Arhive blog

Un text esențial pentru vremea noastră: Despre conștiința dogmatică drepslăvitoare, Arhimandritul Sofronie Saharov

carte-nevointa-cunoasterii-lui-dumnezeu-arhim-sofronie-saharovAveţi mai jos două texte de mare folos, esenţiale aş zice, pentru înţelegerea conştiinţei dogmatice a Bisericii. Le-am postat inițial pe blogul meu în mod special pentru aceia care, în vremea cazului Corneanu (2008),  nu înţelegeau de ce se tot face caz de canoane şi dogme, de ce ne tot “poticnim” în ele, de ce nu vedem “dincolo de ele” (…).  E vorba mai precis despre un cuvânt de prezentare a cărţii Părintelui Sofronie (Saharov) – „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, cuvânt scris de ieromonahului Nicolae de la Essex şi o Scrisoare, a 28-a, a Părintelui Sofronie către David Balfour. Ea are mult mai mult înţeles în contextul schimbului epistolar al cărţii, aşa că vă recomand întreaga carte. Textele sunt traduse de Păr. Rafail (Noica) în glăsuirea veche, bisericească, liturgică. Bolduirile îmi aparţin. Mulţumesc lui Radu Hagiu pentru osteneala de a scana textul postat mai jos. Despre carte, citez câteva cuvinte din prezentarea care o însoţeşte: Cartea “Nevointa cunoașterii lui Dumnezeu” reproduce scrisorile Părintelui Sofronie (Saharov) când avea 36 de ani adresate englezului David Balfour în vremea când acesta încerca să cunoască Ortodoxia după ce, mai întâi, avusese o experienta spirituală legată de ritul bizantin la mănăstirea belgiană de la Chevetogne. Prin anii 30 David Balfour a făcut o vizită la Muntele Athos și, culmea, primul călugăr care i-a ieșit înainte a fost Cuviosul Siluan Athonitul. Cuviosul Siluan având bineînțeles o viață mai retrasă i-a dat părintelui Sofronie, deci ucenicului său, porunca de dăscalie duhovnicească în privința lui Balfour. Toate aceste scrisori le regăsiți în traducerea părintelui Rafail Noica în această carte din seria “Parintele Sofronie Saharov”. (Laurenţiu Dumitru)

DESPRE CONȘTIINȚA DOGMATICĂ

Din scrisori devine limpede că theologia ce o cuprind îşi atinge înălţimea atunci când conştiinţa dogmatică se leagă în chip nedespărţit de întreaga înaintare a vieţii duhovniceşti lăuntrice. Dialogul theologic cu Balfour arată de fapt că orice schimbare în conştiinţa dogmatică numaidecât schimbă într’o măsură corespunzătoare şi chipul fiinţării duhovniceşti. Precum şi invers, o îndepărtare de la adevăr în viaţa duhovnicească lăuntrică va atrage o schimbare în conştiinţa dogmatică. Mintea luminată de harul Dumnezeiesc poartă în sine întreaga privelişte a toată fiinţarea, unde fiecare manifestare a vieţii duhovniceşti se preţuieşte în relaţie cu Adevărul Dumnezeiesc. În acest sens, capodoperă neîndoielnică a apologeticii theologice, cuprinzând o desăvârşită şi integrală viziune a temeiurilor dogmatice ale nevoinţei dreptslăvitoare, se arată a fi Scrisoarea nr. 28 – „Despre conştiinţa dogmatică dreptslăvitoare”. Ea a fost scrisă drept răspuns îndoielilor lui Balfour în privinţa adevărului atotcuprinzător al Dreptei-slăviri, atunci când el începea să caute ceva mai „înalt” şi mai „universal”. În scrisoare se poate urmări o limpezire în ordine consecutivă a principiului unităţii între eclesiologie, dogmatică şi ascetică: „Trei lucruri nu înţeleg, scrie părintele Sofronie: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism neascetic. Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) – sânt pentru mine un singur tot al vieţii”.

Părintele Sofronie arată limpede că nevoinţa este o răsfrângere practică în viaţa omului a viziunii sale dogmatice. Nimic în viaţa duhovnicească şi ascetică nu este întâmplător, căci „totul este important”: „La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie – păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creştinism – îşi are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiţionată de deosebirea în reprezentările dogmatice”. Pe lângă aceasta, dogmatica, fiind expresia cuvântătoare a adevărului, este parte integrantă a Bisericii: „Cumva m’am convins lăuntric – scrie părintele Sofronie – că a lepăda Biserica duce la a lepăda propovăduirea apostolilor… Cuvântul trup s’a făcut. Anume pe acest Logos întrupat, văzut, auzit, pipăit, îl propovăduieşte Biserica în dogmele sale”.

Ierom. Nicolae Saharov, „Înainte-cuvântare” la cartea „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” (pp. 37-38) Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica)

DESPRE CONŞTIINŢA DOGMATICĂ DREPTSLĂVITOARE

Tragedia fiinţării omeneşti – o aspră realitate. Lupta pentru libertatea lăuntrică. Despre „lupta” cu Dumnezeu pentru lume. Despre însuşirea lui Hristos şi asemănarea cu El. Despre imposibilitatea unei credinţe adogmatice, a unui creştinism nebisericesc şi a unui creştinism fără nevoinţă. Despre strâmtoarea cadrelor confesionale. Biserica, dogmele şi nevoinţa alcătuiesc o singură realitate vie. Despre ierarhia valorilor duhovniceşti. Formele ascetice – pozitive şi negative. În ce constă cultura dreptslăvitoare ?

siluan2Athos (Chilia „Sfânta Treime”), 22 August/4 Septemvrie, 1945 (1)

Hristos în mijlocul nostru! Iubite întru Domnul părinte Dimitrie, Pace ţie de la Domnul.

Eu nu te uit. Adesea, foarte adesea, cu gândul mă întorc la tine. După multe zile pierdute în forfota incendiului şi alte griji lumeşti, dispun de ceva vreme ca să-ţi scriu, deşi continui într’o oarecare oboseală sufletească.

Ai înlăturat de la tine „simţământul caracterului tragic al vieţii duhovniceşti”. Şi eu, din când în când, fac acelaşi lucru. Îmi închid ochii, îmi închid simţurile spre a nu vedea fiinţarea omenească ce mi se înfăţişează, în hotarele acestei lumi, ca adevărat tragică. O fac atunci când mi se istoveşte până la neputinţă sufletul, când doare inima insuportabil. Dar atunci când, după o oarecare odihnă, le deschid din nou, iarăşi văd, uneori cu o şi mai multă ascuţime şi încordare, aceeaşi adâncă tragedie.

Cred că şi tu, măcar pentru o vreme, vei putea să ieşi din această înfricoşată, apăsătoare viziune, iar apoi iarăşi te vei întoarce fără să vrei la ea, căci ea nu este doar o simplă idee, făurirea unei fantezii bolnăvicioase, ci însăşi aspra realitate. Pe lângă care, cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.

[Scrii:] „Străduinţa ca întru toate a mă închide în cadrele exclusiv confesionale pur şi simplu slăbeşte în mine, îndeobşte, orice credinţă religioasă, face ca, în conştiinţa mea, relaţia dragostei lui Dumnezeu şi a proniei lui Dumnezeu cu omenirea ca întreg să fie de neînţeles şi nereală”.

Şi pentru mine, între bunacinstire: Dumnezeu dragoste este (1 Io. 4:8 ) pe de-o parte, şi sorţii care cad asupra omenirii în hotarele acestei lumi, pe de alta, aşa cum o contemplăm, este o mare contradicţie. Nu cred însă că îndepărtarea de Biserică ar putea lucra în favoarea soluţionării ei.

Asemenea ţie, şi eu petrec într’o luptă necontenită pentru libertatea lăuntrică, într’o continuă căutare de a rezolva multe contradicţii şi nedumeriri. Iar la mine lupta uneori asumă caracterul unei lupte cu însuşi Dumnezeu (în ciuda deplinei mele conştiinţe a faptului că sânt ultima nimicnicie). Uneori mă rog cu un blând plâns, dar adesea ca un nebun contest, insist, pretind, „mă cert”, aproape că „hulesc”. Dar, în ciuda caracterului luptător cu Dumnezeu al vieţii mele, iubesc pe Dumnezeu până în ultimele străfunduri ale fiinţei mele, şi Lui îi încredinţez ultima judecată, căci El dispune de putinţe nesfârşite dincolo de hotarele acestei lumi. Dragostea pentru lume, pentru om, mă împinge a mă război cu Dumnezeu.

Acestui duh al luptei cu Dumnezeu eu îi îngădui liber să se desfăşoare în suflet şi observ că, ajungând la un oarecare zid de neclătinat, cade zdrobindu-se, iar atunci constat că iubesc pe Dumnezeu cu un şi mai mare adânc. Pe Dumnezeu îl „contest”, cu El „mă cert”, pe Dumnezeu Îl „necăjesc cu neruşinare” în lupta mea pentru soarta oamenilor, dar în rezultatul final, oricare ar fi soarta întregii omeniri, a întregii lumi, a întregii făpturi, pe Dumnezeu eu iubesc cu singura adevărată, vecinică dragoste.

De o mie de ori în sufletul meu s’a desfăşurat o luptă încrâncenată, dar întotdeauna a biruit dragostea lui Hristos, astfel încât şi eu într’o oarecare măsură pot repeta cuvintele Apostolului Pavel: Şi eu încredinţat sânt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă oarecarea zidire putea-va să despartă pre noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8:38-39).

Nu demult ţi-am scris că am încetat să caut pe Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l caut este, cumva, fie în cea mai mică măsură, să mă asemăn şi să mă adaug lăuntric lui Hristos. Voiesc să ştiu măcar în parte, să cerc măcar în cea mai mică măsură cum El, Domnul, îşi trăia unirea dragostei către Dumnezeu şi către om. Pentru noi, în hotarele acestei vieţi, cele două porunci sânt într’o deplină discordie. Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, mă îndepărtez de la aproapele, uitându-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori mă îndepărtez de El, ori chiar îi vrăjmăşuiesc. Este pricina pentru care mă atrage în chip de nereţinut către sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a împreunat şi această şi acea dragoste întru una, arătându-ne în ea legea veciniciei, adevăratei fiinţări.

Nu caut acum o fiinţă vecinică, neînţeleasă, nedesluşită, impersonală a vreunui „Dumnezeu necunoscut” (2); Dumnezeu şi vecinica fiinţă îmi sânt date sub forma cea mai învederată cu putinţă în Hristos. Pe acest Hristos îl caut eu, adică cu El a mă asemăna, pe El a mi-L însuşi. Când, în ciuda conştiinţei propriei mele celei de pe urmă nevrednicii, totuşi mă rog Lui, atunci din încordarea acelei rugăciuni întreaga mea fiinţă se adună întru una, adică şi sufletul şi trupul, adică mintea, inima şi toate mădularele trupului, până şi oasele – totul, din încordare, înţepeneşte, cum ar fi, şi suflarea mi se schimbă. Atât de puternic, atât de nereţinut atrage sufletul către Sineşi Hristos, atrage întreg omul – Acel Hristos pe care Biserica mi L-a dat.

Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putinţă a afla undeva în afara Bisericii o mai mare bogăţie a unor astfel de mijloace? În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm şi îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârşim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar nişte simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experienţa noastră.

Gândul meu este simplu, dar poate că nu-mi este uşor a-l înfăţişa, că nu ştiu despre ce trebuie să vorbesc spre a nu te împovăra cu cuvinte de prisos. Tu nu m’ai învrednicit cu deplina ta încredere. Eu mai mult mă încredinţez ţie. Tu presupui că eu nu am trăit acea experienţă care ţi-a fost dată în vremea de faţă, şi deci că nu te pot înţelege, şi că pur şi simplu, dintr’un fanatism confesional, voiu înjosi acea sfântă experienţă pe care ai cercat-o. Dar aşa cum tu eşti „pregătit să asculţi cu luare-aminte părerea mea”, aşa şi eu sânt cât se poate de pregătit a asculta cu dragoste orice mi-ai spune. Dacă eu – Dumnezeu îmi este martor! – sânt totdeauna gata dezinteresat să-ţi dau tot ce am, din dragoste în Hristos, atunci şi tu, dacă ai găsit ceva mai mult şi mai bun decât ceea ce am eu, nevoieşte-te să mi-o împărtăşeşti şi mie.

Sofronie3Trei lucruri nu înţeleg: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism fără nevoinţă. Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) – sânt pentru mine un singur tot al vieţii. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie „după gustul nostru”. Atunci când vorbeşti despre îngustimea cadrelor confesionale, eu te înţeleg. Şi eu de mii de ori am răbdat şi rabd strâmtorări, dar le rabd pentru că de la Biserică am şi darurile pozitive.

Ascetica (adică nevoinţa şi exersarea duhovnicească) este de nedespărţit nu numai de toate religiile cunoscute de istorie, ci şi îndeobşte de tot ce este cultură omenească. La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie – păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creştinism – îşi are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiţionată de deosebirea în reprezentările dogmatice.

Gândesc: Cu preţul propriei nevoinţe şi al unui studiu cu luare-aminte trebuie să dobândeşti o cunoaştere a temeiurilor teoretice ale nevoinţei, spre a avea putinţa de a te folosi liber şi în chip înţelegător de feluritele mijloace ascetice existente, spre a contopi formele de exersare ascetică într’un singur tot.

În chip ideal, ar trebui cunoscut totalitatea felurilor, formelor, metodelor, mijloacelor ascetice, pentru a dobândi o oarecare libertate lăuntrică, pentru a nu cădea în sfere străine creştinismului. Între alte astfel de sfere „străine”, socotesc că în vremea de faţă cea mai primejdioasă pentru creştini este misticismul pantheist.

În chip ideal, ar trebui cunoscute toate secvenţele creşterii duhovniceşti, înălţările de la cele mai prejos şi mai mici către cele mai de sus şi mai mari, spre a asigura o reuşită fară poticneli. Trebuie cunoscută „ierarhia” valorilor duhovniceşti, spre a nu pune cele mai de jos deasupra celor mai de sus, şi a pune astfel capăt fară întoarcere înălţării. Drept pildă inversării valorilor duhovniceşti îl avem pe Auguste Comte (3) care credea că a descoperit legea dezvoltării istorice a minţii. După el, mintea omenească trece prin trei consecutive stadii ale dezvoltării înţelegerii lumii: cel theologic, cel metafizic şi cel pozitiv. (4) În viaţa duhovnicească foarte adesea întâlneşti fenomenul „inversării ierarhiilor”. În astfel de cazuri îmi amintesc de lecţiile de gimnastică din anii copilăriei, când atârnat de bară cu capul în jos, vezi „dedesubt”, sub picioare, tavanul, iar mai sus de cap, podeaua cu diferitele obiecte.

Bineînţeles, aş fi preferat o convorbire prin viu grai cu tine. Spre a o înfăptui, aproape că mă hotărâsem să vin la Athena pe un vaporaş ce mergea la Pireu aproape gratis. Dar gândindu-mă la greutăţile întoarcerii mi-am părăsit gândul. * [Scrii:] „Chipul vieţii mele nu este deloc ascetic; năzuinţa mea mai presus de toate este de ‘a intra înlăuntru’.”

Aici te-ai îndepărtat într’o măsură de terminologia obişnuită. Eu te-am înţeles aşa: te-ai hotărât să te lepezi de forma negativă a nevoinţei şi vrei să te opreşti numai asupra celei pozitive (lucru pe care la vremea sa o căuta şi părintele Lazarus-Edgar Moore (5) ). Din punct de vedere ideatic, aceasta ne apare ca ceva mai desăvârşit, însă experienţa a arătat că lucrarea pozitivă – creşterea în bine, a cărei formă pozitivă este dragostea – în limitele acestei vieţi neapărat se întâlneşte cu forma negativă a lucrării ascetice, adică cu lupta cu „legea păcatului” care lucrează în noi.

„Lumea toată întru cel viclean zace” (1 Io. 5:19). Viclenia – iată „legea păcatului” care a dobândit puterea unei legi lucrătoare în viaţa nerenăscută a firii noastre psiho-fizice.

Procesul renaşterii, al preschimbării chipului vieţii noastre este împreunarea a două lucrări ascetice: lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului însuşi. Cea din urmă, ca nevoinţă a omului, ia uneori o formă negativă (postul, înfrânarea, întreaga-cugetare, privegherea, neagonisirea, ascultarea – adică tăierea voii proprii, neiubirea de stăpânire, şcl.). Uneori însă ia şi o formă pozitivă. Cu cât mai mult încordarea se apropie de aceasta – ceea ce se exprimă printr’o necontenită năzuinţă a duhului către Dumnezeu în rugăciune, prin compătimire, prin dragoste – cu atât mai puţin se face simţită forma negativă, dispărând în parte, dar totuşi neîncetând a exista. La începutul procesului creşterii duhovniceşti, la începutul procesului învăţăturii ascetice, de nevoie este să precumpănească forma negativă, deoarece lucrarea pozitivă a ne-voinţei este – cea căutată, ţelul. A începe cu ea prin propria voinţă, nu putem: este un dar. Iar atunci când unii s’au învrednicit de acest dar mai nainte de nevoinţa negativă, aşa cum a arătat-o experienţa multor veacuri, după câtăva vreme darul se ridică, iar atunci, în cătarea „Raiului pierdut”, creştinul se dă unei ne voinţe negative într’o mai mare măsură decât cei ce nu au primit darul. * SVFRONIOS[Scrii:] „Nu ştiu, oare schimbarea în convingerile mele nu-ţi pricinuieşte decât durere şi nedumerire?”

Eu nu mă îndoiesc că tu treci printr’o adevărată înviere a vieţii tale duhovniceşti, iar aceasta adânc mă bucură. Cu toate acestea, întreaga înşiruire a gândurilor pe care le exprimi în scrisoare mă duc la a presupune că ceea ce se petrece în sufletul tău este doar începutul adevăratei vieţi religioase. Şi numai începutul, oricâtă putere ar fi atins trăirile tale de acum.

Iar dacă omul începe cu acestea, este cazul să ne bucurăm. Dar dacă rămâne la el (ca şi la ceva desăvârşit), aceasta, de acum, va fi „înşelare”. Schleiermacher a făcut tocmai această greşală. El a încercat să „dogmatizeze” tocmai această formă începătoare a religiei, acest nelimpede, neconcret „zbucium al duhului”, această căutare a lui Dumnezeu, năzuinţă către Dumnezeu, sete după adevărata fiinţare, fără a conştientiza concret în ce constă ea. Limita acestei forme este simţământul cutremurător al atingerii de Marea Fiinţă Vecinică. Toate aceste feluri de experienţe religioase ale omenescului „Eu”, care poartă caracterul unei vieţi deosebit de încordate a adâncului duhului omenesc, sânt cunoscute şi în afara creştinismului, în experienţa pantheistă (buddhism, Plotin, theozofie ş.a.). însă cu ele, de departe nu se epuizează trăirile creştinului.

Drept aceea îmi este vădit că Schleiermacher atârna de bară cu capul în jos. Acest om, fără îndoială dăruit, dar tipic protestant, respingând credinţa dogmatică a Bisericii şi „dogmatizând” propriul său misticism sentimental, tocmai în vârtutea acesteia a căzut într’o sferă străină creştinismului, în cea despre care ţi-am şi scris, şi anume: în viziunea lumii curat pantheiste a lui Spinoza el a recunoscut forma clasică a vieţii religioase. În esenţă Schleiermacher, prin caracterul misticii sale, este mult mai apropiat de pantheism decât de creştinism. El chiar nu socotea de neapărată trebuinţă credinţa în Dumnezeul Personal, credinţa în propria nemurire.

Îmi voiu îngădui să mă repet. Acest tip de trăire mistică a atingerii de Realitatea Existenţei Neajuns de Mari, în faţa căreia realitatea acestei lumi păleşte, pentru creştini este de-abia începutul adevăratei vieţi duhovniceşti.

Această trăire începătoare (cunoscută şi pantheiştilor), Schleiermacher (asemenea theozofilor şi, îndeobşte, pantheiştilor de tot felul) o socotea a fi sfârşitul căutărilor, şi deci lepăda acea ultimă concreteţe, pe care nu o cunoştea cum se cuvine, în care şi împreună cu care Biserica ne-a predanisit descoperirea despre fiinţarea vecinică dumnezeiască. * [Scrii:] „Am rămas orthodox în sensul cultural al cuvântului”, şi în acelaşi timp, „am încetat să cred multor dogme orthodoxe”, şi iarăşi, „chipul vieţii mele nu este deloc ascetic”.

În ce constă atunci cultura orthodoxă? Mie mi se pare că dacă este să lepezi Simvolul Credinţei orthodox şi experienţa nevoinţei agonisite prin veacuri de viaţă în Hristos, atunci din cultura orthodoxă nu mai rămâne decât grecescul „minore” (6) şi tetrafonia rusă.

Din cuvintele tale reiese că strâmtelor cadre ale Bisericii tu ai preferat libertatea protestantă: „Printr’o luptă lăuntrică, am dobândit o oarecare libertate duhovnicească”, în această luptă a biruit raţiunea firească. Experienţa istoriei a arătat că raţiunea firească, lăsată de sine însăşi, în chip fatal ajunge la viziunea lumii şi la mistica pantheistă. Dar dacă aceasta se petrece în sufletul unui creştin care totuşi nu doreşte să se lepede de Hristos, precum a făcut Lev Tolstoi, el va ajunge la raţionalismul sau spiritualismul protestant, care din punct de vedere mistic se apropie de pantheism. Cumva m’am convins lăuntric că a lepăda Biserica duce la a lepăda propovăduirea apostolilor: „Ceea ce era dintru început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri … şi mâinile noastre au pipăit pentru Cuvântul vieţii, şi viaţa s’au arătat şi am văzut şi mărturisim şi vestim vouă viaţa cea vecinică (1 Io. 1:1-2).

Cuvântul trup s’a făcut (7). Anume pe acest Logos întrupat, văzut, auzit, pipăit, îl propovăduieşte Biserica în dogmele sale. Concreteţea maximă, Trupul şi Sângele lui Hristos la Liturghie, oare tu nu ai trăit-o niciodată în slujirea Liturghiei? Icoana…, sfinţirea trupurilor sfinţilor sânt atât de vădite când Duhul Sfânt lucrează în ele cu putere, de unde – moaştele, atât de neînţelese, atât de smintitoare spiritualiştilor. Toate acestea le ştii. Şi dacă am vorbit despre ele, nu este pentru că te socotesc neinformat, ci pentru că eu însumi trăiesc ceea ce scriu.

Închipuieşte-ţi o tânără fată ce visează la mire şi nuntă. În visările ei îşi zugrăveşte un chip al mirelui nobil, frumos, înţelept, un erou. Cu inima bătândă şi cu ochii încântaţi îşi închipuie şi nunta, şi de dulceaţa ei se lasă purtată. Şi dulci îi sânt acele visătorii… în acelaşi timp altă fată asemenea ei a păşit în realitate la nuntă cu un minunat mire. Şi ea la vremea ei trăia în visare. Cea dintâi, în nopţile ei nedormite, bineînţeles că nu va da naştere unei noi vieţi, dar trăirile ei visătoare se vor asemăna totuşi întrucâtva cu trăirile nunţii adevărate ale celei de-a doua. Aşa îmi apare acum a fi diferenţa între mistica pantheistă şi viaţa creştină în Dumnezeu.

Cu multă dragoste întru Hristos, Sofronie ieromonahul.

Din „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” (pp. 298-310) Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica)

Note: (1). Scrisoarea de faţă, ca şi cea precedentă, este răspunsul la Scrisoarea nr. 6 a lui D. Balfour, din 21 Iulie, 1945 (vezi Anexa II, 6: „Trezirea”). (2). Fap. 17:23. (3). Auguste Comte (1798-1857), filosof francez, întemeietorul pozitivismului. (4). Auguste Comte avea dreptate observând o anume succesiune istorică, dar greşala lui, precum a gândirii moderne/moderniste îndeobşte, este a o înţelege drept evoluţie, când de fapt este vorba de involuţie, de o dinamică a căderii adamice. (n.tr.) (5). Ieromonah orthodox englez şi misionar în India, contemporan cu Balfour, traducătorul Scării în limba engleză. (6). O formă a unuia din cele opt glasuri ale cântării psaltice bizantine. (7). Io. 1:14.

Foto (jos): Mănăstirea Russikon (Sf. Panteleimon) © Laurențiu Dumitru

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Russikon (12)

Reclame

Părintele Sofronie Saharov către David Balfour: Viața creștină este nevoință

Athos, 28 iulie/ 10 August 1934

Preaiubite, intru Hristos parintele meu si frate, parinte Dimitrie, Blagosloveste!

Unui om ce se afla intr-o atat de grea incercare cum ti-a fost dat sa rabzi in vremea de acum iti este foarte greu sa-i scrii – mai ales mie, din pricina relatiilor dintre noi, mai bine zis pentru ca toate nereusitele si durerile ce ti s-au intamplat sant din vina mea. Si daca ai putea avea incredere in ceea ce vreau sa-ti spun acum, ar fi inca cu putinta o deplina indreptare a lucrurilor, o deplina biruinta. Insa cum as putea astepta o astfel de incredere din partea matale acum, dupa toate cate ti s-au intamplat?

Ba chiar ma uimesc de marinimia si barbatia matale, ca pana la urma nu te-ai smintit. Dar daca totusi vom vorbi, nu ca prunci, ci ca cei ce macar trupeste si-au atins varsta deplina, m-am hotarat sa-ti spun ceea ce gandesc cu adevarat, nu mincinos, nu pentru a mangaia prin cuvant.

Crestinul niciodata nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevarata dragoste pentru om, de nu va trai foarte multe si grele dureri. Harul vine numai in sufletul care a suferit pana la capat. Situatia tragica in care te afli acum nu imi este necunoscuta. Eu insumi pana astazi imi amintesc de acea lupta, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrajmasul in lume, mai ales la Paris. In parte iti voi povesti.

Se intampla ca ma intorceam de la biserica acasa si simteam o dorinta atat de mare sa ma duc sa vad pe vreun cunoscut, sa vorbim, sa ne distram, incat parca nu aveam putere sa ma intorc acasa si sa raman acolo singur. Dar totusi, intr-o extrema incordare a vointei, ajungeam la mine in odaie si aproape cadeam la pamant in neputinta, din pricina zbuciumului si a uratului, gata sa zgarii pamantul cu unghiile, gata sa plang din durerea inimii, si chiar plangeam. Si numai rugaciunea ma ridica si reaseza pacea in inima. Dar o pace pe care inainte nici nu mi-as fi putut-o inchipui cu putinta, care pana atunci nici nu venise in inima mea. Au fost multe alte imprejurari. Veneam acasa de pe undeva. Vreau sa intru intr-un Café, dar ma lupt cu dorinta. Si ce crezi? Dintr-o data, intr-un chip de neinteles mie insumi, ma simt ca si cum mi-am pierdut vointa si, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevazut il trage catre vreun Café oarecare. Devenea infricosator. Numai Domnul stie, ba si cei ce au suferit astfel de ispite, de cata durere, de cata truda de neinchipuit era nevoie ca sa biruiesc aceste dorinte dobitocesti. Sau, imi amintesc, ma atragea cu atata putere undeva, la vreu cinematograf, sau mai stiu eu pe unde, in astfel de locuri catre care in realitate eu niciodata nu trageam. Dar in schimb, ajungand acasa, daca nu cedasem, rugaciunea mi-era ca un foc.

Ceea ce-mi scrii, o inteleg atat de bine. As fi facut orisice, numai sa nu ma rog. Atunci am inteles puterea cuvantului Parintilor, ca nu este lucrare mai grea decat rugaciiunea. Dar cand omul biruieste ispita, insa prin rugaciune, rugaciunea devine atat de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevarat dureroasa, stramta, si putini sant, dupa cuvantul Domnului, care o afla.

Credinta mea adanca este ca daca mata (si este adevarat pentru tot omul) nu vei trai astfel de scarbe, de saracii, de injosiri, poate si foame, parasire desavarsita de catre toti- si de catre oameni, si chiar de catre Dumnezeu – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, caci m-ai parasit?- niciodata nu vei cunoaste dragostea Dumnezeiasca. Inima ce nu s-a zdrobit de catre loviturile durerilor si nu s-a smerit pana in sfarsit de saracii de tot felul (si duhovnicesti, si trupesti), nu este in stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpara cu un pret deosebit de scump.

Caci vrajmasul ne lupta folosindu-se de cele mai firesti dorinte ale iubirii omenesti, sufletesti, iar uneori si ale celei pur si simplu animalice, trupesti, atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cadea la pamant si vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosardia Sa, sa ne dea a Sa Dumnezeiasca dragoste in schimb pentru cea trupeasca si omeneasca, pe care pentru El am lepadat-o. Insa rugandu-te astfel, trebuie sa te rogi numai pana cand se va stinge toata dorirea dragostei trupesti si va salaslui pace in suflet si in trup. Mai mult nu trebuie sa cauti, spre a nu cadea in ispita, in “inselare”.

Daca se poate, rabda, dragul meu. Ocaraste-ma, pe vinovatul napastelor matale, dar rabda. Oare ma crezi ca indraznesc sa-ti vorbesc astfel numai pentru ca (…) si eu am cunoscut dureri asemanatoare?

Daca vrei sa imparatesti cu Hristos, atunci biruieste patimile. Alta cale nu este – la drept vorbind, patimile nu sant decat o “ispita”. Eu niciodata nu voi crede ca ceva din lumea aceasta te va putea multumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile si altele asemenea nu sant decat pentru copii, cei cu inima neintelegatoare…

Viata dupa poruncile lui Hristos este cu adevarat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel incat cel ce paseste pe ea, de nu va birui prin rugaciune greutatile ce nu fac decat sa creasca, ci se va abate de la ea si se va intoarce inapoi, el nici acolo unde se va intoarce, adica in lume (la viata dupa patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.

In razboiul trecut, cel Mare, adesea cand trimiteau vreun soldat la atac, mai- marii asezau mitraliere indaratul celui ce ataca, sau ofiterul ii urma cu doua pistoale in maini, ca tot cel ce se infricosa si se intorcea, sa fie impuscat. Astfel, situatia celor ce se aruncau in atac facea ca mantuirea si viata lor era doar inainte, daca aveau sa biruiasca pe vrajmas. Cu noi, monahii, situatia este asemanatoare. Mantuirea noastra, in toate sensurile cuvantului, este doar inainte.

Cand durerile tot crescande ale sufletului meu ajunsesera, precum parea, la culmea lor, atunci nu prin judecati abstracte, filosofice, ci printr-un simtamant al inimii viu si adanc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut ca este mai de pret decat lumea intreaga. Suferintele aduc un rod atat de maret, incat, daca am fi noi ceva mai intelegatori, nu am dori nicicum a ne “pogori de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a aratat Domnul in vis, rastignit pe Cruce, si i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, altii te iau”. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Si apoi vedenia s-a sfarsit.

Ti-as mai povesti inca ceva, dar ma tem sa nu preintampin experienta vietii tale. Una cer Domnului: sa nu te infricosezi de norii ce se aduna.

(…) Cu binecuvantarea duhovnicului, eu insumi intr-o vreme, la orice intaratare a trupului ma bateam pana la vanatai insangerate, pana cand in sfarsit durerea, patrunzand in inima, stingea si imblanzea miscarile trupului. Acum insa am parasit acel mijloc, din doua pricini: mai intai, intr-o stare dureroasa a trupului si in absenta, aici la Athos, a smintelilor si patima curveasca ataca mai putin, iar apoi acest mijloc, daca se foloseste adesea si pentru vreme indelungata, turbura tare intreg sistemul nervos. Astfel incat este cazul sa preferam singura rugaciunea. Odata aproape ca mi-am pricinuit moartea. Cu coltul unei bucati de lemn pe care o aveam in maini m-am lovit intre coaste, pe langa inima. Doua saptamani cu greu m-am miscat, bratul stang aproape imi paralizase. Imi era greu in pozitia culcat, tot greu imi era si sa respir. Dar, slava Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se involbura puternic, este aproape cu neputinta a nu recurge la acest mijloc. Si ce lucru curios: patima curveasca cumva astfel lucreaza in trup, incat cand se intareste infierbantarea ei, pana si loviturile puternice care lasa in urma lor vanatai dureroase sau urme de sange multa vreme, incat iti este si greu sa mergi, in acele clipe aproape ca nici nu se simt, incat trebuie sa te lovesti neinduplecat, de multe ori, pana sa ajunga durerea la inima spre a linisti trupul.

“Greu este cuvantul acesta”, dar ce sa-i faci? Mai bine, dupa cuvantul Cuviosului Isaac Sirul, este noua a muri in nevointa, decat, predandu-ne patimilor, sa pierdem chipul omenesc, sa ne schimbam de la Hristos.

Crestinul neaparat trebuie sa fie un nevoitor. Cu atat mai mult monahul, preotul. Urandu-te pe sineti, incepand prin a te chinui, nu numai cu infranarea de la patimi, dar si impotrivindu-te lor, adica tabarand asupra lor, si dintr-o data simti usurare: ca o lumina oarecare se iveste in suflet. Sf. Vasilie cel Mare si Ioan Scararul spun ca mai placuta este suferinta de bunavoie decat bucuria necuvantatoare fara voie.

In legatura cu felul cum traieste omul se randuiesc si imprejurarile exterioare ale vietii lui. Uneori, din pricina gresalelor sau, dimpotriva, indreptarilor noastre launtrice, si imprejurarile exterioare ale vietii se schimba spre mai rau sau spre mai bine.

Poate ca deja prea mult te-am impovarat. Iarta.

(Arhimandritul Sofronie, Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 238- 245)

***

Foto: Părintele Sofronie în 1941, anul primirii hirotoniei întru preot

Notă: 1932-46: Păr. Sofronie poartă o corespondenţă cu Pr. David Balfour, un romano-catolic ce se convertise la Ortodoxie. Aceste scrisori dezvăluie cunoştinţele Păr. Sofronie în mulţi Părinţi ai Bisericii şi îl silesc să îşi articuleze gândirea theologică, dovedind deosebirile dintre gândirea Apuseană şi cea Răsăriteană. Gândirea ulterioară a Păr. Sofronie va dezvolta aceleaşi subiecte abordate în această corespondenţă (wikipedia).