Category Archives: Sofronie Saharov

Arhimandritul Sofronie (Saharov) – Discuții duhovnicești [2CD, limba rusă]

sofronie-saharov-cd

Архимандрит Софроний (Сахаров): Духовные беседы [2CD] /
Arhimandritul Sofronie (Saharov) – Discuții duhovnicești [2CD] 

Год выпуска: 2005
Издательство: Свято-Елисаветинский монастырь
Формат: mp3
Аудио: MPEG Layer 3; 96 Kbps; 44,1 Khz; mono
Продолжительность: CD1 – 17ч 40мин, CD2 – 14ч 51мин

Описание: Архимандрит Софроний (Сахаров) (1896-1993) — ныне один из наиболее известных и читаемых писателей-аскетов прошлого столетия. Его книги “Старец Силуан”, “О молитве” и другие уже прочно вошли в сокровищницу православного предания. В настоящем издании предлагаются аудио записи бесед старца Софрония, которые он проводил с братией и паломниками Свято-Иоанно-Предтеческого монастыря с 1989 по 1993 год. В них отражен духовный опыт старца, который он стяжал более чем за полвека монашеского подвига и который он стремился передать своим молодым братьям монахам.

CD-1
01 – О совершенстве монашества и о возрождении Русской Церкви [48:15]
02 – О риске в духовной жизни, национализме и всечеловечестве [33:12]
03 – Об истощании [12:57]
04 – О структуре монастыря [32:25]
05 – Образ Иисуса Христа [25:14]
06 – О прелести [36:10]
07 – О вечности [29:39]
08 – О принципах монашеской жизни [42:33]
09 – Об организации жизни монастыря по принципу персоны [28:42]
10 – Как проводить Великий Пост [42:34]
11 – Пост и борьба с искушениями на пути к воскресению [29:30]
12 – Богопознание через подвиг истощания и плача [37:15]
13 – Богопознание через уподобление Христу в Его всечеловечестве [33:47]
14 – О хранении ума в Боге [35:30]
15 – Наше спасение – в нашем единстве [34:54]
16 – Богопознание и становление персоны [52:46]
17 – Путь к познанию Бога [53:04]
18 – Путь к богоподобию [36:30]
19 – О нашем изначальном богоподобии и падении [25:18]
20 – Спасение через любовь, а не богатство интеллектуальных познаний [28:43]
21 – Величие монашеского призвания [41:58]
22 – О борьбе за пребывание умом в Боге [28:59]
23 – О жизни в афонской пустыне [37:09]
24 – Как я хочу, чтобы вы все были поэтами [25:03]
25 – Прощеное Воскресение. Блажен ум, иже не иде на совет нечестивых [23:49]
26 – О цельности духовной жизни [40:37]
27 – Страдания, через которые познается единство человечества, как путь спасения в наше время [35:12]
28 – О сыноположении [38:56]
29 – От этики к онтологии [37:30]
30 – О богоудаленности [27:28]
31 – Прощальная беседа [23:41]

CD-2
32 – О программе монашества [22:46]
33 – О величии призвания к полноте богоподобия [36:24]
34 – О многоипостасном единстве всего Адама и его воплощении в монастырской жизни [29:19]
35 – О даре единства, о человеке в этом мире и о национализме [28:32]
36 – О смертной памяти, слове Христа и богоподобии [25:05]
37 – О монашестве, опытном богопознании и жизни вместе [28:34]
38 – О послушании и других путях духовного преуспеяния [33:50]
39 – Господь восходил на Голгофу, чтобы спасти всех [34:58]
40 – О восприятии греха, покаянии, богоподобии, молитве и других аскетических вопросах [44:50]
41 – О борьбе с помыслами, о кресте монашества и об усердии ко спасению [29:04]
42 – О наследии Силуана, о подвиге общежития и о святости [32:25]
43 – О единстве всех как заповеди жизни [27:13]
44 – Через послушание к воскресению [26:58]
45 – Проблема единства Церкви [22:45]
46 – Сила помысла и обладание над ним [20:47]
47 – Принцип персоны лицом к Лицу как основа нашего подвига [24:17]
48 – Откровение Бога как основа нашей веры [38:04]
49 – Как стать персоной и жить как личностный дух [47:12]
50 – Как преумножить ревность по Богу [36:17]
51 – О любви, познании и вере [17:56]
52 – О борьбе с помыслом [26:06]
53 – Метод умной борьбы против страстей [33:53]
54 – Вечность и время во Христе. Проблема календаря [34:38]
55 – Ипостась как состояние обоженного человека [29:42]
56 – О поучении в смирении Христовом [31:26]
57 – О трех периодах духовного роста и о тайне рождения слова в сердце [26:36]
58 – Монастырь как школа спасения чрез единство, послушание и доверие согласно духу прп. Силуана [23:52]
59 – Вонми, небо, и возглаголю. Покаяние и апофатика [33:02]
60 – О Литургии [15:02]
61 – О богоподобной свободе человека [29:32]

Sursa: Архимандрит Софроний (Сахаров): Духовные беседы [2CD]

Nume Dimensiune Data modificării
[directorul părinte]
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy.zip 199 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy2.zip 262 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy3.zip 161 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy4.zip 188 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy5.zip 215 MB 07.12.2009, 00:00:00
arhim_Sofronij__Duhovnye_besedy6.zip 232 MB 07.12.2009, 00:00:00
Reclame

Cuviosul Siluan Athonitul, Arhimandritul Sofronie, Editura Accent Print, 2013

cuviosul-siluan-athonitul-ed-accent-print1

Cuviosul Siluan Athonitul (ediția a II-a, revizuită)
Autor Arhimandritul Sofronie Saharov

Editura Accent Print, 2013

Lucrarea Arhimandritul Sofronie, tradusă de Ierom. Rafail Noica din textul original din limba rusă, este de-a dreptul un izvor de inspiraţie spirituală şi un adevărat îndreptar de zidire sufletească pentru orice creştin. Îi cunoaştem gândirea şi sfaturile duhovniceşti şi din celelalte cărţi apărute, însă “Cuviosul Siluan Athonitul” întregeşte parcă întreaga duhovnicie pe care a învăţat-o şi împropriat-o Arhim. Sofronie din viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan din Muntele Athos. “Cuviosul Siluan Athonitul” are caracter de “operă completă”, în ceea ce priveşte viaţa şi învăţătura Stareţului Siluan, structurându-se în două mari părţi:
I. Viata si invataturile staretului Siluan
II. Scrierile staretului Siluan
Vă dorim o lectură cu folos spiritual deosebit!

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/hzmYhO ]

Arhimandritul Sofronie de la Essex despre ecumenism

Sofronie3

Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. […] Se adună două sute de doctori în theologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: Ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul – Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire.[…] Dar ce am la inimă: Ca voi să ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţa contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aicea este tragismul istoriei.

chrismon

[…] Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

chrismon

Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri [Ortodoxiei] este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi, [ortodocşii], ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicicum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,” şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină, aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.” Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!

Sursa: «Cuvântări duhovniceşti» (vol. I), Cuvântarea a 13-a – «Cunoaşterea lui Dumnezeu prin asemănarea cu Hristos în atot-omenirea Sa».
http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/arhimandritul_sofronie-theologia.htm

„Ştiu un om întru Hristos – Starețul Sofronie, Isihastul și Teologul”, Conferinţa ÎPS Ierotheos Vlachos la Facultatea de Drept, Bucureşti (video)


Partea I


Partea a II-a


Partea a III-a


Partea a IV-a

Lansare volumului „Ştiu un om întru Hristos – Stareţul Sofronie, isihastul şi teologul”, de Î.P.S. Ierotheos Vlachos, 1 iunie 2014

Au participat:
Î.P.S. Ierotheos Vlachos
Ierom. Teofan Munteanu, traducătorul cărţii
Pr. lector dr. Gheorghe Holbea
Tatiana Petrache, redactor şi traducător
Tonia Aanei, PR librăria Sophia, moderator eveniment

Evanghelia are oare „dimensiune politică”?, Starețul Sofronie Saharov

Cuv.Sofronie

Orice luptă internațională sau de clasă este legată de violență: „Loviți-i pe vrăjmași”. Însă porunca lui Hristos spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri”[1]. Această poruncă nu îngăduie deloc să coborâm Evanghelia la nivelul diviziunii fratricide a bunurilor materiale. Atunci când în rândurile luptătorilor intră episcopii, teologii, credincioșii creștini, în general, aceștia îi consideră mici la suflet și fricoși pe cei care evită să participe la acest fel de acțiuni. Cu cât mai primejdioasă este încăierarea cu opresorii, cu atât mai mult misiunea umanitară este considerată „mucenicie” pentru Hristos.

l5-37Lectionary_wallEvitarea ne este dictată de conștiința că orice schimbare de situație în relațiile sociale care se face printr-o modalitate revoluționară, adică violentă, în cele din urmă va dovedi că o violență se înlocuiește cu alta. Experiența istorică a dovedit aceasta într-un mare număr de cazuri. Deja am observat în cursul vieții noastre cum ideea dreptății i-a însuflețit pe oameni în lupta cu despotismul și exploatarea, pentru libertatea și deplinele drepturi pentru toți. Cu toate acestea, revoluțiile au sfârșit sau s-au preschimbat în regimuri teroriste, care au suprimat uriașe mase de populație, lipsindu-le de cele mai elementare drepturi și cele asemenea. Oricât de profundă ar fi tulburarea noastră pentru nedreptățile vreunui sistem, schimbarea lui trebuie să fie legată de îndelungata procedură de ridicare a nivelului moral al oamenilor în general. Nu avem dreptul să săvârșim fapte de violență – chiar și asupra celor violenți – în numele lui Hristos. Însă a mustra nedreptatea, trăind cu intensitate, pentru a păzi dreptatea față de toți, o putem face când vedem folos din cuvântul nostru. Săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, care este Jertfă pentru mântuirea tuturor oamenilor, este cea mai înaltă participare dintre toate la greaua slujire adusă umanității. Nu ne este îngăduit să ne abatem de la scopul nostru, care este rămânerea în lumina poruncilor Domnului. Dacă vom deveni una din puterile întunericului care luptă pentru predominarea asupra fraților, vom umbri lumina pe care Dumnezeu a adus-o pe pământ. Și tocmai această crimă este, dintre toate, cea mai vătămătoare pentru noi. Lumea nu are nevoie de „Biserică politică”. Caracterul degradat al Bisericii lui Hristos, observat în ultimele secole a dus la depărtarea de ea a unei mari mulțimi de credincioși. Putem restabili marea strălucire a Bisericii numai prin străduința ostenitoare de a trăi creștinește, evanghelicește, fără să ne abatem luarea-aminte și să cercetăm cum se comportă contemporanii noștri. Dacă creștinii nu vor dobândi harismele duhovnicești autentice, și mai întâi sfințenia, predica cu cuvinte va rămâne un „chimval răsunător”.

Întoarcerea oamenilor către pământ nu le îngăduie să vadă Biserica în adevărata ei esență: ca Împărăție a dragostei Părintelui Ceresc, ca spațiu al strălucirii Sfântului Duh, ca și cale de asemănare cu întru tot desăvârșitul Dumnezeu-Om, Iisus Hristos.

Nu trebuie să ne temem de vremelnica depărtare a oamenilor de Biserică. Pilda lui Hristos, Care a fost părăsit cu desăvârșire în ziua Golgotei Sale, să ne întărească să mergem pe urmele Lui. El singur a stat, fiind condamnat de legea statului de drept roman, de către Sinedriul juridic și chiar de către mulțimea poporului. Prin urmare, chiar dacă ne vor părăsi toți, nici atunci nu trebuie să coborâm dimensiunile adevărate ale Revelației nou-testamentare, care ne-a fost dăruită prin Patimile lui Hristos, la nivelul „eticii”, al „umanismului ateu”, la nivelul „oricărui loc și fel de divertisment”. Se poate ca apostazia să ia dimensiuni și mai mari. Nu este exclus ca fiecare dintre noi să fie gata să se împotrivească întregii lumi, pentru a sta în credință. Să fie milioane, să ne considere proști toți intelectualii și neînvățații, răspunsul nostru va fi unul: „Oricât de mic și neînsemnat sunt, însă, în Hristos, eu sunt cel drept, iar nu voi, care sunteți departe de Hristos”.

Sursa: Arhim. Sofronie, „Taina vieții creștine”, Sf. M-re a Sf. Ioan Botezătorul, Essex 2010 via marturieathonita.ro

[1] Matei 5, 44.

31 mai 2014: Întâlnire cu ÎPS Ierotheos Vlachos la Librăria Sophia, Bucureşti

Intalnire cu IPS Ierotheos Vlachos

Cu ocazia lansării volumului
„Ştiu un om întru Hristos – Stareţul Sofronie, isihastul şi theologul”,
ÎPS Ierotheos Vlachos ne va împărţăşi câteva gânduri despre marele duhovnic şi teolog Sofronie Saharov şi ne va acorda autografe.
Întâlnirea va dura maxim două ore.

Vă aşteptăm cu drag!

Libraria Sophia Bucureşti

Strada Bibescu Vodă, 19 

Cuvinte ale Părintelui Sofronie Saharov înregistrate de călugări din Muntele Athos şi făcute abia acum cunoscute

sofronios-2

✦ „Eu nu sunt nici grec, nici rus, eu sunt athonit”.

✦ „Am purtat sutana, șaizeci de ani, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu un creștin ortodox sau cu oricare altă persoană, imi plec capul, jos, in fata lui”.

✦ „Teologia este conținutul rugăciunilor noastre”.

✦ „Părinții din secolul al patrulea ne-au lăsat anumite profeții, conform carora mantuirea in vremurile de pe urma va fi legata de dureri profunde”. „Trebuie să avem hotararea de a depăși ispitele, comparativ cu durerile primilor creștini. Toți martorii Invierii lui Hristos au fost martirizați. Noi ar trebui să fim gata să înduram orice greutăți”.

✦ „Psihologia aduce cel mai mare rău omenirii de astazi, pentru că această știință nu tine seama de Revelația Divină, conform Căreia omul este creat după Chipul și Asemănarea lui Dumnezeu”.

✦ „Noi toți, în fiecare moment al vietii noastre, avem nevoie absolută de harul divin, care este dat omului prin durere și efort. Când ne rugăm dimineața, ne rugam seara și ne rugam in fiecare clipă – atunci avem dreptul sa spunem: ‘Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!'”

✦ „Este esențial să citim Evanghelia, cu care nu se poate compara nicio alta carte. Apoi, viața noastră va fi construita pe Cuvântul lui Dumnezeu. Și, vom începe să ne gândim și să luam decizii în spiritul poruncilor divine. Cât este de frumos, atunci când cineva începe să gândească asemenea Creatorului acestei lumi!”.

✦ „Când începem să avem o viata crestina, toată munca noastră, toată lupta noastră, se indreapta catre acceptarea, chiar și a dușmanilor noștri, cu dragoste. În aceasta constă mărturisirea martiriului creștin”.

✦ „Viața pământească este, pentru noi, o continua Judecata a lui Dumnezeu. Dacă urmăm poruncile lui Hristos, atunci harul Duhului Sfânt va veni la noi.”

✦ „Sufletul omenesc este Chipul lui Dumnezeu. El isi găsește odihna doar atunci când atinge perfecțiunea”.

✦ „Noi nu ne gandim cum am putea schimba lumea prin propriile noastre puteri. Noi ne străduim sa primim putere de la Dumnezeu, pentru a putea acționa, cu iubire, în orice moment”.

✦ „Când harul lui Dumnezeu vine la noi, atunci noi deja trăim aici dimensiunea eternitatii”.

✦ „Cel mai important lucru în viața spirituală, este acela de a face eforturi pentru a primi harul Duhului Sfânt. Se schimbă viețile noastre (mai ales în interior, nu în exterior). Vom trăi în aceeași casă, în aceleași împrejurări și cu aceleași persoane, dar viața noastră va fi deja diferita. Insa, acest lucru este posibil numai în anumite condiții: dacă vom găsi timp să ne rugam cu ardoare, cu lacrimi in ochi. Dimineata, sa cerem binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru ca intreaga noastra zi sa devina o atitudine de rugăciune”.

✦ „Cine renunta la cruce, nu poate fi vrednic de Domnul și să devină ucenicul Lui. Adâncurile Ființei Divine sunt dezvăluite creștinului, atunci când el se răstigneste pentru Mântuitorul nostru. Crucea este temelia teologiei autentice”.

✦ „Marea tragedie a creștinului, este incapacitatea de a-si găsi un parinte duhovnicesc (duhovnic). Laicii sunt, ei înșiși, vinovați în acest sens, întrucat nu sunt dispuși să asculte cuvintele invatatorilor lor duhovnicesti.”

✦ „Viața fără Hristos este fără gust, trista și părăsita”.

Sursa: lonews.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

[neoficial]: Curând vor fi proslăviţi în rândul sfinţilor: Paisie Aghioritul, Amfilohie Makris, Sofronie Saharov, Efrem Katunakiotul şi Gheron Iosif Isihastul

colaj-viitori-sfinti

Începând cu data de 15 decembrie 2013 o veste bună se transmite cu rapiditate, anume că în viitorul apropiat vor fi proslăviţi în rândul sfinţilor Părintele Paisie Aghioritul, dar şi alţi stareţi de la Muntele Athos.

Ştirea a fost postată de un portal grec ortodox de încredere hellas-orthodoxy şi preluată mai apoi şi de alte pagini ca agionoros.ru , Pravoslavie.ru sau ortodox.md

Aşadar, conform noilor informaţii apărute, în viitorul apropiat va fi proslăvit în rândul sfinţilor Părintele Paisie (Eznepidis) Aghioritul. Iar după o perioadă scurtă de timp vor fi canonizaţi Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă.

Să ne bucurăm! „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui” (Psalmul 67, 36).

Reamintim că pe 27 noiembrie 2013, Părintele Porfirie Kavsokalivitul, care apare şi în acest colaj fotografic alături de viitorii sfinţi ai Bisericii (mijloc, sus), a fost oficial trecut în rândul Sfinţilor Cuvioşi de către Patriarhia Ecumenică: MARE BUCURIE: Părintele Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul a fost trecut oficial în rândul Sfinţilor Cuvioşi ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică

Adaptare după sursele precizate mai sus de Laurenţiu Dumitru

Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Essex: „Înalta știință a Sfântului Siluan și a Starețului Sofronie” (audio, 2 decembrie 2013, București)

Arhim. Zaharia Zaharou – „Înalta știință a Sfântului Siluan și a Starețului Sofronie”, conferintă susținuta în cadrul „Serilor filocalice Dumitru Stăniloae”, 2 decembrie 2013, București.

Urmăriți 17 min. video AICI

Scrisoare a Părintelui Sofronie Saharov către o doamnă din Cipru

S[1].Sofronij_10_15

Sunt cincizeci şi şapte de ani de când port rasa călugărească şi, pe cât îmi pare, nu am dorit a-mi neglija mântuirea, ci totdeauna cu mare teamă şi lacrimi am rugat pe Dumnezeu să se milostivească de mine, să-mi ierte toate păcatele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Sale.

Am încercat, cred, după puterile mele, să nu nedreptăţesc nicio persoană de pe Pământ; mai mult chiar, să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni cu putinţă, fără să aştept de la ei nici o plată materialnică sau duhovnicească, ci aşteptând doar de la Dumnezeu darul iertării păcatelor mele.

Şi totuşi, în tot acest răstimp de mai mult de jumătate de veac, nu am cunoscut perioade de pace sau siguranţă, ci totdeauna am simţit în jurul meu ameninţări ori cel puţin stări potrivnice. În tot ceea ce încerc să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc totdeauna piedici de netrecut. Aproape toate porţile lumii acesteia sunt mereu închise pentru mine. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul acestor încercări.

Adică: sunt ele semnul urgiei lui Dumnezeu faţă de mine, păcătosul, sau altceva se întâmplă? De nenumărate ori am rugat pe Dumnezeu să-mi descopere pentru ce merg lucrurile aşa, iar Dumnezeu îmi răspunde necontenit cu tăcere.

De aici veţi înţelege că nu sunt în măsură să vă dau explicaţii la dramatica încercare prin care treceţi. Dar vă avem totdeauna în rugăciunile noastre, cu durere şi dragoste.

Greu este nouă să învinovăţim pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar iarăşi, nu este uşor să facem nici invers, ca prietenii lui Iov, care doreau să se facă apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, uitând de înfricoşatele chinuri prin care a trecut Iov.
Astfel, tace Dumnezeu, tacem şi noi.

Arhimandritul Sofronie Saharov
Mănăstirea Essex, Anglia, 1984

Sursă text: Pridvorul lui Laurentiu Dumitru

Timișoara: Zilele Sfântului Siluan Athonitul (editia a V-a), 30 septembrie – 2 octombrie 2013. Invitat special: Dumitra V. Daviti (Grecia), autoarea cărţii “Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex”

Afis Sf Siluan 2013-4

Aşa cum ne-a obişnuit în ultimii patru ani, la fiecare sfârsit de septembrie, Asociatia Culturala Kratima Timisoara, dimpreuna cu Mitropolia Banatului, organizeaza “Zilele Sfântului Siluan Athonitul”. Editia din acest an, cea de-a cincea, este dedicată Părintelui Sofronie Saharov (ucenicul Sfântului Siluan Athonitul) de la a cărui plecare la Cer s-au împlinit în această vară 20 de ani.

Invitatul special al acestei ediţii este Dumitra V. Daviti (Grecia), ucenica Părintelui Sofronie timp de 20 de ani şi autoarea cărţii “Amintiri despre Stareţul Sofronie de la Essex”, lucrare tradusă şi în limba română.

De asemenea, timişorenii se vor putea întâlni cu Părintele Cristian Galeriu (slujitor la Biserica Sf. Silvestru din Bucureşti), nepotul regretatului Părinte Profesor Dr. Constantin Galeriu şi cu Părintele Dionisie Ignat (duhovnicul Sf. Mănăstiri Sf. Ilie, Albac, Jud. Alba).

Laurenţiu Dumitru

Un text esențial pentru vremea noastră: Despre conștiința dogmatică drepslăvitoare, Arhimandritul Sofronie Saharov

carte-nevointa-cunoasterii-lui-dumnezeu-arhim-sofronie-saharovAveţi mai jos două texte de mare folos, esenţiale aş zice, pentru înţelegerea conştiinţei dogmatice a Bisericii. Le-am postat inițial pe blogul meu în mod special pentru aceia care, în vremea cazului Corneanu (2008),  nu înţelegeau de ce se tot face caz de canoane şi dogme, de ce ne tot “poticnim” în ele, de ce nu vedem “dincolo de ele” (…).  E vorba mai precis despre un cuvânt de prezentare a cărţii Părintelui Sofronie (Saharov) – „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, cuvânt scris de ieromonahului Nicolae de la Essex şi o Scrisoare, a 28-a, a Părintelui Sofronie către David Balfour. Ea are mult mai mult înţeles în contextul schimbului epistolar al cărţii, aşa că vă recomand întreaga carte. Textele sunt traduse de Păr. Rafail (Noica) în glăsuirea veche, bisericească, liturgică. Bolduirile îmi aparţin. Mulţumesc lui Radu Hagiu pentru osteneala de a scana textul postat mai jos. Despre carte, citez câteva cuvinte din prezentarea care o însoţeşte: Cartea “Nevointa cunoașterii lui Dumnezeu” reproduce scrisorile Părintelui Sofronie (Saharov) când avea 36 de ani adresate englezului David Balfour în vremea când acesta încerca să cunoască Ortodoxia după ce, mai întâi, avusese o experienta spirituală legată de ritul bizantin la mănăstirea belgiană de la Chevetogne. Prin anii 30 David Balfour a făcut o vizită la Muntele Athos și, culmea, primul călugăr care i-a ieșit înainte a fost Cuviosul Siluan Athonitul. Cuviosul Siluan având bineînțeles o viață mai retrasă i-a dat părintelui Sofronie, deci ucenicului său, porunca de dăscalie duhovnicească în privința lui Balfour. Toate aceste scrisori le regăsiți în traducerea părintelui Rafail Noica în această carte din seria “Parintele Sofronie Saharov”. (Laurenţiu Dumitru)

DESPRE CONȘTIINȚA DOGMATICĂ

Din scrisori devine limpede că theologia ce o cuprind îşi atinge înălţimea atunci când conştiinţa dogmatică se leagă în chip nedespărţit de întreaga înaintare a vieţii duhovniceşti lăuntrice. Dialogul theologic cu Balfour arată de fapt că orice schimbare în conştiinţa dogmatică numaidecât schimbă într’o măsură corespunzătoare şi chipul fiinţării duhovniceşti. Precum şi invers, o îndepărtare de la adevăr în viaţa duhovnicească lăuntrică va atrage o schimbare în conştiinţa dogmatică. Mintea luminată de harul Dumnezeiesc poartă în sine întreaga privelişte a toată fiinţarea, unde fiecare manifestare a vieţii duhovniceşti se preţuieşte în relaţie cu Adevărul Dumnezeiesc. În acest sens, capodoperă neîndoielnică a apologeticii theologice, cuprinzând o desăvârşită şi integrală viziune a temeiurilor dogmatice ale nevoinţei dreptslăvitoare, se arată a fi Scrisoarea nr. 28 – „Despre conştiinţa dogmatică dreptslăvitoare”. Ea a fost scrisă drept răspuns îndoielilor lui Balfour în privinţa adevărului atotcuprinzător al Dreptei-slăviri, atunci când el începea să caute ceva mai „înalt” şi mai „universal”. În scrisoare se poate urmări o limpezire în ordine consecutivă a principiului unităţii între eclesiologie, dogmatică şi ascetică: „Trei lucruri nu înţeleg, scrie părintele Sofronie: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism neascetic. Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) – sânt pentru mine un singur tot al vieţii”.

Părintele Sofronie arată limpede că nevoinţa este o răsfrângere practică în viaţa omului a viziunii sale dogmatice. Nimic în viaţa duhovnicească şi ascetică nu este întâmplător, căci „totul este important”: „La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie – păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creştinism – îşi are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiţionată de deosebirea în reprezentările dogmatice”. Pe lângă aceasta, dogmatica, fiind expresia cuvântătoare a adevărului, este parte integrantă a Bisericii: „Cumva m’am convins lăuntric – scrie părintele Sofronie – că a lepăda Biserica duce la a lepăda propovăduirea apostolilor… Cuvântul trup s’a făcut. Anume pe acest Logos întrupat, văzut, auzit, pipăit, îl propovăduieşte Biserica în dogmele sale”.

Ierom. Nicolae Saharov, „Înainte-cuvântare” la cartea „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” (pp. 37-38) Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica)

DESPRE CONŞTIINŢA DOGMATICĂ DREPTSLĂVITOARE

Tragedia fiinţării omeneşti – o aspră realitate. Lupta pentru libertatea lăuntrică. Despre „lupta” cu Dumnezeu pentru lume. Despre însuşirea lui Hristos şi asemănarea cu El. Despre imposibilitatea unei credinţe adogmatice, a unui creştinism nebisericesc şi a unui creştinism fără nevoinţă. Despre strâmtoarea cadrelor confesionale. Biserica, dogmele şi nevoinţa alcătuiesc o singură realitate vie. Despre ierarhia valorilor duhovniceşti. Formele ascetice – pozitive şi negative. În ce constă cultura dreptslăvitoare ?

siluan2Athos (Chilia „Sfânta Treime”), 22 August/4 Septemvrie, 1945 (1)

Hristos în mijlocul nostru! Iubite întru Domnul părinte Dimitrie, Pace ţie de la Domnul.

Eu nu te uit. Adesea, foarte adesea, cu gândul mă întorc la tine. După multe zile pierdute în forfota incendiului şi alte griji lumeşti, dispun de ceva vreme ca să-ţi scriu, deşi continui într’o oarecare oboseală sufletească.

Ai înlăturat de la tine „simţământul caracterului tragic al vieţii duhovniceşti”. Şi eu, din când în când, fac acelaşi lucru. Îmi închid ochii, îmi închid simţurile spre a nu vedea fiinţarea omenească ce mi se înfăţişează, în hotarele acestei lumi, ca adevărat tragică. O fac atunci când mi se istoveşte până la neputinţă sufletul, când doare inima insuportabil. Dar atunci când, după o oarecare odihnă, le deschid din nou, iarăşi văd, uneori cu o şi mai multă ascuţime şi încordare, aceeaşi adâncă tragedie.

Cred că şi tu, măcar pentru o vreme, vei putea să ieşi din această înfricoşată, apăsătoare viziune, iar apoi iarăşi te vei întoarce fără să vrei la ea, căci ea nu este doar o simplă idee, făurirea unei fantezii bolnăvicioase, ci însăşi aspra realitate. Pe lângă care, cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.

[Scrii:] „Străduinţa ca întru toate a mă închide în cadrele exclusiv confesionale pur şi simplu slăbeşte în mine, îndeobşte, orice credinţă religioasă, face ca, în conştiinţa mea, relaţia dragostei lui Dumnezeu şi a proniei lui Dumnezeu cu omenirea ca întreg să fie de neînţeles şi nereală”.

Şi pentru mine, între bunacinstire: Dumnezeu dragoste este (1 Io. 4:8 ) pe de-o parte, şi sorţii care cad asupra omenirii în hotarele acestei lumi, pe de alta, aşa cum o contemplăm, este o mare contradicţie. Nu cred însă că îndepărtarea de Biserică ar putea lucra în favoarea soluţionării ei.

Asemenea ţie, şi eu petrec într’o luptă necontenită pentru libertatea lăuntrică, într’o continuă căutare de a rezolva multe contradicţii şi nedumeriri. Iar la mine lupta uneori asumă caracterul unei lupte cu însuşi Dumnezeu (în ciuda deplinei mele conştiinţe a faptului că sânt ultima nimicnicie). Uneori mă rog cu un blând plâns, dar adesea ca un nebun contest, insist, pretind, „mă cert”, aproape că „hulesc”. Dar, în ciuda caracterului luptător cu Dumnezeu al vieţii mele, iubesc pe Dumnezeu până în ultimele străfunduri ale fiinţei mele, şi Lui îi încredinţez ultima judecată, căci El dispune de putinţe nesfârşite dincolo de hotarele acestei lumi. Dragostea pentru lume, pentru om, mă împinge a mă război cu Dumnezeu.

Acestui duh al luptei cu Dumnezeu eu îi îngădui liber să se desfăşoare în suflet şi observ că, ajungând la un oarecare zid de neclătinat, cade zdrobindu-se, iar atunci constat că iubesc pe Dumnezeu cu un şi mai mare adânc. Pe Dumnezeu îl „contest”, cu El „mă cert”, pe Dumnezeu Îl „necăjesc cu neruşinare” în lupta mea pentru soarta oamenilor, dar în rezultatul final, oricare ar fi soarta întregii omeniri, a întregii lumi, a întregii făpturi, pe Dumnezeu eu iubesc cu singura adevărată, vecinică dragoste.

De o mie de ori în sufletul meu s’a desfăşurat o luptă încrâncenată, dar întotdeauna a biruit dragostea lui Hristos, astfel încât şi eu într’o oarecare măsură pot repeta cuvintele Apostolului Pavel: Şi eu încredinţat sânt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncul, nici altă oarecarea zidire putea-va să despartă pre noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus Domnul nostru (Rom. 8:38-39).

Nu demult ţi-am scris că am încetat să caut pe Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l caut este, cumva, fie în cea mai mică măsură, să mă asemăn şi să mă adaug lăuntric lui Hristos. Voiesc să ştiu măcar în parte, să cerc măcar în cea mai mică măsură cum El, Domnul, îşi trăia unirea dragostei către Dumnezeu şi către om. Pentru noi, în hotarele acestei vieţi, cele două porunci sânt într’o deplină discordie. Iubind pe Dumnezeu, slujindu-I, mă îndepărtez de la aproapele, uitându-l. Iubind pe aproapele, slujind lui, eu ori uit pe Dumnezeu, ori mă îndepărtez de El, ori chiar îi vrăjmăşuiesc. Este pricina pentru care mă atrage în chip de nereţinut către sine chipul neasemuitului Hristos, cel ce a împreunat şi această şi acea dragoste întru una, arătându-ne în ea legea veciniciei, adevăratei fiinţări.

Nu caut acum o fiinţă vecinică, neînţeleasă, nedesluşită, impersonală a vreunui „Dumnezeu necunoscut” (2); Dumnezeu şi vecinica fiinţă îmi sânt date sub forma cea mai învederată cu putinţă în Hristos. Pe acest Hristos îl caut eu, adică cu El a mă asemăna, pe El a mi-L însuşi. Când, în ciuda conştiinţei propriei mele celei de pe urmă nevrednicii, totuşi mă rog Lui, atunci din încordarea acelei rugăciuni întreaga mea fiinţă se adună întru una, adică şi sufletul şi trupul, adică mintea, inima şi toate mădularele trupului, până şi oasele – totul, din încordare, înţepeneşte, cum ar fi, şi suflarea mi se schimbă. Atât de puternic, atât de nereţinut atrage sufletul către Sineşi Hristos, atrage întreg omul – Acel Hristos pe care Biserica mi L-a dat.

Nu trec cu vederea nici un mijloc ce poate sluji unirii cu Hristos. Dar oare este cu putinţă a afla undeva în afara Bisericii o mai mare bogăţie a unor astfel de mijloace? În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm şi îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârşim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar nişte simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experienţa noastră.

Gândul meu este simplu, dar poate că nu-mi este uşor a-l înfăţişa, că nu ştiu despre ce trebuie să vorbesc spre a nu te împovăra cu cuvinte de prisos. Tu nu m’ai învrednicit cu deplina ta încredere. Eu mai mult mă încredinţez ţie. Tu presupui că eu nu am trăit acea experienţă care ţi-a fost dată în vremea de faţă, şi deci că nu te pot înţelege, şi că pur şi simplu, dintr’un fanatism confesional, voiu înjosi acea sfântă experienţă pe care ai cercat-o. Dar aşa cum tu eşti „pregătit să asculţi cu luare-aminte părerea mea”, aşa şi eu sânt cât se poate de pregătit a asculta cu dragoste orice mi-ai spune. Dacă eu – Dumnezeu îmi este martor! – sânt totdeauna gata dezinteresat să-ţi dau tot ce am, din dragoste în Hristos, atunci şi tu, dacă ai găsit ceva mai mult şi mai bun decât ceea ce am eu, nevoieşte-te să mi-o împărtăşeşti şi mie.

Sofronie3Trei lucruri nu înţeleg: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism fără nevoinţă. Şi aceste trei: Biserica, dogma şi ascetica (adică nevoinţa creştină) – sânt pentru mine un singur tot al vieţii. Mie mi se pare nedrept a pretinde că în Biserică toate trebuie să fie „după gustul nostru”. Atunci când vorbeşti despre îngustimea cadrelor confesionale, eu te înţeleg. Şi eu de mii de ori am răbdat şi rabd strâmtorări, dar le rabd pentru că de la Biserică am şi darurile pozitive.

Ascetica (adică nevoinţa şi exersarea duhovnicească) este de nedespărţit nu numai de toate religiile cunoscute de istorie, ci şi îndeobşte de tot ce este cultură omenească. La temeiul a toată ascetica, neapărat se află o ideologie sau alta (dogmă). Fiecare religie – păgânism, iudaism, mahomedanism, pantheism, creştinism – îşi are propria cultură ascetică, deosebită de celelalte, iar această deosebire este condiţionată de deosebirea în reprezentările dogmatice.

Gândesc: Cu preţul propriei nevoinţe şi al unui studiu cu luare-aminte trebuie să dobândeşti o cunoaştere a temeiurilor teoretice ale nevoinţei, spre a avea putinţa de a te folosi liber şi în chip înţelegător de feluritele mijloace ascetice existente, spre a contopi formele de exersare ascetică într’un singur tot.

În chip ideal, ar trebui cunoscut totalitatea felurilor, formelor, metodelor, mijloacelor ascetice, pentru a dobândi o oarecare libertate lăuntrică, pentru a nu cădea în sfere străine creştinismului. Între alte astfel de sfere „străine”, socotesc că în vremea de faţă cea mai primejdioasă pentru creştini este misticismul pantheist.

În chip ideal, ar trebui cunoscute toate secvenţele creşterii duhovniceşti, înălţările de la cele mai prejos şi mai mici către cele mai de sus şi mai mari, spre a asigura o reuşită fară poticneli. Trebuie cunoscută „ierarhia” valorilor duhovniceşti, spre a nu pune cele mai de jos deasupra celor mai de sus, şi a pune astfel capăt fară întoarcere înălţării. Drept pildă inversării valorilor duhovniceşti îl avem pe Auguste Comte (3) care credea că a descoperit legea dezvoltării istorice a minţii. După el, mintea omenească trece prin trei consecutive stadii ale dezvoltării înţelegerii lumii: cel theologic, cel metafizic şi cel pozitiv. (4) În viaţa duhovnicească foarte adesea întâlneşti fenomenul „inversării ierarhiilor”. În astfel de cazuri îmi amintesc de lecţiile de gimnastică din anii copilăriei, când atârnat de bară cu capul în jos, vezi „dedesubt”, sub picioare, tavanul, iar mai sus de cap, podeaua cu diferitele obiecte.

Bineînţeles, aş fi preferat o convorbire prin viu grai cu tine. Spre a o înfăptui, aproape că mă hotărâsem să vin la Athena pe un vaporaş ce mergea la Pireu aproape gratis. Dar gândindu-mă la greutăţile întoarcerii mi-am părăsit gândul. * [Scrii:] „Chipul vieţii mele nu este deloc ascetic; năzuinţa mea mai presus de toate este de ‘a intra înlăuntru’.”

Aici te-ai îndepărtat într’o măsură de terminologia obişnuită. Eu te-am înţeles aşa: te-ai hotărât să te lepezi de forma negativă a nevoinţei şi vrei să te opreşti numai asupra celei pozitive (lucru pe care la vremea sa o căuta şi părintele Lazarus-Edgar Moore (5) ). Din punct de vedere ideatic, aceasta ne apare ca ceva mai desăvârşit, însă experienţa a arătat că lucrarea pozitivă – creşterea în bine, a cărei formă pozitivă este dragostea – în limitele acestei vieţi neapărat se întâlneşte cu forma negativă a lucrării ascetice, adică cu lupta cu „legea păcatului” care lucrează în noi.

„Lumea toată întru cel viclean zace” (1 Io. 5:19). Viclenia – iată „legea păcatului” care a dobândit puterea unei legi lucrătoare în viaţa nerenăscută a firii noastre psiho-fizice.

Procesul renaşterii, al preschimbării chipului vieţii noastre este împreunarea a două lucrări ascetice: lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului însuşi. Cea din urmă, ca nevoinţă a omului, ia uneori o formă negativă (postul, înfrânarea, întreaga-cugetare, privegherea, neagonisirea, ascultarea – adică tăierea voii proprii, neiubirea de stăpânire, şcl.). Uneori însă ia şi o formă pozitivă. Cu cât mai mult încordarea se apropie de aceasta – ceea ce se exprimă printr’o necontenită năzuinţă a duhului către Dumnezeu în rugăciune, prin compătimire, prin dragoste – cu atât mai puţin se face simţită forma negativă, dispărând în parte, dar totuşi neîncetând a exista. La începutul procesului creşterii duhovniceşti, la începutul procesului învăţăturii ascetice, de nevoie este să precumpănească forma negativă, deoarece lucrarea pozitivă a ne-voinţei este – cea căutată, ţelul. A începe cu ea prin propria voinţă, nu putem: este un dar. Iar atunci când unii s’au învrednicit de acest dar mai nainte de nevoinţa negativă, aşa cum a arătat-o experienţa multor veacuri, după câtăva vreme darul se ridică, iar atunci, în cătarea „Raiului pierdut”, creştinul se dă unei ne voinţe negative într’o mai mare măsură decât cei ce nu au primit darul. * SVFRONIOS[Scrii:] „Nu ştiu, oare schimbarea în convingerile mele nu-ţi pricinuieşte decât durere şi nedumerire?”

Eu nu mă îndoiesc că tu treci printr’o adevărată înviere a vieţii tale duhovniceşti, iar aceasta adânc mă bucură. Cu toate acestea, întreaga înşiruire a gândurilor pe care le exprimi în scrisoare mă duc la a presupune că ceea ce se petrece în sufletul tău este doar începutul adevăratei vieţi religioase. Şi numai începutul, oricâtă putere ar fi atins trăirile tale de acum.

Iar dacă omul începe cu acestea, este cazul să ne bucurăm. Dar dacă rămâne la el (ca şi la ceva desăvârşit), aceasta, de acum, va fi „înşelare”. Schleiermacher a făcut tocmai această greşală. El a încercat să „dogmatizeze” tocmai această formă începătoare a religiei, acest nelimpede, neconcret „zbucium al duhului”, această căutare a lui Dumnezeu, năzuinţă către Dumnezeu, sete după adevărata fiinţare, fără a conştientiza concret în ce constă ea. Limita acestei forme este simţământul cutremurător al atingerii de Marea Fiinţă Vecinică. Toate aceste feluri de experienţe religioase ale omenescului „Eu”, care poartă caracterul unei vieţi deosebit de încordate a adâncului duhului omenesc, sânt cunoscute şi în afara creştinismului, în experienţa pantheistă (buddhism, Plotin, theozofie ş.a.). însă cu ele, de departe nu se epuizează trăirile creştinului.

Drept aceea îmi este vădit că Schleiermacher atârna de bară cu capul în jos. Acest om, fără îndoială dăruit, dar tipic protestant, respingând credinţa dogmatică a Bisericii şi „dogmatizând” propriul său misticism sentimental, tocmai în vârtutea acesteia a căzut într’o sferă străină creştinismului, în cea despre care ţi-am şi scris, şi anume: în viziunea lumii curat pantheiste a lui Spinoza el a recunoscut forma clasică a vieţii religioase. În esenţă Schleiermacher, prin caracterul misticii sale, este mult mai apropiat de pantheism decât de creştinism. El chiar nu socotea de neapărată trebuinţă credinţa în Dumnezeul Personal, credinţa în propria nemurire.

Îmi voiu îngădui să mă repet. Acest tip de trăire mistică a atingerii de Realitatea Existenţei Neajuns de Mari, în faţa căreia realitatea acestei lumi păleşte, pentru creştini este de-abia începutul adevăratei vieţi duhovniceşti.

Această trăire începătoare (cunoscută şi pantheiştilor), Schleiermacher (asemenea theozofilor şi, îndeobşte, pantheiştilor de tot felul) o socotea a fi sfârşitul căutărilor, şi deci lepăda acea ultimă concreteţe, pe care nu o cunoştea cum se cuvine, în care şi împreună cu care Biserica ne-a predanisit descoperirea despre fiinţarea vecinică dumnezeiască. * [Scrii:] „Am rămas orthodox în sensul cultural al cuvântului”, şi în acelaşi timp, „am încetat să cred multor dogme orthodoxe”, şi iarăşi, „chipul vieţii mele nu este deloc ascetic”.

În ce constă atunci cultura orthodoxă? Mie mi se pare că dacă este să lepezi Simvolul Credinţei orthodox şi experienţa nevoinţei agonisite prin veacuri de viaţă în Hristos, atunci din cultura orthodoxă nu mai rămâne decât grecescul „minore” (6) şi tetrafonia rusă.

Din cuvintele tale reiese că strâmtelor cadre ale Bisericii tu ai preferat libertatea protestantă: „Printr’o luptă lăuntrică, am dobândit o oarecare libertate duhovnicească”, în această luptă a biruit raţiunea firească. Experienţa istoriei a arătat că raţiunea firească, lăsată de sine însăşi, în chip fatal ajunge la viziunea lumii şi la mistica pantheistă. Dar dacă aceasta se petrece în sufletul unui creştin care totuşi nu doreşte să se lepede de Hristos, precum a făcut Lev Tolstoi, el va ajunge la raţionalismul sau spiritualismul protestant, care din punct de vedere mistic se apropie de pantheism. Cumva m’am convins lăuntric că a lepăda Biserica duce la a lepăda propovăduirea apostolilor: „Ceea ce era dintru început, ceea ce am auzit, ceea ce am văzut cu ochii noştri … şi mâinile noastre au pipăit pentru Cuvântul vieţii, şi viaţa s’au arătat şi am văzut şi mărturisim şi vestim vouă viaţa cea vecinică (1 Io. 1:1-2).

Cuvântul trup s’a făcut (7). Anume pe acest Logos întrupat, văzut, auzit, pipăit, îl propovăduieşte Biserica în dogmele sale. Concreteţea maximă, Trupul şi Sângele lui Hristos la Liturghie, oare tu nu ai trăit-o niciodată în slujirea Liturghiei? Icoana…, sfinţirea trupurilor sfinţilor sânt atât de vădite când Duhul Sfânt lucrează în ele cu putere, de unde – moaştele, atât de neînţelese, atât de smintitoare spiritualiştilor. Toate acestea le ştii. Şi dacă am vorbit despre ele, nu este pentru că te socotesc neinformat, ci pentru că eu însumi trăiesc ceea ce scriu.

Închipuieşte-ţi o tânără fată ce visează la mire şi nuntă. În visările ei îşi zugrăveşte un chip al mirelui nobil, frumos, înţelept, un erou. Cu inima bătândă şi cu ochii încântaţi îşi închipuie şi nunta, şi de dulceaţa ei se lasă purtată. Şi dulci îi sânt acele visătorii… în acelaşi timp altă fată asemenea ei a păşit în realitate la nuntă cu un minunat mire. Şi ea la vremea ei trăia în visare. Cea dintâi, în nopţile ei nedormite, bineînţeles că nu va da naştere unei noi vieţi, dar trăirile ei visătoare se vor asemăna totuşi întrucâtva cu trăirile nunţii adevărate ale celei de-a doua. Aşa îmi apare acum a fi diferenţa între mistica pantheistă şi viaţa creştină în Dumnezeu.

Cu multă dragoste întru Hristos, Sofronie ieromonahul.

Din „Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu” (pp. 298-310) Trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail (Noica)

Note: (1). Scrisoarea de faţă, ca şi cea precedentă, este răspunsul la Scrisoarea nr. 6 a lui D. Balfour, din 21 Iulie, 1945 (vezi Anexa II, 6: „Trezirea”). (2). Fap. 17:23. (3). Auguste Comte (1798-1857), filosof francez, întemeietorul pozitivismului. (4). Auguste Comte avea dreptate observând o anume succesiune istorică, dar greşala lui, precum a gândirii moderne/moderniste îndeobşte, este a o înţelege drept evoluţie, când de fapt este vorba de involuţie, de o dinamică a căderii adamice. (n.tr.) (5). Ieromonah orthodox englez şi misionar în India, contemporan cu Balfour, traducătorul Scării în limba engleză. (6). O formă a unuia din cele opt glasuri ale cântării psaltice bizantine. (7). Io. 1:14.

Foto (jos): Mănăstirea Russikon (Sf. Panteleimon) © Laurențiu Dumitru

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Russikon (12)

Părintele Sofronie Saharov, Cuvânt despre viața în Hristos (în lectura Părintelui Sabin Vodă)

Cuvânt din cartea „Cunosc un om în Hristos” de Mitropolit Ierotheos Vlachos (78 min.)
Părintele Sofronie Saharov, Cuvânt despre viața în Hristos (în lectura Părintelui Sabin Vodă)
și fragmente din slujba Sfântului Siluan Athonitul
cântă Părinții de la Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

Materialul înregistrat a apărut inițial ca CD împreună cu revista „Familia ortodoxă”. Se poate comanda împreună cu alte cd-uri de AICI.

baner-colectii_cd_2012_1

Viaţa Cuviosului Sofronie Saharov de la Essex. Douăzeci de ani de la adormirea sa

Elder Sofronios 1_resize

Există fiinţe care, încă de la naştere, sunt mistuite de setea de absolut. Aceasta este o taină a persoanei umane şi a preştiinţei lui Dumnezeu. Născut la Moscova în 1896, într-o familie ortodoxă numeroasă, Părintele Sofronie este, cu siguranţă, una dintre acestea. Încă din fragedă vârstă a fost tulburat de marile întrebări metafizice. Foarte curând avea să conştientizeze caracterul tragic al existenţei umane, prin intermediul marii literaturi ruse şi de asemenea, prin intermediul istoriei care îmbrăca formele absurde ale Războiului şi ale eshatologiei sângeroase a Revoluţiei din Octombrie. Deşi ofiţer în trupele de geniu, părintele Sofronie nu a mers pe front. Avea să fie închis însă, de două ori, de poliţia bolşevică la închisoarea moscovită Liubianka.

 În timp ce lumea din afară pendula între oroare şi barbarie, Părintele Sofronie a cunoscut o mare tulburare lăuntrică provocată de „amintirea morţii”. Nu un simplu memento mori ca în tradiţia ascetică, ci o cufundare ameţitoare a sufletului în vâltoarea neantului. Avea sentimentul că prin moartea sa moare în el şi cu el tot ceea ce a fost înglobat de propria conştiinţă: neamul omenesc, cosmosul şi chiar Dumnezeu. Experienţă decisivă din care avea să reţină două lucruri, paradoxale: o senzaţie profundă a efemerităţii existenţei, şi o deschidere „prin cruce” faţă de taina persoanei – capabilă să îmbrace creatul şi necreatul – şi faţă de realitatea Fiinţei infinite. „Prin cruce”, deoarece la 17 ani, într-o dimineaţă, i-a venit ideea că absolutul nu poate fi „personal”, că veşnicia cuprinsă în iubirea evanghelică nu este decât sentimentalism şi „psihism demn de dispreţ”. Abandonându-L pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, îşi îndreaptă atenţia către misticismul Orientului ne-creştin. Practică o formă de meditaţie orientală şi se străduieşte să-şi golească mintea de toate „formele relative”. Confundând individul cu persoana, el servea – cum avea să o spună mai târziu – pe „Dumnezeul filozofilor care, în realitate, nu există”.

În paralel, îşi dăruieşte întreaga pasiune picturii, pe care a studiat-o la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Moscova. Însă, tulburările Revoluţiei bolşevice îi perturbă munca şi se hotărăşte să emigreze. După o scurtă trecere prin Italia şi Germania, soseşte la Paris în 1922. Imediat, are ocazia să expună în acele temple ilustre ale artei moderne care sunt „Salonul de toamnă” şi „Salonul de ţiglă”. Căutare a invizibilului în spatele vizibilului, pictura, deşi îi oferă momente de bucurie fină, nu-l poate satisface: „mijloacele de care dispuneam erau neputincioase să redea frumuseţea care domneşte în natură”.

Apoi, într-o zi, Cel pe Care părintele Sofronie Îl părăsise, se arată lui. Experienţă tulburătoare căreia un text din Scriptură îi va revela adevăratul sens: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3,14). Cum oare, Dumnezeu Cel fără de început, Creator şi Stăpân al întregului univers, să spună „Eu sunt”? Această întorsătură în istoria umanităţii, această revelaţie făcută lui Moise de către Fiinţa Absolută ca „persoană”, ca „ipostas” este pentru părintele Sofronie un adevărat drum al Damascului. «Mare este cuvântul „Eu”, scria sfinţia sa. El desemnează persoana. Numai persoana trăieşte cu adevărat. Dumnezeu este viu pentru că este ipostatic. Miezul acestei vieţi este iubirea. Întrucât Dumnezeu spune „Eu”, omul poate spune „tu”. În „eu”-l meu şi în „tu” al Său se află întreaga Fiinţă: şi această lume şi Dumnezeu. În afară şi dincolo de acesta nu există nimic. Dacă sunt în El, pot spune că „eu sunt”; dar dacă sunt în afara lui pot spune că „eu mor”».

„Fapt suprem şi primordial al Fiinţei”, acest principiu ipostatic are un nume şi o înfăţişare, înfricoşător prin putere şi sfinţenie: Iisus Hristos. „Fără El nu l-aş fi cunoscut nici pe Dumnezeu şi nici pe om”, scria părintele Sofronie. El contemplă în Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat, însuşi chipul din veşnicie al lui Dumnezeu în om. Mântuirea apare ca îndumnezeire. Omul este mai mult decât un microcosmos, el este un mic dumnezeu. De vreme ce Dumnezeu, luând chip de rob, S-a făcut întru totul asemenea omului, omul are posibilitatea să devină întru totul asemenea lui Dumnezeu. Pentru părintele Sofronie sfinţenia nu este de ordin etic, ci ontologic: „Sfânt nu este cel care a atins o treaptă înaltă în domeniul moralei umane sau în viaţa de asceză, nici chiar în cea de rugăciune (fariseii, de asemenea, posteau şi se rugau îndelung), ci acela care poartă în sine pe Duhul Sfânt”.

Bucurie nesfârşită, această autorevelare a lui Dumnezeu este pentru părintele Sofronie izvorul unei „dureri care va fi leit motivul întregii sale vieţi în Dumnezeu”. Pentru că, revelându-i-se aşa cum este El, Dumnezeu i-a îngăduit părintelui Sofronie să se poată vedea aşa cum este el în adâncimea cea mai intimă a fiinţei sale. Luminându-i sufletul, Duhul Sfânt îl face să vadă profunzimea păcatului şi a întunericului lăuntric. Dar păcatul văzut nu ca o încălcare a normelor vreunei etici, ci ca o ignorare a lui Dumnezeu Cel Adevărat, ca un refuz al iubirii Tatălui, „o separare de izvorul ontologic al fiinţei noastre”. Descoperind cu spaimă „cadavrul său interior”, părintele Sofronie intră atunci în „iadul pocăinţei”. Un dar al lui Dumnezeu, „mai mare decât acela de a vedea îngeri”, pe care îl consideră ca a treia sa naştere, după cea trupească şi aceea în Duh. Indignarea, ruşinea, deznădejdea, ura de sine, sentimentele cele mai extreme îl înfrâng. Asemenea Sfântului Petru după ce s-a lepădat de Mântuitorul, el varsă lacrimi „ca să-şi zdrobească oasele”. Totuşi, departe de a-l nimici, această suferinţă metafizică, mai rea decât cea mai mare durere fizică, refac firea sa creată şi fac să ţâşnească în el „o altă vedere, un alt auz, energia unei vieţi noi”.

Lumina necreată

SVFRONIOSDespre Focul care arde patimile şi purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.

 Legată de cunoaşterea sa practică a misticii orientale, această experienţă a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.

În mod evident, Paştele din 1924, a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspiraţie care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creştin. Din acest moment începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în faţa unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura.

Dornic să-şi consacre viaţa lui Dumnezeu, părintele Sofronie intră la Institutul Saint-Serge, care tocmai se înfiinţase la Paris. Dar studiile nu-l satisfac. El găseşte că acolo se vorbeşte mai puţin intru Dumnezeu cât mai mult în jurul lui Dumnezeu. Până la sfârşitul vieţii va păstra o atitudine critică faţă de teologia academică. Deşi folositoare vieţii istorice a Bisericii, ştiinţa teologică nu este, după el, nici mântuire personală şi nici cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu. Motivul: „Ea ne dă numai o înţelegere intelectuală, dar nu ne ridică într-adevăr în domeniul Fiinţei divine”. Pentru părintele Sofronie, ucenic fidel Sfântului Siluan (1866-1938), „creştinismul nu este o doctrină, ci viaţă”. Teologia nu este un exerciţiu speculativ, ci „starea de a fi inspirat de harul lui Dumnezeu”. Cunoaşterea spirituală nu este o simplă cunoştinţă, ci „experienţa, în existenţă, a comuniunii cu Dumnezeu”. Primează aşadar experienţa existenţială însă, ea nu exclude necesitatea esenţială a unei cunoaşteri dogmatice temeinice. Aşa cum scria părintele Sofronie, „O viaţă dreaptă este condiţionată de concepţia corectă în legătură cu Hristos şi cu Sfânta Treime. Altfel, cea mai mică abatere de la adevăr în viaţa noastră interioară denaturează perspectiva noastră dogmatică”.

În 1925, părintele Sofronie pleacă la Muntele Athos. Devine călugăr la mânăstirea rusească Sfântul Pantelimon. Pentru el, monahismul este, după expresia lui Teodor Studitul (sec VIII-IX) pe care îi plăcea să-l citeze, „al treilea har”. Este viaţa cerească pe pământ, inima spirituală a Bisericii. Foarte repede primeşte darul rugăciunii neîncetate, „dar de la Dumnezeu legat de un alt dar: pocăinţa”. Transfigurat prin rugăciune, el însuşi devine rugăciune, stâlp de comuniune între cer şi pământ. Călugărul, pentru el, este icoana Maicii Domnului. El este cel care se roagă pentru întreaga lume, după preoţia împărătească şi profetică a lui Melchisedec, preoţie universală şi accesibilă tuturor creştinilor, superioară din punct de vedere spiritual preoţiei ierarhice a seminţiei lui Aaron.

 La Sfântul Munte, părintele Sofronie face, în acelaşi timp, experienţa pierderii harului. Marcat de „legea păcatului”, omul nu poate să „păstreze întru totul harul iubirii lui Dumnezeu”. Mai devreme sau mai târziu, victimă a patimilor sale, el are sentimentul că Duhul Sfânt îl părăseşte în forma sa tangibilă. Pentru că este suficientă o simplă mişcare a orgoliului, o simplă întoarcere a conştiinţei asupra ei înseşi pentru ca inima să se închidă iar duhul să se întunece. Căderea, uneori , este cea în care omul se năruie în accedie, pe care părintele Sofronie o vede ca „lipsa grijii de propria mântuire”.

În funcţie de treapta harului primit mai înainte, această părăsire a lui Dumnezeu poate fi trăită ca un adevărat „iad”: o nelinişte , o nenorocire, o durere apropiată celei pe care Hristos a cunoscut-o în Ghetsimani şi pe Golgota. Pentru a regăsi harul, cu alte cuvinte a transfigura fiinţa noastră dezbrăcând-o de patimi, este necesară o asceză. O luptă interioară. Un proces de „chenoză totală” prin care se exprimă dorinţa noastră de a-L urma pe Hristos, de a ne asemăna Lui mai mult. „Dragostea lui Hristos este o fericire cu care nimic în lumea aceasta nu se poate compara, scria părintele Sofronie. Dar, în acelaşi timp, a iubi cu dragostea lui Hristos este a bea paharul Său. Iubirea lui Dumnezeu este chenotică. El ne-a poruncit să-L iubim până la ura de sine”.

Întuneric şi nădejde

Mai întâi „dar” gratuit al harului, apoi abandonare de către Dumnezeu, iar la sfârşit redobândirea harului Său. Pentru părintele Sofronie, toată viaţa duhovnicească este în această triplă mişcare. El însuşi nu va înceta să trăiască „în acelaşi timp şi întunecimile morţii şi nădejdea în Dumnezeu care ne mântuieşte”. Această oscilaţie între iad şi lumină, această stare paradoxală în care sufletul este înălţat la cer şi, în acelaşi timp, aruncat în valurile întunecate ale iadului, marchează lungul său periplu „printre tulburări” şi devine una dintre cheile spiritualităţii sale.

siluan2Din această experienţă arzătoare, părintele Sofronie nu va putea însă profita decât din momentul în care, în 1930 – eveniment capital în viaţa sa – îl întâlneşte pe Stareţul Siluan. Imediat, el, intelectualul cultivat şi rănit de metafizică, se pune la picioarele acestui om simplu, ţăran la origine şi aproape analfabet. Trăind în cel mai înalt grad dragostea de duşmani, stareţul Siluan a cunoscut stările spirituale cele mai extreme: vederea plină de deznădejde a condamnării sale veşnice urmată, într-un moment de iluminare, de vederea lui Hristos strălucind în Lumină. În 1905, în timp ce Einstein anunţa revoluţionările secolului XX prin teoria sa a relativităţii, acest călugăr sfânt primea de la Hristos un cuvânt de mântuire pentru timpul nostru: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui”.

Pentru Părintele Sofronie, această chemare la condamnarea de sine permanentă este expresia desăvârşită a căii lui Hristos, calea cea mai directă şi cea mai sigură spre desăvârşire. În noi stă să ne smerim asemenea lui Dumnezeu, să ne condamnăm la chinurile veşnice ale iadului prin care să nimicim în noi orice patimă şi să ne facem inima smerită şi liberă pentru a primi dragostea lui Dumnezeu. Căci „altceva este smerenia ascetică şi altceva smerenia lui Hristos”. Prima, relativă, constă în a se vedea cineva „mai rău decât toţi”; este rodul unei lupte crâncene cu gândurile. A doua, absolută, „este atributul iubirii lui Dumnezeu care Se dăruieşte fără măsură”; este lucrarea în noi a Duhului Sfânt atunci când trăim întreaga umanitate, pe „întreg Adam-ul”, ca pe noi înşine.

Stareţul Siluan a adormit întru Domnul la 24 septembrie 1938. În primăvara următoare, părintele Sofronie merge să trăiască pustniceşte într-o chilie din Karoulia, în inima „pustiei” athonite. Aici îşi pune la încercare iubirea sa faţă de Părintele ceresc şi aprofundează realitatea dumnezeiască, dar în acelaşi timp, merge până la capătul pocăinţei şi a chenozei sale. Acolo, în singurătate, cunoaşte momente de rugăciune curată. Într-o astfel de rugăciune, faţă către Faţă cu Dumnezeu, fără imagini şi gânduri care să-l distragă, mintea şi trupul său erau unite în mod desăvârşit în inimă; duhul este antrenat în infinitul imens, luminos şi de negrăit al veşniciei dumnezeieşti, mai presus de limitele spaţiului şi ale timpului. În privinţa aceasta, procedeul literar pe care părintele Sofronie îl foloseşte în ultimul capitol al cărţii sale „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” nu înşeală pe nimeni. Adevăratul ascet pe care îl întreabă în scopul iniţierii în tainele Luminii Taborului apare tocmai pentru a nu fi el-însuşi. Prin gura acestuia, considerat demn de a contempla această lumină – figură în spatele căreia se ascunde şi se manifestă smerenia sa – se rosteşte bine înţeles propria experienţă pe care ne-o comunică.

Rugăciunea pentru lume

Dar, un alt paradox, în timp ce omul „experimentează prezenţa lui Dumnezeu până la a uita de lume”, rugăciunea lărgeşte inima şi cunoştinţele sale la nivel cosmic. Acolo, în „pustia” athonită, părintele Sofronie ascultă ecourile războiului până în adâncurile grotei sale. Noaptea, mai ales, strigătul umanităţii care suferea îi traversa inima. Asemenea stareţului Siluan, el se roagă pentru lumea întreagă, pentru „întreg Adam-ul”, cu aceeaşi plângere ca pentru el însuşi. El vede în aceste lacrimi un dar al lui Dumnezeu, un reflex al rugăciunii lui Hristos în Grădina Ghetsimani când, „fiind în chin de moarte, sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Luca 22, 44). El realizează atunci sensul profund al cuvântului lui Hristos: „Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi”. Această poruncă, după el, indică mai puţin măsura în care trebuie să iubim, cât indică deofiinţiimea ontologică a firii umane, distrusă de păcatul original, dar deja restaurată de Hristos prin Întruparea, Moartea şi Învierea Sa şi pe care fiecare are a o reactualiza în iubire. A iubi cu iubirea lui Hristos înseamnă a introduce în existenţa sa personală viaţa umanităţii întregi; înseamnă a lua asupra sa tot răul acestei lumi ca pe propriul rău; şi mai înseamnă a introduce în pocăinţa pentru propriile căderi, păcatele aproapelui său.

ORGINAL„Rugăciunea pentru lume înseamnă a-şi vărsa cineva sângele”, spunea Sfântul Siluan. O astfel de rugăciune, nu vine totuşi de la sine. Fiind un dar al Duhului Sfânt, ea presupune o pocăinţă desăvârşită. Esenţială, întrucât este mântuitoare, ea este de asemenea marcată de neputinţă. Deoarece, aşa cum spunea părintele Sofronie, „nimeni şi nimic nu-l poate priva pe om de libertatea sa de a ceda răului, de a prefera întunericul, luminii. Oamenii îşi construiesc singuri iadul”. Şi cel mai mare iad, cel mai mare păcat, este războiul. Împotriva acestei alegeri greşite ce poate face creştinul? La acest sfârşit de secol când, din Irlanda până în Caucaz, trecând prin fosta Iugoslavie şi Orientul Apropiat, fanatismele de toate soiurile, religioase, naţionaliste, etnice, însângerează pământul vechii creştinătăţi, este necesar mai mult decât oricând să ne amintim de dublul mesaj al sfântului Siluan şi al părintelui Sofronie. Mai întâi, universalitatea Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu: „Nu cunosc un Hristos grec, rus, englez, arab, spune părintele Sofronie. Hristos, pentru mine, este totul, Fiinţa supracosmică. Când limităm persoana lui Hristos, coborând-o spre exemplu în planul naţionalităţilor, pierdem totul şi cădem în întuneric”. Apoi, iubirea de vrăjmaşi. Pentru părintele Sofronie, această poruncă a lui Hristos este nici mai mult nici mai puţin decât „piatra din capul unghiului a Evangheliei”. Este singurul remediu la toate relele, criteriul ultim şi de neînlăturat al credinţei adevărate, al comuniunii adevărate cu Dumnezeu, al adevărului în Biserică. Cine are puterea iubirii pentru duşmani cunoaşte pe Hristos în duh şi în adevăr. Cine, din contră, nu o are, este prizonierul morţii, încă nu este „ortodox”, adică nu-l cunoaşte pe Dumnezeu „aşa cum este El”.

Practic, în ce constă iubirea vrăjmaşilor? În faptul că preferăm să fim ucişi în loc să ucidem, spune părintele Sofronie. „Nu trebuie să ucidem pe vrăjmaşii noştri, ci să-i învingem prin iubire. Să ne amintim că răul absolut nu există şi că singur absolut este Binele care nu are început. Porunca de a nu răspunde răului cu răul (Matei 5, 39) este metoda cea mai eficace de a lupta cu răul”. A lupta prin forţă înseamnă a înlocui o violenţă cu alta şi a întreţine astfel dinamica răului. Biruinţa obţinută prin forţă este întotdeauna o ruşine pentru omenire. Prin natura ei, nu poate dura o veşnicie. Biruinţa martirilor şi a sfinţilor este, în schimb, o adevărată slavă. Ea rămâne în vecii vecilor. Ca dovadă, istoria recentă a Rusiei, pentru care părintele Sofronie nu înceta să se roage, şi care îi revela caracterul eminamente paradoxal: suferinţe, crime şi drame nesfârşite pe pământ, iar în cer şi în Biserică, secerişul sfinţilor! „Nu există tragedie în Dumnezeu, spunea şi repeta el, într-un alt fel în „Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice”. Tragedia nu există decât pentru omul a cărui vedere nu depăşeşte hotarele pământului. Hristos a trăit drama întregii omeniri, dar în El Însuşi, nu exista nici o dramă”. Numai o pace de necuprins…

În 1941, părintele Sofronie este numit preot la mânăstirea Sfântul Pavel. Un an mai târziu, a fost numit duhovnic. Va fi, din acel moment, părinte duhovnicesc pe lângă mai multe mânăstiri. Era începutul unei paternităţi duhovniceşti care nu va înceta să se extindă nici după venirea sa în Europa occidentală. Ironie a destinului şi sclipire a Providenţei: el care, la început era ofiţer în trupele de camuflare, lucrând să facă vizibilul invizibil, venea acum să facă invizibilul vizibil pentru mii de ucenici. Da – şi capitolul pe care îl dedică paternităţii duhovniceşti în “Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice” confirmă acest fapt – părintele Sofronie a fost un adevărat stareţ. Un om în Hristos, preocupat să întrupeze Logosul în istorie şi în cosmos, să transfigureze istoria şi cosmosul în Lumina Logosului. Un om al liniştii prin care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, care ne naşte pe noi nouă înşine şi vieţii în Hristos prin cuvintele sale inspirate. Un om al cuvântului, arzând precum psalmistul, capabil să vorbească de la egal la egal cu orice om, de la copil la filozoful cel mai sofisticat, trecând prin muncitorul cel mai simplu. Un om-rugăciune care dăruieşte primul său gând lui Dumnezeu şi primeşte de la El răspunsul la o mie şi una de întrebări ale vizitatorilor săi. Un om purtător al Duhului Sfânt, care ştie să citească în inimile oamenilor, să participe la bucuriile şi la suferinţele lor şi să le deschidă lucrării harului. A vorbi cu părintele Sofronie însemna să fii irezistibil atras într-o mişcare de depăşire: de la psihologic la spiritual, de la inevitabilele detalii şi căderi ale vieţii cotidiene la „unicul necesar”, de la micul nostru „eu” la dimensiunile cosmice ale Adam-ului întreg, de la logica lumii la „perspectiva inversă” a Evangheliei.

24-geron_aimilianos__geron_sofronios_essexSpre sfârşitul lui 1943, urmând chemării mai vechi a călugărilor mânăstirii Sfântul Pavel, părintele Sofronie va părăsi Karoulia pentru pustia de la Sfânta Treime, lângă Noul Schit. Condiţiile de viaţă de aici sunt foarte aspre, întrucât grota, izolată şi prevăzută cu o capelă mică, era prada unor importante infiltrări de apă. Sănătatea părintelui Sofronie a avut de suferit din această cauză şi, la capătul a doi ani, a trebuit să renunţe. Se aşează o vreme la schitul Sfântul Andrei, care aparţinea mânăstirii Vatopedi. Acum începe să simtă nevoia interioară de a face cunoscută lumii experienţa duhovnicească a stareţului Siluan. El a însoţit-o cu o analiză foarte profundă a vieţii şi gândirii sale. Aduse de Sus, „cuvintele vieţii veşnice” ale Sfântului Siluan sunt aşa de simple, aşa de transparente, încât profunzimea lor teologică, înaltul grad de perfecţiune spirituală de care acestea dau mărturie, scapă multora dintre cele mai mari inteligenţe ale epocii. Tradus apoi în nenumărate limbi, opera Sfântul Siluan, monah al Muntelui Athos a devenit clasică în literatura ascetică ortodoxă. Pentru părintele Emilianos, egumenul mânăstirii Simonopetra, ea este chiar „o nouă filocalie”. Intuiţia părintelui Sofronie şi mărturisirea sa îşi vor aduce roadele. În 1988, stareţul Siluan va fi canonizat de Patriarhul Constantinopolului.

Unicul necesar

Victimă a unei boli grave, refăcut cu greu în urma unei operaţii importante în 1951, părintele Spfronie nu se poate întoarce la Sfântul Munte unde, din cauza Războiului rece, situaţia s-a înrăutăţit puternic pentru călugării de origine slavă. Rămâne atunci în această mică Rusie a emigraţiei care era Saint-Genevieve des-Bois, aproape de Paris. Atraşi de strălucirea sa spirituală, mai multe persoane cu orizonturi diferite se adună în jurul său. În 1959, după ce a căutat zadarnic în Franţa un loc mai favorabil unde să întemeieze o formă de viaţă comunitară, părintele Sofronie pleacă în Anglia cu o mână de ucenici. Împreună se instalează la Tolleshunt Knights (Essex), într-o veche casă parohială dezafectată. Astfel ia naştere mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, după numele primei capele împodobită cu icoane de părintele Gregoire Krug.

Până mai ieri cenobit, apoi pustnic, iar acum stareţ în inima lumii: traiectoria părintelui Sofronie este exemplară. În Marea Britanie, tot efortul său s-a concentrat în construirea unei „familii spirituale” unită în iubirea şi căutarea „unicului necesar”. Era greu, descoperind mânăstirea sa, să nu te gândeşti la spiritul mistic al Sfântului Serghie de Radonej (sec. XIV) şi, mai târziu, la Sfântul Nil Sorski (sec. XV). Asemenea celui din urmă, în ciuda neîncrederii sale în teologia academică, el dă o mare valoare activităţii intelectuale. Ca şi la acesta, respectul pentru unicitatea persoanei primează asupra regulii. Nu este vorba de tipic (ansamblu de reguli rituale şi rânduite de Biserică), ci de voinţa şi conştiinţa deplină de a trăi în Duhul lui Hristos care creează unitatea comunităţii. Nu este vorba de respectarea prescripţiilor alimentare exterioare, ci de lupta interioară împotriva gândurilor şi a atenţiei minţii la viaţa Sfintei Treimi, care sunt sensul şi esenţa postului. Asceza nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a ne elibera de păcat, a ne curăţi inima, a primi harul, a conforma voinţa noastră cu cea a lui Dumnezeu, „a dobândi dragostea care ne-a fost poruncită de Hristos”. Marele pericol al unei reguli, atât în viaţa monastică dar şi în afara ei, este de a incita persoana în a se pune de acord cu ea, de a dezvolta o „conştiinţă de forma strâmtorii Dardanele”, prea strâmtă pentru a sesiza „măreţia supracosmică a lui Hristos”. Singura regulă care rămâne, în realitate, este Hristos, cu care, la drept vorbind, nu putem fi niciodată „în regulă”, şi în faţa Căruia pocăinţa noastră nu va avea sfârşit pe pământ.

essex_orthodox_monasteryMânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul nu va avea deci reguli, ci doar un orar. O împărţire a zilei în trei perioade de timp: pentru masă, pentru lucru şi mai ales pentru rugăciune, liturghie şi chemarea Numelui. Pentru părintele Sofronie, liturghia nu era doar „actul unei credinţe respectuoase, ci contemplarea lucrării lui Dumnezeu-Omul, Paştele Domnului prezent întotdeauna cu noi” . El spunea: „Dacă mântuirea în Hristos este singurul scop al vieţii noastre, tot ceea ce facem poate deveni act de rugăciune. Viaţa noastră cotidiană trebuie să fie o liturghie neîntreruptă”.

Fundamentul spiritual al mânăstirii Sfântul Ioan Botezătorul va fi, desigur, învăţătura Sfântului Siluan. Nu căutări ale unor stări mistice deosebite, ale unor contemplaţii sublime, ci o viaţă simplă, euharistică, evanghelică. Urmând lui Hristos, „oriunde va merge El” (Ap. 14, 4). Dacă scopul este clar – dobândirea mântuirii personale, îndumnezeirea – nici mijlocul de realizare a acesteia nu este mai puţin important: a face din poruncile lui Hristos legea unică şi neschimbată a vieţii noastre. Pentru părintele Sofronie, foarte inspirat de Sfântul Grigorie Palamas (sec XIV), poruncile nu sunt norme etice, ci „energii dumnezeieşti”. Ele sunt reflectarea pe pământ a vieţii veşnice: „Rămânând în aceste porunci, vom deveni asemenea lui Hristos în mod organic. Viaţa Sa devine viaţa noastră, conştiinţa Sa devine conştiinţa noastră, iar gândirea Sa gândirea noastră”.

Aceste porunci ale lui Hristos, care deschid aici pe pământ porţile raiului, părintele Sofronie le considera într-o formă unitară, liturgică, pe care nu înceta s-o repete: „Sârguiţi-vă să vă petreceţi viaţa fără de păcat”. Fără de păcat, adică în sfinţenie. Fără a răni pe aproapele, ci punându-se în slujba sa şi asumându-şi eventualele lipsuri ale acestuia. În conştiinţă, atentă până la extrem, prezenţa permanentă şi nevăzută a lui Dumnezeu, aici şi acum: „Vegheaţi să nu fie nimic impersonal în viaţa voastră. Fiţi atenţi să trăiţi ca şi când aţi avea de dat răspuns pentru fiecare mişcare a inimii şi a minţii voastre în faţa întregii umanităţi. Duhul vostru să rămână zi şi noapte acolo unde este Hristos”. Exigentă până la extrem, această atitudine interioară presupune o luptă fără răgaz împotriva patimilor şi a energiilor cosmice ale acestora: gândurile. În această cultură a spiritului – adevărată „ştiinţă a ştiinţelor” pentru care nu primim o diplomă decât acolo, Sus – părintele Sofronie, un adevărat maestru al acesteia, îşi creştea fiii duhovniceşti.

Strădania de a trăi fără păcat, ia asupra sa slăbiciunea altora. Simplu şi profund, acest program duhovnicesc era de asemenea, pentru părintele Sofronie, calea către unitatea creştină. „Fiecare, acolo unde l-a lăsat Dumnezeu, să se străduiască să dobândească Duhul Sfânt, iar Dumnezeu va face restul”. Din anumite raţiuni, părintele Sofronie nu credea câtuşi de puţin în ecumenismul instituţional. Dar el trăia, în primirea de străini şi în milostenie, ecumenismul inimii. Ca dovadă, cei 1000 de oaspeţi, dintre care un mare număr de ne-ortodocşi, pe care mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul îi primea în fiecare an. Prin opţiunea uşor naturalistă a iconografiei sale, grija sa de a celebra liturghia în limbile vernaculare, instituirea la slujbă a rugăciunii lui Iisus, importanta muncă de traducere a discipolilor săi, dialogurile şi prieteniile spirituale cu numeroşi creştini de alte confesiuni, părintele Sofronie avea să fie, pentru a-l cita pe Olivier Clément, o adevărată punte între Orientul şi Occidentul creştin, unul din marii mărturisitori ai secolului nostru despre universalitatea Ortodoxiei.

După un început dificil, într-un mediu indiferent şi suspicios în acelaşi timp, mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul se va mări puţin câte puţin pentru a număra astăzi aproape douăzeci şi cinci de monahi şi monahii de doisprezece naţionalităţi diferite. În 1965, intră în jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului. Redescoperind harismele de altădată, părintele Sofronie deschide un atelier de iconografie; împreună cu monahii şi mai ales cu monahiile sale, el împodobeşte cu fresce refectorul şi noua biserică, care poartă astăzi hramul Sf. Siluan. El ia de asemenea condeiul şi scrie cărţi şi articole. Va publica, în limba franceză: Sa vie et la mienne (Cerf, 1981), La Felicite de cannaîte la voie (Labor et fides, 1988), De vie et d’esprit (Le Sel de la terre, 1922) şi mai ales autobiografia sa spirituală: Voir Dieu tel qu’il est (Labor et fides, 1984).

S[1].Sofronij_10_15Monah, pustnic, preot, duhovnic, părinte duhovnicesc, întemeietor de mânăstire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, darurile părintelui Sofronie au fost nenumărate. Personalitatea sa multiplă era de asemenea paradoxală. În timp ce viaţa sa spirituală a fost ca o „linie de înaltă tensiune” între Grădina Ghetsimani şi Muntele Tabor, activitatea sa apostolică a fost în întregime înfăptuită între noutate şi tradiţie. Urmăritor al Sfântului Irineu de Lyon (sec. II) în lupta sa contra gnosticismului şi viziunea sa „recapitulativă” despre Adam-ul total, discipol al Sfântului Macarie Egipteanul (sec IV) în concepţia despre har, văr cu Sfântul Maxim Mărturisitorul (sec VI-VII) în dubla sa natură de ascet şi metafizician, frate al Sfântului Simeon Noul Teolog (sec X-XI) prin cinstirea părintelui său duhovnicesc şi verva sa autobiografică, palamit prin apropierea sa de Lumina necreată şi poruncile lui Hristos, fiu al marii tradiţii ruse al unui Hristos chenotic, părintele Sofronie este în întregime cufundat în Tradiţia Bisericii. Dar, în acelaşi timp, aceasta nu a fost niciodată pentru el doar un sinonim pentru repetiţie şi conservare. Astfel, el nu a ezitat să imagineze noi simboluri (pământul în centrul cosmosului, situat pe o cruce bizantină), să inoveze în iconografie (Iuda părăsind Cina cea de Taină), să creeze rugăciuni liturgice, să permită dezvoltarea unei comunităţi monastice „duble”, compusă din bărbaţi şi din femei. În timp ce Tradiţia înseamnă creaţie în Duhul Sfânt şi reapropiere personală!

Părintele Sofronie, pentru a relua o expresie proprie, a intrat „în liniştea şi Lumina veşniciei” la 11 iulie 1993. Urma să împlinească 97 de ani. „Cum este cu putinţă să uneşti duhul, asemănare a Absolutului, cu pământul”? Toată viaţa sa, el va fi lucrat prin taina omului – duhul – curat şi liber, în trupul supus puterilor cosmice. Această taină, se poate spune că îi va fi preocupat întreaga viaţă, până la sfârşit. Toţi cei care l-au cunoscut înainte de moartea sa au fost frapaţi de contrastul dintre extrema slăbiciune a trupului său, care nu mai voia să-l ducă, şi vioiciunea arzătoare a minţii sale. Aşa cum spunea unul dintre apropiaţii săi, „flacăra Duhului va fi ars şi transfigurat în el până şi ultima părticică de materie”.

Sursa: gabiteoinfo.blogspot.ro via rafailnoica

Notă: Găsiți mai multe materiale despre Părintele Sofronie Saharov urmând categoria: Sofronie Saharov

Foto (mare): Icoană a Părintelui Sofronie Saharov pictată de monahul iconar Haralambie de la Mănăstirea Vatopedi, Sfântul Munte Athos

Starețul Sofronie de la Essex și pisicile

Această prezentare necesită JavaScript.

În frumosul cadru natural al mănăstirii puteai vedea din când în când nişte pisici mari venind dintr-o pădure cu copaci uriaşi, aflată în vecinătate, îndată ce ne vedeau pe noi, străinii, fugeau ca fulgerul. Păreau foarte sălbatice, deşi nu provocau teamă, fiind plăcute la vedere. Îndată ce-l vedeau pe Părintele, scânceau ca nişte copii mici şi se duceau lângă el. Le mângâia cu bastonul, iar ele făceau tumbe.

Aşezase în diferite părţi ale curţii mici cutii, le umplea cu lapte, iar pisicile ştiau şi se duceau să-l bea. Eu, neştiind cum să privesc viaţa şi comportamentul unui Părinte sfânt, mă întrebam prosteşte: de ce oare un Sfânt trebuie să îngrijească pisicile? Părintele, ca şi cum ar fi auzit gândurile mele, s-a întors în mod firesc spre mine şi deodată, continuând parcă un dialog viu, mi-a răspuns gândului meu într-un mod foarte frumos:

– Le este foame!… şi îşi urmă drumul.

Mi-a fost ruşine pentru inima mea cea împietrită. De multe ori Părintele răspundea cu un cuvânt care te zguduia, şi atunci refăceai multe lucruri din lăuntrul tău, aşezându-le la locul potrivit lor.

Sursa: „Amintiri despre staretul Sofronie de la Essex” de Dumitra Daviti via Fii fericit! / Cartea poate fi citită online aici.

Foto Pisici – Sfântul Munte Athos © Bogdan Munteanu – MunteanUK
http://munteanuk.blogspot.ro/