapte ani de când fiica lor a devenit monahie și încă nu mai vorbesc cu mine. Și oameni care nu au pierdut nici o omilie, ci erau totdeauna primii. Omilii, privegheri, cărți, toate. Și mai aduceau și pe copii lor, iar când a venit ceasul ca copilul lor, având dreptul să aleagă, a hotărât să urmeze propriul său drum, atunci acești oameni s-au postat exact în tabăra adversă și s-a dovedit că Hristos nu le-a vorbit niciodată în inimă. Ci au fost numai niște oameni pietiști. De aceea, oamenii pietiști sunt categoria cea mai dificilă din cadrul Bisericii. Și vreți să mai știți ceva? Acești oameni niciodată nu se vor vindeca, pentru că ei cred că sunt aproape de Dumnezeu. În timp ce păcătoșii, cei pierduți – cum mai sunt numiți, știu că sunt păcătoși. De aceea Hristos a spus că vameșii și desfrânatele vor merge în Împărăția lui Dumnezeu. Iar despre farisei a spus: „Voi, care sunteți pietiști nu veți merge niciodată în Împărăția lui Dumnezeu”. Și aceasta pentru că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu le-a schimbat inima, ci s-au limitat numai la ținerea unor rânduieli exterioare.

Așadar, să luăm aminte la noi înșine și să înțelegem că Biserica este un spital care ne tămăduiește, care ne face să-L iubim pe Hristos – iar dragostea lui Hristos este o flacără care se aprinde în inima noastră – și să ne cercetăm dacă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedem înlăuntrul nostru toate aceste răutăți, indiferențe și viclenii, atunci trebuie să ne neliniștim. Pentru că nu este cu putință ca Hristos să fie în inima noastră și să fim plini de oțet. Cum este cu putință să te rogi și să fii plin de fiere față de semenul tău? Cum este cu putință să citești Evanghelia și să nu-l primești pe fratele tău? Cum este cu putință să spui că ai atâția ani de slujire în Biserică, că ai atâția ani de când ești monah, cleric sau orice altceva, iar pe alfa în viața duhovnicească, care este dragostea, care este să-l rabzi pe fratele tău, să faci puțină răbdare, să nu o cunoști? Înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu desăvârșire nimic.

Hristos a spus despre acele fecioare că nu le cunoaște. Le-a aruncat afară din cămara de nuntă, pentru că, cu toate că aveau toate celelalte virtuți, nu aveau dragoste. Ca și cum le-ar fi spus: Deși aveți virtuți exterioare, deși ați rămas fecioare, deși ați făcut nenumărate fapte, nu ați izbutit însă esența, care are mai mare însemnătate decât toate. Dacă nu ai izbutit aceasta, la ce îți folosesc celelalte? La ce-mi folosește dacă astăzi mănânc mâncare cu untdelemn sau nu? Se poate să nu mănânc mâncare cu untdelemn, însă să-l mănânc pe fratele de dimineață până noaptea.

În Sfântul Munte spuneau: „Nu mă întreba dacă mănânc pește. Pe pescar să nu-l mănânci, peștele poți să-l mănânci. O picătură de untdelemn poți să mănânci, numai pe producătorul de untdelemn să nu-l mănânci”. A mânca pe aproapele cu limba este mult mai rău decât a mânca o lingură de untdelemn. Și totuși numai la asta rămânem. A băgat cineva lingura în altă mâncare care are untdelemn și ne putem certa chiar pentru aceasta: de ce a băgat lingura mai înainte în altă mâncare? Vă dați seama cât de ridicole sunt aceste lucruri, pentru care își bat joc de noi demonii și oamenii care sunt în afara Bisericii? Când se apropie aceștia de noi, în loc să-i vadă pe oamenii Bisericii schimbați în Iisus Hristos, în loc să fie niște oameni plăcuți, maturi, echilibrați, integri, oameni plini de armonie înlăuntrul lor, din nefericire ne văd cu toate aceste patimi și acreli și spun:

– Ei, decât să devin și eu astfel, mai bine să rămân așa cum sunt.

Tu care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica? Așa cum spuneam ieri, ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște, ai văzut Sfântul Munte, pe Maica Domnului de la Tinos. La toate acestea am mers și ne-am întors, dar care este folosul de la toate aceste lucruri? Ți s-a schimbat inima? Am devenit niște oameni smeriți? Am devenit oameni mai plăcuți? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire? Sau acolo unde lucrăm? Aceasta are însemnătate. Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți. Iar aceasta prin pocăință. Să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii.

Batranul Iosif Vatopedinul, Cuv. Paisie Aghioritul, Diac. Athanasios, viitor Mitropolit de LimassolPe Părintele Paisie l-a întrebat cineva:

– Gheronda, câți ani aveți în Sfântul Munte?

– Eu am venit în Sfântul Munte în anul în care vecinul meu și-a cumpărat un catâr. Vecinul meu, bătrânul Zitos avea un catâr și știți că în Sfântul Munte fiecare chilie are și un catâr cu care își cară lucrurile. Animalul acesta trăiește mulți ani, nu poți cumpăra în fiecare zi catâri, pentru că sunt scumpi. Așadar în anul în care am venit eu în Sfântul Munte, și-a cumpărat și vecinul un catâr. Avem același număr de ani în Sfântul Munte. Și amândoi am rămas aceiași, acela, sărmanul, a rămas tot catâr, iar eu tot mirean, nu m-am schimbat.

De multe ori noi, călugării și preoții, spunem aceste lucruri. Unul spune: „Eu am patruzeci de ani în mănăstire”. Dar anii sunt spre paguba ta, căci Dumnezeu îți va spune: „Patruzeci de ani și încă nu ai izbutit să faci ceva? Ai patruzeci de ani și încă te mai mânii, mai judeci, te mai contrazici, te mai împotrivești, încă nu te supui? Ai patruzeci de ani și nu ai învățat primul lucru al vieții monahale? Nu ai învățat prima literă a vieții creștine? Ce să fac cu anii tăi? Ce să-ți fac dacă ai cincizeci de ani cu spovedanie regulată și nu poți răspunde aproapelui cu un cuvânt bun. Ce să fac cu toate aceste lucruri?”.

Sursa: marturieathonita.ro
Foto: (1, sus). Reprezentare iconografică a parabolei biblice a vameşului şi fariseului,  (2). Mitropolitul Athanasie de Limassol, fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul, (3). Viitorul Mitropolit Athanasie împreună cu Cuvioşii Paisie Aghioritul şi Iosif Vatopedinul

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Mitropolitul Athanasie de Limassol s-a născut în 1959 la Limassol. După terminarea liceului, în 1976, este hirotonit diacon de Arhiepiscopul Hrisostom al Pafosului. Urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Thessalonic, după absolvirea căreia pleacă în Muntele Athos, la Nea Skiti, unde este tuns monah şi devine ucenic al unor mari părinţi duhovniceşti precum Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.

 În 1982 Mitropolitul Athanasie primeşte schima mare şi este hirotonit ieromonah de episcopul Nicodim al Ierisosului şi Sfântului Munte. În 1987, pe când vieţuia la Mănăstirea Vatopedi, este ales reprezentant al acesteia în Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, al cărei protos devine între 1991-1992. În 1992, la rugămintea Arhiepiscopului Hrisostom, primeşte binecuvântare din partea Mănăstirii Vatopedi să se întoarcă în Cipru şi să intre în obştea Mănăstirii din Pafos. În noiembrie 1993 ajunge stareţ al Mănăstirii Mahera, iar pe 11 februarie 1999 este ales de clerici şi credincioşi ca mitropolit al Limassolului, fiind înscăunat trei zile mai târziu.

Mărturie despre Cuviosul Paisie Aghioritul, Monahul Simon Karakalinul

paisie-aghioritul

Monahul Simon, Sfânta Mănăstire Karakalu, Sfântul Munte Athos

Pentru a vorbi sau a scrie cineva despre un sfânt trebuie să îndeplinească nişte condiţii, astfel încât să redea cu deplină fidelitate măreţia sufletului său. Prin urmare, pentru a vorbi sau a scrie cineva cu vrednicie şi cum se cuvine despre sfântul Stareţ Paisie, trebuie să fie el însuşi la aceeaşi măsură a virtuţii cu acela. Cu deplina conştiinţă a nevredniciei mele, îndrăznesc să expun câteva fapte minunate, la care am fost martor ocular. Dar înainte de a mă referi la acestea, voi povesti cum a început legătura mea cu Stareţul Paisie.

Cu câţiva ani înainte, ca student, auzeam de la cunoscuţii şi prietenii care vizitau Sfântul Munte, despre Stareţul Paisie. Atunci mi s-a născut şi mie dorinţa să-l vizitez. Şi într-adevăr, am mers în Sfântul Munte şi l-am cunoscut. Cea mai mare dintre multele minuni pe care le a făcut Stareţul cu mine a fost „pogorârea Dreptei Celui Preaînalt” asupra mea, care mi-a dăruit lepădarea de lume. Adică, m-am dezlegat de îndeletnicirea cu deşertăciunea lumii, le-am lepădat pe toate şi am început să mă pregătesc pentru a mă „înrola” în tagma monahicească. Am început să învăţ arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Iar aceasta a fost consecinţa înrâuririi Stareţului asupra sufletului meu. Dar pentru a ajunge acolo trebuia să se petreacă cu mine şi alte întâmplări minunate, pe care le menţionez în treacăt, deoarece ar trebui să scriu o întreagă carte, dacă ar fi să vorbesc despre toate experienţele pe care le-am trăit în preajma Stareţului.

Ani de-a rândul, din 1979, când l-am cunoscut, până în 1993 când am venit în Sfântul Munte ca monah, m-am învrednicit să primesc sfaturile lui. Nenumărate sunt modurile folosite de Stareţ prin care harul lui Dumnezeu a lucrat în sufletul meu pentru întoarcerea mea de la slava deşartă a lumii la cunoaşterea lui Hristos.

Îmi aduc aminte că eram student în anul III la Agronomie când, împreună cu alţi zece studenţi de la alte facultăţi, am vizitat Sfântul Munte şi am mers la Chilia Stareţului „Sfânta Cruce”, care este aproape de Mănăstirea Stavronikita. Acea primă întâlnire îmi va rămâne de neuitat. Toată fiinţa sa, chiar şi glasul, era atât de plină de har şi cu atâta dulceaţă duhovnicească plămădită, încât nu voiam să ne mai dezlipim de el. Eram uimiţi de chilia sa simplă, de purtarea sa fără vicleşug, de dragostea sa sinceră şi de interesul pe care îl arăta pentru noi cei tineri, cărora, deşi nu ne mai văzuse niciodată, ne vorbea ca şi cum ar fi fost cel mai bun prieten al nostru. Pe faţa sa vedeam zugrăvit chipul refăcut al lui Adam cel întâi zidit sau, mai bine zis, chipul celui de al doilea Adam, al lui Hristos. Şi l-am iubit atât de mult, încât limba omenească nu poate exprima intensitatea acelei trăiri mai presus de fire şi totodată atât de accesibilă nouă.

După ce ne-am aşezat lângă el şi ne-a servit cu simplele şi plinele de har daruri ale dragostei sale, a început să ne vorbească; mai întâi tuturor, iar apoi cu fiecare în parte. Lângă mine stătea un student încruntat şi îngândurat. Stareţul când l-a văzut, l-a întrebat:
– Nu cumva tu citeşti cărţi de psihologie?
– Da, i-a răspuns acela.
– Binecuvântatule, nu este nevoie de aceasta. Cel care poate rezolva toate problemele este numai harul lui Dumnezeu.

Şi cu o mişcare a mâinii sale îndreptată spre student, l-a făcut dintr-o dată pe acela să se bucure, iar faţa lui să strălucească, de parcă ar fi trecut peste sufletul său o adiere care a îndepărtat întristarea şi mâhnirea. Apoi ne mulţumea tuturor, deoarece, venind în grupul nostru, el îşi regăsise echilibrul şi pacea sufletească. Dacă ar fi văzut cineva cum se comporta înainte de a-l cunoaşte pe Stareţ şi cum după aceea, ar fi zis că este alt om. Acum şi acesta este monah aici în Sfântul Munte, la o mănăstire vecină.

După ce am plecat de la chilia Stareţului, ne am îndreptat cu toţii spre mănăstirea Stavronikita pentru a înnopta acolo. Acolo, pentru prima oară în viaţa mea, mi-am pus cruce la gât. Până atunci nu conştientizasem ce însemnă a fi creştin.

A doua zi ne-am pregătit să mergem la altă mănăstire. Am pornit la drum împreună cu Părintele Paisie, până acolo unde începea cărarea ce ducea la Coliba sa. Venise şi el la mănăstire la Sfânta Liturghie, pentru că era Sâmbăta lui Lazăr. Călătoria în prezenţa Stareţului a fost foarte plăcută. La răscruce unde trebuia să ne despărţim, ne a spus în glumă:
– Mergeţi unde vreţi în Sfântul Munte şi staţi cât vreţi, căci cheltuielile sunt plătite de mine!

Pe mine m-a îmbrăţişat, m-a sărutat. Am simţit că dragostea lui cuprinsese toată fiinţa mea. Harul lucra tainic înlăuntrul meu şi de aceea mi-am schimbat programul. Am păţit ceea ce păţeşte cel care bea mult vin şi uită să se mai întoarcă acasă, ci o ia pe drumuri. Aşa şi eu, am trimis telegramă acasă, la Tesalonic, şi le-am spus că sunt bine şi mă voi întoarce în Miercurea Mare, dar în cele din urmă am mai stat trei săptămâni în Sfântul Munte, deoarece simţeam că aici este casa mea.

După douăzeci de zile de şedere în Sfântul Munte am mers din nou la Stareţul Paisie. Când m a văzut, a spus celor doi monahi care erau cu el:
– Bine, dar încă nu l-aţi făcut pe acesta monah?

paisie-credinciosiApoi mi-a explicat în cuvinte simple şi pline de har ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi voia omului. Pentru prima dată în viaţa mea am luat cuvintele unui om drept cuvinte de viaţă. Sfinţitul Stareţ vedea şi distingea calea sufletului fiecărui om cu ochiul străvăzător al sufletului său.

M-am întors în Tesalonic şi mi-am continuat studiile încă doi ani, însă simţeam că nu mă încântă aşa de mult dobândirea diplomei de absolvire a facultăţii. Lumea nu mă odihnea deşi aveam bani, confort şi maşină. Persoana Stareţului Paisie mă atrăgea mai mult şi mă încălzea lăuntric. Mă îndemna să caut în altă parte bucuria şi odihna, adică exact acolo unde le-a găsit şi el, lângă Hristos.

În toţi aceşti paisprezece ani de legătură duhovnicească cu Stareţul, adică din 1979 până în 1993, am văzut adeseori fapte minunate. Îl vizitam cel puţin o dată pe an şi îi ceream sfatul în diferite subiecte. Desigur, de fiecare dată aveam ceva deosebit de discutat.

În 1983 călătoream spre Sfântul Munte împreună cu fratele meu – pe atunci şofer începător – şi alergam cu maşina cu mare viteză. Maşina era nouă, drumul era larg şi mergeam uneori chiar şi cu o sută şaizeci de kilometri la oră. Deodată am intrat într-o zonă cu multă ceaţă. Nu cunoşteam drumul şi nu aveam nici vizibilitate. În faţa noastră, pe aceeaşi parte, se oprise o altă maşină, care aştepta s-o facă la dreapta. Am observat-o înainte cu vreo cincizeci de metri. Fratele meu a spus numai: „Vai, murim!” şi a călcat frâna. Atunci maşina a alunecat în partea stângă a şoselei, apoi cu un şuierat înfricoşător a revenit în partea dreaptă în faţa maşinii oprite şi şi-a continuat drumul. Puţin mai înainte, pe partea opusă era o altă maşină oprită. Aşadar, trebuia să murim noi, ori să omorâm pe alţii. Însă nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Aceasta am atribuit-o minunii Maicii Domnului şi rugăciunii Stareţului care ne-a acoperit. După aceea, atunci când am conştientizat prin ce primejdie am trecut şi cum ne a izbăvit, drept mulţumire, când am intrat în Sfântul Munte, am mers pe jos zece ore. Când am ajuns la Stareţ şi i am povestit cele petrecute, ne-a spus să uităm întâmplarea şi ne-a spus multe lucruri, creând o atmosferă plăcută. Tot atunci mi a spus multe lucruri despre serviciul meu şi despre viitor.
Subiectele internaţionale le ştia atât de bine, încât aceasta m-a impresionat mult. Odată mi-a spus ceva legat de profesia mea:
– Vezi, acum au scos această lege. Ţăranii primesc un ajutor bănesc. După o vreme îl măresc, până când subvenţia va fi echivalentă cu capitalul ţăranului (animalele, terenurile lui etc.). În acel mo-ment, ştiind din calcule valoarea reală a bunurilor fiecărui ţăran, vor vota în secret o lege care le va permite să declare cât vor voi. Atunci toţi vor declara mai mult pentru a lua o subvenţie mai mare. Dar îi vor controla pe ţărani cu ajutorul computerelor şi le vor cere înapoi diferenţa de bani. Iar celor care se vor împotrivi le vor confisca averile.

La început eu nu am dat importanţă celor spuse de Stareţ, ci spuneam în sinea mea: „Le spune aşa numai ca să mă distragă de la cele petrecute pe drum”. Însă el insista:
– Da, exact aşa va fi.
Desigur, în acea perioadă nu exista încă ceva de acest fel. Chiar şi fratele meu, care era ţăran, mi-a spus:
– Dar ce sunt acestea pe care le spune Stareţul? Este cu putinţă să se întâmple aşa ceva?

Însă, atunci când după doi ani-trei ani au început să se petreacă exact aşa cum ne spusese Stareţul, fratele meu a început să spună acestea tuturor. Când mergeau ţăranii să-şi declare şi li se spunea: „Declaraţi mai mult! De ce declaraţi numai atât?”, fratele meu le spunea: „Nu! Aşa şi aşa ne-a spus Părintele Paisie din Sfântul Munte. Luaţi aminte, aceasta este o cursă!” Toate pe care mi le-a spus Stareţul până în 1993, când am plecat în Sfântul Munte, s-au adeverit întocmai. Subvenţiile, controalele venite de la Bruxelles etc., toate s-au împlinit aşa cum le prezisese el.

Stareţul cunoştea foarte bine psihologia, nu numai a grecilor, ci şi a altor popoare, a germanilor, a englezilor etc., şi vorbea despre politica şi viaţa lor socială şi religioasă. Îi vedea pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi, provenind dintr-un tată şi o mamă, Adam şi Eva. Spunea:
– Ei, s-a mărit „familia”. Unii au mers în Australia, alţii în Africa, alţii în America, Europa… Toţi suntem fraţi de la o mamă şi un tată.

Atunci când discuta cu cineva despre problemele aceluia, nu ţinea cont de clasificările sociale şi provenienţele geografice, ci îl cinstea pe fiecare ca pe o persoană umană deosebită, ca pe chipul lui Hristos, şi îi vorbea cu multă dragoste, cu multă înţelegere faţă de neputinţele lui. Dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu se transmitea chipului Lui, omului, dar şi la toată zidirea, animalelor şi plantelor. Vedea negrăita purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru omul căzut, precum şi pentru întreaga zidire „care suspină şi are dureri”.

Odată se adunaseră în jurul Stareţului oameni de diferite profesii. De la procurori până la muncitori. Atunci a întrebat pe unul care stătea aproape de el:
– Tu cu ce te ocupi?
– Eu lucrez în Africa, acolo unde se cultivă arbori de cafea.
După ce au discutat puţin şi i-a dezlegat o nedumerire, a spus în auzul tuturor:
– Aţi văzut ce purtare de grijă are Dumnezeu pentru noi? Acolo unde există multă căldură, în Africa, la Ecuator, a făcut să se adapteze locului şi să se cultive arborii de cafea. Şi asta pentru ca oamenii să bea cafea şi să nu moţăie.

Odată, i-am mărturisit un gând care îmi pricinuise o mare mâhnire. Când a auzit aceasta, a început să strige: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Apoi mi-a spus:
– Aceasta a îngăduit-o Dumnezeu ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.
De fiecare dată, în situaţii duhovniceşti foarte grele, găsea astfel de soluţii, încât toţi se minunau de ele. Cum putea, oare, un om simplu şi fără ştiin-ţă de carte, aşa cum era Stareţul, să aibă atâta har şi atâta putere duhovnicească?

Odată, un oarecare ierodiacon l-a întrebat:
– Gheronda, ce nevoinţă aţi făcut de aţi dobândit atâta har?
– Nu am făcut nimic, ci am lăsat pe Dumnezeu să lucreze înlăuntrul meu.
Se curăţise de egoism şi de celelalte patimi şi astfel harul dumnezeiesc nu era împiedicat să se sălăşluiască în el.
Smerenia sa era pilduitoare. Nu rănea niciodată pe nimeni, oricât ar fi fost acela robit de patimi sau de diavoli. Odată a mers la el un student plin de sine, aşa cum sunt de obicei studenţii. Văzându-l, Stareţul l-a întrebat:
– Tu ce studiezi?
– Agronomia.
– Aa, foarte bine. Vei veni aici şi vom altoi aceşti chiparoşi, deoarece sunt prea mulţi şi nu am nevoie de toţi, şi îi vom face nuci.
– Este imposibil! i a răspuns acela cu un aer de specialist.
– Ba, cum nu se poate? Atunci ce fel de agronom eşti?
Iar acestea i le-a spus ca să-i dea prilejul să vadă că are limite şi astfel să se smerească puţin.

paisie-aghioritulDespre ortodocşi, Stareţul spunea că este poporul ales al lui Dumnezeu. Avem însă şi o mare responsabilitate pentru moştenirea noastră ortodoxă, să o păstrăm, să o trăim, pentru a putea-o transmite şi altora. Ceilalţi creştini, protestanţii şi catolicii, au numai o viaţă spirituală exterioară, simulată, în timp ce ortodocşii, prin asceză, ajung la trăirea harului lui Dumnezeu, care este o continuare a trăirii ortodoxe a sfinţilor, iar nu o trăire fariseică şi făţarnică.

Despre nevoinţa duhovnicească, Stareţul spunea:
– Aşa cum pe stadion al doilea aleargă să-l ajungă pe primul, al treilea pe al doilea şi aşa mai departe, tot astfel şi în cele duhovniceşti, va trebui să privim la cei care merg înaintea noastră în viaţa duhovnicească. Dacă însă, în loc să privim la cel mai bun decât noi, privim la cel mai rău, nu vom putea face nimic, ci vom cădea în nepăsare.

După ce am clarificat înlăuntrul meu, cu ajutorul Stareţului, ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi ce înseamnă voia omului, am hotărât totuşi să-mi continui studiile, atras fiind de cunoaşterea deşartă, adică de înţelepciunea lumească. Şi am făcut aceasta, deşi Stareţul îmi proorocise că voia lui Dumnezeu pentru mine era să devin monah. Îmi spusese cu discernământ:
– Dacă ţi-aş spune să rămâi acum în Sfântul Munte şi ţi se va întâmpla vreo ispită, vei spune: „Gheronda, Sfinţia Voastră sunteţi de vină pentru că m-aţi influenţat”.

Acum îmi pare rău că nu am avut lepădarea de sine care trebuia şi nu l-am lăsat atunci pe Stareţul cel luminat de Dumnezeu şi plin de discernământ să mă povăţuiască potrivit voii lui Dumnezeu. Însă acela a văzut slăbiciunea voinţei mele şi a făcut iconomie cu mine. Atunci m-a întrebat:
– Dacă te întorci acum la Tesalonic, mai poţi recupera anul?
Când i-am răspuns afirmativ, a consimţit să mă lase să plec, ca să se arate şi în aceasta libertatea voinţei mele.

Plecând de la Stareţ, am trecut pe la un fiu duhovnicesc de al său, care se nevoia acolo aproape. Când i-am povestit ce se întâmplase, acela mi-a spus:
– Acelaşi lucru mi-a propus şi mie înainte de a veni în Sfântul Munte: „Să-ţi termini studiile cu note cât mai mari, iar apoi să aduci diploma de absolvire (adică simbolul deşertăciunii lumeşti) ca să o îngropăm adânc în pământ”. Aşa am făcut şi eu.

După ce am terminat studiile, l-am vizitat din nou pe Stareţ la Panaguda, dorind să-mi spună ce trebuie să fac. Acela însă, cu privirea sa pătrunzătoare, a văzut iarăşi neputinţa voinţei mele de a păşi pe calea desăvârşitei lepădări de sine şi a considerat că stagiul militar mă va ajuta să iau hotărârea care trebuie. Şi astfel mi-a recomandat să fac armata, fiindcă şi el făcuse aceasta şi încă cu mult zel şi eroism, până la jertfire de sine. Acelaşi fiu duhovnicesc al Stareţului, despre care am amintit mai sus, mi-a recomandat ca, în cazul în care mă gândesc să mă fac monah, să nu urmăresc să fac şcoala de gradaţi, ca nu cumva aceasta să mă împiedice să mă smeresc. În cei doi ani de serviciu militar, nu puţine au fost minunile pe care le-am văzut cu ochii mei. Specialitatea mea în armată a fost de topograf. Datorită ei, am avut marea binecuvântare să vizitez părinţi duhovniceşti renumiţi, cum ar fi părintele Epifanie Teodoropulos, părintele Maxim, actualul egumen al Mănăstirii Sfântului Dionisie din Olimp, pe care mi l-a recomandat Stareţul, şi alţii. Iar aceasta pentru mine a fost ceva deosebit. Deoarece în timpul serviciului militar schimbam adesea locul de şedere, atunci când am mers în Sfântul Munte l-am întrebat pe Stareţ:
– Trebuie să am acelaşi duhovnic, oriunde aş merge?
– Nu, mi-a spus el. Biserica locală are harul deplin. Te poţi spovedi în oricare Biserică locală, ca mădular viu al Bisericii, pentru a te hrăni duhovniceşte.

Sfaturile sale referitoare la comportamentul colegilor şi ofiţerilor mi-au fost foarte folositoare, izvorâte din înţelepciunea sa cea dumnezeiască. De fiecare dată când luam permisie, mergeam în Sfântul Munte şi îi ceream sfatul. Şi osteneala mea niciodată nu a fost în zadar.

De multe ori Stareţul lipsea şi mulţi închinători plecau fără să-l poată vedea şi să-i ceară sfatul. Pe mine însă, ai fi spus că mă aştepta. O singură dată mi-a fost cu neputinţă să-l văd, deoarece plecase undeva. A doua zi trebuia să plec din Sfântul Munte. Cu puţin timp înainte de a pleca, am mai făcut o încercare disperată să-l văd, deoarece aveam mare nevoie de sfatul său. Am alergat aşadar spre Coliba sa şi, fiindcă mă grăbeam să nu pierd autobuzul, în cinci minute am fost acolo. Am bătut la amândouă porţile, dar nici un răspuns. Atunci m-am întors mâhnit, şi, înainte să ajung la podeţul din apropiere, l-am văzut pe Stareţ înaintea mea cu un săculeţ în spate. Am luat binecuvântare de la el şi i-am spus:
– Gheronda, pentru Sfinţia Voastră am venit.
– Şi eu „am văzut” că mă căutai şi de aceea am venit. Mă întorc de la Kapsala, unde a fost o priveghere de toată noaptea.
Apoi mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am pus, m-a încurajat şi am plecat bucuros. Însă apariţia sa neaşteptată pe cărare a rămas pentru mine inexplicabilă până în ziua de astăzi.

În toată perioada stagiului militar nu am pierdut nici una din slujbele Bisericii. Lucrurile se potriveau atât de bine, încât totdeauna când se slujea la biserică luam permisie. Mergeam şi mă întorceam ca şi cum aş fi fost la casa mea şi nu în cazarmă. Aici se vedea clar mâna lui Dumnezeu şi binecuvântarea Stareţului.

Fiindcă Stareţul era împodobit cu harisma smereniei, pe lângă celelalte harisme pe care i le-a dat Dumnezeu – printre care străvederea, înainte-vederea şi facerea de minuni –, era convins că este cel mai păcătos om din lume. Aceasta o trăia şi o arăta atât prin purtarea, cât şi prin cuvintele sale. De mic copil, aşa cum spunea el însuşi, a păşit pe calea smereniei cea următoare de Hristos, prin citirea vieţilor sfinţilor şi viaţa ascetică pe care a dus-o. Ca tâmplar în lume şi, mai târziu, ca telegrafist în armată, unde a slujit patria mai mult de trei ani, s-a distins prin spiritul său de jertfă. Iar aceasta izvora din urmarea lui Hristos, din dragostea lui Hristos pentru Crucea Sa. Întotdeauna alegea locul cel din urmă, pentru care se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu. În armată, când vreun soldat îl ruga să facă de pază în locul lui, pretextând că ar avea o problemă urgentă, Stareţul primea aceasta cu multă bucurie. Astfel se purta totdeauna, deşi vedea că aceia profitau de bunătatea lui, deoarece nu voia să mâhnească pe nimeni, ci voia să-i odihnească pe toţi. Şi aceasta pentru că voia să-L urmeze pe Hristos.

Altă dată, în perioada războiului, împreună cu un alt transmisionist, trebuia să facă incursiuni în terenul duşmanului pentru a da informaţii despre poziţiile lui. Aceasta o făceau alternativ. Dar, deoarece colegul său era familist – şi dacă ar fi murit, ar fi rămas copiii lui orfani, iar după aceea pe Stareţ l-ar fi chinuit conştiinţa toată viaţa – de la o vreme a început să meargă numai el, jertfindu-şi astfel viaţa de bunăvoie. Prefera să moară el, din dragoste dezinteresată pentru aproapele. Datorită marii lui smerenii, îi considera pe toţi ceilalţi oameni mult mai preţioşi decât el însuşi.

Când, cu ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului, s-a învrednicit să îmbrace smerita haină monahală, atunci el a ajuns la apogeul jertfei sale pentru semenii lui. Atât în obştile din mănăstirile în care a slujit, cât şi atunci când a stat singur, la linişte, viaţa sa a fost o continuă slujire din dragoste. Oricâte ar vorbi sau ar scrie cineva, nu ar putea decât să schiţeze foarte puţin înălţimea smeritei sale dragoste faţă de fiecare om îndurerat şi rănit sufleteşte care se apropia de el. Toată această slujire din dragoste a Stareţului îi odihnea pe toţi, deoarece era spontană şi de bună voie. Şi, deoarece prin el lucra harul lui Dumnezeu, a ajuns să dea soluţii chiar şi la problemele cele mai greu de rezolvat.

Îmi aduc aminte că odată, după ce l-am chinuit mult cu purtarea mea lipsită de discernământ, am simţit nevoia să-mi cer iertare. Atunci, bine-dispus şi bucuros, mi-a spus:
– Aşteaptă, mai avem timp până să apună soarele…
Ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că bucuria sa este să odihnească sufletele. Şi mi-a dat să înţeleg că nu numai că nu-l obosea slujirea sa, vindecarea şi odihnirea sufletelor obosite, ci, dimpotrivă, îi dă-dea bucurie, o bucurie mai mare decât aceea pe care o simte medicul atunci când reuşeşte să dea un diagnostic corect şi să tămăduiască cu desăvârşire o boală. Stareţul vedea pe Însuşi Hristos în persoana fiecărui om păcătos şi chinuit de păcat şi de aceea nu judeca pe nimeni. El vedea adânc înlăuntrul fiecărui om chipul lui Hristos ascuns şi înnegrit. În fiecare om bolnav, flămând de dragoste, însetat de adevăr, închis în temniţa patimilor lui, străin de orice virtute, el vedea acest chip ascuns. Pe toţi aceştia îi slujea, arătându-le compătimire şi înţelegere. Problema fiecărui om o făcea a sa, fără să dea importanţă înfăţişării lui exterioare sau categoriei sociale din care provenea celălalt.

Atunci când vorbeai cu Stareţul, simţeai că te umpli de pace şi linişte sufletească şi de aceea nu mai voiai să pleci de lângă el. Lucra întotdeauna potrivit voii lui Dumnezeu, şi nu voii lui. Aşa cum un copil mic simte bucurie când aleargă şi face voia tatălui său şi nu simte că face ceva deosebit, ci încearcă în toate să fie corect şi să nu-l mâhnească cu nimic pe iubitul său tată, tot astfel şi Stareţul se purta faţă de Părintele ceresc. Nu ţinea cont de boli, de care nu ducea lipsă (a trăit mare parte din viaţă fără un plămân), căci odihna sa era să facă în fiecare clipă voia lui Dumnezeu, pentru care primea înştiinţare de la harul sălăşluit înlăuntrul său.

paisie-aghioritulÎmi aduc aminte că la ultima mea vizită (ca frate începător), îmi spunea că are cancer de şase ani. Cu toate acestea, până la ultima sa suflare – deşi în ultima vreme avea dureri înfricoşătoare, hemoragii etc. – se nesocotea pe sine şi îl slujea cu devotament şi jertfire pe aproapele. Se lepădase de sine cu desăvârşire şi îşi omorâse egoismul. Îl imita astfel pe primul său părinte duhovnicesc, pe Sfântul Arsenie, care avea aceeaşi lucrare. Iar pe Părintele Tihon îl imita în vieţuirea sa isihastă.

Trăirea neîncetată de către Stareţ a întristării după Dumnezeu, a întristării celei dătătoare de bucurie, se vede din cuvintele şi viaţa sa. Odată, în 1979, când era încă la Coliba Cinstitei Cruci, un oarecare monah virtuos i-a cerut să ne descopere binefacerile lui Dumnezeu dăruite lui şi ce nevoinţe a făcut de l a înzestrat cu atâtea harisme. I-a cerut aceasta poruncitor, rugându-l să facă ascultare şi să răspundă. Atunci Stareţul i-a spus fără să stea pe gânduri:
– Dumnezeu mi-a iertat multe păcate. Şi dacă vreţi, o să vi le scriu. Dar o să vă smintiţi.

Stareţul nu şi-a făcut iluzii, nici vise. S-a îmbrăcat în platoşa sfintei smerenii şi de aceea a rămas nevătămat de iubirea de sine şi de egoism. El nu lăsa pe nimeni să-l slujească. Şi aceasta nu pentru că era dispreţuitor, ci pentru că se considera pe sine ca un gunoi. Chiar şi în puţinele zile înainte de ultima sa ieşire din Sfântul Munte, deşi era grav bolnav şi avea dureri înfricoşătoare, s-a slujit singur, în plină iarnă. Odată, din pricina înfrânării exagerate şi istovirii, a căzut în zăpadă în curtea Colibei sale şi nu s-a mai putut ridica. Trecând pe acolo un oarecare monah l-a văzut şi a crezut că este mort. A intrat repede în curte, l-a ridicat şi l-a ajutat să-şi revină. Apoi monahul i-a spus:
– Gheronda, ce faci aici? În starea în care te afli, o să mori, aşa, singur.
– Nu! Încă nu, binecuvântatule! Cum să săpaţi mormântul acum pe zăpadă? Mai bine să mor la vară.

În acest fel, şi cele mai mari încercări le înfrunta cu bărbăţie, cu cuget vitejesc şi cu nobleţe duhovnicească.
Stareţul spunea că pentru a ajuta pe cineva în viaţa duhovnicească nu trebuie multe cuvinte. Ceilalţi vor ca, pe cele în care noi credem, să le vadă împlinite de noi cu fapta. Atunci nu se vor îndoi de cele pe care le spunem. Altfel, ne vor lua în batjocură, pentru că una spunem şi alta facem.
– Mai demult, oamenii le împlineau pe toate cu fapta şi de aceea sporeau în toate. Cineva, pentru a tăia vorbăria, îşi punea pietre în gură ani de zile până ce se obişnuia să vorbească puţin. Altul, auzind spunându-se în Pateric, „să nu păcătuieşti cu limba”, s-a străduit să pună în practică aceasta, nevorbind timp de trei ani. Astăzi învăţăm despre toate celelalte, numai cum să ne înfrânăm pe noi înşine nu învăţăm.

Atunci când stăteai în preajma Stareţului Paisie simţeai că ai înaintea ta un Părinte purtător de Dumnezeu din vechime.
Este un fapt cunoscut că Stareţul fusese „scăldat” de multe ori de lumina necreată, încât şi trupul său răspândea har dumnezeiesc. Deşi spunea despre sine că oglindeşte lumina lui Dumnezeu ca o cutie de conservă ruginită, cu toate acestea, o reflecta ca o oglindă foarte curată. Vorbea despre rai nu ca despre ceva foarte îndepărtat, ceva care este pentru cealaltă viaţă, ci ca despre ceva pe care îl pregusta în acea clipă. Povestea cu multă simplitate şi limpezime cum trăiau cei întâi zidiţi înainte de cădere. Iar aceasta o ştia din proprie experienţă, deoarece ajunsese la starea de dinainte de cădere. De aceea, animalele, păsările veneau lângă el şi-i erau supuse. Spunea că, atâta vreme cât Adam a păstrat curat chipul lui Dumnezeu, animalele l-au ascultat ca pe un împărat. Dar şi între animale domnea armonia. Atunci lupul mânca numai oile moarte, ca ele să nu răspândească miros urât. Dacă murea vreun animal într-un loc unde nu ajungea lupul, atunci vulturul, care zboară la înălţime şi are vederea foarte bună, îl vedea, îl mânca şi astfel slujea şi el la curăţenia raiului. Dar din clipa în care a intrat păcatul în om prin neascultare şi prin el moartea, s-a distrus armonia dintre oameni şi animale. Leul a început să se năpustească asupra omului, pentru că nu-l mai recunoştea ca stăpân. Omul „s-a alăturat dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor”. A devenit mai rău decât animalele, deoarece a căzut în cele potrivnice firii. Dar şi animalele s-au sălbăticit din pricina căderii omului. Lupul a devenit viclean şi rău şi nu a mai vrut să mănânce mortăciuni, ci preferă animalele vii. La fel şi vulturul. Iar aceasta se poate vedea mai bine la animalele de casă. Dacă preotul intră într-o casă cu Sfânta Împărtăşanie în mâini, câinele îndată se nă-pusteşte asupra lui. Animalele sălbatice au o legătură mai strânsă cu acea stare paradisiacă. Chiar şi animalele cele mai sălbatice îşi dau seama dacă cineva le iubeşte. Ele îl simt pe sfânt ca pe un stăpân al lor, caută ocrotirea lui, i se supun, îl iubesc şi se bucură de dragostea lui. Sunt îmblânzite de harul lui. Chiar şi obiectele neînsufleţite pe care le foloseşte sfântul sunt „îmbibate” de har şi săvârşesc minuni. Iar aceasta se vede foarte bine în vieţile sfinţilor.

gerontas-paisiosStareţul spunea cu multă durere:
– Iar noi acum, fără să ne împingă vreo nevoie, ci doar ca un hobby, luăm armele de vânătoare şi mergem să omorâm păsări şi alte animale. Gândiţi-vă, iese sărmanul animal, iepurele sau vulpea, să caute hrană pentru puişorii lor, iar noi îl omorâm sau îl rănim. Sărmanii puişori aşteaptă în vizuină pe mama lor să se întoarcă. Şi dacă este rănită aleargă aşa cum este în vizuina ei, fără să apuce să adune ceva. Atunci puişorii o înconjoară şi îi cer de mâncare, însă ea, rănită de alice, este cuprinsă de durere şi nu ştie ce să facă mai întâi.

Acestea le spunea Stareţul pentru că inima îl durea şi ardea de dragoste pentru toată zidirea, pentru orice fiinţă care suferea. Iar această durere o făcea rugăciune neîncetată.

Stareţul se considera pe sine mai păcătos şi mai rău decât toţi şi era convins de aceasta. Aceasta este smerenia sfinţilor, care deşi nu au păcate vrednice de luat în seamă, iau asupra lor greşelile şi păcatele altora şi reînnoiesc toată zidirea. Personalitatea Stareţului, viaţa şi toată petrecerea sa au lăsat epocii noastre atât de golită de viaţă duhovnicească o pildă veşnică şi încredinţarea nestrămutată a puterii tămăduitoare şi sfinţitoare a Bisericii Ortodoxe.

Stareţul Paisie a fost întruchiparea tuturor cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiului (Antonie cel Mare, Paisie cel Mare ş.a.), continuatorul fidel al vieţii lor ascetice şi moştenitor al darurilor lor. Nu a fost un om politicos, în sens formalist, şi nici un cultivat, în sens intelectualist, aşa cum, din păcate, ne vrea pe toţi epoca noastră. Dimpotrivă, vedeai şi simţeai că în persoana sa se adevereşte întru totul faptul că omul a fost zidit „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Simţeai că te orbeşte frumuseţea cea dintâi, pe care a avut-o Adam în rai înainte de cădere şi pe care Stareţul a regăsit-o prin ascultare şi asceză şi chiar a întrecut-o în slavă, fiindcă prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu ni s-a dat această posibilitate.

Aş fi putut spune încă şi mai multe despre Stareţ, dar oricât ar vorbi cineva nu va putea cuprinde mulţimea învăţăturilor şi harismelor unui astfel de cuvios părinte.

Cred că persoanei fiecărui sfânt, după cum şi celei a Stareţului Paisie, i se potriveşte versetul de la sfârşitul Evangheliei Sfântului Ioan, de vreme ce în fiecare părinte purtător de Dumnezeu trăieşte şi lucrează Însuşi Domnul împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi fiecare sfânt purtător de Dumnezeu este dumnezeu după har: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de amănuntul, cred că lumea aceasta nu ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25).

Extras din cartea “Mărturii ale închinătorilor”, Editura Evanghelismos – 2007 via marturieathonita.ro
Foto: Arhiva blogului

Panaguda (1)