Category Archives: Ieronim Simonopetritul

Viața Cuviosului Ieronim Simonopetritul întocmită de ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Gheronda Ieronim, fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, este o persoană în care multe şi rare virtuţi au coexistat cu harisme şi capacităţi unice. Lumea cea însetată şi sufocată de probleme a găsit în gheronda Ieronim pe părintele său, pe acela care putea să asculte, să înţeleagă, să uşureze, să dea rezolvare problemelor, să transmită nădejde, luminare, iubire şi har de la Dumnezeu. A găsit pe acela care vorbeşte cu cuvânt înţelept, zideşte prin vieţuirea plină de virtute şi uimeşte prin minunata sa lume mistică.

Printre cele mai extraordinare, mai mari, mai importante persoane pe care le-a înfăţişat istoriei Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte se numără şi Părintele Ieronim, stareţ al acestei mănăstiri vreme de zece ani. Fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, a fost răsădit în grădina Maicii Domnului şi a sfinţeniei şi a dat florile virtuţilor şi roadele sfinţeniei la Metocul Înălţării Domnului.

Un mic chivot aflat dedesubtul Sfintei Mese a Paraclisului simonopetrit al Sfintei Maria Magdalena păstrează ca pe o comoară de mult preţ şi ca pe o moştenire unică, rămăşiţele parusiei pământeşti şi amintirea cereşti, sfintele moaşte ale virtuosului său egumen.

În spatele Sfântului Altar al Înălţării Domnului un mormânt gol nu conţine decât puţinul pământ care a odihnit trupul său cel subţiat de asceză şi care a înghiţit ultimele lichide fiziologice ale economului său, om plin de duh. Oamenii care până astăzi care se închină simplu la locul său de îngropare, amestecând lacrimile şi rugăciunile cu amintirea blândă dar profundă a persoanei stareţului, îi adeveresc harul şi-i dovedesc sfinţenia. Mormântul său gol este plin de har. Cel ce lipseşte este prezent. Amintirea sa nu se stinge în trecut ; însufleţeşte prezentul şi dă viaţă viitorului.

Părintele Ieronim, în lume Ioan Diakoghórghis, s-a născut în anul 1871, la Reiz-Deré din Asia Mică. La Sfânta Mănăstire Simonopetra din Sfântul Munte a venit pe 28 octombrie 1888 şi a fost tuns monah pe 21 martie 1893, în Duminica Floriilor. În februarie 1914 devine întâistătător al mănăstirii, pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar pe data de 12 aprilie acelaşi an presviter. Pe 20 aprilie 1920, în Duminica Femeilor Mironosiţe este întronizat egumen al mănăstirii sale de metanie. Pe 15 iunie 1931 este exilat la Sfânta Mănăstire Kutlumuş iar după trei luni este trimis la Biserica Înălţării Domnului din Atena. În anul 1937 i se propune să se întoarcă pe tronul de egumen al Mănăstirii, dar acesta refuză cu discreţie. Douăzeci de ani mai târziu, pe 7 ianuarie 1957 (preziua Sărbătorii Naşterii Domnului, după calendarul vechi), îşi dă ultima suflare, părăsind lumea aceasta. A trăit 17 ani în patria sa, în Asia Mică, 43 de ani în mănăstirea sa de metanie, Simonopetra şi 26 de ani la Înălţarea Domnului, lumina sa călăuzitoare.

Aceasta este schiţa simplă a petrecerii temporale a unui om al veşniciei. În acest cadru s-a desfăşurat complexitatea vieţii simple a părintelui Ieronim şi în aceste condiţii s-a exprimat frumuseţea tainică a persoanei sale. Alături de aceasta, micul său trup, cu suferinţele şi bolile sale, cu detaliile importante sau mărunte ale evenimentelor din viaţa sa compun icoana sa văzută, care în ciuda simplităţii ei, prefigurează ceva măreţ, unic, sfânt. Părintele Ieronim nu este egumenul aghiorit şi iconom al Bisericii Înălţării Domnului. Este sfântul care şi astăzi rânduieşte cele de folos pentru Simonopetra şi Biserica Înălţării Domnului şi pentru totdeauna împodobeşte Biserica.

Viaţa şi evenimentele mai importante

Rădăcinile Părintelui Ieronim sunt micrasiate. A crescut în tovărăşia adâncii credinţe şi evlavii a părinţilor săi, a vieţii Bisericii, a sfinţilor, a semnelor vii şi minunilor dumnezeieşti, dar şi a sărăciei, bolilor şi suferinţelor. Cercetarea sfinţilor în viaţă – la numai doisprezece ani merge în Hios şi primeşte binecuvântare şi pregustare a darului înainte vederii Cuviosului Parthenie din Hios (1815-1883) – refugiul şi legătura vie cu marii sfinţi ai Bisericii noastre şi pelerinajele, contactul cu slujbele de pomenire, cu posturile şi textele liturgice – de la şapte ani cunoştea pe de rost Acatistul Buneivestiri – familiaritatea cu intervenţiile şi răspunsurile lui Dumnezeu – el însuşi fusese vindecat în mod minunat de boli şi pătimiri grele – chemarea sa firească spre tot ceea ce este sfânt, bisericesc, monahal, calităţile şi harismele caracterului său – era serios, scum la vorbă, profund şi direct – binecuvântările aleşilor săi părinţi, dar mai ales harul lui Dumnezeu au constituit bazele sănătoase ale sfinţeniei sale şi ale vieţuirii sale unice.

Aşadar, la numai şaptespezece ani, simţindu-şi limpede chemarea, face marele pas al autoexilului şi jurămintelor monahale. Părăseşte patria sa binecuvântată şi familia şi se încetăţeneşte în societatea monahilor. Părăseşte peninsula micrasiată a Eritreei, traversează Marea Roşie a deşertăciunii acestei lumi, schimbă împărăţia acestei lumi cu împărăţia cerească şi vine în peninsula Sfântului Munte, care pătrunde mai mult în cer decât în mare, cu scopul de a se hrăni mai mult din Harul lui Dumnezeu şi nu pentru a-şi valorifica multele harisme.

Mănăstirea care-l găzduieşte este mănăstirea compatrioţilor săi de la Alátsata, din Asia Mică; este Sfânta Mănăstire Simonopetra, cea mai îndrăzneaţă şi impresionantă clădire a Sfântului Munte care arată de parcă, atârnată de stâncă, ar încerca să urce în cer.

La Simonopetra va rămâne cu totul 43 de ani, împlinind toate ascultările, de la aceea de chelar şi arhondar până la aceea de egumen, şi cultivând în cel mai înalt grad virtuţile răbdării, smereniei şi ascultării, lipsa de slavă deşartă şi tăcerea până la asceza fără cruţare de sine, înfrânarea, rugăciunea neîntreruptă, milostenia şi neiubirea de arginţi.

Sârguinţa şi râvna sa erau neîntrecute. De îndată ce găsea cât de puţin timp liber, îl valorifica prin studiu şi îndeletniciri duhovniceşti în biblioteca Mănăstirii. Devreme încă i se încredinţează responsabilităţi şi misiuni ostenitoare la metocuri. Fără nici o reţinere, cu o ascultare denă de exemplu, răspunde cererilor întâistătătorilor săi, petrece mari perioade de timp în afara Mănăstirii ocupându-se de probleme de ordin economic şi administrativ, dar nu pierde nici un moment simţirea chemării sale monahale sau nevoia comunicării interioare cu Dumnezeu.

După cum scrie în 1911 într-o scrisoare monumentală, pe care a trimis-o pe când se afla la Biserica Înălţării Domnului, lui Ioanichie, egumenul de atunci al Mănăstirii : „Dacă nu evit sau mai degrabă doresc să mă întorc în mănăstirea noastră de metanie căci cunoaşte Dumnezeu conştiinţa omului, multele cuvinte sunt fără rost. Sunt de ajuns părerile de rău pentru neţinerea întocmai a îndatoririlor mele pe care le simt împovărătoare, să mai adaug şi că depărtarea fizică de cuibul nostru, duhovniceşte nu este uşoară pentru mine, dimpotrivă îmi este peste măsură de grea dacă binele şi progresul proprietăţilor Sfintei noastre Mănăstiri, aflate sub conducerea şi porunca Voastră nu m-ar dispune” (22.9.1911).

Această grijă, respectul, aristocraţia manierelor şi desăvârşita ascultare faţă de Mănăstire şi de superiorii săi l-au caracterizat toată viaţa, până la adânci bătrâneţe. Marea trecere de care se bucura la Mănăstire, îndeplinirea cu succes a slujirilor care i se încredinţează, dar mai ales modestia, bunătatea şi virtutea sa îl fac pe de-o parte foarte iubit şi respectat iar pe de altă parte, aşa cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, subiect al invidiei şi meschinăriei. Răspunsul său a fost întotdeauna tăcerea şi răbdarea.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ceea ce l-a susţinut mult a fost relaţia de părtăşie pe care a întreţinut-o cu sfinţii Bisericii. Dragostea lui pentru Sfântul Dimitrie şi Sfântul Ioan Teologul avea rădăcini în copilăria sa, relaţia aceasta directă având drept urmare faptul că a trăit vindecări minunate prin ajutorul amândurora. Astfel, Sfântul Dimitrie l-a vindecat, în copilărie, de umflături ale picioarelor care-i provocau mari dureri, iar Sfântul Ioan l-a vindecat în 1897, la începutul vieţii sale monahale, de hernie. Ceea ce îi dăruiau mai cu seamă nu era, însă, vindecarea trupească, cât mai ales simţirea prezenţei lor. Această simţire îi cultiva relaţia neîntreruptă cu ei şi-i dădea putere, în grijile zilnice pentru Mănăstire, să nu piardă părtăşia cu lumea de dincolo.

Iubirea sa faţă de sfinţi era atât de mare încât a binevoit Dumnezeu să cunoască, puţin înainte de adormirea acestuia în Domnul pe mult nevoitorul Cuvios Parthenie din Hios, a legat o relaţie personală de prietenie cu Sfântul Nectarie, cu Sfântul Sava cel Nou din Kálymnos şi cu Sfântul Nicolae Planás.

Această iubire puternică a sa faţă de sfinţi a găsit expresie artistică, între harismele pe care i le-a dat Dumnezeu având-o şi pe aceea de imnograf. Astfel, imediat după tunderea sa în monahism, în 1893, scrie opt canoane pe glas ale Cuviosului de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Simon Izvorâtorul de mir, înlocuindu-le pe cele care arseseră în incendiul din 1891. În anul 1896 compune un paraclis al sfinţilor Mănăstirii, Sfântul Simon Izvorâtorul de mir şi Sfânta Maria Magdalena, pe care-l publică mai târziu, în 1924, împreună cu slujbele acestora şi cele opt canoane ale Sfântului Simon.

În anul 1902 scrie şi pune pe note slujba Cuviosului Efrem Sirul şi completează diferite alte lacune, printre care şi slujbele sfinţilor Neofit şi Ioanichie, ale căror nume le purtau părinţii lui duhovniceşti, ale Sfântului Ieronim şi a Sfintei Maria Magdalena.

Activitatea sa imnografică de slăvire continuă şi în timpul exilului său cu paraclis al Sfântului Antonie cel Mare, Laude la Sfinţii Mina, Victor şi Vichentie, Pavel, Patriarhul Constantinopolului, Serghie şi Vah, completări la slujbele altor sfinţi ale căror sfinte moaşte sunt păstrate la Simonopetra, stihuri de cerere şi rugăciune către Domnul, Maica Domnului şi diferiţi sfinţi, şi mai ales cu participarea sa neîntreruptă la slujbele zilnice şi rugăciunea neîntreruptă.

Cum era de aşteptat, coexistenţa multor virtuţi rare cu harisme şi capacităţi unice l-au individualizat în mijlocul obştei mănăstirii. Deja personalităţii lui începuse să devină panaghiorită şi încet-încet panelenă iar recunoaşterea sa aproape universală. Pentru aceasta, când egumenul de atunci al Sfintei Mănăstiri Simonopetra şi părinte duhovnicesc al lui, Gheronda Ioanichie, a părăsit această lume după o boală grea, hotărârea părinţilor a fost unanimă în a respecta ultima dorinţă a fericitului părinte stareţ, înţeleapta propunere a învăţatului monah Daniil Katounakiótul, dar şi asentimentul părinţilor aghioriţi şi a alege drept urmaş al acestuia în scaunul de egumen pe părintele Ieronim.

Merită subliniat faptul că în viaţa lui nu a cerut şi nici nu a revendicat nimic. A aşteptat întotdeauna cu răbdare şi a refuzat orice cinste şi distincţie. Pentru aceasta, el care era născut ieromonah şi duhovnic, până în momentul alegerii sale ca egumen, în 1920, la vârsta de 49 de ani, a rămas un simplu monah. Deşi îl rugau să se hirotonească, el ezita să accepte. A venit, deci, ora să fie obligat să primească hirotonia. Pe 11 aprilie 1920 este hirotonit diacon iar a doua zi prezviter apoi arhimandrit şi duhovnic de către Mitroplitul Irineu al Kassandriei.

La câteva luni după alegerea sa iese din Mănăstire şi vizitează Atena, slujind, în calitate de egumen, pentru prima oară la iubitul său metoc al Înălţării Domnului. Cu o lună înainte de adormirea iubitului său prieten, pe care-l cunoştea din anul 1898, episcopul de Pentapole, Sfântul Nectarie, s-a învrednicit să-l viziteze la spital, în ziua onomasticii sale, pe 11 octombrie 1920.

Astfel, cu binecuvântarea sfântului, cu rugăciunile Sfintei Chinotite şi a întregii lumi aghiorite, cu acoperământul patronului său, Sfântul Ieronim şi ale patronilor Mănăstirii sale, Sfânta Maria Magdalena şi Sfântul Simon Izvorâtorul de Mir, ridică greutatea egumeniei şi crucea preoţiei la vârsta de aproape 50 de ani. Şi cu toate că dintr-o dată este ridicat la rang de conducere şi devine obiectul unei preţuiri unice, nimic din toate acestea nu se schimbă în viaţa sa personală. Continuă să fie la fel de simplu, smerit, binevoitor, respectuos, nevoitor, discret, neiubitor de slavă deşartă şi reţinut cum era şi înainte. Perioada cât a fost egumen s-a caracterizat prin rodnicie, simplitate, ospitalitate şi milostenie, hărnicie, sârguinţă şi încredere în pronia dumnezeiască.

ÎPS Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii
pentru Pemptousia

Cartea Monahului Moise Aghioritul despre noul propus spre canonizare – Părintele Ieronim Simonopetritul (Editura Evanghelismos, 2008)

Vă facem cunoscută această carte scrisă de Monahul Moise despre Părintele Ieronim (1871-1957), unul din marii stareți de la Simonopetra, în vremea căruia aceasta a avut o uimitoare înflorire duhovnicească, acum, în contextul în care Sanctitatea Sa Bartolomeu a anunțat în timpul ultimei sale vizite la Muntele Athos (octombrie 2019) că Părintele Ieronim va fi în curând canonizat de Patriarhia de la Constantinopol. – LD

Părintele Ieronim Simonopetritul – Starețul Metocului Înălțarea Domnului,
Autor Monah Moise Aghioritul
Editura Evanghelismos, 2008

Monahul Moise, cel mai cunoscut scriitor bisericesc athonit contemporan – de curând plecat la Domnul -, ne pune înainte chipul Părintelui Ieronim (1871-1957), unul din marii stareți de la Simonopetra, în vremea căruia aceasta a avut o uimitoare înflorire duhovnicească.

Gheronda Ieronim, fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, este o persoană în care multe şi rare virtuţi au coexistat cu harisme şi capacităţi unice. Lumea cea însetată şi sufocată de probleme a găsit în gheronda Ieronim pe părintele său, pe acela care putea să asculte, să înţeleagă, să uşureze, să dea rezolvare problemelor, să transmită nădejde, luminare, iubire şi har de la Dumnezeu. A găsit pe acela care vorbeşte cu cuvânt înţelept, zideşte prin vieţuirea plină de virtute şi uimeşte prin minunata sa lume mistică.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: https://tinyurl.com/vwaal59 ]

Veste bună: Patru Cuvioşi athoniţi vor fi curând proslăviți oficial de Patriarhia Ecumenică [update: A fost anunțat și al cincilea – Cuviosul Sofronie Saharov]

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, aflat zilele acestea în cea de-a şaptea vizită oficială în Sfântul Munte în calitate de Patriarh, a anunţat astăzi, 20 octombrie 2019, în Karyes, că vor fi înscriși oficial în calendarul Bisericii Ortodoxe patru cuvioși monahi aghioriţi: Daniil Katunakiotul, Ieronim Simonopetritul, Iosif Isihastul şi Efrem Katunakiotul.

„Sfinția este chintesența acestui loc, iar Sfinții noștri sunt cei mai valoroși pentru Biserică”
– Patriarhul Bartolomeu

Site-ul Basilica ne prezintă cu acest prilej pe scurt viața acestor mari cuvioși athoniți:

Părintele Daniil Katunakiotul

Părintele Daniil Katunakiotul a fost originar din Smirna şi s-a născut în 1846. A fost tuns în monahism în 1866 la mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) la vârsta de 20 de ani. Ulterior a fost trimis de Patriarhul Ecumenic să înnoiască viaţa duhovnicească a mănăstirii Sf. Anastasia – Izbăvitoarea de Farmece din Tesalonic. După ce s-a întors în Sfântul Munte, s-a nevoit la Mănăstirea Vatopedi pentru cinci ani, iar după încă nouă luni în Smirna, s-a întors în Grădina Maicii Domnului, unde a pus bazele obştii Danieleilor din Katunakia. Părintele Daniil a fost iconograf. A trecut la cele veşnice în data de 8 septembrie 1929.

Părintele Ieronim Simonopetritul

Părintele Ieronim Simonopetritul s-a născut în 1871 în Asia Mică. La vârsta de 17 ani a intrat ca novice la mănăstirea Simonopetra din Sfântul Munte şi a fost tuns în monahism cinci am mai târziu. În 1920 a fost instalat stareţ al mănăstirii. În 1937 a fost numit stareţ al Mănăstirii Înălţării Domnului din Atena, pe care a condus-o timp de 20 de ani. A trecut la Domnul în data de 7 ianuarie 1957.

Părintele Efrem Katunakiotul

Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katunakiotul a fost ucenicul cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 1998.

Părintele Iosif Isihastul

Cuviosul Iosif Isihastul s-a născut în anul 1898 în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, fiind botezat cu numele de Francisc. Orfan de tată încă de mic, tânărul Francisc a plecat la vârsta adolescenţei să lucreze în portul Pireu, iar apoi s-a înrolat în armată. După împlinirea stagiul militar, a întâlnit în Atena pe un monah aghiorit de la o chilie din Karyes, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărţit toată averea sa săracilor şi celor din casa lui şi a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte. A trecut la cele veşnice în 1959.

UPDATE: Înainte de încheierea vizitei oficiale în Sfântul Munte, pe 22 octombrie, Patriarhul Bartolomeu a anunțat (și) iminenta proslăvire oficială a Cuviosului Sofronie Saharov (1896-1993), cunoscutul fiu duhovnicesc și biograf al marelui Sfânt Siluan Athonitul și ctitor al Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, Anglia.

De asemenea, tot astăzi, site-ul vatopedin Ascetic Experience, întreținut de neobositul monah român Theologos Vatopedinul, după anunțarea acestei vești mari ne prezintă și pașii următori ai procedurii de canonizare.

Acum când această procedură s-a pornit, care sunt pașii procedurii de canonizare?

Inițial, a fost venerarea spontană a turmei pe o perioadă prelungită de timp după moartea persoanei și care a implicat un număr semnificativ de persoane. Dacă Duhul Sfânt, care are grijă de Biserică, a spus oamenilor botezați că o anumită persoană a fost un sfânt, atunci aceste persoane au fost recunoscuți ca atare.

Pe această bază, a fost apoi cercetat dacă acea persoană era ortodoxă și dacă au avut o viață spirituală remarcabilă, cu o multitudine de mărturii din surse diferite, fără legătură, de primă mână.

Dacă toate aceste criterii erau îndeplinite, atunci persoana era considerată sfântă, cel puțin locală.

Cu toate acestea, pe măsură ce a trecut timpul, Biserica a impus mai multe demersuri procedurale pentru a recunoaște oficial un cult deja existent al unui sfânt.

Pașii sunt următorii:

1. Conducătorul Bisericii Autocefale sau al Sfântului Sinod organizează înființarea unui comitet de investigare care are sarcina de a afla dacă se obțin condițiile de mai sus.

2. Când acest comitet își termină cercetările, prezintă un raport Sfântului Sinod.

3. Raportul obține aprobarea.

4. Sfântul Sinod emite o declarație pentru a continua canonizarea.

5. Viața și slujba sfântului sunt scrise și aprobate de Sfântul Sinod. Dacă un serviciu nu poate fi pregătit într-un interval de timp rezonabil, atunci poate fi folosit temporar un serviciu mai general (al unui martir, al unui ierarh etc.).

6. Icoana sfântului este prezentată și aprobată de Sfântul Sinod. Acest pas, de asemenea, poate fi amânat.

7. Sfântul Sinod va stabili procedura canonizării, precum și ziua în care va avea loc acest eveniment.

8. Un document sinodic general este emis cu toate detaliile necesare canonizării: motive, data praznicului, bisericile care au această sărbătoare nouă etc.

9. Serviciul canonizării în sine:

—1. exhumarea sfintelor moaște – dacă există

—2. ultima slujbă de pomenire (dacă sfântul nu a fost deja acceptat de facto de credincioși, așa cum s-a arătat mai sus)

—3. priveghere toată noaptea

—4. Liturghie cu membrii Sfântului Sinod, la care se citește documentul Sinodic

—5. Procesiunea cu icoana și sfintele moaște către noul lor loc într-o capelă sau biserică

10. Publicarea oficială a documentelor menționate mai sus, viața sfântului, slujirea acestuia și, de asemenea, distribuirea icoanelor.

Aceasta este procedura oficială care variază puțin de la Biserică la Biserică și este foarte bine că o avem. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm că miezul este venerația noastră și că cei mai mari sfinți nu au fost supuși acestei proceduri, care a fost instituită pur și simplu pentru a evita entuziasmul facil.

Foto sus: Ecumenical Patriarchate /Facebook