Arhive blog
Cap. XLIV: Despre răbdare în încercări şi ispite şi cum să ne luptăm [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]
Foarte evlaviosul ieromonah Simeon de la Simonopetra ne-a spus:
– Am întâlnit părinţi care erau ca Antim şi Damian şi care nu mergeau niciodată la doctor când se îmbolnăveau.
El spunea de asemenea că egumenul, ieromonahul Haralambie, întotdeauna dormea şezând pe un scaun – un stâlp de răbdare în timpul slujbelor mănăstirii.
Câţiva părinţi spuneau:
– La început, entuziasmul şi râvna monahului trebuie să fie la fel de mare ca Athosul însuşi, iar la sfârşit să fie cel puţin cât un ou sau chiar cât un bob de năut.
Un tânăr monah a mers odată la Avva Zosima Karulitul şi a spus:
– Părinte, mă confrunt cu o ispită.
– Copilul meu, i-a răspuns el, ispite sunt peste tot. Chiar când dormi sau mănânci, ispita e prezentă. Aminteşte-ţi ce se spune în Pateric: «Ia ispita şi nimeni nu se va mântui».
În felul acesta, monahul ce se lupta a fost mângâiat.
Un ascet a trăit 17 ani pe un vârf de munte, expus la soare şi frig. Şi altul, 40 de ani nu s-a întins niciodată pe pat. Dormea pe un scăunel sau pe un scaun, şi aceasta numai pentru scurt timp. El a consumat mai mult petrol pentru lampa sa, decât apa pe care a băut-o. Şi putea să citească inimile oamenilor ca pe o carte deschisă.
Ascetul sârb Gheorghe, care a murit din cauza unei ciuperci otrăvitoare, a fost o figură isihastă vrednică de amintire din ultimii ani de pe Sfântul Munte. Un om închis în sine. El nu avea nimic, era un profund rugător, a cărui viaţă ascetică era întărită de vedenii. Îl cunoştea pe părintele meu şi adesea ne întâlneam cu el. El trăia o formă veche de monahism, într-un loc isihast de deasupra mănăstirii ruseşti Sfântul Pantelimon. El s-a distins prin nemăsurata sa dragoste pentru Dumnezeu şi pentru rugăciunea minţii.
Un ascet spunea:
– Răbdarea se câştigă, nu se cumpără.
Un părinte spunea:
– Răbdarea e necesară în viaţa duhovnicească, şi apoi mai multă răbdare, deoarece o persoană suferă o schimbare constantă de la o zi la alta.
Un pustnic simplu, numit Heruvim, trăia în pustia Sfântului Vasile. Ieromonahul Andrei, fost egumen la Sfântul Pavel, îl întâlnise şi ne-a povestit următoarele:
«I-am dat o pâine şi jumătate, uscată. El n-a vrut nimic altceva.
– Mulţi îngeri, ca numărul paşilor pe care i-ai făcut ca să vii aici, să te ocrotească. Doamne, binecuvintează! mi-a spus mie.
Odată un vânt puternic din sud a rupt acoperişul şi l-a dus departe, până la Kiriakon.
– Vântul mi-a luat acoperişul şi nu ştiu unde este, mi-a spus el într-un mod simplu, stând în colţul chiliei sale ca un copil.
În cele din urmă, a putut să-l bată la loc, fiindcă cunoştea munca la tâmplărie. Era un bărbat înalt, dar mergea întotdeauna încovoiat, rugându-se».
Părintele Hrisostom şi călugărul Sergiu trăiau în peştera Sfântului Petru Athonitul. Sergiu a fost ispitit de diavol să părăsească luptele ascetice, aşa că l-a vizitat pe un părinte în Karyes, care cu dragoste şi răbdare neîntrecută îngrijise de patru părinţi.
– Cum poţi să stai aici singur? l-a întrebat Sergiu.
– Diavolul m-a ispitit şi pe mine să plec, dar ştii ce mă ţine? l-a întrebat curajosul părinte ca răspuns. Vino, îţi voi arăta comorile mele.
– Unde sunt comorile tale? Nu văd nimic aici.
L-a dus într-o cameră unde erau patru perechi de pantofi vechi cu talpă, rasele vechi şi culioanele vechi ale sale şi ale părinţilor, dovada nenumăratelor lupte şi sacrificii.
– Iată comorile mele. Spune-mi, cum aş putea să le abandonez?
Astfel, Sergiu a fost învăţat mai mult de aceste comori tăcute decât de alte învăţături.
Duhovnicul şi bătrânul binecunoscutului Hagi Gheorghe Postitorul i-a spus odată unui episcop, care încerca să-l convingă să-l urmeze la episcopia lui:
– Trei sute de diavoli au încercat să mă ducă departe de Muntele Athos şi n-au putut. Cum crezi că ai putea să o faci tu, Stăpâne?
Un părinte spunea:
– Astăzi călugării se mântuiesc numai prin ispite, pentru că nu au virtuţi. Cei ce îndură ispitele vor fi printre părinţii care au luptat din greu ca să câştige virtuţi. Răbdarea ispitelor fără cârtire este egală cu rugăciunea. Satana nu va ispiti o persoană mai mult decât îi dă voie Dumnezeu. Duşmanul încearcă cu vicleşuguri să slăbească conştiinţa şi să-l facă să deznădăjduiască şi să renunţe, sau să se laude, să fie arogant pentru o sfinţenie care nu există. Cursele şi meşteşugurile diavolului sunt multe. Pe cei ce doresc mântuirea îi atacă puternic. I-am spus lui satan: «Fă ce vrei cu mine! Nu vei ajunge nicăieri. Am un părinte duhovnicesc şi mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Ce poţi face împotriva acestor lucruri, chiar cu vicleniile tale?».
Şi el a adăugat:
– O, câte ispite n-am primit de la el şi cât de mult a încercat să mă păcălească! Am trecut multe ispite, dar în cele din urmă m-am hotărât să stau aici şi să le rabd, dându-mi seama că nicăieri nu poţi evita ispitele. Dacă vrei ca duşmanul să nu te lupte, tot ceea ce trebuie să faci e să mănânci, să bei, să dormi şi să faci orice doreşti. Atunci diavolul nu te va mai tulbura cu ispite sau cu probleme. El e ca un câine. Nu-l deranjezi pe diavol şi stă liniştit. Îl deranjezi, se aruncă la tine şi te muşcă. O persoană ar trebui să aibă un îndrumător experimentat, un duhovnic pe care să-l respecte, pentru că respectul cuprinde smerenia.
Un părinte spunea:
– Când navighezi, întotdeauna trebuie să fii pregătit. Chiar dacă vezi că e linişte în jur, trebuie să te aştepţi să fii confruntat cu o furtună de ispite şi necazuri. Necazurile adesea ne aduc la o stare duhovnicească mai bună. În afară de asta, tainice sunt judecăţile lui Dumnezeu.
Duhovnicul G. spunea:
– Dumnezeu dă mai mult har părinţilor dintr-o chinovie, care sunt răbdători fără să cârtească, decât asceţilor.
Ieromonahul rus Sofronie, care s-a mutat mai târziu în Anglia unde a întemeiat o mănăstire şi a scris biografia Sfântului Siluan, i-a spus părintelui Ioachim:
– Părinte, sunt pe Sfântul Munte de mulţi ani şi n-am avut nici o viziune, apariţie sau înştiinţare dumnezeiască.
Părintele Ioachim i-a răspuns:
– Cine-ţi dă răbdarea de a sta pe Sfântul Munte şi mai ales în îngrozitoarea Karulie, dacă nu Dumnezeu? Ai fi putut să stai fără harul lui Dumnezeu? Nu cere o minune mai mare decât aceasta şi nici nu dori un dar mai înalt.
Bătrânul N. a fost ţintuit la pat 2 ani, în infirmeria Marii Lavre. În tot acest timp nimeni nu l-a auzit să se plângă. Dădea mulţumire şi slavă Atotmilostivului Dumnezeu. El era întotdeauna vesel şi fericit.
Un călugăr bătrân spunea:
– A fi bolnav este pentru cineva o cercetare dumnezeiască. Boala e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Singurul lucru pe care omul îl poate oferi lui Dumnezeu este durerea.
Părintele I. suferă constant de diferite boli. În această stare, el spune cu bucurie:
– Sufăr, dar nu vreau să fiu vindecat. Nu cer sănătate, ci răbdare. Şi dacă aş cere cândva lui Dumnezeu sănătate, ar însemna că nu-s în toate minţile. Un om duhovnicesc chiar şi pe patul de moarte va spune că rabdă. Un mirean ar putea gândi altfel.
Un pustnic spunea:
– Monahul stă totdeauna înaintea lui Dumnezeu Cel nevăzut, ca şi cum El ar fi văzut.
Şi mai departe a spus:
– Domnul ne va vizita când nu avem mângâiere de la oameni, sau pentru asceza noastră de bună voie, sau când El îngăduie să suferim ispite şi boală.
Părintele Maxim, care a trăit întâi în Kerasia şi apoi la Sfânta Ana, avea un mod de a fi glumeţ şi ironic, încât mulţi nu aveau o părere bună despre el. A căzut bolnav de cancer, şi în cele din urmă a suferit durerea cu răbdare şi pocăinţă adâncă. A avut moartea unui om drept.
– Cum dreptul Iov, care n-a păcătuit niciodată cum am păcătuit eu, a trebuit să sufere cu răbdare toţi acei ani? a întrebat monahul Nicolae de la Noul Schit.
El a fost lovit de o boală incurabilă, iar mijlocul, abdomenul şi coapsele îi erau pline de viermi. Nu a spus nimănui despre aceasta, suferind singur, ca să poată vedea cât de mult timp poate să rabde. Numai după ce chinul său a devenit insuportabil şi au încercat să-l cureţe, au văzut viermii. A suferit acest chin cu evlavie trei ani. Înainte de a muri, i-a chemat la el pe părinţi şi le-a spus:
– Părinţilor, iertaţi-mă, şi fie ca Dumnezeu să aibă milă de toată lumea.
Artemie Grigoriatul s-a nevoit şi s-a luptat cu multă răbdare. Niciodată nu stătea în strana sa. Când a ajuns la o vârstă foarte înaintată, iar picioarele lui au început să se umfle şi să ulcereze, nu a căutat vindecare. A răbdat, amintindu-şi cuvintele Apostolului: «căci aveţi nevoie de răbdare…» (Evrei 10, 36).
Când cineva l-a întrebat pe părintele bătrân şi bolnav Nicolae de la Noul Schit despre boala sa, răbdătorul bătrân a spus:
– Slavă lui Dumnezeu! Merit mai multe suferinţe.
Când a murit, faţa lui era luminoasă.
Părintele Dimitrie din chinovia de la Grigoriu a fost o minune a răbdării. El a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de 20 de ani, ceea ce-i cerea să stea în picioare, în ciuda faptului că suferea de o hernie serioasă.
Un părinte spunea:
– Noi toţi trebuie să fim răbdători, şi cei tineri şi cei bătrâni. Trebuie să fim răbdători, pentru că nervii noştri sunt suprasolicitaţi. De asemenea, pentru că noi toţi avem un pic de mândrie şi când sinele nostru preia conducerea, o neînţelegere mică devine o ceartă mare. La fel este şi cu ispitele care apar în familie. Indiferent ce se întâmplă, treci cu vederea. Nu face comentarii, pentru că ele nu ajută. Roagă-te puţin. După ce cealaltă persoană s-a liniştit, poţi să vorbeşti. Hai să facem ca pescarii. Ei merg pe mare numai când este liniştită. Trebuie să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu. Uneori nu suntem pe deplin conştienţi că El ne priveşte şi ne ajută. Noi nu înţelegem aceasta. Dacă oamenii ar înţelege pe deplin acest adevăr, şi-ar încredinţa Lui întreaga fiinţă.
Marea răbdare în mijlocul durerilor şi ispitelor a fost virtutea părintelui Ieronim din Simonopetra, un suflet curajos, cu virtute de diamant, care a fost alungat din mănăstire pe nedrept. A găsit refugiu, ca burdunar*, la Kutlumuş. De acolo a plecat la Kafsokalivia şi a trăit într-o chilie mică care fusese folosită pentru depozitarea mangalului. A fost izgonit şi de acolo şi a plecat la Metocul Sfântul Haralambie din Salonic. În ciuda tuturor acestor suferinţe, el nu a încetat să se roage pentru defăimătorii şi acuzatorii săi.
Niciodată n-am ajuns să-l întâlnim pe acest gigant al răbdării, părintele Ieronim. Ni s-a povestit despre el de alţi părinţi de la Sfântul Munte şi din Atena, unul dintre ei fiind fratele meu duhovnicesc, arhimandritul Ignatie Pouloupatis.
Un tânăr a întrebat pe un părinte:
– De ce Dumnezeu nu forţează cuplurile căsătorite să aibă o singură minte şi să urmeze împreună o viaţă duhovnicească?
– Era mai bine dacă nu era diavolul, a răspuns el. Atunci viaţa duhovnicească ar fi fost uşoară. Dar diavolul există. Şi, desigur, dragostea lui Dumnezeu se îngrijeşte de toate. Ca să se mântuiască un bărbat rău, Dumnezeu îi dă o soţie bună. Sau invers. Fiţi răbdători fraţilor. Totul ia sfârşit.
*Burdunarul (βουρδουάρης) este călugărul însărcinat cu paza şi îngrijirea animalelor (a catârilor) mănăstirii.
Un preot l-a întrebat pe un călugăr bolnav:
– Cum e sănătatea ta, părinte?
– Bine. Acum că am în mine mai multă boală, nu voi merge la Tatăl meu cu mâinile goale.
Un călugăr mi-a spus acestea despre părintele său:
– Avea o rană deschisă pe obrazul său, asemenea cu cea a Sfintei Sinclitichia. Era incurabilă şi, mai rău, din ea ieşeau viermi împreună cu un miros urât. Cu toate acestea, nu s-a plâns niciodată. «Slavă lui Dumnezeu! spunea el. Eu merit toate acestea. Sunt ca o bucată aspră de piatră. Domnul trebuie să mă modeleze încă mai mult».
Părintele duhovnicesc Matei, părintele Leontie şi călugărul Daniil au fost nevoitori şi au trăit în aceeaşi mănăstire. Chiar dacă camerele lor erau înspre nord, ei au refuzat să aibă geamuri de sticlă şi, ca rezultat, au suferit un frig serios, ce pătrundea în chilie. Au răbdat cu bucurie acest martiriu. Părintele Leontie era orb. Făcea de la 3000 la 3500 închinăciuni pe zi. Adeseori se lovea peste faţă.
Odată, un frate călugăr mai tânăr i-a cerut părintelui Leontie un sfat:
– O, fiule, n-am ajuns să fiu smerit cum era Adam înainte de cădere, ca să-ţi dau un sfat! Dar îţi voi spune acestea: învaţă să rabzi totul în chilia ta – foamea, setea, frigul şi altele – care sunt considerate lucruri rele de mulţi oameni, dar care pot fi o bucurie pentru tine, deoarece îţi pot ajuta sufletul să atingă trepte mai înalte.
Odată, când era vreme foarte rece, călugărul mai tânăr i-a văzut pe aceşti trei părinţi la începutul unei după amiezi. Ei erau desculţi, aveau candele aprinse şi citeau Sfânta Scriptură. «La început Dumnezeu a făcut cerul şi pământul…». Când au pătruns misterul creaţiei, ei au plâns.
Părintele H. ne-a povestit ce i-a spus portarul mănăstirii despre pocăinţă, în prima zi când a venit pe Sfântul Munte:
– Bine ai venit. Ai venit ca să te faci călugăr? Ascultă. Mănăstirea e ca un cuptor, nu cu foc, dar cu oameni care merg ca să se curăţească şi devin mai strălucitori decât un diamant. Cum se întâmplă aceasta? Tăindu-ţi voia proprie. O mănăstire primeşte tot felul de oameni cu idei diferite. Ţinta pentru mintea fiecăruia e să fie unit cu ceilalţi prin tăierea voii proprii. Dacă doreşti să stai în chinovie, vei fi ca un şarpe care, mergând pe o cale strâmtă, cu suferinţă îşi lasă pielea. Prin ispite şi suferinţe, mintea ta va deveni una cu a celorlalţi.
Odată, evlaviosul părinte Artemie de la Grigoriu se plângea:
– Dumnezeul meu, de ce sufăr atât de mult?
Apoi, într-o vedenie L-a văzut pe Hristos, Care i-a arătat mâinile şi coasta Sa, spunând:
– Vezi câte am îndurat? Şi tu, pentru dragostea faţă de Mine, nu poţi fi răbdător?
Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu
Cap. XXXII: Despre un sfârşit cuvios [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]
Sfântul părintele nostru Pavel din Xeropotamu era un făcător de minuni. El l-a vindecat pe bătrânul împărat Romaos al Constantinopolului de o boală de moarte. Ca recunoştinţă, împăratul i-a dat o bucată din Sfânta Cruce şi bani pentru cheltuielile construirii Mănăstirii Xeropotamu.
Spre sfârşitul vieţii lor, sfinţii străluceau ca soarele, şi cei ce erau prezenţi la plecarea lor din această lume nu puteau îndura acea strălucire şi cădeau la pământ. O asemenea stea strălucitoare de virtute, blând cu cei din jur şi aspru cu sine însuşi, a fost dreptul Pavel, care a fost întemeietorul a două mănăstiri.
În Mănăstirea Vatoped a trăit un cuvios călugăr, prosmonarul* mănăstirii, care a auzit un glas venind de la icoana Maicii Domnului spunându-i că mai are de trăit numai un an. Ea l-a sfătuit să se pregătească pentru plecarea din această viaţă trecătoare. Mai târziu, a auzit din nou vocea ei, spunându-i: «A sosit timpul ca să pleci la Domnul».
* Prosmonar (προσμονάριος) este acela care îi primeşte pe străinii şi pelerinii unei mănăstiri.
Învăţăturile părintelui Damaschin de la Sfânta Ana despre isihie au fost multe, dar, din nefericire, nici una dintre acestea nu ne-a fost transmisă în scris, deoarece nimeni nu s-a gândit să le noteze în acea vreme. Viaţa lui s-a sfârşit astfel:
Era pe 6 martie, în timpul Postului Mare, când, după vechile rânduieli, nimeni nu ieşea afară din chilia lui. Părintele Damaschin, fiind înştiinţat că viaţa lui va lua sfârşit în aceea zi, i-a spus bătrânului Onufrie, care-l vizita atunci, să-i ceară ucenicului părintelui Mina să vină la el. Când a cerut aceasta, el plângea, aşa că părintele Onufrie l-a întrebat:
– Ce s-a întâmplat, părinte Damaschin? De ce plângi?
– Părinte Onufrie, ia această carte a Sfântului Efrem şi păstreaz-o, căci eu mor nepocăit.
Uimit, părintele Onufrie i-a spus:
– Părinte Damaschin, ai fost isihast atâţia ani şi atâţia oameni s-au mântuit şi au ajuns la sfinţenie cu învăţăturile tale. Cum poţi să spui că nu te-ai pocăit?
Iar el i-a răspuns cu lacrimi şiroind pe faţa lui:
– Da, părinte Onufrie, nu m-am pocăit pentru că ar fi trebuit să rămân ucenicul părintelui Mina şi să stau necunoscut în chilia mea, fără să văd pe nimeni, pentru că laudele împiedică mântuirea unui monah adevărat.
Părintele Onufrie a plecat la părintele Mina şi l-a înştiinţat despre tot ce s-a întâmplat. Apoi, imediat, amândoi s-au întors la chilie unde l-au găsit pe părintele Damaschin deja adormit în Domnul, murind ca un sfânt. Ei l-au îngropat şi s-au întors imediat la chilia lor. Când au intrat, părintele Mina a spus:
– Tremur. Am febră.
Pe 9 martie, de sărbătoarea celor 40 de Sfinţi Mucenici, părintele Mina a plecat din această lume trecătoare, având moartea unui drept.
Monahul Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie despre sfârşitul sfântului următoarele:
«În ultimele zile i-au făcut toate lucrurile necesare înainte de moarte: Spovedanie completă, Sfântul Maslu, Împărtăşire zilnică cu Sfintele Taine. A treisprezecea zi, el s-a simţit mai rău şi nu a fost în stare să spună cu mintea rugăciunea lui Iisus, aşa cum era obişnuit să facă. El a fost nevoit să spună rugăciunea tare şi le-a spus fraţilor:
– Iertaţi-mă, părinţilor, mintea mea e obosită şi nu pot să mă concentrez la rugăciunea minţii; de aceea o spun tare. Viaţa mea se sfârşeşte, dar Dumnezeul Cel Sfânt vă va răsplăti pentru truda dragostei voastre ce o aveţi pentru mine, un păcătos. Vă rog să-mi aduceţi moaştele Sfântului Macarie din Corint şi a sfântului părinte Partenie.
Luându-le în braţe, sărutând Sfintele Moaşte şi vărsând lacrimi, a spus:
– Părinţi sfinţi, de ce m-aţi părăsit? Voi aţi plecat în pace, agonisind multe virtuţi în viaţa pământească, iar acum vă bucuraţi de slava lui Dumnezeu, în timp ce eu sufăr din cauza fărădelegilor mele. Vă rog, părinţilor, rugaţi-vă Domnului ca să aibă milă de mine şi să mă învrednicească să fiu acolo, cu voi.
Astfel plângând, a petrecut o zi întreagă, iar spre seară sănătatea lui s-a înrăutăţit. Fraţii au stat treji toată noaptea, aşteptând plecarea sa. Apropiindu-se de el deseori, îl întrebau:
– Cum te mai simţi, părinte? şi vorbeau cu el câte puţin timp.
În al şaselea ceas al nopţii, după ce l-au întrebat din nou, el a răspuns:
– Mor, mor, mor. Vă rog, împărtăşiţi-mă.
Fiind pregătit, el a primit Sfintele Taine. După puţin timp ei l-au găsit cu mâinile încrucişate, cu picioarele întinse, şi l-au întrebat:
– Învăţătorule, cum te simţi? Te odihneşti?
Iar el a răspuns:
– L-am primit pe Hristos în mine. Cum să nu am pace?
După ce au vorbit unul cu celălalt, puţin timp, el a tăcut».
Cu puțin timp înainte de a adormi în Domnul, marele pustnic şi dascăl al rugăciunii minţii şi îndrumător a multor suflete, Calinic, isihastul din Katunakia, a avut o vedenie cu bărbaţi sfinţi aghioriţi care-l aşteptau, ţinând în mâini lumânări. Faţa lui strălucea de bucurie, când l-a chemat pe ucenicul său şi i-a spus:
– Te rog, du-te şi pregăteşte biserica, pentru că părinţii aghioriţi au venit să mă ia. I-am rugat toată viaţa să-mi dăruiască acest dar.
Aceste lucruri despre sfârşitul fericit al acestui bărbat binecuvântat, mi-au fost spuse de ucenicul său, părintele Hristodul, un om simplu în cuvinte şi fapte şi neprihănit ca un miel a lui Dumnezeu, care acum e plecat din această viaţă.
Un monah a adormit în Domnul în timp ce Îl chema pe Sfântul Duh. În ultimele clipe ale vieţii sale a strigat: «Duhule Sfinte! Duhule Sfinte! Duhule Sfinte!», de trei ori, şi a plecat din lumea aceasta.
O viaţă şi o moarte sfântă a avut pustnicul Filaret, prieten al virtuţii şi al pustiei. Chiar înainte de plecarea sa din viaţă, el a chemat doi fraţi de la Daniilei, Daniil şi Acachie. Întâi le-a vorbit despre rugăciunea minţii şi viaţa îngerească a călugărilor, apoi s-a ridicat şi le-a cerut să-i cânte imnul Muntelui Athos: «Axion Esti». El a stat şi a ascultat atent, plângând continuu, apoi i-a îmbrăţişat şi sărutat cu dragostea lui Hristos şi le-a spus:
– Fraţii mei, îngeraşii Maicii Domnului, de acum înainte nu vă voi mai vedea cu ochii omeneşti, pentru că am fost chemat la Domnul, prin mijlocirea Maicii Domnului şi a părinţilor aghioriţi din locaşurile cereşti.
În ziua următoare, când au mers să-l vadă şi să primească binecuvântarea lui, ei l-au găsit întins pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit.
Părintele Iacov din Kafsokalivia a mers la bătrâneţe la Lavra, ca să fie îngrijit. Când a simţit că sfârşitul îi este aproape, el a hotărât să meargă în taină în pustia unde a trăit mulţi ani, ca să moară. Într-o după amiază, când părinţii cântau Vecernia, el a plecat fără să anunţe, cu o lampă de ulei aprinsă. În timp ce mergea spre pustie, se ruga necontenit Sfinţilor Trei Ierarhi: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să merg şi să mor acolo». El a mers încet toată noaptea. Când a ajuns la chilia sa, a stins lampa. Vecinii săi l-au văzut şi au alergat să-l întâlnească. El a trecut pragul chiliei sale repetând într-una: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să mor aici». Şi apoi, şi-a dat duhul său în pace.
Când evlaviosul ascet Petru, care a trăit aproape întreaga sa viaţă în aer liber, şi-a simţit sfârşitul aproape, a mers să-şi ia rămas bun de la părinţii din pustie. «Nu ne vom mai vedea», i-a spus părintelui Gherasim Imnograful.
În ajunul sărbătorii Sfântului Petru Athonitul, s-a întors în peştera unde este o biserică închinată Sfântului. Acolo erau alţi pustnici prezenţi la sărbătoare. El a primit Sfintele Taine, iar părinţii l-au salutat cu tradiţionalul salut pustnicesc: «Un Rai bun, părinte Petru». La acestea, el a răspuns «Amin» şi a adormit în pace.
Cu câteva zile înainte de aceasta, el a mers la Karyes şi a vândut lucruri meşteşugite de el, ca să asigure bani pentru cheltuielile de înmormântare şi cele 40 de Liturghii.
Sfânt şi plin de bucurie, ca la Înviere, a fost sfârşitul părintelui Damian Simonopetritul. El a văzut dinainte sfârşitul său, a intrat în biserică şi a cântat «Hristos a Înviat». A murit în 1927, după patru zile de febră.
Fiind mândria vieţii chinoviale, a purtat aceeaşi rasă timp de 50 de ani. În loc să aibă o chilie, el folosea un paravan din lemn, pe care l-a făcut să stea ascuns în colţul unui coridor, unde se ruga şi dormea.
Monahul Hariton Kafsokalivitul era fiul duhovnicesc al isihastului Hariton. El a urmat calea binecuvântată a părintelui său şi a fost devotat luptei şi căii ascetice încă din tinereţe. Viaţa lui a fost o permanentă priveghere şi rugăciune, iar moartea lui a fost ca a unui sfânt. El a fost ţintuit la pat şi chiar înainte de sfârşitul său a avut o vedenie.
– Părinte Atanasie, i-a spus fratelui călugăr, priveşte copiii aceia mulţi îmbrăcaţi în alb. O, ce frumos! Ei ţin flori în mâini. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai lăsat să-i văd pe îngerii Tăi.
Odată, de Sărbătoarea Paştelui, s-a întâmplat un eveniment minunat în biserica Schitului Sfânta Ana. În momentul slujbei de Paşti, când se cânta «Astăzi este ziua Învierii», un călugăr din ascultare de la Chilia «Doctorilor fără de arginţi» stătea în mijlocul bisericii şi făcea plecăciune până la pământ, ca atunci când primim Sfintele Taine. Nimeni nu l-a întrebat de ce le-a făcut. După masă, acel călugăr a plecat la chilia sa. Înainte de a bate clopotul pentru Vecernie a venit vestea că el a plecat din viaţa aceasta.
Părinţii aghioriţi cred că cei care pleacă la Domnul în ziua Învierii nu mai trec prin vămile duhurilor rele.
Ei l-au binecuvântat pe acel călugăr care a prevăzut plecarea sa prin acele plecăciuni, care au descoperit marea sa dorinţă de a pleca la Dumnezeu în slăvita zi de Paşti, cerând iertare de la fraţii săi.
În altă zi de Paşti, un alt frate a plecat la Domnul, în timp ce părinţii cântau «Astăzi este ziua Învierii». Acel frate, de multe ori binecuvântat, stătea drept în picioare în strana sa, ţinând în mâini o lumânare aprinsă de Paşte, iar sufletul lui vesel, plin de bucuria Învierii, s-a ridicat la cer. Când părinţii s-au apropiat de el, l-au aflat mort. Ei l-au înmormântat în cimitirul schitului. Trupul său a rămas moale. Nu la toţi călugării, după moarte, trupurile devin rigide. Unele rămân flexibile.
Minunate suflete, mijlociţi pentru noi păcătoşii!
Episcopul Ierotei de Melitoupolis a fost de faţă la sfânta plecare la Domnul a binecuvântatului părinte Artemie Grigoritul. Chiar înainte de a adormi în Domnul, el stătea liniştit pe pat, ţinând în mâini şiragul de metanii.
– Episcope, eu plec, plec. Binecuvintează ca să găsesc milă înaintea lui Dumnezeu, a cerut el.
– Te vei face bine şi ne vom întâlni din nou, a spus episcopul.
– Sper să ne întâlnim din nou, oricare ar fi voia lui Dumnezeu, dar astăzi stai, din dragoste pentru mine, şi du-te mâine. Vreau să am de la tine ultima binecuvântare.
Două ore mai târziu, după ce a primit Sfintele Taine, el şi-a dat duhul spunând: «Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie!».
Ieromonahul Metodie trăia într-o chilie părăsită a Sfântului Nil. El era milostiv cu toţi. Nimeni nu pleca cu mâna goală, când îl vizita. S-ar fi dat milostenie pe sine însuşi, dacă ar fi putut. El a plecat la Domnul ca o păsărică nepământească. În timp ce călugării cu care locuia îi citeau rugăciunile de seară ale îngerului păzitor, evlaviosul părinte a cerut:
– Părinte Nil, citeşte din nou «Sfinte Îngere păzitorul vieţii mele…».
Când s-a aşezat, şi-a dat sufletul, cu trei răsuflări liniştite. Iată sfârşitul unui om drept.
Un monah l-a întrebat pe altul, care avea peste 100 de ani:
– Acum, când trebuie să pleci din viaţa asta trecătoare, ce simţi?
– Simt aşa o bucurie şi o linişte, ca şi cum aş merge la o nuntă, a răspuns el.
Un călugăr bun şi evlavios de la Mănăstirea Sfântul Pavel a adormit în Domnul în afara mănăstirii, în timp ce stătea pe o piatră şi binecuvânta cu mâna dreaptă.
Un ascet în vârstă numit Hrisostom, care încă trăieşte şi a petrecut patruzeci de ani de viaţă ascetică în singuratica Katunakia, mi-a spus:
– Era un călugăr numit B. ce avea acelaşi duhovnic ca şi mine. El era un atlet mai ales în întrecerea pentru ascultare. În timp ce sufletul lui pleca la Domnul, faţa lui strălucea. Mai târziu, am fost înştiinţat că exact în timpul plecării lui din trup, o femeie posedată dintr-o mănăstire din afara Atenei a spus: «Văd acum un monah în ascultare din Katunakia, care este judecat de duhurile rele, iar acum el este încoronat cu o panglică roşie şi poartă cuvintele «Un înger al secolului VIII».
Pe 13 noiembrie 1985 am vizitat Chilia Sfântului Hrisostom, ce aparţine de Mănăstirea Kutlumuş, unde iubitul meu părinte Moise este nevoitor. Am fost acolo ca să petrec sărbătoarea. S-a întâmplat ca în acea Sfântă Sărbătoare a Sfântului cu gură şi cuvinte de aur, să fie oficiată o slujbă de pomenire pentru vrednicul de pomenire părinte Ioan, care atunci când a îmbătrânit a fost îngrijit de părinţii acestei mănăstiri. Acest binecuvântat părinte, care a murit la 95 de ani, a prezis cu mai multe zile înainte trecerea sa:
– Vreau să mor de sărbătoarea Sfântului Ioan Hrisostom, aceeaşi zi în care a adormit în Domnul şi stareţul meu.
Şi aşa s-a întâmplat.
Hagi Gheorghe s-a apropiat de sfârşitul său fiind în Constantinopol. În acelaşi timp se apropia şi sfârşitul fratelui său duhovnicesc, părintele Neofit de la Kafsokalivia. Părintele Neofit era foarte bătrân, evlavios şi binecuvântat. Într-o zi a căzut în extaz. Când şi-a revenit în simţiri, el a spus:
– Chiar acum am fost în Constantinopol cu Hagi Gheorghe.
– Ce ne-ai adus de acolo? l-au întrebat pe el.
– Iată, v-am adus colivă.
– Şi ce ţi-a spus Hagi Gheorghe?
– El mi-a spus: «Voi veni după tine peste trei zile».
Şi, într-adevăr, la trei zile după moartea lui Hagi Gheorghe, de la 17 decembrie 1886, pe 20 decembrie, părintele Neofit şi-a dat sufletul în pace, fără să fie bolnav.
Părintele Teofil de la Lavra a avut grijă să se pregătească pentru slujbele de înmormântare. În acest scop, înainte de moarte, el a împărţit toate lucrurile sale fraţilor şi părinţilor.
– Hristoase al meu, mila Ta e mare!
Acestea au fost ultimele cuvinte ale părintelui Avacum, cel care umbla desculţ, când a murit în pace.
Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu
Pater Artemios Grigoriatul: „Tinerii au nevoie de o dragoste dură!”
„Osiou Grigoriou”, a şaptesprezecea mănăstire athonită, adăposteşte mulţi părinţi sporiţi duhovniceşte, mulţi monahi misionari, dar şi pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai canoanelor ortodoxiei: Arhimandritul Georgios Kapsanis până nu demult egumenul acestui sfinte chinovii. Voit‑am a lua cuvânt de învăţătură de la avva Kapsanis, dar tot ce obţinut fratele Laurenţiu pentru mine a fost promisiunea câtorva minute viitoare şi sfatul de a cere învăţătură noului stareţ: Gheronda Hristophoros. Eu am făcut ascultare, dar gheronda s‑a smerit pe sine şi mi‑a spus că el este de prea puţină vreme stareţ şi nu poate da încă sfaturi mirenilor. Un sfat totuşi am primit de la el: să‑l caut pe papa Artemios, că el e cel mai îndreptăţit să dea „cuvânt cu putere multă”. Pater Artemios este un foarte căutat duhovnic (chiar şi de comunităţile greceşti din America) şi un foarte bun cunoscător de limbă greacă veche; între altele, el este autorul akatistului şi paraclisului sfintei Anastasia. Aşa că, însoţit de îndatoritorul frate Laurenţiu – fără de care nu m‑aş fi descurcat într‑această minunată şi folositoare discuţie – am purces la căutarea părintelui Artemios – care ne‑a şi primit, nu după multă vreme, cu o elleniki caffe…
- Părinte, care credeţi că este virtutea de căpătâi la un călugăr? Şi, eventual, dacă e diferită de cea a mireanului: poate că pentru un călugăr e mai întâietoare dreapta socoteală decât dragostea… M‑ar interesa însă părerea sfinţiei voastre, nu cea din cărţi.
Cea mai importantă este dragostea – cum spune şi Evanghelia. Şi pentru laikos şi pentru monachos. Dar aici, la noi, în Sfântul Munte, vorbim mai mult despre smerenie. Pentru că dragoste fără smerenie nu există. Cum spune şi sfântul Ioan Klimaks (Scărarul): „Dragostea te ridică, iar smerenia te ţine ca să nu cazi”. Sunt două virtuţi practice. Mari.
- Dacă tot a venit vorba despre smerenie, v‑aş întreba părinte, cum să fac să dobândesc şi eu la virtutea asta, că oricât mă străduiesc şi oricât mă rog, tot n‑ajung la măsura altora – pe care nu‑i văd ostenindu‑se prea mult în privinţa asta? Este oare smerenia o virtute care se dobândeşte, sau care se primeşte?
În limba greacă există două noţiuni: tapeinosis şi tapeinophrosinis (ταπεινότητα) – adică vorbim despre două lucruri distincte: smerenia şi smerita cugetare. Există o diferenţă între ele şi anume una practică: când vorbim despre smerenie vorbim despre o virtute pentru care te nevoieşti tu, personal, în fiecare faptă pe care o săvârşeşti. Spre exemplu: faci ascultare. Tăindu‑ţi voia şi făcând ascultare, tu, de fapt, te smereşti. În schimb, smerita cugetare este un dar de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, smerenia este o încercare omenească – însă cu ajutorul harului lui Dumnezeu –, pe când smerita cugetare este numai dar de la Dumnezeu.
Când un creştin încearcă, se străduieşte din toate puterile, să ajungă smerit, atunci Dumnezeu îi dăruieşte şi smerita cugetare. Când el lucrează asceza (asketismos ασκητισμός „exerciţiu”), atunci Domnul îi dăruieşte şi smerita cugetare. Altfel spus, pentru nevoinţele sale ascetice, Dumnezeu îi dăruieşte şi virtutea smeritei cugetări.
De fapt, smerenia nu are definiţie. Pentru că nici Dumnezeu nu este definit. Părintele Sofronie de la Essex spune că Dumnezeu este dragoste, viaţă, lumină, Adevăr şi înviere. Eu spun că Dumnezeu este smerit şi că nimic mândru sau întinat nu există la El.
- Apofatic…
Pentru că mândria este întinăciune (necurăţenie). Deci Dumnezeu este curat – adică… smerit.
Nu poţi numi smerenia „smerenie” şi nici n‑o poţi descrie, pentru că cel smerit nu teoretizează smerenia. De exemplu mărturiseşti duhovnicului tău că faci anumite rugăciuni (psalmi, akatiste, etc) ori ceva milostenii. Nu poţi să spui că faci aceste lucruri cu smerenie – chiar dacă ele presupun acest lucru – pentru că atunci nu mai eşti smerit. Mai mult de‑atât: dacă eşti într‑adevăr smerit, nici prin gând nu‑ţi va trece că ai făcut toate acestea cu smerenie.
Aşadar: smerenia se naşte din celelalte virtuţi şi, la rândul ei, naşte şi ea alte virtuţi.
Când un om are pocăinţă şi plânge pentru păcatele sale – se smereşte. Aşijderea şi când se mărturiseşte. Când face ascultare de duhovnicul său, iarăşi se smereşte. Când omul nu are mânie – are smerenie. Când nu judecă pe altul, iar este în stare de smerenie. Când iartă, este plin de smerenie. Şi aşa, toate celelalte virtuţi se nasc din smerenie. Smerenia nu este „vizibilă” – ca să zic aşa – dar fără ea nu poţi să practici celelalte virtuţi.
- Am înţeles. Smerita cugetare e însă altceva…
Să ne aducem aminte de parabola vameşului şi fariseului: vedem acolo clar că rugăciunea fără smerenie, milostenia fără smerenie, postul fără smerenie – toate acestea sunt false. Seamănă cu un ou frumos dar gol pe dinăuntru.
Smerenia este strâns legată de discernământ – care înseamnă că te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti dar aceasta mai implică şi vederea celuilalt în duh. Dacă eşti curat şi smerit poţi să vezi cele trecute şi viitoare ale celorlalţi. Însă nu se poate face o schemă, o schiţă a smereniei: este ceva între lăuntrul tău şi Dumnezeu. În linii mari, cam aşa stau lucrurile cu smerenia…
- Katalaves. Altceva părinte: eu predau Religie ortodoxă într‑o şcoală din România. Am copii care sunt interesaţi de religie, dar mai mult ca de acumulare de cunoştinţe, informaţii – ca să‑şi explice unele lucruri. Făcând însă mereu asta, ei ajung să nu mai creadă în minuni: nu cred şi nu admit supra-raţionalul. Practic, îşi pierd (dacă au avut) credinţa. Ei admit existenţa şi guvernarea lui Dumnezeu, dar la un nivel teoretic, ştiinţific, fără să aibă o legătură cu El. Întrebarea este: cum să‑i fac pe aceştia să vorbească cu Dumnezeu? Cum să‑i fac să se roage?
Primul lucru pe care trebuie să‑l faci este să te rogi tu pentru ei. Câţi ani au copiii?
- Între şapte şi cincisprezece ani. Cu cei mici însă n‑am probleme, pentru că au rugăciune curată. Cu cei adolescenţi însă…
Întotdeauna tinerii sunt rebeli. Se revoltă. Noi însă trebuie să le arătăm dragoste şi să ne rugăm pentru ei. Cel mai important lucru este să le găsim un duhovnic foarte bun care să‑i mărturisească şi să‑i îndrume pe… Cale. De fapt, la fel de important este ca şi părinţii lor să aibă – încă de la căsătorie – un duhovnic bun…
- Păi, eu am mai mari probleme cu părinţii, pentru că ei merg mai rar decât copiii lor la biserică! N‑au făcut religie în şcoală pentru că au trăit în ateismul perioadei comuniste. Aşa că vin la şcoală şi mă întreabă de ce le trimit pruncii la spovedanie?
Acesta este rodul neo-păgânismului răspândit în lume prin secte gen „New- Age”, „Martorii lui Yehova” etc. Iată ce trebuie să le spui copiiilor: religia este bună şi trebuie să se facă în şcoală. Doar că ea trebuie să dea roade, să nu rămână la stadiul de ştiinţă seacă.
Când tatăl fumează o ţigară, iar copilul îşi spune în sinea lui că „eu nu voi fuma” – atunci revolta sa e bună. Când tatăl este alcoolic, ori narcoman şi fiul său nu vrea să‑i urmeze stilul de viaţă – atunci, iarăşi, revolta sa este bună. Dacă însă tatăl este familist şi are o familie bună, dar copilului său îi plac mai mult desfătările trupeşti (desfrâul, narcomania, jocurile de noroc etc) – atunci revolta sa este catastrofală. Trebuie să spunem copiilor noştri că şi noi am făcut multe greşeli în viaţă dar, în acelaşi timp, trebuie să‑i facem să refuze, să respingă orice lucru rău care vine de la părinţii lor. Chiar şi ateismul – propriu comunismului, dar şi societăţii secularizate occidentale. Aşa au făcut şi părinţii noştri, pentru că şi generaţia mea a încercat să pună în locul lui Dumnezeu ştiinţa şi tehnica. Acum însă copii au de toate şi de asta nu mai nădăjduiesc în nimic. De aceea trebuie să le cereţi să facă o „revoltă bună”.
- Am mai avut şi o altfel de problemă: tânărul credea în Dumnezeu, admitea că este Creatorul şi Pantokratorul a toate, dar pretindea… să fie lăsat în pace. Zicea că nu el I‑a cerut lui Dumnezeu să‑l aducă la viaţă!
Şi înainte de căderea lui Ceauşescu erau oameni care trăgeau în Biserică şi totuşi lumea n‑a încetat să vină să se închine.
- Am înţeles: totdeauna vor fi şi dintr‑aceştia, indiferent de ceea ce facem noi. Dar acum, că tot veni vorba despre astfel de tineri, dumneavoastră cum procedaţi cu narcomanii de care vă‑ngrijiţi?
Tinerii aceştia au nevoie de o dragoste dură. Hard love. Dacă suntem prea soft cu ei atunci nu le rezolvăm problema lor. Ei chiar speculează atitudinea asta. Trebuie să afişezi o indiferenţă fenomenală faţă de ei. Nu una reală, dar e nevoie să joci puţin teatru cu ei. Ei gândesc cam aşa: „Mama şi tatăl meu se ocupă de problema mea. Eu nu trebuie să îmi mai fac griji”. Dar atunci când îl laşi puţin în indiferenţă, el vine şi întreabă: „Păi, de mine de ce nu se ocupă nimeni?”. Abia atunci e momentul să‑l ajuţi, pentru că în clipa aceea el simte că‑i lipseşte dragostea.
- Înţeleaptă treabă…
Mulţi părinţi fac marea greşeală de a le da bani pentru droguri, ca să nu le mai vândă copiii lucrurile de prin casă. Se fac vinovaţi astfel de moartea lor. Ei trebuie să le cumpere tot ce vor copiii lor, dar să nu le dea niciodată bani.
- Văd că aveţi experienţă în domeniu, părinte. Aţi avut şi dintr‑aceia care au intrat în sevraj? Pentru că ştiu că narcomanii care intră în sevraj fac destul de „urât” – ca să zic aşa.
Pot să facă cum vor. Aici însă, în afară de faptul că vomită şi au dureri de cap vreo cinci zile, nu fac nicicum. Într‑o săptămână, somatic sunt vindecaţi.
- Cred că Theotokos îi vindecă, pentru că n‑am mai auzit de aşa ceva: să scapi de dependenţă de droguri în cinci zile.
Şi cei care iau metadonă (ca să nu intre în sevraj) scapă mai greu de dependenţa de droguri, decât cei care vin în Sfântul Munte. Iar cei care vin aici nu primesc nici un substitut: nu au parte decât de rugăciunile noastre şi ale celorlalţi narcomani. Dar… se află în grădina Maicii Domnului! Noi avem grijă ca ei să fie curaţi, să nu primească de pe undeva droguri şi în rest… Panaghia face totul!
Avem oameni care luau 8 g heroină (solubilă) zilnic şi, într‑o lună, au ajuns să muncească alături de noi la grădină. Somatic se vindecă repede – într‑o săptămână – dar susţinerea psihologică durează luni de zile, ba chiar ani întregi. Corpul este curăţat uşor, însă rata de recădere este foarte mare dacă pleacă prea repede în lume.
- Dar în săptămâna în care practic ar trebui să intre în sevraj, nu intră în panică, nu devin violenţi?
Nu. Cinci–şase zile stau în pat: dorm şi vomită. Jos, în clădirea de lângă arsana. După care sunt vindecaţi trupeşte, dar au nevoie de consiliere psihologică pentru câteva luni, sau chiar ani.
- Şi cât îi ţineţi aici?
Opt luni cel puţin; doi–trei ani, de obicei. După opt luni însă, ca să mai rămână aici, trebuie să lucreze. Majoritatea s‑au întors în lume, lucrează şi chiar şi‑au întemeiat familii. Doi dintre ei au ajuns monahi: unul chiar la noi în mănăstire.
- Cred că vă bucură mult salvarea lor…
Bineînţeles! Dar pe noi ne interesează, în primul rând, mântuirea lor.
- Şi în astea opt luni ei au vreun program, sau îi lăsaţi în voia lor?
Tot timpul un părinte stă şi se roagă împreună cu ei: fac câte un paraclis sau acatist împreună. Vin la Liturghie, se mărturisesc şi se împărtăşesc şi au diferite ascultări. Am aflat că unul dintre tinerii care au stat la noi, prin anii ’88–’89, acum are doi copii şi o familie frumoasă şi este complet „curat”. Îmi amintesc că, pe când era în „convalescenţă”, s‑a dus la părintele Kapsanis (egumenul mănăstirii) şi i‑a spus: „Vă rog să ne iertaţi că nu suntem în stare să muncim şi noi aici”. Gheronda însă i‑a răspuns: „Nu asta dorim de la voi, ci să vă faceţi bine!”
- Frumos! Dar pe ei cine îi aduce aici? Părinţii lor?
Ei singuri vin. Când ajung să înţeleagă şi să conştientizeze starea în care au ajuns, atunci se îndreaptă spre noi. Dacă vine trimis de părinţi sau de vreun ierarh, atunci terapia nu are succes. Trebuie să vină ei singuri. Este important acest lucru – ca şi puterea ortodoxiei de a vindeca în chip minunat aceşti oameni.
În unele ţări există asociaţii dedicate dependenţilor – cum e cea a „alcoolicilor anonimi”, de exemplu. Ei urmează o terapie în doisprezece paşi, iar primul este: „eu nu mă pot controla şi am nevoie de ajutor”. Tot astfel se întâmplă şi cu narcomanul: când recunoaşte că este bolnav, atunci 50% din dependenţa lui este vindecată. Când el conştientizează că are o problemă – şi când şi‑o recunoaşte – mare parte din ea este ca şi rezolvată.
- Altceva, părinte: cum mă poate ajuta călugărul pe mine, cel din lume? (În afară de faptul că monahul se poate ruga pentru mine). Ce poate face monahismul pentru mireni? Din punct de vedere practic. Praktikos, ohi gnostikos.
Aşa cum lumina monahilor sunt îngerii, tot aşa şi viaţa monahală este şi trebuie să fie lumină (phos) pentru laicat. Trebuie să observi că n‑am spus că monahii ar fi lumina mirenilor ci viaţa monahală. Mă refer mai mult la stilul (modul) de viaţă; la vieţuirea monahală – care poate fi un model de urmat în relaţiile dintre laici. Sfinţii părinţi spun că nu există două moduri de viaţă şi diferenţe între cinul monahal şi laicat. Viaţa de obşte este modelul vieţii de familie, slujbele sunt aceleaşi: şi în lume şi la mănăstire.
- Că veni vorba: când credeţi că sporeşte monahul – în chinovie sau în viaţa de sine?
În idioritmie, niciodată. De fapt: ori eşti pustnic, ori eşti călugăr de obşte. În Athos nu există idioritmie decât prin Katounakia (şi asta din cauza locului aspru). De fapt şi aceia sunt mai degrabă skitioţi, ca şi cei de la Agia Anna, Nea Skiti…
- Dar în trecut a existat multă viaţă idioritmică în Sfântul Munte…
A fost moartea monahismului. În idioritmie călugării nu au un gheronda, nu au de cine face asculatare, nu au masă comună (trapeză) şi – mai ales – nu au faţă de cine să‑şi arate iubirea de aproapele. Şi sfântul Vasile cel Mare spune că una este eremitul, altul este skitiotul şi altul este monahul de chinovie.
- Dar care e diferenţa majoră dintre eremit şi idioritmic?
Eremitul (pustnicul) are duhovnic. Cel cu viaţă de sine, nu are. Chiar şi marii pustnici: Maria Egipteanca, Pavel Tebeul, au trăit departe de lume, dar în unire cu Biserica. Când sfânta Maria Egipteanca s‑a întâlnit cu avva Zosima – după 47 de ani de vieţuire în pustiu – primul lucru pe care l‑a întrebat a fost: „Cum merge Biserica?”. Idioritmicul însă, trăieşte după capul lui.
- Părinte, încă trei întrebări scurte: de câţi ani sunteţi monah, de când sunteţi aghiorit şi mai spuneţi‑mi, rogu‑vă, dacă aţi trăit şi în lume?
De 36 de ani sunt în Athos şi m‑am călugărit la 23 de ani.
- Deci aţi trăit câţiva ani şi ca mirean… Spuneţi‑mi atunci: atacurile demonice sunt mai puternice aici, sau în lume?
Afară ai de‑a face cu ispite vizibile, aici însă, ai de‑a face cu războiul gândurilor.
- Şi dacă nu biruie mental, nu trec la luptă făţişă diavolii?
În cea mai mare parte rămân la nivelul mental.
- Şi cum scapi, părinte?
Kirie Iisou Hriste, eleison imas…
- Doar atât?…
Şi smerenie.
- Părinte, mi se întâmplă să nu primesc anumite gânduri rele şi să‑mi păzesc mintea curată în timpul zilei, dar să mi le‑ncuibe în vise în timpul nopţii. Şi mă trezesc cu un gust amar…
Primul gând, după ce trezeşti, trebuie să i‑L dai lui Dumnezeu. Aşa zic şi Sfinţii Părinţi.
- E şi practic lucrul acesta, pentru că, în caz contrar, îţi vei aduce aminte ceea ce ai visat…
Dacă lâncezeşti în pat se va întâmpla asta, dar dacă te ridici repede la rugăciune, sigur nu te vei mai simţi întinat şi gândul tău va fi la Dumnezeu.
- Părinte, e atât de pervers diavolul că mă ispiteşte chiar prin cunoaştere: „Tu ştii cursele mele şi ştii şi cum să scapi de ele. Nu poţi greşi – doar eşti cu Biblia în faţă şi exact acum te gândeşti la Dumnezeu!”. Şi, dacă nu iau seama, exact atunci cad.
Aici este şi un pic de mândrie. Noi trebuie să mergem la Dumnezeu ca nişte prunci. Trebuie să fim simpli.
- Din păcate, părinte, mi‑e tot mai greu să fiu simplu. Am copii la şcoală care ştiu că Dumnezeu este acolo, printre ei – „dacă sunt adunaţi doi sau trei în numele Lui” – şi se roagă în genunchi, cu atâta credinţă cum rar ţi‑e dat să vezi… Atunci, într‑adevăr, devin şi eu simplu şi mă pot ruga…
Toţi păţim lucrul acesta. La toţi ne e tot mai greu să redevenim simpli.
- Şi mama mea îmi spune că nu se mai poate ruga cum se ruga ea când era fată… Cum s‑ar putea recâştiga părinte, acea simplitate pe care o aveam odinioară?
În primul rând să nu ne încărcăm viaţa cu prea multe lucruri. Să nu‑ţi trebuiască ultimul smartphone, ultimul model de maşină; să nu mai ai televizoare peste tot în casă – şi în bucătărie şi la baie… Apoi: să nu uităm că întotdeauna noi trebuie să fim în slujba lui Dumnezeu. Fiecare gând al nostru să‑l ducem la Dumnezeu. Şi de ce să te încrezi atât de mult în judecăţile minţii tale mărginite şi să nu vezi lucrurile prin credinţă? Pentru că credinţa noastră este viaţa şi verbul nostru personal. Iar viaţa noastră întru Hristos este, de fapt, o propovăduire tăcută.
Când îţi iubeşti copiii şi te rogi pentru ei – copiii au o anumită sensibilitate şi te simt. Şi chiar dacă la un moment dat vor „scăpa din frâie”, nu vor uita lucrul acesta care l‑ai făcut pentru ei.
Părintele Isaia de la noi, a avut o viaţă tumultuoasă în lume: avea un chopper şi într‑o zi a avut un accident şi şi‑a fracturat coloana vertebrală. S‑a făcut multă rugăciune în mănăstire pentru el, pentru că a venit aici tatăl său – care este teolog şi are şase copii – şi s‑a rugat împreună cu noi. S‑a vindecat, dar a rămas cu leziuni: poate întoarce doar capul. S‑a făcut monah şi după el s‑a călugărit şi tatăl său. Şi ne spunea pater Isaia: „Tatăl şi mama mea n‑au avut niciodată viaţă personală. Tot ceea ce au făcut, au făcut pentru copii lor. Oriunde mergeau, mergeau numai împreună cu copiii.
- Şi pe mine m‑a învăţat avva Adrian (Făgeţeanu) că nu voi vedea cerul dacă nu fac totul ca să‑mi mântuiesc întreaga familie. „Nu te culca pe‑o ureche, că n‑ai să te mântuieşti până nu‑ţi bagi copiii şi nevasta în rai!” – mă certa bătrânul. (Dumnezeu să‑l îmbucure!)…
Da. Raiul este şi pentru femei!
- O întrebare personală părinte: dacă nu v‑aţi fi călugărit, ce vă vedeaţi făcând în lume?
Anarhikos!
- Chiar?…
„Long life love” – aveam un slogan inscripţionat în tinereţe…
- Sună cam „metalist”, părinte…
Nu. Eram cu muzica folk. Şi împotriva sistemului. Nu credeam în partide – nici acum nu mă încred în ele…
- Credeţi în Dumnezeu şi bănuiesc că asta este suficient… Părinte, ştiu că sunteţi un bun cunoscător de limbă greacă veche şi aş vrea să vă întreb care sunt sensurile cuvântului „logos”?
Evanghelia lui Ioan începe cu „La început a fost Cuvântul” (Logos). Fiecare lucru are cauza sa. Şi toate lucrurile au o cauză comună. Cauza primordială se regăseşte în toate lucrurile. Logos – poate să însemne „raţiune” sau „cuvânt”, dar, în acelaşi timp, mai poate desemna şi „cauza”, ori „scopul”. Spunem în greacă: „Cu ce scop (logos) ai făcut asta?”. Adică, la Dumnezeu, „logos” înseamnă şi „scop”. Acest cuvânt „Logos” este Hristos – adică „cauza” şi „scopul” tuturor lucrurilor. Deci Hristos a făcut toate lucrurile (El este „cauza”-„logos”) şi le‑a făcut pentru El („scopul”-„logos”). Prin El şi pentru El. (By Him and for Him). Nu suntem „poporul ales” – precum evreii –, dar avem o limbă greacă veche foarte bună pentru Biserică şi dogmă.
- Eu sunt convins de asta pentru că am apelat la greaca veche în privinţa versetului de la Ioan V, 29 care în traducerea românească (nouă) sună astfel: „Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii”; în timp ce versiunea catolică sună altfel: „Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit nelegiuire, spre învierea judecăţii”. Chiar şi versiunea Cornilescu concordă cu cea catolică la final: „şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată”. Cuvântul final, fiind un cuvânt-cheie în acest pasaj, am apelat la textul grec care foloseşte cuvântul „crisis” – care n‑are nimic de‑a face cu „osândirea” prezentă în textul nostru ortodox. Este un cuvânt foarte important pentru că este singurul din tot Noul Testament care îndreptăţeşte rugăciunea pentru cei adormiţi.
Da. „Crisis” este mult mai aproape de judecată decât de osândire. Iar la judecată poţi fi găsit şi bun şi atunci scapi de osândă!
a consemnat George Crasnean / Lumea monahilor nr. 83, mai 2014
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
Foto: (1). Pater Artemios Grigoriatul, (2.) Mănăstirea Grigoriu – foto credit Lumea Credinţei, (3). Clădirea în care sunt cazaţi dependenţii de droguri – foto credit Lumea credinţei, (4). Mănăstirea Grigoriu – foto credit Pr. Constantin Prodan, / (5 – jos). Mănăstirea Grigoriu – foto credit Laurenţiu Dumitru

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos