Arhive blog

Despre avva Ioan Guţu de la Colciu

Părintele Dionisie Ignat spunea despre avva Ioan: “A venit la Muntele Athos în 1926. Părinte duhovnicesc i-a fost părintele Ilie, dar în scurt timp bătrânii au murit (Ilie Vulpe, Gherontie, Paisie şi Eftimie) şi el a rămas singur timp de aproape 20 de ani. Noi am trăit cu părintele Ioan ca fraţii: nu era nici o deosebire între cele două chilii ale noastre. Toate sărbătorile şi toate praznicele mari, veşnic le-am făcut la un loc. Părintele Ioan Guţu a fost un călugăr din cei buni, foarte osârduitor şi foarte strict cu vieţuirea sa monahala. Au încercat şi alţii să locuiască cu el, dar n-au fost în stare. Era doar preot, nu şi duhovnic. De când a murit ultimul părinte duhovnicesc din chilie, din smerenie, el nu a mai slujit niciodată… A fost un om bun”.

Avva Ioan era de obârşie din Basarabia şi s-a născut la Popeşti, în regiunea Soroca, în 1906. Iubitor de Dumnezeu, a plecat la 19 ani în Athos şi a rămas acolo, în aceeaşi chilie de la Colciu, 70 de ani, până s-a mutat la Cer. N-a ieşit în acest răstimp decât o singură dată din Sfântul Munte, pentru oarecare treburi. A făcut ascultare şi duhovnicului său Ilie Vulpe, dar şi tatălui său, care i-a spus când l-a vizitat: „Îngrijeşte-te să mori aici”. Între 1906 şi 1996 (05 decembrie), timp de 90 de ani, avva Ioan a strâns atâta har şi smerenie încât a ajuns la cea mai adâncă nevinovăţie. Mare postitor – mânca din două în două zile – mare nevoitor – dormea cel mult trei ore din noapte, pe un scăunel – mare ascet şi rugător – bătea metanii şi când îi sângerau picioarele, la bătrâneţe, iar medicamente n-a folosit vreodată. Nu vorbea mult pentru că dacă nu te foloseai de tăcerea lui, nu aveai pentru ce să-i mai ceri sfat (şi adevărul este că putem lua învăţătură despre smerenie, doar privindu-i chipul!). A considerat întotdeauna că „trebuie să începem cu frica de Dumnezeu şi să terminăm cu dragostea pentru El. Între acestea două să punem multă smerenie şi rugăciune şi vom ajunge în Împărăţia Cerurilor”. Pentru ostenelile sale, Dumnezeu i-a dezvăluit dinainte ceasul mutării sale, aşa că şi-a rânduit toate treburile cu două luni înainte, şi-a luat iertare de la toţi fraţii – şi de la cei din chilia Sfântului Gheorghe Colciu a părintelui Dionisie Ignat, care l-a şi împărtăşit – şi, la pomenirea Sfântului Sava cel Sfinţit, a trecut la cele veşnice.

Spunea părintele Ilie de la Colciu că în oarecare an nu aveau de niciunele pentru hramul chiliei. Au întins ei mrejile, dar n-au pescuit nimic. Cum era deja ajunul Sfântului Ioan, s-au dus cu amărăciune la avva Ioan să-i ceară sfat. A zis gheronda: „Mergeţi la liman şi aduceţi peştele cel mare”. Ar fi voit părinţii să-i spună că de acolo vin, dar au tăcut şi au făcut ascultare. Şi dacă au ajuns la ţărm au rămas miraţi că au văzut venind spre ei un peşte destul de mare încât să le ajungă drept hrană pentru toţi timp de două zile. Cu mâinile goale l-au luat din apa mică şi au dat slavă lui Dumnezeu..

Într-un an, din cei din urmă ai trecerii prin astă lume (noiembrie 1996), avva Ioan Guţu s-a întâlnit cu viitorul ministru al Cultelor, Adrian Lemeni. Şi l-a întrebat tânărul atunci : „Ce crezi părinte că ai agonisit în cei 70 de ani de rugăciune în Athos?” A zis lui bătrânul : „Am căpătat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu”…

Părintele Augustin, ucenicul lui în ultimii ani, lucrând ceva la grădină cu avva, i-a spus, uşor în glumă : „Roagă-te cuvioase lui Dumnezeu, că ai căpătat trecere înaintea Lui, să ne trimită izvor mai aproape de chilie, ca să nu mai cărăm apa din vale”. Atunci n-a zis nimic bătrânul, dar spre toamnă, pe când îşi uitase deja vorba, a ţâşnit apă limpede mai la deal de chilie, la câţiva metri de petecul lor de grădină… Tot de acolo îşi iau apa şi în ziua de azi.

Odată a venit după cuvânt un frate grec de la mănăstirea Vatopediou. Şi luând binecuvântare a voit să plece, iar atunci bătrânul i-a urat „kalos taxidis pater Athanasios”. Nu era încă nici măcar monah la vremea aceea, dar când a vrut să-i spună asta, a zis către el avva: „nu este după voia ta ci după cum îi place Domnului să ţi se întâmple!”. Astăzi îl puteţi găsi pe părintele Athanasie nevoindu-se în aceeaşi obşte a Vatopedului.

S-a făcut pe sine neînsemnat bătrânul Ioan, lepădându-şi voia înapoia lui, dar s-a făcut şi fără griji şi-n felul ăsta şi-a agonisit pace şi odihnea astfel şi pe fraţi…

George Crasnean
Foto de Hariton Lavriotul

Reclame

„Athos. Ghid de învățătură” (documentar în limba română)

Athos. Ghid de învățătură. Documentarul în limba română, realizat la inițiativa YMCA Universitaria, ne prilejuiește întâlnirea cu doi mari părinți români athoniți – plecați de acum la Domnul – Părintele Petroniu Tănase, starețul Prodromului și Părintele Dionisie Ignat de la Colciu. Să avem folos din cuvintele pline de har ale sfințiilor lor.

Cuvânt de învățătură de la avva Dionisie Ignat de la Chilia Colciu

Pr. Dionisie (Ignat), Chilia Colciu (1909-2004). Unul dintre cei mai mari si mai iubiti duhovnici athoniti, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Dimitrie (Părintele Dionisie) s-a născut în 1909, la Vorniceşti, judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. La 17 ani a plecat să se nevoiască la Sfântul Munte. „Am venit în 1926 cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem niciodată de Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sfântul Gheorghe în Capsala. Acolo erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului şi îndată am avut parte de o Priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte linişte pe Muntele Athos”.

În 1927 a fost tuns în monahism primind numele de Dionisie, iar în 1931 a devenit ierodiacon. După o perioadă petrecută la Chilia Buneivestiri din Capsala, în 1937, amândoi fraţii au venit cu părintele Ghedeon la Chilia „Sfântul Gheorghe” – Colciu, un schit al Mânăstirii Vatopedi. Dionisie a fost hirotonit ieromonah. A devenit duhovnic în 1945. Prin mila lui Dumnezeu, părintele Dionisie a ajuns unul dintre cei mai căutaţi îndrumători duhovniceşti din Sfântul Munte.

Nu mult după adormirea întru Domnul a Părintelui Ghimnazie, iubitul frate şi co-nevoitor al părintelui Dionisie (în 1965), ceilalţi monahi din chilie au decedat şi ei – părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971. Au rămas numai bătrânii Dionisie şi Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părinţii Ioan Şova şi Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia „Sfântul Ipatie” cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon în 1979. Deşi câţiva călugări mai veneau din când în când şi stăteau pentru puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi din chilie, până când bătrânul Iosif a venit în Mânăstirea Vatopedi pentru a revigora viaţa cenobitică de acolo, în 1989. Puţin după aceasta, noi aspiranţi începură să vină la Vatopedi şi în schiturile sale, inclusiv la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 vieţuitori la Colciu.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o altă încercare a venit asupra bătrânului Dionisie – şi-a pierdut vederea. Despre aceasta, Părintele spunea: „Ei, slavă Domnului, slavă Domnului, eu nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără voia Lui. Nici o frunză din copac nu cade fără de voia lui Dumnezeu. Cu atât mai mult omul care-i făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!… Are Dumnezeu grijă. Şi pentru ce şi cum, numai Dumnezeu ştie.

Toate le iconomiseşte pentru mântuirea sufletelor noastre, toate astea care nouă ni se par de nesuferit… Dumnezeu fiindcă ne iubeşte ne dă lucrurile astea. De aceea trebuie să mulţumim ori de câte ori ne dă Crucea. E Crucea lui Hristos, slavă Domnului!”. Deşi îi era greu, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta a devenit un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un tovarăş lucrător al rugăciunii, căruia i se putea confesa şi de la care putea primi sfat.

Părintele Dionisie era înzestrat cu multe daruri. Avea smerită cugetare, chipul şi statura unui adevărat părinte duhovnicesc, plin de har, de bunătate, de smerenie şi dragoste… 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Pentru rugăciunile sale să aibă Bunul Dumnezeu milă de noi şi să dobândim raiul, avându-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii aghioriţi. (LD)