Credinţa creştină, pe-nțeles

Credinţa creştină
Pr. Vasile Sorescu

Credinţa creştină este darul lui Dumnezeu în puterea căruia primim ca adevăruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Biserica. Credinţa este, pe de o parte, lucrarea harului divin, iar, pe de altă parte, este (şi) un merit al omului, căci crede numai cine voieşte. Ea este absolut necesară pentru mântuire. De aceea, Domnul Iisus Hristos porunceşte ucenicilor, înainte de înălţare: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu 16, 16).

Este o credinţă cunoscătoare şi o credinţă lucrătoare. Credinţa cunoscătoare este asemănată de Sfinţii Părinţi cu „frunzele pomilor”, iar credinţa lucrătoare cu „roadele”. Credinţa lucrătoare angajează, deci, şi trupul în procesul de mântuire şi se traduce în viaţă prin faptele credinţei. Daca lipsesc faptele credinţei, credinţa cunoscătoare nu are nici o valoare. Deci, nu este de ajuns să crezi că există Dumnezeu şi să cunoşti multe despre Dumnezeu, ci trebuie să trăieşti după voia Lui, împlinindu-i poruncile. Sfântul Iacov spune: „Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi ca unul este Dumnezeu ? Bine faci, dar şi demonii cred şi se cutremură. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este ?” (Iacov 2, 18-20).

Adevărul mântuitor a fost descoperit oamenilor de Dumnezeu prin drepţii, patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, iar în chip desăvârşit prin Fiul lui Dumnezeu întrupat – Mântuitorul Iisus Hristos, şi se păstrează în Biserică.

Prin descoperirea dumnezeiască, omul a aflat despre realităţile din lumea spirituală, care nu pot fi cunoscute şi cercetate de raţiunea omenească. Astfel, omului i s-a descoperit că după moarte îl aşteaptă viaţa veşnică şi că Dumnezeu, Unul în fiinţă dar întreit în Persoane, este Creatorul cerului şi al pământului. Din lumea creată mai fac parte: îngerii şi demonii, iar undeva, unde numai Dumnezeu ştie, există un loc de fericire eternă, numit rai, şi un loc de osândă şi nefericire eternă, numit iad. Despre Dumnezeu, îngeri, demoni, rai, iad, suflet, etc., omul cunoaşte cu adevărat doar câte i s-au descoperit. Iar cunoaşterea şi înţelegerea realităţilor spirituale se face prin credinţă, aşa cum realităţile materiale, fizice, sunt cercetate şi analizate prin raţiune. Raţiunea este, deci, pentru lucrurile materiale, iar credinţa este calea de cunoaştere a celor spirituale. Şi raţiunea şi credinţa sunt date omului de Dumnezeu. Ele nu se exclud. De aceea, antagonism între adevărata ştiinţă şi adevărata religie este numai în mintea unor oameni „fără Dumnezeu”, nu şi în realitate.

Celor care vorbesc de incompatibilitatea dintre ştiinţă şi credinţă, savantul Pierre Duhen, profesor la Facultatea de Ştiinţe din Bordeaux, între 1895 şi 1916, le striga cu indignare: „Minciună! Minciună în domeniul logicii, minciună în domeniul istoriei. Învăţământul care pretinde să stabilească ireductibil antagonism între spiritul ştiinţific şi spiritul creştin, este minciuna cea mai mare, cea mai îndrăzneaţă din cate au încercat vreodată să înşele pe oameni”. Şi el continua astfel: „Cred din tot sufletul în adevărurile pe care le Dumnezeu ni le-a revelat şi ni le propovăduieşte prin Biserica Sa. Niciodată nu mi-am ascuns credinţa şi nădăjduiesc din adâncul inimii, că Acela de la care o am mă va păzi ca să roşesc vreodată de ea”.

Raţiunea şi credinţa se întrepătrund şi se completează atât în cercetarea celor materiale, cât şi în cercetarea celor spirituale. Căci aşa cum sunt lucrurile materiale, unde predomină cunoaşterea raţională, trebuie să şi crezi în cei de lângă tine, în cunoştinţele şi descoperirile lor, tot astfel şi în cele spirituale, unde prioritate are credinţa, trebuie sa înţelegi, cât este posibil, şi cu mintea cele spirituale, care sunt supraraţionale şi supralogice, şi nu iraţionale şi ilogice. Descoperirea lui Dumnezeu se mai numeşte Revelaţie şi poate fi primită de om, în mod deosebit, prin credinţă, dar şi prin raţiunea iluminată de credinţă.

Sursa: Pr. Vasile Sorescu, „Religia ortodoxă, călăuză pentru credincioşi”, Ed. Saeculum I.O., 1997

Foto: Icoana „Duminica Ortodoxiei”

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

O nouă apariție editorială: O muscă în Sfântul Munte. O poveste tulburătoare despre descoperirea credinței

O muscă în Sfântul Munte
Autor Vasilis G. Frangopulos
Traducător Dumitru Constantin-Emanuel
Editura Sophia, 2020 / 296 pagini

[ cartea se găsește la pangare și rafturile de carte religioasă din librării sau online la linkul: librărie.net ]

O poveste tulburătoare despre descoperirea credinței

O călătorie în Muntele Athos – între zidurile sfințeniei îngerești și sub mantia ocrotitoare a Maicii Domnului.
O poveste tulburătoare despre depășirea certitudinilor umane și descoperirea Adevărului.
O fascinantă căutare lăuntrică, istorisită cu talent, umor și sensibilitate.

***
– Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: „Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”
Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:
– Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.
Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și cu voce frântă șopti: „Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”

***
Lectura acestei cărți constituie o binefacere atât pentru cititorul fami­liarizat cu lumea credinței, cât și pentru cei mai puțin apropiați de spațiul Bisericii. Îndeosebi cei care nu s‑ar apropia cu ușurință de o carte cu conținut teologic vor avea neașteptata surpriză a unei lecturi parcurse dintr‑o răsuflare, care te introduce treptat și cu măiestrie într‑o lume plină de frumusețe și taină.
Din paginile cărții, ­dominate de ­dialoguri savuroase, cititorul, mai mult sau mai puțin sceptic, află răs­pun­­suri pertinente și cuceritoare prin firescul și justețea lor la întrebările mereu actuale cu privire la existența lui Dumnezeu, iar cel deja credincios redescoperă un univers pe care îl credea cunoscut, învățând modul de a purta un dialog cu cei care nu îi împărtășesc convingerile.
Această extraordinară carte con­sti­­tuie un prilej pentru fiecare cititor de a trăi propria minune pe tărâmurile credinței.

Doamna Ivona Boitan, regizor și scriitor, îi face pe pagina de facebook o frumoasă prezentare cărții (cu mulțumiri pentru îngăduința de a posta aici pe blog textul dânsei):

O carte pe care mi-aș dori să o citească toți prietenii mei care au îndoieli, care caută prin Yoga sau Silva sau mai știu eu ce alte metode din astea care-ți oferă ele traiul raiului pe pământ, și care-ți promit că tu nu trebuie decât să stai pe spate și să aștepți Nirvana să tragă pătura peste tine.

E o carte care vorbește despre un drum greu, cel mai greu drum, acela al acceptării ideii că nu poți face nimic cu adevărat dacă nu ai raportarea corectă. Ca să ajungi la Dumnezeu trebuie să pleci tot de la El, deși atunci când pleci, nu realizezi asta. Mulți dintre noi am fost, sau suntem asemenea Lui Iorgos, tâmplarul talentat dar hulitor și urâtor de preoți, organizare, tipic, Biserică.

Cartea are un ton vesel, are un aer glumeț și vioi, foarte greu de găsit în romanele cu iz creștin, dominate toate de un soi de ”lacrimosa”, un soi de duioșie permanentă, făcută să-l determine pe cititor să stea cu teancul de șervețele la capătul patului. Nu e cazul aici. Au fost momente în care am râs cu poftă, cum numai la ”Nesfinții sfinți” a arhimandritului Tihon Șevkunov am mai făcut-o.

Vasilis G. Frangopulos a scris o carte de cateheză, care e un roman și un manual de religie, peste care vine un talent literar, un ochi lucid și sfredelitor. Crează personaje, îți descrie Muntele de ai vrea să nu fi fost femeie și să poți merge acolo, îți dă dimensiunea lumii călugărești foarte clar. Se simte că e scrisă cartea de un paramedic-iconar sau de un iconar-paramedic. Faceți-vă un pustiu de bine și citiți-o. E o sursă de energie, optimism și sens. 25 lei și le aveți!