Category Archives: 06. Mănăstirea Cutlumuș

Sfântul Paisie Aghioritul, o biografie chronologică de George Crasnean

Agios Paiisos o'Agioreitis

Sfântul Paisie Aghioritul
(Γέροντας Παΐσιος ο Αγιορείτης)

George Crasnean

Patriarhul ecumenic Bartolomeu şi Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă ordinară marţi, 31 decembrie 2014/13 ianuarie 2015, a aprobat referatul Comisiei Canonice şi a trecut în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe pe cuviosul Paisie Aghioritul – Arsenios Eznepidis pe numele său de mirean (25 iulie 1924–12 iulie 1994).

1924 – la 25 iulie (la Adormirea Sfintei Ana) se naşte în Farasa Cappadociei, Arsenios, fiul lui Prodromou Theodosiou şi al Evlampiei Eznepidis (cuvânt care înseamnă „străin”), unul din cei opt copii rămaşi în viaţă (două fete, Ekaterini şi Sotiria au murit de mici) ai acestei familii dreptcredincioase: Zoe, Maria, Rafail, Amalia, Haralambie, Arsenie (Paisie), Christina şi Luca. Mama sa era din neamul Frangopoulos şi era înrudită cu sfântul Arsenie Cappadocianul.

1924 – la 7 august, cu o săptămână mai ’nainte ca farasioţii să plece către Ellada (în schimbul de populaţii dintre Grecia şi Turcia – conform tratatului de la Lausanne), micul Arsenios este botezat de sfântul Arsenie Cappadocianul.

1924 – la cinci săptămâni după botez (14 septembrie), Arsenios, împreună cu familia şi ceilalţi farasioţi ajung în Pireu şi de acolo în Kerkyra (Corfu). După cum proorocise, la patruzeci de zile după strămutarea în Grecia, sfântul Arsenie a trecut la Domnul.

pr-paisie1925 – familia Eznepidis se mută în Igoumenitsa, iar mai apoi în Konitsa (din Epir). Aici avea să’şi facă şcoala primară micul Arsenie care, din pruncie umbla mereu cu o hârtie după el pe care îşi însemna toate minunile făptuite de marele Arsenie, sfântul cappadocian. Tot într’această vreme, după isprăvirea claselor primare, deprinde şi meşteşugul tâmplăriei.

1945–1949 – se înrolează în armată şi activează ca operator radio în războiul civil grec. Mai târziu avea să i se spună că a fost „operatorul radio al lui Dumnezeu”.

1950 – Arsenios intră pentru prima oară în Sfântul Munte.

1951 – revine acasă la rugămintea tatălui său.

1953 – intră în obştea mănăstirii Esfigmenou.

1954 – Arsenios capătă numele de Averkios, ca rasofor athonit.

1956 – mai mult de nevoie, Averkios se mută la mănăstirea Filotheou, unde intră sub oblăduirea bătrânului Simeon – la sfatul unchiului său, care era monah în această mănăstire.

1957 pe 3 martie primeşte schima mică şi numele de Paisios – în cinstea mitropolitului Paisie al II-lea de Caesarea, compatriotul său.

1958–1962 – se mută la mănăstirea „Nașterii Maicii Domnului” Stomio, din Konitsa şi îi ajută pe farasioţi să lupte împotriva prozelitismului protestant (acesta a fost şi motivul pentru care a ieşit din Athos).

1962–1964 – pleacă în peninsula Sinai şi vieţuieşte la chilia sfinţilor Galaction şi Epistimi. Beduinii s’au folosit mult de el în acest răstimp – atât duhovniceşte cât şi material – căci părintele îşi folosea banii obţinuţi pe rucodelie ca să le cumpere acestora mâncare.

1964 – pater Paisios revine în Athos şi se stabileşte la chilia „Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavriil”, a mănăstirii Iviron.

1966 – la 11 ianuarie primeşte schima mare de la duhovnicul său, gheronda Tikhon (+1969) – care se nevoia la chilia „Sfânta Cruce”, a mănăstirii Stavronikita.

pr-paisie21967 – se mută la chilia Marii Lavre „Sfântul Ipatie” din Katounakia, după ce stă o vreme îndelungată în spitalul Papanikolau – unde i s’a extirpat o parte dintr’un plămân din cauza unei bronşectazii (o dilataţie a bronhiilor). Aici a început prietenia cu viitoarele maici de la Souroti care i’au donat sânge ca să’l salveze din boală, iar el mai apoi, a făcut tot ce a putut ca să le ajute să’şi construiască mănăstirea.

1968 – vine în mănăstirea Stavronikita şi va ajuta la refacerea obştii şi la trecerea de la viaţa idioritmică la cea chinovială.

1969–1979 – din martie, după moartea duhovnicului său, se mută – pentru zece ani – la chilia acestuia, „Sfânta Cruce”.

1979–1993 – gheron Paisios se mută la chilia „Naşterii Maicii Domnului” Panagouda (foto jos), de pe teritoriul Kutlumuşului – locul unde aveau să primească mângâiere sufletească mii de suflete care au trecut pe acolo…

1988 – începând cu acest an sănătatea părintelui Paisie e tot mai precară – datorită hemoragiilor, problemelor de respiraţie şi a unei hernii.

1993 – pe 4 noiembrie/22 octombrie părăseşte pentru ultima oară Sfântul Munte, după ce în ultimile săptămâni căzuse de mai multe ori în inconştienţă.

1994 – la 4 februarie este operat de cancer la colon la spitalul Theagnio din Salonic şi după zece zile este externat către mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul”, de la Souroti.

1994 – marţi, 12 iulie, la orele 11 din noapte, cuviosul părinte Paisie Aghioritul trece la cele veşnice şi este înmormântat la mănăstirea din Suroti. Cu o zi mai înainte s’a împărtăşit pentru ultima oară…

2014/2015 – după douăzeci de ani, tot într’o zi de marţi – 13 ianuarie 2015/31 decembrie 2014 – Patriarhia Ecumenică de Constantinopol îl canonizează pe cuviosul Arsenios Eznepidis sub numele de Sfântul Paisie Aghioritul.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

chrismon

7 ziceri ale Sfântului Paisie Aghioritul

paisios1aDepărtarea omului de Dumnezeu este iad.

Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înşelaţi.

Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu doar să nu păcătuiască.

Fără duhovnici buni se golesc bisericile, dar se umplu clinicile de psihiatrie.

Bucuria dumnezeiască vine doar atunci când dăruieşti.

Nedrepţii se nedreptăţesc veşnic, în timp ce aceia care primesc cu bucurie nedreptatea sunt îndreptăţiţi veşnic.

Dumnezeu ee îngrijeşte de noi, mai întâi, pentru viaţa cealaltă şi abia după aceea, pentru aceasta.

Apărut în Lumea monahilor 91/20 ianuarie 2015. Mulţumim lui George Crasnean pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Panaguda (1)

13 ianuarie 2015: Cuviosul Paisie (Eznepidis) Aghioritul a fost trecut oficial în rândul Sfinților Cuvioși ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică

paisios2323

Sfântul Sinod, sub președinția Sanctității Sale, s-a întrunit în ședință ordinară astăzi, marți, 13 ianuarie 2015, pentru a dezbate temele înscrise pe ordinea de zi. În timpul ei, Sfântul Sinod : a) aprobând, în unanimitate, referatul Comisiei Canonice, a înscris în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe pe monahul Paisie Aghioritul și b) la propunerea Sanctității Sale, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, prin vot canonic, a ales, în unanimitate, pe Preacuviosul Arhimandrit Irineu Avramidis, slujitor în Paris, Episcop-Vicar al Înaltpreasfințitului Emanuil, Mitropolitul Franței, cu titulatura strălucitei Episcopii de altădată Regius.

Patriarhia Ecumenică, 13 ianuarie 2015.

Secretariatul Sfântului Sinod

Traducere de Pr. drd. Petru Sidoreac după  Fos Fanariou și Romfea.gr

Să avem parte cu toții de rugăciunile sale! Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Reamintim și faptul că, după proslăvirea oficială a Părintele Porfirie Kavsokalivitul, pe data de 27 noiembrie 2013, Patriarhia Ecumenică a anunțat că va fi canonizat întâi Părintele Paisie Aghioritul (fapt întâmplat astăzi, 13 ianuarie 2015,  din mila Domnului), dar că vor urma să fie canonizați și Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă.

Să ne bucurăm! „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui” (Psalmul 67, 36).

Foto (jos): Cuviosul Paisie Aghioritul împreună cu Patriarhul Ecumenic Bartholomeu

patriarxispaisios

Mărturie despre Cuviosul Paisie Aghioritul, Monahul Simon Karakalinul

paisie-aghioritul

Monahul Simon, Sfânta Mănăstire Karakalu, Sfântul Munte Athos

Pentru a vorbi sau a scrie cineva despre un sfânt trebuie să îndeplinească nişte condiţii, astfel încât să redea cu deplină fidelitate măreţia sufletului său. Prin urmare, pentru a vorbi sau a scrie cineva cu vrednicie şi cum se cuvine despre sfântul Stareţ Paisie, trebuie să fie el însuşi la aceeaşi măsură a virtuţii cu acela. Cu deplina conştiinţă a nevredniciei mele, îndrăznesc să expun câteva fapte minunate, la care am fost martor ocular. Dar înainte de a mă referi la acestea, voi povesti cum a început legătura mea cu Stareţul Paisie.

Cu câţiva ani înainte, ca student, auzeam de la cunoscuţii şi prietenii care vizitau Sfântul Munte, despre Stareţul Paisie. Atunci mi s-a născut şi mie dorinţa să-l vizitez. Şi într-adevăr, am mers în Sfântul Munte şi l-am cunoscut. Cea mai mare dintre multele minuni pe care le a făcut Stareţul cu mine a fost „pogorârea Dreptei Celui Preaînalt” asupra mea, care mi-a dăruit lepădarea de lume. Adică, m-am dezlegat de îndeletnicirea cu deşertăciunea lumii, le-am lepădat pe toate şi am început să mă pregătesc pentru a mă „înrola” în tagma monahicească. Am început să învăţ arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor. Iar aceasta a fost consecinţa înrâuririi Stareţului asupra sufletului meu. Dar pentru a ajunge acolo trebuia să se petreacă cu mine şi alte întâmplări minunate, pe care le menţionez în treacăt, deoarece ar trebui să scriu o întreagă carte, dacă ar fi să vorbesc despre toate experienţele pe care le-am trăit în preajma Stareţului.

Ani de-a rândul, din 1979, când l-am cunoscut, până în 1993 când am venit în Sfântul Munte ca monah, m-am învrednicit să primesc sfaturile lui. Nenumărate sunt modurile folosite de Stareţ prin care harul lui Dumnezeu a lucrat în sufletul meu pentru întoarcerea mea de la slava deşartă a lumii la cunoaşterea lui Hristos.

Îmi aduc aminte că eram student în anul III la Agronomie când, împreună cu alţi zece studenţi de la alte facultăţi, am vizitat Sfântul Munte şi am mers la Chilia Stareţului „Sfânta Cruce”, care este aproape de Mănăstirea Stavronikita. Acea primă întâlnire îmi va rămâne de neuitat. Toată fiinţa sa, chiar şi glasul, era atât de plină de har şi cu atâta dulceaţă duhovnicească plămădită, încât nu voiam să ne mai dezlipim de el. Eram uimiţi de chilia sa simplă, de purtarea sa fără vicleşug, de dragostea sa sinceră şi de interesul pe care îl arăta pentru noi cei tineri, cărora, deşi nu ne mai văzuse niciodată, ne vorbea ca şi cum ar fi fost cel mai bun prieten al nostru. Pe faţa sa vedeam zugrăvit chipul refăcut al lui Adam cel întâi zidit sau, mai bine zis, chipul celui de al doilea Adam, al lui Hristos. Şi l-am iubit atât de mult, încât limba omenească nu poate exprima intensitatea acelei trăiri mai presus de fire şi totodată atât de accesibilă nouă.

După ce ne-am aşezat lângă el şi ne-a servit cu simplele şi plinele de har daruri ale dragostei sale, a început să ne vorbească; mai întâi tuturor, iar apoi cu fiecare în parte. Lângă mine stătea un student încruntat şi îngândurat. Stareţul când l-a văzut, l-a întrebat:
– Nu cumva tu citeşti cărţi de psihologie?
– Da, i-a răspuns acela.
– Binecuvântatule, nu este nevoie de aceasta. Cel care poate rezolva toate problemele este numai harul lui Dumnezeu.

Şi cu o mişcare a mâinii sale îndreptată spre student, l-a făcut dintr-o dată pe acela să se bucure, iar faţa lui să strălucească, de parcă ar fi trecut peste sufletul său o adiere care a îndepărtat întristarea şi mâhnirea. Apoi ne mulţumea tuturor, deoarece, venind în grupul nostru, el îşi regăsise echilibrul şi pacea sufletească. Dacă ar fi văzut cineva cum se comporta înainte de a-l cunoaşte pe Stareţ şi cum după aceea, ar fi zis că este alt om. Acum şi acesta este monah aici în Sfântul Munte, la o mănăstire vecină.

După ce am plecat de la chilia Stareţului, ne am îndreptat cu toţii spre mănăstirea Stavronikita pentru a înnopta acolo. Acolo, pentru prima oară în viaţa mea, mi-am pus cruce la gât. Până atunci nu conştientizasem ce însemnă a fi creştin.

A doua zi ne-am pregătit să mergem la altă mănăstire. Am pornit la drum împreună cu Părintele Paisie, până acolo unde începea cărarea ce ducea la Coliba sa. Venise şi el la mănăstire la Sfânta Liturghie, pentru că era Sâmbăta lui Lazăr. Călătoria în prezenţa Stareţului a fost foarte plăcută. La răscruce unde trebuia să ne despărţim, ne a spus în glumă:
– Mergeţi unde vreţi în Sfântul Munte şi staţi cât vreţi, căci cheltuielile sunt plătite de mine!

Pe mine m-a îmbrăţişat, m-a sărutat. Am simţit că dragostea lui cuprinsese toată fiinţa mea. Harul lucra tainic înlăuntrul meu şi de aceea mi-am schimbat programul. Am păţit ceea ce păţeşte cel care bea mult vin şi uită să se mai întoarcă acasă, ci o ia pe drumuri. Aşa şi eu, am trimis telegramă acasă, la Tesalonic, şi le-am spus că sunt bine şi mă voi întoarce în Miercurea Mare, dar în cele din urmă am mai stat trei săptămâni în Sfântul Munte, deoarece simţeam că aici este casa mea.

După douăzeci de zile de şedere în Sfântul Munte am mers din nou la Stareţul Paisie. Când m a văzut, a spus celor doi monahi care erau cu el:
– Bine, dar încă nu l-aţi făcut pe acesta monah?

paisie-credinciosiApoi mi-a explicat în cuvinte simple şi pline de har ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi voia omului. Pentru prima dată în viaţa mea am luat cuvintele unui om drept cuvinte de viaţă. Sfinţitul Stareţ vedea şi distingea calea sufletului fiecărui om cu ochiul străvăzător al sufletului său.

M-am întors în Tesalonic şi mi-am continuat studiile încă doi ani, însă simţeam că nu mă încântă aşa de mult dobândirea diplomei de absolvire a facultăţii. Lumea nu mă odihnea deşi aveam bani, confort şi maşină. Persoana Stareţului Paisie mă atrăgea mai mult şi mă încălzea lăuntric. Mă îndemna să caut în altă parte bucuria şi odihna, adică exact acolo unde le-a găsit şi el, lângă Hristos.

În toţi aceşti paisprezece ani de legătură duhovnicească cu Stareţul, adică din 1979 până în 1993, am văzut adeseori fapte minunate. Îl vizitam cel puţin o dată pe an şi îi ceream sfatul în diferite subiecte. Desigur, de fiecare dată aveam ceva deosebit de discutat.

În 1983 călătoream spre Sfântul Munte împreună cu fratele meu – pe atunci şofer începător – şi alergam cu maşina cu mare viteză. Maşina era nouă, drumul era larg şi mergeam uneori chiar şi cu o sută şaizeci de kilometri la oră. Deodată am intrat într-o zonă cu multă ceaţă. Nu cunoşteam drumul şi nu aveam nici vizibilitate. În faţa noastră, pe aceeaşi parte, se oprise o altă maşină, care aştepta s-o facă la dreapta. Am observat-o înainte cu vreo cincizeci de metri. Fratele meu a spus numai: „Vai, murim!” şi a călcat frâna. Atunci maşina a alunecat în partea stângă a şoselei, apoi cu un şuierat înfricoşător a revenit în partea dreaptă în faţa maşinii oprite şi şi-a continuat drumul. Puţin mai înainte, pe partea opusă era o altă maşină oprită. Aşadar, trebuia să murim noi, ori să omorâm pe alţii. Însă nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Aceasta am atribuit-o minunii Maicii Domnului şi rugăciunii Stareţului care ne-a acoperit. După aceea, atunci când am conştientizat prin ce primejdie am trecut şi cum ne a izbăvit, drept mulţumire, când am intrat în Sfântul Munte, am mers pe jos zece ore. Când am ajuns la Stareţ şi i am povestit cele petrecute, ne-a spus să uităm întâmplarea şi ne-a spus multe lucruri, creând o atmosferă plăcută. Tot atunci mi a spus multe lucruri despre serviciul meu şi despre viitor.
Subiectele internaţionale le ştia atât de bine, încât aceasta m-a impresionat mult. Odată mi-a spus ceva legat de profesia mea:
– Vezi, acum au scos această lege. Ţăranii primesc un ajutor bănesc. După o vreme îl măresc, până când subvenţia va fi echivalentă cu capitalul ţăranului (animalele, terenurile lui etc.). În acel mo-ment, ştiind din calcule valoarea reală a bunurilor fiecărui ţăran, vor vota în secret o lege care le va permite să declare cât vor voi. Atunci toţi vor declara mai mult pentru a lua o subvenţie mai mare. Dar îi vor controla pe ţărani cu ajutorul computerelor şi le vor cere înapoi diferenţa de bani. Iar celor care se vor împotrivi le vor confisca averile.

La început eu nu am dat importanţă celor spuse de Stareţ, ci spuneam în sinea mea: „Le spune aşa numai ca să mă distragă de la cele petrecute pe drum”. Însă el insista:
– Da, exact aşa va fi.
Desigur, în acea perioadă nu exista încă ceva de acest fel. Chiar şi fratele meu, care era ţăran, mi-a spus:
– Dar ce sunt acestea pe care le spune Stareţul? Este cu putinţă să se întâmple aşa ceva?

Însă, atunci când după doi ani-trei ani au început să se petreacă exact aşa cum ne spusese Stareţul, fratele meu a început să spună acestea tuturor. Când mergeau ţăranii să-şi declare şi li se spunea: „Declaraţi mai mult! De ce declaraţi numai atât?”, fratele meu le spunea: „Nu! Aşa şi aşa ne-a spus Părintele Paisie din Sfântul Munte. Luaţi aminte, aceasta este o cursă!” Toate pe care mi le-a spus Stareţul până în 1993, când am plecat în Sfântul Munte, s-au adeverit întocmai. Subvenţiile, controalele venite de la Bruxelles etc., toate s-au împlinit aşa cum le prezisese el.

Stareţul cunoştea foarte bine psihologia, nu numai a grecilor, ci şi a altor popoare, a germanilor, a englezilor etc., şi vorbea despre politica şi viaţa lor socială şi religioasă. Îi vedea pe toţi oamenii ca pe nişte fraţi, provenind dintr-un tată şi o mamă, Adam şi Eva. Spunea:
– Ei, s-a mărit „familia”. Unii au mers în Australia, alţii în Africa, alţii în America, Europa… Toţi suntem fraţi de la o mamă şi un tată.

Atunci când discuta cu cineva despre problemele aceluia, nu ţinea cont de clasificările sociale şi provenienţele geografice, ci îl cinstea pe fiecare ca pe o persoană umană deosebită, ca pe chipul lui Hristos, şi îi vorbea cu multă dragoste, cu multă înţelegere faţă de neputinţele lui. Dragostea pe care o avea pentru Dumnezeu se transmitea chipului Lui, omului, dar şi la toată zidirea, animalelor şi plantelor. Vedea negrăita purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru omul căzut, precum şi pentru întreaga zidire „care suspină şi are dureri”.

Odată se adunaseră în jurul Stareţului oameni de diferite profesii. De la procurori până la muncitori. Atunci a întrebat pe unul care stătea aproape de el:
– Tu cu ce te ocupi?
– Eu lucrez în Africa, acolo unde se cultivă arbori de cafea.
După ce au discutat puţin şi i-a dezlegat o nedumerire, a spus în auzul tuturor:
– Aţi văzut ce purtare de grijă are Dumnezeu pentru noi? Acolo unde există multă căldură, în Africa, la Ecuator, a făcut să se adapteze locului şi să se cultive arborii de cafea. Şi asta pentru ca oamenii să bea cafea şi să nu moţăie.

Odată, i-am mărturisit un gând care îmi pricinuise o mare mâhnire. Când a auzit aceasta, a început să strige: „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Apoi mi-a spus:
– Aceasta a îngăduit-o Dumnezeu ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.
De fiecare dată, în situaţii duhovniceşti foarte grele, găsea astfel de soluţii, încât toţi se minunau de ele. Cum putea, oare, un om simplu şi fără ştiin-ţă de carte, aşa cum era Stareţul, să aibă atâta har şi atâta putere duhovnicească?

Odată, un oarecare ierodiacon l-a întrebat:
– Gheronda, ce nevoinţă aţi făcut de aţi dobândit atâta har?
– Nu am făcut nimic, ci am lăsat pe Dumnezeu să lucreze înlăuntrul meu.
Se curăţise de egoism şi de celelalte patimi şi astfel harul dumnezeiesc nu era împiedicat să se sălăşluiască în el.
Smerenia sa era pilduitoare. Nu rănea niciodată pe nimeni, oricât ar fi fost acela robit de patimi sau de diavoli. Odată a mers la el un student plin de sine, aşa cum sunt de obicei studenţii. Văzându-l, Stareţul l-a întrebat:
– Tu ce studiezi?
– Agronomia.
– Aa, foarte bine. Vei veni aici şi vom altoi aceşti chiparoşi, deoarece sunt prea mulţi şi nu am nevoie de toţi, şi îi vom face nuci.
– Este imposibil! i a răspuns acela cu un aer de specialist.
– Ba, cum nu se poate? Atunci ce fel de agronom eşti?
Iar acestea i le-a spus ca să-i dea prilejul să vadă că are limite şi astfel să se smerească puţin.

paisie-aghioritulDespre ortodocşi, Stareţul spunea că este poporul ales al lui Dumnezeu. Avem însă şi o mare responsabilitate pentru moştenirea noastră ortodoxă, să o păstrăm, să o trăim, pentru a putea-o transmite şi altora. Ceilalţi creştini, protestanţii şi catolicii, au numai o viaţă spirituală exterioară, simulată, în timp ce ortodocşii, prin asceză, ajung la trăirea harului lui Dumnezeu, care este o continuare a trăirii ortodoxe a sfinţilor, iar nu o trăire fariseică şi făţarnică.

Despre nevoinţa duhovnicească, Stareţul spunea:
– Aşa cum pe stadion al doilea aleargă să-l ajungă pe primul, al treilea pe al doilea şi aşa mai departe, tot astfel şi în cele duhovniceşti, va trebui să privim la cei care merg înaintea noastră în viaţa duhovnicească. Dacă însă, în loc să privim la cel mai bun decât noi, privim la cel mai rău, nu vom putea face nimic, ci vom cădea în nepăsare.

După ce am clarificat înlăuntrul meu, cu ajutorul Stareţului, ce înseamnă voia lui Dumnezeu şi ce înseamnă voia omului, am hotărât totuşi să-mi continui studiile, atras fiind de cunoaşterea deşartă, adică de înţelepciunea lumească. Şi am făcut aceasta, deşi Stareţul îmi proorocise că voia lui Dumnezeu pentru mine era să devin monah. Îmi spusese cu discernământ:
– Dacă ţi-aş spune să rămâi acum în Sfântul Munte şi ţi se va întâmpla vreo ispită, vei spune: „Gheronda, Sfinţia Voastră sunteţi de vină pentru că m-aţi influenţat”.

Acum îmi pare rău că nu am avut lepădarea de sine care trebuia şi nu l-am lăsat atunci pe Stareţul cel luminat de Dumnezeu şi plin de discernământ să mă povăţuiască potrivit voii lui Dumnezeu. Însă acela a văzut slăbiciunea voinţei mele şi a făcut iconomie cu mine. Atunci m-a întrebat:
– Dacă te întorci acum la Tesalonic, mai poţi recupera anul?
Când i-am răspuns afirmativ, a consimţit să mă lase să plec, ca să se arate şi în aceasta libertatea voinţei mele.

Plecând de la Stareţ, am trecut pe la un fiu duhovnicesc de al său, care se nevoia acolo aproape. Când i-am povestit ce se întâmplase, acela mi-a spus:
– Acelaşi lucru mi-a propus şi mie înainte de a veni în Sfântul Munte: „Să-ţi termini studiile cu note cât mai mari, iar apoi să aduci diploma de absolvire (adică simbolul deşertăciunii lumeşti) ca să o îngropăm adânc în pământ”. Aşa am făcut şi eu.

După ce am terminat studiile, l-am vizitat din nou pe Stareţ la Panaguda, dorind să-mi spună ce trebuie să fac. Acela însă, cu privirea sa pătrunzătoare, a văzut iarăşi neputinţa voinţei mele de a păşi pe calea desăvârşitei lepădări de sine şi a considerat că stagiul militar mă va ajuta să iau hotărârea care trebuie. Şi astfel mi-a recomandat să fac armata, fiindcă şi el făcuse aceasta şi încă cu mult zel şi eroism, până la jertfire de sine. Acelaşi fiu duhovnicesc al Stareţului, despre care am amintit mai sus, mi-a recomandat ca, în cazul în care mă gândesc să mă fac monah, să nu urmăresc să fac şcoala de gradaţi, ca nu cumva aceasta să mă împiedice să mă smeresc. În cei doi ani de serviciu militar, nu puţine au fost minunile pe care le-am văzut cu ochii mei. Specialitatea mea în armată a fost de topograf. Datorită ei, am avut marea binecuvântare să vizitez părinţi duhovniceşti renumiţi, cum ar fi părintele Epifanie Teodoropulos, părintele Maxim, actualul egumen al Mănăstirii Sfântului Dionisie din Olimp, pe care mi l-a recomandat Stareţul, şi alţii. Iar aceasta pentru mine a fost ceva deosebit. Deoarece în timpul serviciului militar schimbam adesea locul de şedere, atunci când am mers în Sfântul Munte l-am întrebat pe Stareţ:
– Trebuie să am acelaşi duhovnic, oriunde aş merge?
– Nu, mi-a spus el. Biserica locală are harul deplin. Te poţi spovedi în oricare Biserică locală, ca mădular viu al Bisericii, pentru a te hrăni duhovniceşte.

Sfaturile sale referitoare la comportamentul colegilor şi ofiţerilor mi-au fost foarte folositoare, izvorâte din înţelepciunea sa cea dumnezeiască. De fiecare dată când luam permisie, mergeam în Sfântul Munte şi îi ceream sfatul. Şi osteneala mea niciodată nu a fost în zadar.

De multe ori Stareţul lipsea şi mulţi închinători plecau fără să-l poată vedea şi să-i ceară sfatul. Pe mine însă, ai fi spus că mă aştepta. O singură dată mi-a fost cu neputinţă să-l văd, deoarece plecase undeva. A doua zi trebuia să plec din Sfântul Munte. Cu puţin timp înainte de a pleca, am mai făcut o încercare disperată să-l văd, deoarece aveam mare nevoie de sfatul său. Am alergat aşadar spre Coliba sa şi, fiindcă mă grăbeam să nu pierd autobuzul, în cinci minute am fost acolo. Am bătut la amândouă porţile, dar nici un răspuns. Atunci m-am întors mâhnit, şi, înainte să ajung la podeţul din apropiere, l-am văzut pe Stareţ înaintea mea cu un săculeţ în spate. Am luat binecuvântare de la el şi i-am spus:
– Gheronda, pentru Sfinţia Voastră am venit.
– Şi eu „am văzut” că mă căutai şi de aceea am venit. Mă întorc de la Kapsala, unde a fost o priveghere de toată noaptea.
Apoi mi-a răspuns la întrebările pe care i le-am pus, m-a încurajat şi am plecat bucuros. Însă apariţia sa neaşteptată pe cărare a rămas pentru mine inexplicabilă până în ziua de astăzi.

În toată perioada stagiului militar nu am pierdut nici una din slujbele Bisericii. Lucrurile se potriveau atât de bine, încât totdeauna când se slujea la biserică luam permisie. Mergeam şi mă întorceam ca şi cum aş fi fost la casa mea şi nu în cazarmă. Aici se vedea clar mâna lui Dumnezeu şi binecuvântarea Stareţului.

Fiindcă Stareţul era împodobit cu harisma smereniei, pe lângă celelalte harisme pe care i le-a dat Dumnezeu – printre care străvederea, înainte-vederea şi facerea de minuni –, era convins că este cel mai păcătos om din lume. Aceasta o trăia şi o arăta atât prin purtarea, cât şi prin cuvintele sale. De mic copil, aşa cum spunea el însuşi, a păşit pe calea smereniei cea următoare de Hristos, prin citirea vieţilor sfinţilor şi viaţa ascetică pe care a dus-o. Ca tâmplar în lume şi, mai târziu, ca telegrafist în armată, unde a slujit patria mai mult de trei ani, s-a distins prin spiritul său de jertfă. Iar aceasta izvora din urmarea lui Hristos, din dragostea lui Hristos pentru Crucea Sa. Întotdeauna alegea locul cel din urmă, pentru care se bucura şi mulţumea lui Dumnezeu. În armată, când vreun soldat îl ruga să facă de pază în locul lui, pretextând că ar avea o problemă urgentă, Stareţul primea aceasta cu multă bucurie. Astfel se purta totdeauna, deşi vedea că aceia profitau de bunătatea lui, deoarece nu voia să mâhnească pe nimeni, ci voia să-i odihnească pe toţi. Şi aceasta pentru că voia să-L urmeze pe Hristos.

Altă dată, în perioada războiului, împreună cu un alt transmisionist, trebuia să facă incursiuni în terenul duşmanului pentru a da informaţii despre poziţiile lui. Aceasta o făceau alternativ. Dar, deoarece colegul său era familist – şi dacă ar fi murit, ar fi rămas copiii lui orfani, iar după aceea pe Stareţ l-ar fi chinuit conştiinţa toată viaţa – de la o vreme a început să meargă numai el, jertfindu-şi astfel viaţa de bunăvoie. Prefera să moară el, din dragoste dezinteresată pentru aproapele. Datorită marii lui smerenii, îi considera pe toţi ceilalţi oameni mult mai preţioşi decât el însuşi.

Când, cu ajutorul lui Hristos şi al Maicii Domnului, s-a învrednicit să îmbrace smerita haină monahală, atunci el a ajuns la apogeul jertfei sale pentru semenii lui. Atât în obştile din mănăstirile în care a slujit, cât şi atunci când a stat singur, la linişte, viaţa sa a fost o continuă slujire din dragoste. Oricâte ar vorbi sau ar scrie cineva, nu ar putea decât să schiţeze foarte puţin înălţimea smeritei sale dragoste faţă de fiecare om îndurerat şi rănit sufleteşte care se apropia de el. Toată această slujire din dragoste a Stareţului îi odihnea pe toţi, deoarece era spontană şi de bună voie. Şi, deoarece prin el lucra harul lui Dumnezeu, a ajuns să dea soluţii chiar şi la problemele cele mai greu de rezolvat.

Îmi aduc aminte că odată, după ce l-am chinuit mult cu purtarea mea lipsită de discernământ, am simţit nevoia să-mi cer iertare. Atunci, bine-dispus şi bucuros, mi-a spus:
– Aşteaptă, mai avem timp până să apună soarele…
Ca şi cum ar fi vrut să-mi spună că bucuria sa este să odihnească sufletele. Şi mi-a dat să înţeleg că nu numai că nu-l obosea slujirea sa, vindecarea şi odihnirea sufletelor obosite, ci, dimpotrivă, îi dă-dea bucurie, o bucurie mai mare decât aceea pe care o simte medicul atunci când reuşeşte să dea un diagnostic corect şi să tămăduiască cu desăvârşire o boală. Stareţul vedea pe Însuşi Hristos în persoana fiecărui om păcătos şi chinuit de păcat şi de aceea nu judeca pe nimeni. El vedea adânc înlăuntrul fiecărui om chipul lui Hristos ascuns şi înnegrit. În fiecare om bolnav, flămând de dragoste, însetat de adevăr, închis în temniţa patimilor lui, străin de orice virtute, el vedea acest chip ascuns. Pe toţi aceştia îi slujea, arătându-le compătimire şi înţelegere. Problema fiecărui om o făcea a sa, fără să dea importanţă înfăţişării lui exterioare sau categoriei sociale din care provenea celălalt.

Atunci când vorbeai cu Stareţul, simţeai că te umpli de pace şi linişte sufletească şi de aceea nu mai voiai să pleci de lângă el. Lucra întotdeauna potrivit voii lui Dumnezeu, şi nu voii lui. Aşa cum un copil mic simte bucurie când aleargă şi face voia tatălui său şi nu simte că face ceva deosebit, ci încearcă în toate să fie corect şi să nu-l mâhnească cu nimic pe iubitul său tată, tot astfel şi Stareţul se purta faţă de Părintele ceresc. Nu ţinea cont de boli, de care nu ducea lipsă (a trăit mare parte din viaţă fără un plămân), căci odihna sa era să facă în fiecare clipă voia lui Dumnezeu, pentru care primea înştiinţare de la harul sălăşluit înlăuntrul său.

paisie-aghioritulÎmi aduc aminte că la ultima mea vizită (ca frate începător), îmi spunea că are cancer de şase ani. Cu toate acestea, până la ultima sa suflare – deşi în ultima vreme avea dureri înfricoşătoare, hemoragii etc. – se nesocotea pe sine şi îl slujea cu devotament şi jertfire pe aproapele. Se lepădase de sine cu desăvârşire şi îşi omorâse egoismul. Îl imita astfel pe primul său părinte duhovnicesc, pe Sfântul Arsenie, care avea aceeaşi lucrare. Iar pe Părintele Tihon îl imita în vieţuirea sa isihastă.

Trăirea neîncetată de către Stareţ a întristării după Dumnezeu, a întristării celei dătătoare de bucurie, se vede din cuvintele şi viaţa sa. Odată, în 1979, când era încă la Coliba Cinstitei Cruci, un oarecare monah virtuos i-a cerut să ne descopere binefacerile lui Dumnezeu dăruite lui şi ce nevoinţe a făcut de l a înzestrat cu atâtea harisme. I-a cerut aceasta poruncitor, rugându-l să facă ascultare şi să răspundă. Atunci Stareţul i-a spus fără să stea pe gânduri:
– Dumnezeu mi-a iertat multe păcate. Şi dacă vreţi, o să vi le scriu. Dar o să vă smintiţi.

Stareţul nu şi-a făcut iluzii, nici vise. S-a îmbrăcat în platoşa sfintei smerenii şi de aceea a rămas nevătămat de iubirea de sine şi de egoism. El nu lăsa pe nimeni să-l slujească. Şi aceasta nu pentru că era dispreţuitor, ci pentru că se considera pe sine ca un gunoi. Chiar şi în puţinele zile înainte de ultima sa ieşire din Sfântul Munte, deşi era grav bolnav şi avea dureri înfricoşătoare, s-a slujit singur, în plină iarnă. Odată, din pricina înfrânării exagerate şi istovirii, a căzut în zăpadă în curtea Colibei sale şi nu s-a mai putut ridica. Trecând pe acolo un oarecare monah l-a văzut şi a crezut că este mort. A intrat repede în curte, l-a ridicat şi l-a ajutat să-şi revină. Apoi monahul i-a spus:
– Gheronda, ce faci aici? În starea în care te afli, o să mori, aşa, singur.
– Nu! Încă nu, binecuvântatule! Cum să săpaţi mormântul acum pe zăpadă? Mai bine să mor la vară.

În acest fel, şi cele mai mari încercări le înfrunta cu bărbăţie, cu cuget vitejesc şi cu nobleţe duhovnicească.
Stareţul spunea că pentru a ajuta pe cineva în viaţa duhovnicească nu trebuie multe cuvinte. Ceilalţi vor ca, pe cele în care noi credem, să le vadă împlinite de noi cu fapta. Atunci nu se vor îndoi de cele pe care le spunem. Altfel, ne vor lua în batjocură, pentru că una spunem şi alta facem.
– Mai demult, oamenii le împlineau pe toate cu fapta şi de aceea sporeau în toate. Cineva, pentru a tăia vorbăria, îşi punea pietre în gură ani de zile până ce se obişnuia să vorbească puţin. Altul, auzind spunându-se în Pateric, „să nu păcătuieşti cu limba”, s-a străduit să pună în practică aceasta, nevorbind timp de trei ani. Astăzi învăţăm despre toate celelalte, numai cum să ne înfrânăm pe noi înşine nu învăţăm.

Atunci când stăteai în preajma Stareţului Paisie simţeai că ai înaintea ta un Părinte purtător de Dumnezeu din vechime.
Este un fapt cunoscut că Stareţul fusese „scăldat” de multe ori de lumina necreată, încât şi trupul său răspândea har dumnezeiesc. Deşi spunea despre sine că oglindeşte lumina lui Dumnezeu ca o cutie de conservă ruginită, cu toate acestea, o reflecta ca o oglindă foarte curată. Vorbea despre rai nu ca despre ceva foarte îndepărtat, ceva care este pentru cealaltă viaţă, ci ca despre ceva pe care îl pregusta în acea clipă. Povestea cu multă simplitate şi limpezime cum trăiau cei întâi zidiţi înainte de cădere. Iar aceasta o ştia din proprie experienţă, deoarece ajunsese la starea de dinainte de cădere. De aceea, animalele, păsările veneau lângă el şi-i erau supuse. Spunea că, atâta vreme cât Adam a păstrat curat chipul lui Dumnezeu, animalele l-au ascultat ca pe un împărat. Dar şi între animale domnea armonia. Atunci lupul mânca numai oile moarte, ca ele să nu răspândească miros urât. Dacă murea vreun animal într-un loc unde nu ajungea lupul, atunci vulturul, care zboară la înălţime şi are vederea foarte bună, îl vedea, îl mânca şi astfel slujea şi el la curăţenia raiului. Dar din clipa în care a intrat păcatul în om prin neascultare şi prin el moartea, s-a distrus armonia dintre oameni şi animale. Leul a început să se năpustească asupra omului, pentru că nu-l mai recunoştea ca stăpân. Omul „s-a alăturat dobitoacelor fără de minte şi s-a asemănat lor”. A devenit mai rău decât animalele, deoarece a căzut în cele potrivnice firii. Dar şi animalele s-au sălbăticit din pricina căderii omului. Lupul a devenit viclean şi rău şi nu a mai vrut să mănânce mortăciuni, ci preferă animalele vii. La fel şi vulturul. Iar aceasta se poate vedea mai bine la animalele de casă. Dacă preotul intră într-o casă cu Sfânta Împărtăşanie în mâini, câinele îndată se nă-pusteşte asupra lui. Animalele sălbatice au o legătură mai strânsă cu acea stare paradisiacă. Chiar şi animalele cele mai sălbatice îşi dau seama dacă cineva le iubeşte. Ele îl simt pe sfânt ca pe un stăpân al lor, caută ocrotirea lui, i se supun, îl iubesc şi se bucură de dragostea lui. Sunt îmblânzite de harul lui. Chiar şi obiectele neînsufleţite pe care le foloseşte sfântul sunt „îmbibate” de har şi săvârşesc minuni. Iar aceasta se vede foarte bine în vieţile sfinţilor.

gerontas-paisiosStareţul spunea cu multă durere:
– Iar noi acum, fără să ne împingă vreo nevoie, ci doar ca un hobby, luăm armele de vânătoare şi mergem să omorâm păsări şi alte animale. Gândiţi-vă, iese sărmanul animal, iepurele sau vulpea, să caute hrană pentru puişorii lor, iar noi îl omorâm sau îl rănim. Sărmanii puişori aşteaptă în vizuină pe mama lor să se întoarcă. Şi dacă este rănită aleargă aşa cum este în vizuina ei, fără să apuce să adune ceva. Atunci puişorii o înconjoară şi îi cer de mâncare, însă ea, rănită de alice, este cuprinsă de durere şi nu ştie ce să facă mai întâi.

Acestea le spunea Stareţul pentru că inima îl durea şi ardea de dragoste pentru toată zidirea, pentru orice fiinţă care suferea. Iar această durere o făcea rugăciune neîncetată.

Stareţul se considera pe sine mai păcătos şi mai rău decât toţi şi era convins de aceasta. Aceasta este smerenia sfinţilor, care deşi nu au păcate vrednice de luat în seamă, iau asupra lor greşelile şi păcatele altora şi reînnoiesc toată zidirea. Personalitatea Stareţului, viaţa şi toată petrecerea sa au lăsat epocii noastre atât de golită de viaţă duhovnicească o pildă veşnică şi încredinţarea nestrămutată a puterii tămăduitoare şi sfinţitoare a Bisericii Ortodoxe.

Stareţul Paisie a fost întruchiparea tuturor cuvioşilor şi purtătorilor de Dumnezeu Părinţi ai pustiului (Antonie cel Mare, Paisie cel Mare ş.a.), continuatorul fidel al vieţii lor ascetice şi moştenitor al darurilor lor. Nu a fost un om politicos, în sens formalist, şi nici un cultivat, în sens intelectualist, aşa cum, din păcate, ne vrea pe toţi epoca noastră. Dimpotrivă, vedeai şi simţeai că în persoana sa se adevereşte întru totul faptul că omul a fost zidit „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Simţeai că te orbeşte frumuseţea cea dintâi, pe care a avut-o Adam în rai înainte de cădere şi pe care Stareţul a regăsit-o prin ascultare şi asceză şi chiar a întrecut-o în slavă, fiindcă prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu ni s-a dat această posibilitate.

Aş fi putut spune încă şi mai multe despre Stareţ, dar oricât ar vorbi cineva nu va putea cuprinde mulţimea învăţăturilor şi harismelor unui astfel de cuvios părinte.

Cred că persoanei fiecărui sfânt, după cum şi celei a Stareţului Paisie, i se potriveşte versetul de la sfârşitul Evangheliei Sfântului Ioan, de vreme ce în fiecare părinte purtător de Dumnezeu trăieşte şi lucrează Însuşi Domnul împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, şi fiecare sfânt purtător de Dumnezeu este dumnezeu după har: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de amănuntul, cred că lumea aceasta nu ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin” (Ioan 21, 25).

Extras din cartea “Mărturii ale închinătorilor”, Editura Evanghelismos – 2007 via marturieathonita.ro
Foto: Arhiva blogului

Panaguda (1)

A trecut la Domnul părintele Moise Aghioritul, marele cărturar. Să avem rugăciunea lui!

moise-aghioritul

Astăzi, 1 iunie 2014, a trecut la Domnul părintele Moise Aghioritul, marele cărturar. A fost un adevărat mărturisitor al acestor vremuri, vieţuitor în Schitul athonit Sfântul Pantelimon ce apaţine Mănăstirii Cutlumuş. A scris nenumărate cărţi, parte din ele traduse în limba română.

La începutul lunii februarie agenţiile de presă ortodoxe anunţau că Gheron Moise Aghioritul se află în comă şi că este internat la spitalul „Sfântul Luca” din Tesalonic. Părintele Moise avea 62 de ani şi se confrunta cu o problemă cronică la ficat, fusese supus unui transplant, dar în ultimul timp starea sănătăţii sale se agravase dramatic.

Să avem rugăciunea lui!

Category Archives: Moise Aghioritul: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/moise-aghioritul/

a-raposat-gheronda-moise-aghioritul

Șiragul de metanii: mitralieră împotriva diavolului, Cuviosul Paisie Aghioritul

ruga-metanier

Să ții șiragul de metanii în mână ca să nu uiți rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieși din chilie, să nu uiți că vrăjmașul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaș care, ieșind din adăpost, are totdeauna în mână mitraliera. Șiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile sunt gloanțele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni.

– Gheronda, ce însemnătate are șiragul de metanii?

– Șiragul de metanii este o moștenire, o binecuvântare, pe care ne-au lăsat-o Sfinții noștri Părinți. Chiar și numai pentru faptul că este moștenire de la Sfinții Părinți, îi dă o mare valoare. Vezi, unuia i-a lăsat bunicul său moștenire un lucru neînsemnat, pe care îl păstrează ca pe un talisman. Cu cât mai mult șiragul de metanii, pe care ni l-au lăsat moștenire Sfinții Părinți!

Mai demult, când nu existau ceasuri, monahii măsurau vremea de rugăciune cu șiragul de metanii, dar nodurile șiragului erau simple. Odată, un pustnic, care făcea multă nevoință, multe metanii etc., a fost necăjit de diavolul, care îi desfăcea nodurile de la șiragul de metanii. A făcut, sărmanul, metanii într-una, până ce a căzut frânt, deoarece nu putea să le numere, de vreme ce diavolul îi desfăcea mereu nodurile.  Atunci i s-a arătat Îngerul Domnului și l-a învățat cum să împletească nodurile, astfel încât fiecare nod să închipuiască nouă cruci. După aceea diavolul, care se cutremură de Cruce, nu a mai putut să le desfacă. Astfel, fiecare nod al șiragului de metanii are nouă cruci, care simbolizează nouă cete  îngerești.

paisie-aghioritul-despre-rugaciune-vol-6– Gheronda, ce înseamnă treizeci și trei, cincizeci, o sută  și trei sute de noduri pe care le au șiragurile de metanii?

– Numai numărul de treizeci și trei este simbolic. El simbolizează cei treizeci și trei de ani pe care i-a trăit Hristos pe pământ. Celelalte numere ne ajută numai să numărăm metaniile pe care le facem sau de câte ori rostim rugăciunea.

Există mașini care au o sfoară cu un mâner la capăt și, atunci când vrei s-o pornești, tragi de câteva ori sfoara cu putere, până ce i se dezgheață uleiurile. La fel este șiragul de metanii. Este sfoara cu care tragem o dată, de două ori, de trei, de zece ori, până ce se dezgheață uleiurile duhovnicești și pornește mașina duhovnicească a rugăciunii neîncetate. Iar după aceasta inima lucrează singură rugăciunea. Dar și atunci când inima a pornit în lucrarea rugăciunii, nu trebuie să lăsăm șiragul de metanii,  pentru ca să nu fie și alții îndemnați să-l lase, când încă nu a pornit inima lor să lucreze rugăciunea.

– Gheronda, atunci când țin șiragul de metanii în mână și rostesc Rugăciunea mecanic, nu cumva există primejdia de a plăcea oamenilor?

– Dacă rostești Rugăciunea la exterior, pentru a plăcea oamenilor, chiar dacă ai face bătături la mâini, la nimic nu-ți va folosi. Îți va aduce numai oboseală, și simțământul fals că, chipurile, te îndeletnicești cu Rugăciunea minții.

– Gheronda, eu nu m-am obișnuit să țin șiragul de metanii în mână.

– Să ții șiragul de metanii în mână ca să nu uiți rugăciunea, care trebuie să lucreze lăuntric, în inimă. Atunci când ieși din chilie, să nu uiți că vrăjmașul este gata de atac. De aceea, să fii ca un brav ostaș care, ieșind din adăpost, are totdeauna în mână mitraliera. Șiragul de metanii are mare putere. El este arma monahului, iar nodurile sunt gloanțele care „tum-tum-tum” îi seceră pe demoni.      

Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte Duhovnicești 6 – Despre rugăciune”, Editura Evanghelismos, București, 2013, pp. 63-64. Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu

Cuvinte despre rugăciune, Cuviosul Paisie Aghioritul (“Despre rugăciune”, vol. al VI-lea)

paisie-aghioritul-despre-rugaciune-vol-6Rugăciune înseamnă să-L băgăm pe Hristos înlăuntru inimii noastre și să-L iubim cu toată ființa noastră. „Să iubești pe Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău” , spune Sfânta Scriptură. Când omul Îl va iubi pe Dumnezeu și va avea comuniune cu El, nu-l va impresiona nimic pământesc. Devine ca un nebun.

Pune-i unui nebun cea mai bună muzică și nu-l va mișca sufletește. Arată-i cele mai bune picturi și nu le va da nici o importanță. Dă-i cele mai bune mâncăruri, cele mai bune haine, cele mai bune parfumuri și nu va lua aminte la ele, căci trăiește în lumea lui. Tot astfel și cel care are comuniune cu lumea cerească, este lipit acolo și nu se dezlipește pentru nimic în lume. Așa cum nu poți dezlipi pe copil din brațele mamei sale, tot astfel nu poți dezlipi de rugăciune pe omul care a înțeles noima ei. Ce simte pruncul în brațele mamei sale? Numai cel care simte prezența lui Dumnezeu, iar pe sine copil mic, va putea înțelege asta. Am cunoscut oameni care, atunci când se rugau, erau ca niște copii mici. Și dacă i-ar auzi cineva în vremea când se roagă, ar zice că într-adevăr sunt copii mici. Dacă ar vedea ce mișcări fac, ar zice că au înnebunit. Așa cum aleargă copilul, îl apucă pe tatăl său de mânecă și-i zice: „Nu știu cum vei face, dar să-mi faci ceea ce-ți cer”, tot cu o astfel de simplitate și îndrăznire Îl roagă și acești oameni pe Dumnezeu.

Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Uneori îi fericesc pe cei care au trăit în vremea lui Hristos, pentru că Îl vedeau și Îl auzeau pe Hristos Însuși și puteau să-I vorbească. Dar mă gândesc că noi suntem într-o situație mai bună, pentru că aceia nu puteau să discute mult cu El, în timp ce noi putem vorbi neîncetat cu el prin rugăciune.

paisie aghioritulDacă ne aflăm în legătură continuă și „în neîntreruptă convorbire deschisă” cu Dumnezeu, vom preîntâmpina orice rău. Odată într-un autobuz era un monah  care se ruga cu ochii închiși și toți ceilalți credeau că doarme. La un moment dat un camion, care venea din direcție opusă, s-a izbit de un stâlp de curent electric, iar mașinile care veneau din ambele direcții se ciocneau între ele, pricinuindu-se mare pagubă. Autobuzul însă s-a aflat la câțiva metri de drum, ca și cum ar fi fost luat de o mână nevăzută, și niciunul dintre pasageri nu a pățit nimic. Rugăciunea monahului i-a salvat.

Ca să comunici cu Dumnezeu și să afli odihnă, trebuie să te supraveghezi pe tine însuți și să ai trezvie, ca să-ți dai seama de greșalele tale, să te pocăiești și să ceri iertare. Altfel, chiar dacă vei simți o oarecare bucurie în rugăciune, aceasta nu va fi o bucurie duhovnicească. Nu vei avea înlăuntrul tău întrariparea duhovnicească care provine din comuniunea cu Dumnezeu.

Rugăciunea trebuie să se facă cu mintea curată, fără gânduri și reprezentări, chiar dacă acestea sunt chipuri ale lui Hristos sau reprezentări din Sfânta Scriptură, pentru că aceasta este primejdios, mai ales pentru cei care au multă imaginație și mândrie. Numai când vin gânduri murdare și de hulă să folosim reprezentări din Sfânta Scriptură. Dar cea mai bună „reprezentare” este conștiința păcătoșeniei și a nerecunoștinței noastre.

Din vol. VI al Cuviosului Paisie Aghioritul – Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, 2013, Traducere de Ierom. Ștefan Nuțescu via marturieathonita.ro

Cartea poate fi achiziţionată online de pe site-ul editurii Evanghelismos:
http://www.evanghelismos.ro/carte/1307/vol_6_despre_rugaciune

A apărut „Despre rugăciune”, al şaselea volum din colecţia „Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovniceşti”, Editura Evanghelismos

paisie-aghioritul-despre-rugaciune-vol-6

Despre rugăciune, Cuviosul Paisie Aghioritul
Editura Evanghelismos, format 14/21,  pagini 272
Traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu

Apărut în august 2013, „Despre rugăciune” este al şaselea volum din colecţia „Cuviosul Paisie Aghioritul. Cuvinte duhovniceşti” apărut la editura Evanghelismos. Chiar dacă în cele cinci volume anterioare ale colecţiei există destule referiri la rugăciune, volumul de faţă cuprinde cuvintele Stareţului Paisie referitoare îndeosebi la rugăciune. Structurată în şapte părţi, cartea de faţă este un adevărat “ghid al rugăciunii”. Acest al şaselea volum s-a lansat oficial pe 24 septembrie 2013 în cadrul unui eveniment organizat de Librăria Sophia din Bucureşti.

Pentru stareţul Paisie rugăciunea este marea posibilitate pe care ne-a dat-o Dumnezeu să comunicăm cu El, să-I cerem ajutorul. Pe Stareţ îl durea când îi vedea pe oameni că se chinuiesc, nevoindu-se „cu prea puţinele lor puteri omeneşti”, în timp ce ar fi putut să ceară ajutorul lui Dumnezeu, Care „poate trimite nu numai putere dumnezeiască, ci mulţime de puteri dumnezeieşti. Şi atunci ajutorul Lui nu se va numi numai ajutor dumnezeiesc, ci minune a lui Dumnezeu”. De aceea insistă că trebuie să simţim rugăciunea că pe o necesitate şi se străduia să-i ajute pe cei care încă nu ştiau să se roage, „să pună început bun şi inima lor să pornească lucrând rugăciunea”.

Cartea poate fi achiziţionată online de pe site-ul editurii Evanghelismos:
http://www.evanghelismos.ro/carte/1307/vol_6_despre_rugaciune

Mihai Eminescu, prim-redactor la „Timpul”, a strâns ajutoare pentru călugării români de la Sfântul Munte Athos (1878)

Mihai-Eminescu-la-Manastirea-Trei-Ierarhi-din-Iasi-Foto-Cristina-Nichitus-Roncea

“În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.” – Smeritul în Hristos Arhimandritul Chiriac catre Prim-redactorul Mihai Eminescu

Eminescu-si-mosul-sau-calugarLa 10 august 1878, jurnalistul Mihai Eminescu scria pentru ziarul “Timpul” un articol privitor la legătura românilor cu Muntele Athos. Aflăm că în vremea aceea unul din zece trăitori în Sfântul Munte era român. Articolul este o mărturie importantă și valoroasă, aducând detalii ale vremii asupra modului de organizare și funcționare a așezămintelor monahale, asupra felului în care se dezvoltau și erau susținute mănăstirile și schiturile. La data scrierii articolului, Arhimandritul Chiriac, stareţul bisericii Întîmpinarea Domnului din Schitul Cotlomusului, se adresa direct redacției “Timpul” cu rugămintea de a sprijini colecta pentru susținerea așezământului.

Iată mai jos textul eminescian:

Din istoria mănăstirilor închinate ştim cîtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând şi astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de convieţuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate şi la 150 de sihăstrii. Fiecare naţie de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care şi azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sîrbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ş.a. Călugării înşii, astăzi în număr de 10000, între cari o mie de români, se recrutează din toate naţiile de lege răsăriteană şi trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură şi astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate aşeza în sfîntul ţinut afară de Bostangi-Aga, care întreţine relaţiile între călugări şi sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mîna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegaţi (de fiecare mănăstire unul) şi patru prezidenţi, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ţine disciplina şi dispune cele de trebuinţă pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei şi se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieţii Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul şi administraţia deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunţat la propria lor voinţă şi la averea lor şi trebuie să se supuie necondiţionat; pe cînd celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituţie republicană, îşi aleg în fiece an stareţul şi hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toţi cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pîne şi vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sânt mai mult ori mai puţin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenţia asupra unei tendenţe, ce merită toată lauda precum şi toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărăţiilor ortodoxe a Bizanţului şi a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români şi a poporului românesc. N-avem decît a aminti că dintre cele 21 de abaţii mare, şase numai sânt fundaţiuni ruso-bulgare, opt sânt fondaţiuni româneşti şi anume : St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt şi în fine însăşi frumoasa şi splendida Lavra. Nenumărate moşii se dăruiseră de către Domnii şi boierii din ţările noastre, bani şi odoare şi cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mişcare de viaţă intelectuală între membrii români ai marii comunităţi religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendenţă într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoşani, a întreprins o călătorie prin ţările noastre spre a aduna mai cu seamă cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci la schitul Cotlomuşului, al cărui stareţ este.

,,Războiul”, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem şi noi.

Maica-Olimpiada-matusa-lui-Eminescu-si-Manastirea-AgaftonDomnule Redactor

Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiaţi mai cu deosebire, au avut bunavoinţă a vorbi de modesta mea persoană, anunţând venirea mea în ţară şi scopul pios şi românesc ce m-a adus.

Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea ţintă este să adun mijloace cu care să înavuţesc biserica română cu hramul Întîmpinarea Domnului, în schitul Cotlomuşului de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareţ.

Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de monah şi cualitate[a] de creştin şi de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoinţă din partea presei române şi încurajare pentru calea în care am pornit.

La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit şi vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească şi creştinească şi a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putinţă să luaţi iniţiativa ca unii din dd. redactori şi oricari alţi cetăţeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărţi şi obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfîntul Munte, română cu hramul Întîmpinarea Domnului.

Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.

de la smeritul în Hristos

Arhimandritul Chiriac,

stareţul bisericei Întîmpinarea Domnului

Pînă la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărţi şi obiecte, redacţia „Timpului” primeşte asemenea în păstrare cărţile, banii ş.a., pe cari cititorii noştri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului şi a bibliotecei, ce se va înfiinţa.

Vom reveni asupra cestiunii.

Sursa: Anomismia via Ziaristi Online

Foto (sus): Statuia lui Mihai Eminescu – Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași © Cristina Nichituș Roncea
Foto (colaje): Eminescu și moșul său călugăr și Maica Olimpiada, mătușa lui Eminescu și Mănăstirea Agafton © via Ziaristi Online
Foto (jos): Schitul românesc Prodromu, înainte de 1863 când a fost inaugurată forma actuală a schitului (aici lipsește aripa sudică) via athosweblog

Mulțumesc d-lui Victor Roncea pentru îngăduința de a prelua materialul.

Schitul-romanesc-Prodromu-la-1890-Foto-Sfantul-Munte-Athos-wordpress-via-Ziaristi-Online

Inscripția de deasupra mormântului Părintelui Paisie Aghioritul de la Mănăstirea Suroti

Suroti. Inscrieptie pe mormantul Cuv. Paisie Aghioritul

Inscripția de deasupra mormântului Părintelui Paisie Aghioritul

Pe o placă de marmură a fost încrustat poemul scris de el înșusi:

Aici s-a terminat viața mea,
Aici și răsuflarea mea.
Aici trupul mi se va îngropa,
Iar sufletul mi se va bucura.
Sfântul meu aici locuiește*,
Iar aceasta mă cinstește.
Și cred că el se va milostivi
Și pe Izbăvitorul Îl va îmblânzi,
Ca sufletul meu cel ticălos
Să aibă alături pe Maica
Domnului Hristos.
Monahul Paisie Aghioritul

***

Εδώ τελείωσε η ζωή,
εδώ και η πνοή μου,
εδώ το σώμα θα θαφτή
θα χαίρη και η ψυχή μου.
Ο Άγιος μου κατοικεί,
αυτό είναι τιμή μου.
Πιστεύω Αυτός θα λυπηθή
την άθλια ψυχή μου.
Θα εύχεται στον Λυτρωτή
να χω την Παναγιά μαζί μου.
Μοναχός Παΐσιος Αγιορείτης

În urmă cu 19 ani, la 12 iulie 1994, Cuviosul Paisie Aghioritul adormea întru Domnul. Este înmormântat în incinta Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Suroti, lângă Tesalonic, ctitoria sa. Să avem parte de rugăciunile sale!

*Aici Cuviosul Paisie se referă la Sfântul Arsenie Capadocianul (v. Icoană), cel care l-a botezat în pruncie pe Părintele Paisie și ale cărei moaște se află în Biserica mare a Mănăstirii de la Suroti. Mai multe despre Cuviosul Arsenie Capadocianul ne istorisește chiar Părintele Paisie Aghioritul: 

Foto (cu excepția Icoanei) © Laurențiu Dumitru

Mai multe materiale cu și despre Cuviosul Paisie Aghioritul găsiți urmând categoria: Paisie Aghioritul

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

arsenios paisios

Suroti. Alex la mormantul Cuv. Paisie Aghioritul (1)

Suroti. Crucea de pe mormantul Cuv. Paisie Aghioritul

Părintele Paisie Aghioritul pomenit la nouăsprezece ani de la trecerea la Domnul

Elena DADI -PASIE-AGHIORITUL

La Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul“ din Suroti, de lângă Tesalonic, în noaptea dintre 11 şi 12 iulie, au fost săvârşite slujba Privegherii, Sfânta Liturghie şi o slujbă de pomenire a monahului Paisie Aghioritul. Pomenirea a fost săvârşită cu ocazia împlinirii a 19 ani de la mutarea din această viaţă a monahului Paisie, care a trăit cea mai mare parte din viaţa sa la Sfântul Munte Athos şi este cunoscut în toată lumea ortodoxă pentru curăţia vieţii sale, pentru cuvintele de învăţătură şi sfaturile sale care au fost traduse în numeroase limbi.

Sfânta Liturghie a fost săvârşită de Înaltpreasfinţitul Nikodimos, Mitropolitul Kassandriei, împreună cu Înaltpreasfinţitul Athanasios, Mitropolit de Lemesos din Cipru, înconjuraţi de un sobor de slujitori, din care au făcut parte stareţi veniţi de la mai multe mănăstiri din Grecia, după cum aflăm din Ziarul Lumina. La finalul slujbei, a fost oficiat şi un Parastas pentru monahul Paisie Aghioritul. Soborul de slujitori s-a deplasat în spatele bisericii mănăstirii, la mormântul monahului Paisie, unde a fost săvârşit un Trisaghion pentru cei adormiţi. A urmat cuvântul de învăţătură al IPS Mitropolit Nikodimos, care a cerut şi IPS Mitropolit Athanasios o mărturie personală despre monahul  Paisie Aghioritul, fostul său părinte duhovnicesc.

Sursa: Basilica.ro

Foto (sus): Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul, Iconar Eleni Dadi / (jos) Crucea de la mormântul Cuviosului Paisie, Mănăstirea Sf. Ioan Evanghelistul, Suroti © Laurențiu Dumitru

Anul trecut postam știrea:

Suroti. Crucea de pe mormantul Cuv. Paisie Aghioritul

Cărțile Monahului Moise Aghioritul publicate la Editura Sophia

viata-duhovniceasca-la-muntele-athosMonahul Moise Aghioritul
Viata duhovniceasca la Muntele Athos

Traducere din limba greaca de Dr. Cristina Bacanu

Moralitatea desavarsita si purtarea fara cusur a atonitilor – adica vietuirea lor duhovniceasca – constituie, neindoios, cel mai bun mesaj adresat lumii de astazi ce, in ciuda multelor si feluritelor intamplari prin care trece, nu inceteaza a cauta o viata adevarata, autentica, nepangarita, deci cu totul curata.

In paginile ce urmeaza va prezentam modele de inalta tinuta morala, de vietuire in Hristos, din viata monahala, ce emana o lumina aparte, o marturie inteleapta si plina de adevar; am socotit ca toate acestea nu se cade a ramane ascunse sub o tacere de gheata si intr-o nerecunoscatoare uitare. Si aceasta am facut-o doar pentru a contribui, dupa puterile noastre, la intarirea sufletelor fratilor nostri ce se lupta si doresc a dobandi dumnezeiesti virtuti.

Format: 13 x 20 cm; 160 p.
ISBN: 978-973-7623-24-9

***

binecuvantarea-durerii-si-durerea-iubiriiMonahul Moise Aghioritul
Binecuvantarea durerii si durerea iubirii

Traducere din limba greaca de Carolina Ciulu

Durerea face parte din viata noastra de zi cu zi. Intreaga viata este acoperita de norii agoniei, ai nelinistii si ai tristetii; traiul ne este inundat de suspine si lacrimi. Totul poarta pecetea durerii: bucuria lipseste, pacea se afla in pericol, linistea este amenintata.

Dar atunci cand omul vrea sa vada lucrurile in alt chip, va vedea ca durerea exista pentru a ne fi invatator si pentru a ne conduce spre altceva. Infruntand-o cu curaj si intelegere, durerea ne va da gustul unei bucurii tainice, iar omul va privi cu alti ochi viata sa si a semenilor sai.

Format: 13 x 20 cm, 144 p.
ISBN: 973-7623-03-7

***

tristetea-anxietatii-si-bucuria-nadejdiiMonahul Moise Aghioritul
Tristetea anxietatii si bucuria nadejdii

Traducere din limba greaca de dr. Cristina Bacanu

Astazi lumea se confrunta cu o mare problema: aceea a pacii sufletesti si a linistii launtrice; caci, cum bine vedem, s-a înstapânit un întuneric interior, în timp ce se întetesc tot mai mult conflictele si impasurile oamenilor.

Asadar, în aceasta lume plina de primejdii, de necontenite amagiri si sâcâitoare ispite, traditia ortodoxa vine sa ofere câteva dintre cele mai bune solutii întru umplerea acestui gol ce copleseste lumea.

Format: 13 x 20 cm, 144 p.
ISBN: 973-7740-66-1

***

comuniunea-pustiei-si-singuratatea-oraselor-monahul-moise-aghioritulMonahul Moise Aghioritul
Comuniunea pustiei si singuratatea oraselor

Traducere din limba greacă de pr. Victor Manolache

Singuratatea este neputinta comunicarii reale, imposibilitatea de a crea si de a realiza o relatie, o legatura cu ceilalti. Civilizatia contemporana si structurile comunitatii de astazi conduc la înstrainare sociala, la o politica de izolare, la însingurare personala. Ast­fel, de timpuriu omul începe sa fie stapânit de sentimentul împovarator al neputintei si al lâncezelii, sa‑si piarda sensul vietii si întelesul ei, sa vietuiasca fara idealuri si reguli, sa banuiasca si sa se îndoiasca continuu. Convorbirile din aceasta carte nadajduim ca au ceva de transmis omului contemporan care cauta o cale de iesire din închisoarea propriului eu, din legatura patimilor, din baltile cu ape amare ale oraselor, din singuratatea necrutatoare, din labirintul gândurilor, din discordia continua, din nelinistea pricinuita de tacerea lui Dumnezeu. Poate cuvântul tainic al pustiei si al sfintilor ei sa dea raspuns celor care au dispozitia potrivita, care doresc ceva mai mult decât autosuficienta primejdioasa a unui mers la biserica în zi de duminica devenit regula si a obisnuitei milostenii facute celor care cer. Autocunoasterea si cunoasterea semenilor duc la cunoasterea de Dumnezeu. Rugaciunea si nevointa se întâlnesc în aceasta. Uciderea patimilor este in­dis­pensabila, întrucât curateste sufletul si‑l îm­podobeste cu virtuti, ca sa devina primitor al darurilor si vederilor dumnezeiesti.

Format: 13×20 cm; 160 p.
ISBN: 978-973-136-226-7

Foto (jos): Părintele Moise Aghioritul (+2014), mare scriitor athonit contemporan, viețuitor în Schitul athonit Sfântul Pantelimon ce apaține Mănăstirii Cutlumuș.

moise-aghioritul

Acatistul Cuviosului Părintelui nostru Paisie Aghioritul (12 iulie)

paisie-aghioritul-eleni-dadi-detaliu

Dupa obisnuitul inceput, se zic:
CONDACELE SI ICOASELE

Condacul 1:

Să-l lăudăm toţi credincioşii într-un glas, pe cel trimis de Dumnezeu în aceste vremuri de cernere, spre mângâierea şi îndrumarea noastră, pe cel ce s-a nevoit în chip bineplăcut Stăpânului, arzând de dragoste pentru întreaga lume, pe Paisie mult minunatul, care inima şi-a pus pentru noi şi pentru mântuirea noastră, şi să-i cântăm cu mulţumire zicând: Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Icosul 1:

Dumnezeu a rânduit ca să te naşti, Părinte, în binecuvântatul pământ al Capadociei, cel ce a odrăslit mulţime nenumărată de sfinţi. Cărora şi tu te-ai adăugat, întru deplină vrednicie, luminând alături de ei şi neobosit povăţuindu-ne spre pocăinţă. Pentru care te şi lăudăm, cu întreagă bucurie, aşa:
Bucură-te, că te-ai făcut urmaş ales al tuturor sfinţilor capadocieni;
Bucură-te, că acelora te-ai asemănat întru totul, ca un de-Dumnezeu-purtător;
Bucură-te, floare preafrumoasă şi mult înmiresmată, care ai răsărit spre luminarea noastră;
Bucură-te, izvor de har dumnezeiesc, care răcoreşti lumea întreagă;
Bucură-te, hrană preadulce care saturi sufletele cele înfometate de dreaptă învăţătură;
Bucură-te, vasule care ai adunat toate neputinţele, scârbele şi durerile noastre;
Bucură-te, stâlp de foc, care eşti reazem neclintit pentru cei ce vor să câştige mântuirea;
Bucură-te, stea care luminezi pe cerul Bisericii, călăuzindu-ne spre veşnicele lăcaşuri;
Bucură-te, că te-ai dovedit a fi o binecuvântare a lui Dumnezeu şi un semn al negrăitei Lui milostiviri;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 2-lea:

Ales ai fost din pântecele maicii tale, Cuvioase, ca să te dăruieşti lui Dumnezeu cu totul şi astfel să ajungi vas ales al Lui, spre mântuirea şi povăţuirea tuturor celor ce au nădăjduit în tine. Pentru o binecuvântare ca aceasta Îi cântăm cu toţii, Celui ce a lucrat prin tine minuni şi îndurări mari, cântarea: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Semnul harului lui Dumnezeu ce se odihnea asupra ta, Părinte, a fost botezul pe care l-ai primit din mâinile Sfântului lui Dumnezeu, Arsenie. Că acesta văzând cu duhul darurile tale cele multe, încă din fragedă pruncie te-a binecuvântat spre a-i fi lui urmaş şi a-i purta numele. Te fericim, aşadar, cu nevrednicie, zicând:
Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi botezat de Sfântul Arsenie Capadocianul;
Bucură-te, că el a proorocit cele ce aveau să fie cu tine;
Bucură-te, că s-a bucurat duhul lui văzând aşa rod ales ieşind din turma cea păstorită de el;
Bucură-te, că pentru aceasta ţi-a purtat de grijă neîncetat, câtă vreme a fost în viaţa aceasta pământească;
Bucură-te, că nici după ce s-a mutat în cereştile locaşuri nu te-a lăsat, ci mai vârtos a mijlocit pentru tine;
Bucură-te, că şi tu l-ai cinstit după cuviinţă, socotindu-l cu evlavie ca fiind Părintele tău în Hristos;
Bucură-te, că te-ai ostenit fără zăbavă spre preaslăvirea lui, adunând mărturii despre viaţa sa cea minunată;
Bucură-te, că Sfântul lui Dumnezeu te-a binecuvântat să descoperi moaştele lui cele slăvite, care s-au făcut pricină de nenumărate vindecări;
Bucură-te, că trupul lui cel cinstit cu mare dragoste l-ai aşezat în obştea întemeiată de tine la Suroti;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 3-lea:

După ce părinţii tăi au ajuns în pământul Koniţei, Cuvioase, mutându-se în Grecia din pricina prigoanei turcilor celor tirani, ai început a urca cu jertfelnicie pe scara dumnezeiască a desăvârşirii. Că încă din copilărie te-ai dovedit a fi o lumină pentru toţi cei din jur, care văzând darurile tale cele alese, slăveau pe Dumnezeu, zicând: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Povăţuit de pilda părinţilor tăi, te-ai nevoit de mic cu râvnă aprinsă spre dragostea lui Hristos, arătând fapte de om desăvârşit. Că urmând mamei tale celei binecuvântate, îndată ai început să posteşti cu asprime şi să te rogi neîncetat, pustnic fiind cu trăirea, însă copil cu vârsta. Minunându-ne noi de bărbăţia sufletului tău, îţi cântăm cu bucurie, aşa:
Bucură-te, că încă tânăr fiind, te-ai lepădat cu totul de poftele trecătoare ale acestei lumi;
Bucură-te, că prin post desăvârşit ţi-ai păzit nestricată cununa fecioriei;
Bucură-te, că vârsta nu te-a oprit a te deprinde cu rugăciunea neîncetată în singurătate;
Bucură-te, că în loc să te desfeţi cu jocuri copilăreşti, te desfătai petrecând mereu cu Hristos şi cu sfinţii Săi;
Bucură-te, că pentru aceasta fugeai de prietenia celor care te îndepărtau de la dragostea ta cea înflăcărată;
Bucură-te, că nu doar în lucrurile din afară te-ai nevoit, ci şi sufletul ţi l-ai împodobit cu toată virtutea;
Bucură-te, că ai urmat bunătăţii şi smereniei mamei tale celei binecuvântate;
Bucură-te, că ea ţi-a fost nesmintită pildă de dragoste şi de jertfire deplină de sine;
Bucură-te, că ne uimim cu toţii de vitejia cu care ai început a purta lupta cea bună;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 4-lea:

În război fiind chemat pentru a-ţi apăra ţara de cei fără de Dumnezeu, Părinte, ai strălucit prin vitejia ta cea fără margini. Că întru totul lepădându-te de iubirea de sine, căutai mereu să fii acolo unde era primejdia mai mare, pentru a-i scăpa pe cei ce luptau împreună cu tine. Iar ei văzând aceasta, Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru aşa un sprijin, zicând cu toţii: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Ai folosit războiul, Cuvioase, ca prilej de sfinţire, că neîncetat ai sporit în dragoste mai presus de patimă, punându-ţi sufletul pentru prietenii tăi. Şi astfel ai câştigat cununi nepieritoare de la Cel ce se face răsplată însutită a toată jertfa, de la Hristos Dumnezeu. Aceasta înţelegând-o şi noi, ne grăbim a-ţi aduce, spre laudă, unele ca acestea:
Bucură-te, că în luptă ai fost chip minunat de întreagă jertfire de sine;
Bucură-te, că ţi-ai dispreţuit până la capăt viaţa aceasta pământească, câştigând-o astfel pe cea cerească;
Bucură-te, că nu ai lepădat chipul evlaviei nici în vâltoarea cea cumplită a primejdiilor;
Bucură-te, că prin mărimea ta de suflet te-ai făcut lumină spre sfinţire şi celor din jur;
Bucură-te, că ajutai cu timp şi fără timp pe toţi cei ce se aflau în nevoi şi-n necazuri;
Bucură-te, că ai biruit desăvârşit frica cea omenească înarmându-te cu bărbăţie de fier;
Bucură-te, că războindu-te împotriva duşmanilor ţării, în ascuns luptai şi împotriva vrăjmaşilor sufletului tău;
Bucură-te, că deşi vroiai să mori tu în locul prietenilor tăi, Dumnezeu te-a păzit ca pe un preaiubit al Său;
Bucură-te, că şi nouă ne arăţi, prin tăria cea minunată a sufletului tău, calea spre desăvârşire;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 5-lea:

Cu râvnă aprinsă ai lepădat lumea, Părinte, şi te-ai închinat lui Hristos în întregime, alăturându-te obştii monahilor, care pururea se luptă pentru a-şi birui firea. Şi în scurtă vreme te-ai făcut înger în trup, întru toate îmbrăcându-te în Cel Căruia şi noi Îi cântăm cu umilinţă: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Te-ai retras în pustia cea minunată a Sinaiului pentru a-I sluji Stăpânului Hristos, Cuvioase, şi biruind poftele lumii, ai ajuns bărbat desăvârşit, strălucind în toată virtutea şi arzând de dragoste adevărată pentru Dumnezeu, Care prin tine a pogorât asupra noastră mila Sa cea bogată. Pentru aceasta şi noi, cu slabe puteri, îţi mulţumim zicând:
Bucură-te, bărbat îngeresc, că toate poftele lumii le-ai socotit deşertăciune;
Bucură-te, că vreme de trei ani te-ai nevoit în pustia cea aspră a Sinaiului;
Bucură-te, că neştiut de nimeni ai trăit într-o peşteră ascunsă, îndurând arşiţa şi gerul;
Bucură-te, că acolo ai luptat până la sânge împotriva a toată patima;
Bucură-te, că prin smerenia ta cea adâncă, ai biruit desăvârşit pe dracii cei vicleni;
Bucură-te, că te-ai curăţat de toată stricăciunea păcatului, ajungând lumină a lui Hristos;
Bucură-te, că ai început a te ruga cu lacrimi fierbinţi pentru întreaga lume;
Bucură-te, că văzând jertfa ta cea peste putere, Dumnezeu te-a umplut de daruri mai presus de fire;
Bucură-te, că în peştera ta cea strâmtă te-ai învrednicit de nenumărate descoperiri ale harului dumnezeiesc;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 6-lea:

După ce în Sinai te-ai luptat în bun chip, Părinte, ai fost chemat de Maica Domnului în Grădina ei cea pământească, în Sfântul Munte Athos, cel ce este floarea şi lumina Ortodoxiei. Şi înainte-văzând tu că acela va fi locul desăvârşirii tale, i-ai mulţumit Preasfintei Împărătese pentru acoperământul ei cel minunat, cu care pururea păzeşte întreaga lume de răutatea necazurilor; iar Fiului ei I-ai cântat, cu bucurie, dulcea cântare: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Ajungând în Sfântul Munte şi fiind purtat în multe locuri de harul lui Dumnezeu, ai urcat mereu pe scara sfinţeniei, Cuvioase, culegând de peste tot, ca o albină înţeleaptă, nectarul duhovnicesc cel mai dulce. Iar mai apoi ai ajuns fiu al Părintelui Tihon, stareţ purtător-de-Duh şi plin de toată virtutea, pe care l-ai urmat în deplină ascultare. Pentru aceasta îţi cântăm şi noi, cu glasuri neputincioase, aşa:
Bucură-te, că Dumnezeu ţi-a rânduit preaslăvirea în Muntele cel binecuvântat al Athosului;
Bucură-te, că pentru aceasta El te-a dat în grija Preacuratei Maicii Sale, care te-a ocrotit ca pe un fiu al ei;
Bucură-te, că umbrit de Duhul Sfânt ai colindat întregul Munte, căutând Părinţi cu viaţă sfântă;
Bucură-te, că te-ai minunat de rugăciunile neîncetate ale lor, prin care Dumnezeu trimite mila Sa asupra lumii;
Bucură-te, că te-ai nevoit să le scrii şi viaţa, spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor;
Bucură-te, că apoi ai ajuns ucenic al Cuviosului Părinte Tihon, cel desăvârşit în sfinţenie;
Bucură-te, că pe acesta l-ai slujit cu dragoste neţărmurită, în toate încredinţându-te povăţuirii lui celei înţelepte;
Bucură-te, că pentru ascultarea ta cea până la capăt, Dumnezeu ţi-a dăruit şi ţie harul ce se sălăşluia în Părintele tău;
Bucură-te, că după moartea sa, Cuviosul Tihon ţi-a descoperit că se va ruga mereu pentru tine;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!


Condacul al 7-lea:

Întru deplină dragoste desăvârşindu-te, te-ai făcut unealtă a lui Dumnezeu, Carele a început a lucra prin tine cu putere multă. Că te-a făcut un mângâietor al tuturor celor necăjiţi şi un povăţuitor al celor întunecaţi de păcate. Îi mulţumim lui Dumnezeu, Părinte, pentru că te-a dăruit nouă pe tine spre mântuirea noastră, cântându-I cu toţii: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”, a zis Mântuitorul lumii cu glas nemincinos. Că şi întru tine, Părinte, cuvântul Lui s-a împlinit cu întreagă putere. Iar pentru aceasta te lăudăm şi noi, zicând:
Bucură-te, cel ce ai învăţat lumea prin cărţi luminate de Duhul Sfânt;
Bucură-te, cel ce prin cuvinte cu mult folos sufletesc ai risipit neştiinţa vremurilor noastre;
Bucură-te, trâmbiţă a Duhului, care ai vestit tuturor bucuria pocăinţei;
Bucură-te, proorocule minunat, care ne-ai arătat că trăim vremurile sfârşitului;
Bucură-te, tămăduitorule milostiv al bolilor celor cu neputinţă de vindecat;
Bucură-te, îngrijitorule preaales al celor cu sufletul apăsat de necazuri;
Bucură-te, untdelemn dumnezeiesc, care ai curăţat toate rănile noastre;
Bucură-te, pace de sus, care ai împăcat nenumărate familii destrămate;
Bucură-te, povăţuitorule iscusit, că ai îndepărtat de la oameni toate cursele diavolului;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 8-lea:

Văzând lupta cea înfricoşătoare pe care o duce vrăjmaşul mântuirii împotriva familiei celei binecuvântate de Dumnezeu, te-ai încins cu arma cuvântului, învăţându-i pe soţi că pentru a putea câştiga liniştea caselor lor, trebuie să aibă răbdare şi îndelungă-răbdare, şi jertfire de sine cu dragoste. Îl slăvim pe Dumnezeu neîncetat, Cuvioase, pentru că te-a trimis să ne arăţi calea cea dreaptă, cântând: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Daţi-mi mame creştine şi vă voi da sfinţi care să schimbe lumea”, a spus dumnezeiescul Gură de Aur. Iar tu, pătruns fiind de acest adevăr, te-ai ostenit cu timp şi fără timp, prin rugăciuni şi îndemnuri, să le arăţi soţilor celor credincioşi că pacea familiei este roadă a Duhului Sfânt, şi că trebuie să lupte pentru ea cu străduinţă şi înţelepciune. Pentru că te-ai nevoit ca să aduci vindecare familiilor noastre celor atât de crunt lovite de ispite, îţi mulţumim cu toţii, zicând:
Bucură-te, mijlocitorule înaintea lui Dumnezeu pentru bunaînţelegere a celor căsătoriţi;
Bucură-te, că pe soţii cei binecredincioşi i-ai povăţuit să trăiască în înfrânare şi sfinţenie;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai învăţat să-şi poarte neputinţele unul altuia, cu dragoste şi cu mărime de suflet;
Bucură-te, că părinţilor le-ai arătat că prin rugăciune harul lui Dumnezeu se pogoară asupra întregii familii, aducând bucurie şi pace;
Bucură-te, că ai luptat împotriva tuturor păcatelor, văzând că prin ele vine destrămarea căsniciei;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrător aprig al înspăimântătoarei ucideri de prunci;
Bucură-te, că mamelor celor credincioase le-ai spus că prin pilda vieţii lor îşi pot face copiii sfinţi;
Bucură-te, că tinerilor le-ai arătat că prin ascultare câştigă milă de la Dumnezeu şi viaţă liniştită;
Bucură-te, că pe aceştia i-ai îndemnat să dobândească binecuvântarea părinţilor, prin care vine şi binecuvântarea Duhului Sfânt;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 9-lea:

Pe cel ce în chip minunat a tămăduit bolile noastre cele trupeşti şi sufleteşti, prin rugăciunile lui cele făcute din adâncul inimii, pe Paisie, mijlocitorul nostru, să-l lăudăm noi toţi cu bucurie. Iar lui Dumnezeu, cel slăvit în Sfânta Treime, să-I cântăm cu mulţumire, zicând: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Vindecător a toată boala te-ai făcut, Părinte, prin darul de care te-a învrednicit Dumnezeu. Că arzând de dragoste şi de milă pentru oamenii ce se chinuiau în dureri, te-ai rugat cu jertfire de sine pentru izbăvirea lor, învăţându-i să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate. Te fericim într-un glas, noi credincioşii, zicând:
Bucură-te, armă preatare împotriva bolii celei înfricoşătoare a cancerului;
Bucură-te, neobositule îngrijitor al celor ce se chinuiesc în dureri cumplite;
Bucură-te, izvor de vindecare în care se răcoresc toţi cei răniţi sufleteşte;
Bucură-te, izgonitorule de demoni, că ai zdrobit cu smerenia ta toată viclenia şi asuprirea diavolului;
Bucură-te, preamilostive părinte, că n-ai îndurat să-i vezi pe oameni sfârşindu-se sub greutatea chinurilor trupeşti şi sufleteşti;
Bucură-te, că pentru aceasta toate scârbele şi bolile noastre le-ai luat asupra ta;
Bucură-te, că te-ai rugat cu mărime de suflet ca Dumnezeu să-ţi trimită ţie neputinţele noastre;
Bucură-te, că ne-ai învăţat că toate necazurile vin prin depărtarea de Dumnezeu şi de poruncile Sale;
Bucură-te, cel ce ne-ai arătat că negrăită este răsplata celor ce-şi duc boala cu răbdare, aducând slavă lui Dumnezeu;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 10-lea:

Domnul şi Mântuitorul lumii a făgăduit mare răsplată celor ce se vor osteni în bun chip spre desăvârşirea altora. Iar tu, Cuvioase, deşi călugăr simplu şi neînvăţat în cele lumeşti, ai fost înţelepţit de Însuşi Duhul Domnului ca să povăţuieşti mii de oameni pe calea mântuirii. Iar pentru aceştia te rogi până acum lui Dumnezeu, Căruia şi noi Îi cântăm cu bucurie: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Pentru întreaga ta virtute, Dumnezeu te-a împodobit cu daruri mai presus de fire, pe care tu le-ai folosit spre slava Lui şi spre folosul oamenilor. Că te-ai făcut părintele a mulţimi nenumărate de credincioşi, care luptaţi fiind de ispitele cele cumplite ale vremurilor noastre, căutau la tine ca la un liman dumnezeiesc. Iar pentru aceasta, te rugăm să ne primeşti şi pe noi în rândul fiilor tăi duhovniceşti, şi să ne îngădui să-ţi cântăm, cu mulţumire, aşa:
Bucură-te, că i-ai învăţat pe oameni să lupte cu gândurile cele rele sădite în minte de vrăjmaşul mântuirii noastre;
Bucură-te, că strălucind de darul deosebirii duhurilor, fiilor tăi le arătai îndată dacă gândurile lor sunt de la Dumnezeu sau de la diavol;
Bucură-te, că prin harul lui Dumnezeu cunoşteai adâncul inimilor oamenilor;
Bucură-te, că având deplină înţelepciune, ai zădărnicit toate cursele cele meşteşugite ale celui viclean;
Bucură-te, că pe mulţi i-ai întors la pocăinţă adevărată prin dragostea ta cea nefăţarnică;
Bucură-te, că te-ai făcut mustrare înţeleaptă a celor îndărătnici şi mândri;
Bucură-te, că ai fost mângâiere blândă a celor deznădăjduiţi şi covârşiţi de ispite;
Bucură-te, că ai plâns neîncetat pentru toţi cei ce vedeau în tine nemincinoasă nădejde de mântuire;
Bucură-te, că la Judecată o să-I spui lui Dumnezeu, cu dulce bucurie: „Iată, eu şi fii pe care i-ai dat mie!”;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 11-lea:

Ajungând călugăr desăvârşit, Părinte, şi plin fiind de harul lui Dumnezeu, te-ai făcut nădejde tare pentru sufletele nemângâiate ale celor ce vroiau să se închine lui Hristos în întregime. Iar pentru darurile tale, toţi vedeau în tine un îndrumător luminat de Duhul Sfânt. Pentru aceasta Îl lăudăm pe Dumnezeu, Cel ce turma Sa nu a lipsit-o de păstori cu viaţă sfântă, zicând: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Ai întemeiat la Suroti o mănăstire de maici, unde fiicele tale cele mai sporite puteau să se dăruiască Mirelui Hristos cu dragoste deplină. Iar mai apoi le-ai povăţuit spre desăvârşire, ca un părinte mult iubitor şi îndelung răbdător, prin sfaturile tale cele preaminunate, care ne sunt şi nouă îndrumare nemincinoasă. Te binecuvântăm cu toţii pentru aceasta, zicând:
Bucură-te, că ai ctitorit Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul de la Suroti;
Bucură-te, că aceasta s-a făcut liman de mântuire pentru sufletele cele însetate de Hristos;
Bucură-te, că te-ai străduit cu timp şi fără timp a le face pe maici mirese desăvârşite ale Domnului nostru;
Bucură-te, că le-ai învăţat călugăria cea adevărată, care înseamnă lepădare de lume şi de poftele ei;
Bucură-te, că neîncetat te-ai străduit să le aprinzi râvna spre nevoinţa cea binecuvântată;
Bucură-te, că le-ai călăuzit spre mărturisirea cât mai deasă a păcatelor, prin carea se strică întru totul lucrările diavolului;
Bucură-te, că povăţuirile tale au căzut pe pământ roditor şi au răcorit lumea întreagă;
Bucură-te, că ai luptat cu putere împotriva duhului lumesc care vatămă cumplit viaţa de mănăstire;
Bucură-te, că prin vitejia şi dragostea ta te-ai făcut tuturor călugărilor pildă de biruinţă duhovnicească;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 12-lea:

Mare a fost harul lui Dumnezeu care s-a revărsat peste tine, Cuvioase, şi mari şi milele Lui, că pentru multa ta jertfă, Cel Atotbun te-a învrednicit de descoperiri minunate şi de bucurii mai presus de fire. Ne bucurăm şi noi văzând răsplata pe care Dumnezeu o dă sfinţilor Săi, şi rugându-L să ne facă şi pe noi părtaşi ei, Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Ai gustat, Părinte, încă de aici din bucuriile raiului, cele gătite de Mult-milostivul Dumnezeu tuturor celor ce slujesc Lui cu dragoste. Că deşi au fost mari luptele pe care vrăjmaşul cel viclean le-a dus cu tine, cu mult mai mari au fost mângâierile prin care Dumnezeu te-a întărit în virtute. Pentru aceasta, întru smerită laudă, îţi cântăm:
Bucură-te, lumină preadulce prin care Hristos străluceşte lumii întregi;
Bucură-te, flacără minunată, care ne aprinzi şi pe noi de dragostea lui Dumnezeu;
Bucură-te, că te-ai făcut sălaş deplin al harului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, că acesta a născut în tine toate roadele sfinţeniei;
Bucură-te, că Dumnezeu te-a copleşit cu darurile Sale cele mai presus de fire;
Bucură-te, că ai gustat din lumina cea necreată şi pururea fiitoare;
Bucură-te, că ai trăit cu Sfinţii ca şi cu nişte prieteni apropiaţi;
Bucură-te, că Maica Preabună a Domnului nostru ţi s-a arătat pentru a te întări în necazuri;
Bucură-te, minune negrăită, că te-ai învrednicit a vorbi cu Însuşi Hristos, Stăpânul şi Dumnezeul nostru;
Bucură-te, Cuvioase Părinte Paisie, luminătorule al vremurilor de pe urmă!

Condacul al 13-lea:

Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască în vremea noastră, ca să se nevoiască”, grăit-ai, Părinte, luminat fiind de Duhul Sfânt. Că ne-ai vestit nouă, celor întunecaţi, că vremurile sunt spre plinire şi că cei ce acum se luptă cu vitejie ca să-şi câştige mântuirea, au plată de mucenic. Pentru aceasta, Îi mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce cu milă şi-a cercetat poporul, trimiţând pe Sfântul Său spre luminarea noastră, şi Îi cântăm Preabunului Stăpân, în glas de bucurie, cântarea: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori.
Şi iarăşi Icosul 1: Dumnezeu a rânduit… şi Condacul 1: Să-l lăudăm…

Apoi această

Rugăciune către Cuviosul Părintele nostru Paisie Aghioritul

Iubite Părinte Paisie, tu, care ai urcat pe treptele sfinţeniei şi ai ajuns desăvârşit în virtute, şi pentru aceasta ai câştigat îndrăzneală deplină către Milostivul Dumnezeu, roagă-L pe Acela Căruia I-ai slujit neîncetat în viaţă, să nu ne piardă pentru păcatele noastre cele multe, ci să ne întoarcă la pocăinţa cea binecuvântată.
Tu, care cât ai fost pe pământ ai tămăduit cu atâta dragoste neputinţele noastre nenumărate, boli trupeşti şi sufleteşti, cu mult mai mult poţi acum să ne ajuţi şi să ne izbăveşti de toate greutăţile. Deci miluieşte-ne, Părinte, pentru dragostea ta cea nemăsurată, pentru bunătatea ta cea dumnezeiască, şi nu ne lăsa pe noi, cei plini de atâtea păcate.
Tu, care nu ai obosit a ne povăţui spre mântuire şi a ne purta neputinţele câtă vreme ai fost aici cu noi, înţelepţeşte-ne şi acum ca să putem birui ispitele pe care vicleanul diavol le ţese neîncetat în jurul nostru, şi cu care vrea să ne piardă sufletele pentru veşnicie. Luminează-ne ca să putem cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru noi, şi roagă-te Stăpânului ca să ne dea putere să o împlinim cu mulţumire.
Tu, care ne-ai fost o pildă nesmintită de vitejie şi de jertfire de sine, întăreşte-ne şi pe noi ca să putem să-ţi urmăm în virtute, pentru a câştiga cununa cea nepieritoare, de care şi tu te-ai învrednicit cu prisosinţă.
Aşa, Părinte, nu ne lepăda pe noi, cei ce neîncetat Îl mâniem pe Îndelung-răbdătorul nostru Dumnezeu, ci stai cu îndrăzneală înaintea tronului Aceluia, mijlocind pentru noi cu lacrimi, ca Dumnezeu să ne dea, pentru tine, scumpa mântuire. Şi astfel, mulţumindu-ţi din adâncul inimii pentru toate câte le-ai făcut pentru noi, şi încă le mai faci, să-I mulţumim şi Dumnezeului nostru preabun, cel închinat în Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Biserica Mihai Viteazul

Foto: Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul, Iconar Eleni Dadi (detaliu)

Update: Acatistul Sfântului Paisie Aghioritul (audio):
https://youtu.be/pHnHY2EvAmY

Harismele Cuviosului Paisie Aghioritul

paisie-aghioritul-eleni-dadi

Aveți mai jos un text cutremurător, mai ales pentru cei necredincioși care nu cunosc puterea lui Dumnezeu și cum binevoiește Acesta întru Sfinții Săi. Sunt enumerate darurile (harismele) dincolo de fire ale Cuviosului Paisie Aghioritul (1924-1994). Mulțimea mărturiilor fac imposibilă contestarea acestor fapte, mai ales că vorbim de un nevoitor contemporan care acum 20 de ani era încă în viață. (LD)

1. Harisma tamaduirilor
Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe multi oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inima, a dezlegat sterpiciunea multor femei, etc. Parintele Paisie ii vindeca uneori doar prin cuvintele: “Nu ai nimic, esti bine.”, alteori ii insemna pe bolnavi cu Sfintele Moaste si ii ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului in Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga indelung.

2. Harisma scoaterii si a biruirii diavolilor
Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat multi demonizati, scotand diavolii din ei, si s-a luptat adesea in coliba sa cu diavolii in persoana, biruindu-i cu desavarsire.

3. Harisma inainte-vederii (a proorociei)
Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care li se vor intampla in viitor si a profetit evolutii viitoare in istoria Greciei.

4. Harisma stravederii (era “vazator cu duhul”)
Cuviosul Paisie Aghioritul uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cunostea cine erau oamenii care veneau la el sa-l viziteze, cum ii cheama pe fiecare, dispozitia lor, starea lor duhovniceasca, locul de obarsie, trecutul lor, ce gandeau, ce servici aveau, ce probleme ii preocupau, inainte ca acestia sa ii spuna vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunostea inima fiecarui om mult mai adanc si mult mai curat decat cunostea omul despre sine insusi. Cuviosul Paisie Aghioritul avea propriul sau „televizor duhovnicesc” si vedea chiar si o persoana care era departe de el: ce face, ce gandeste si cum se simte. Cunostea de asemenea ce scrie intr-o scrisoare pe care i-o trimiteau si dadea raspunsul fara sa o citeasca, precum cunostea si ce contine un pachet fara sa-l deschida.

5. Harisma discernamantului
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea in fiecare situatie care era voia lui Dumnezeu, precum si daca trebuia sa o arate sau nu; cunostea care era solutia cea mai buna si mai corecta in fiecare situatie, chiar si pentru subiecte stiintifice, cu toate ca nu terminase decat primele patru clase primare.

6. Harisma mangaierii
Asa cum soarele alunga ceata si incalzeste, tot astfel si Cuviosul Paisie, prin harisma mangaierii, alunga mahnirea si mangaia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Multi veneau la Parintele Paisie mahniti si plecau usurati sufleteste. Chiar si numai daca il vedea cineva, primea putere si bucurie. Cuviosul Paisie Aghioritul lua toata durerea si mahnirea oamenilor si punea in loc bucurie si mangaiere. Mergeau la smeritul Parinte Paisie multi monahi chinuiti de ganduri si ispite, dar dupa o scurta discutie cu el se simteau usurati, parca le-ar fi crescut aripi, si plecau „zburand”. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Parintele Paisie Aghioritul era atat de vadita, incat toti observau lucrul acesta si ii intrebau: “Nu cumva ai mers la Parintele Paisie?”

7. Harisma deosebirii duhurilor
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea cu exactitate daca un gand sau o intamplare duhovniceasca era de la Dumnezeu sau de la cel viclean (adica de la necuratul, diavolul), care cauta sa insele si sa indemne la rau.

paisie-aghioritul8. Harisma cuvantului si a teologiei – cea mai inalta dintre toate harismele Duhului Sfant
Cuvantul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca cel al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atragator, bland, dulce si cadea ca o roua peste sufletele insetate. Vorbea adeseori in pilde, dadea exemple din natura si viata. Exprimarea sa era limpede, poetica si plina de apoftegme. Putea vorbi liber toata ziua fara sa se pregateasca, dar cu toate acestea ascultatorii nu-si puteau dezlipi privirile de la el. Cuvantul sau mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunostintele sale din toate domeniile, intelepciunea sa si memoria sa nemaiintalnita. Povatuia duhovniceste monahi si manastiri, rezolva problemele mirenilor casatoriti si necasatoriti, se intretinea cu oameni de stiinta, care se minunau de cunostintele si agerimea sa. Smeritul Parinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural si la starea duhovniceasca a oamenilor, tinand cont de caracterul, meseria, obarsia si preocuparile lor. Din multele experiente duhovnicesti pe care le-a avut cu Sfintii, cu Ingerii, cu Maica Domnului, dar si cu vederi ale Luminii necreate, devenise un adevarat teolog si cunostea in profunzime tainele lui Dumnezeu. Solutiona in cateva minute neclaritatile teologice adunate in ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.

9. Harisma depasirii legilor firii
Inaintea Parintelui Paisie Aghioritul uneori stihiile naturii se plecau, dar si el insusi actiona, depasind si anuland legile naturale.

Uneori, Cuviosul Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie – desi in jurul sau ploua, pe el nu il atingea nicio picatura! Cand Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se facea nevazut: desi se aflau oameni in jurul sau, nu il vedeau! De multe ori, Parintele Paisie Aghioritul, in vremea rugaciunii, se ridica in vazduh si cu trupul; chiar si atunci cand lucra sau mergea, a fost vazut ca nu calca pe pamant (era ridicat de la pamant cam la vreo treizeci de centimetri).

Oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul raspandea peste tot har dumnezeiesc, prin care ii ajuta pe oameni sa depaseasca legile firii in diferite situatii; printr-o simpla binecuvantare, ii umplea pe oameni de har si ii facea sa simta prezenta lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, chiar prin simpla sa prezenta, smeritul monah Paisie Aghioritul ii adapa pe oameni cu bucurie, pace si siguranta dumnezeiasca.

Desi era un om firav (datorita vietii sale ascetice), Parintele Paisie Aghioritul, dupa ce isi facea Semnul Sfintei Cruci si se ruga putin, ridica doar cu mainile sale chiar si stancile peste masura de grele, stanci care nu au putut fi ridicate de mai multi oameni !

Parintele Paisie Aghioritul nu era “prins” in fotografii sau pe casete audio; datorita smereniei sale, Cuviosul Paisie evita sa fie fotografiat, filmat sau inregistrat; ceda doar in fata oamenilor sensibili si smeriti, ca sa nu fie raniti de refuzul sau – din dragoste isi jertfea chiar si smerenia. Multi oameni l-au fotografiat in ascuns, dar fotografiile ieseau complet negre, ca si cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protectie, alteori se ardea filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia iesea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu aparea in poza. Atunci cand unii il inregistrau pe Parintele Paisie in ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu inregistra nimic, sau se inregistrau toate celelalte sunete (discutii ale altor persoane care erau de fata, ciripitul pasarilor, alte zgomote), dar vocea Parintelui Paisie lipsea; alteori, casetofoanele inregistrau numai inainte si dupa discutia cu Parintele Paisie. In toate situatiile in care oamenii incercau sa-l inregistreze pe ascuns, desi ii rugase la inceput sa inchida aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul stia ca este inregistrat, si uneori le spunea: “Chiar daca nu le veti inchide, nu vor inregistra”, lucru care se si intampla.

10. Harisma anularii distantelor
Cuviosul Paisie Aghioritul, uneori, se deplasa cu trupul sau material – intr-o fractiune de secunda – din Sfantul Munte Athos la Tesalonic, sau in Epir sau in Macedonia. De nenumarate ori, Parintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanta fata de el. Desi nu pleca de la Coliba sa din Sfantul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe, pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. In timp ce se ruga in chilia sa, de multe ori Duhul Sfant il ducea pe Parintele Paisie in spitale, in casele oamenilor indurerati, la oamenii care erau gata sa se sinucida. Uneori Cuviosul Paisie Aghioritul se arata si oamenii il vedeau si il auzeau (in vis sau aievea). Alteori, urmarea fara sa fie vazut ce se intampla unei oarecare persoane, unei familii sau intr-o manastire.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa:  „Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisa de Ieromonahul Isaac, traducere de Pr. Stefan Nutescu, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2005

Foto: Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul, Iconar Eleni Dadi (sus),
Chilia Panaguda (ce aparține de Măn. Cutlumuș), locul unde a viețuit o bună vreme Cuviosul Paisie Aghioritul (jos) © Laurențiu Dumitru

Panaguda (1)

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Viața și minunile Sfântului Arsenie Capadocianul (10 noiembrie) istorisite de Părintele Paisie Aghioritul

cuviosii-arsenie-capadocianul-paisie-aghioritul

„Unul dintre sfintii secolului 20 este Sfantul Arsenie Capadocianul, originar din Farasa Capadociei. Din varsta frageda s-a inrolat in ceata monahilor din Sfanta Manastire a Cinstitului Inaintemergator din Cesareia (Zinzi-Dere) si a primit acolo harul preotiei. Apoi cu inima smerita, ascultand de glasul Bisericii ce l-a chemat, si-a jertfit viata sa de liniste si a venit la Farasa, unde, pentru o perioada de mai bine de 50 de ani a sfintit, a invatat si a intarit in credinta si evlavia strabuna pe poporul ortodox din acea provincie indepartata. Care popor, pe cand avea mai bine de 80 de ani, l-a urmat si in plecarea din patria sa. A adormit in Domnul in Kerkira in anul 1924, noiembrie 10.” (Din hotararea Patriarhala si Sinodala a Patriarhiei Ecumenice de oranduire in ceata Sfintilor a Ieromonahului Arsenie Capadocianul)

Avand in vedere ostenelile cele mai presus de fire ale Cuviosului Parinte si toata dragostea sa, ce a avut-o pentru lume, pe care a ajutat-o omeneste si dumnezeieste (prin minuni), am considerat, ca datorie obligatorie, sa scriu unele din minunile lui cunoscute spre slava lui Dumnezeu si din evlavie fata de Sfantul Parinte, ca sa micsorez putin nerecunostinta mea. (Parintele Paisie Aghioritul, care a fost botezat de catre Sfantul Arsenie Capadocianul dupa numele sau)

Sus pe o stanca, inlauntru intr-o pestera, era o bisericuta a Maicii Domnului. Farasiotii (locuitori din Farasa Capadociei) au facut in afara stancii o terasa de scanduri pentru mai multa largime. Ca sa ajunga pana acolo trebuiau sa urce 40 de trepte sapate in stanca si altele 120 ce erau facute din scanduri. La aceasta bisericuta a mers sa slujeasca oarecand ca de obicei Parintele Arsenie cu Prodromu (cantaretul si paraclisierul care a slujit parintelui). Cand s-a terminat Sfanta Liturghie, Parintele a iesit putin pe terasa. Calcand pe o scandura, aceasta s-a desprins din cuie si Parintele a cazut in prapastie. Un taran, ce l-a vazut din cealalta parte ca a cazut si-a lasat boii in jug si a alergat sa adune – precum crezuse – trupul zdrobit al Parintelui. Prodromul n-a priceput nimic pentru ca era in Biserica si facea curatenie. Cand a ajuns, in prapastie, a vazut trupul Parintelui Arsenie intreg, dar nemiscat. A intins mana sa-l miste,dar Parintele i-a spus: ‘Nu ma atinge! N-am nimic!”. Parintele a ramas nemiscat nu pentru ca s-a lovit, ci datorita unei marii emotii ce o incercase, deoarece in timp ce cadea in prapastie, l-a luat in brate o Femeie, l-a coborat pana jos si l-a lasat acolo. S-a simtit in sine, in momentul acela, precum insusi spunea, ca si cum ar fi fost un prunc in bratele maicii sale. Dupa emotia aceea s-a ridicat si a urcat cele 160 de trepte, care aveau 50 de metri inaltime, mergand iarasi in bisericuta Maicii Domnului, unde i-a povestit lui Prodromul ce s-a intamplat. Acela fiind preocupat cu aranjarea bisericii nu observase nimic. Taranul a mers dupa aceea la Farasa si a vestit cele petrecute.

Un turc din satul Telelides a spurcat aghiazma de la Sfantul Ioan Gura-de-Aur, iar Sfantul, ca sa-l invete minte, l-a pedepsit si i s-a intors capul inspre spate. L-au adus si pe la la Hagi efendi (Sfantul Arsenie era numit hagi efendi datorita faptului ca facuse pelerinaje in Tara Sfanta), ca sa-i citeasca si sa se faca bine. Parintele insa l-a tinut o saptamana, fara sa-i citeasca. Cantaretul sau, vazand ca tine un turc o saptamana, s-a mirat si a spus parintelui Arsenie: – Sa am binecuvantarea ta, dar de ce-l tii pe turcul acesta o saptamana, in vreme ce altora, bolnavi mai grav decat el, numai ce le citeai si se faceau bine indata? – Il tin sa faca canon, deoarece acesta are cap greu si netrebnic. Daca-l voi face bine, va merge iarasi sa-si bage capul lui chel in aghiazma. Cand s-a sfarsit saptamana i-a citit, i s-a intors capul la locul sau, si Parintele i-a facut observatie: „Altadata, cand vei vedea lucrurile crestinilor, sa te inchini lor de departe si sa o iei la sanatoasa”.

Anestis Karausoglu isi aduce aminte ca un oarecare preot din Soti, ce avea sotia stearpa, a adus la Hagi efendi o haina a preotesei sa-i citeasca, ca sa dobandeasca copii. Parintele Arsenie, dupa ce i-a citit pe ea, a spus preotului: „Preoteasa ta va naste o fata: sa o numesti Eva”. Precum s-a si facut.

Odata au adus de la Telelides la Hagi efendi, intr-o zi de miercuri, o musulmanca oarba pe numele Fatma, ca sa-i citesca si sa se faca bine. Fiindca era inchis, insotitorii oarbei au batut in usa chiliei lui destul timp, si nedeschizand au lasat-o afara si au mers la odihna. In ceasul acela o femeie din sat, careia i-a anchilozat mana, a mers la chilia lui hagi efendi si a luat pamant de sub pragul usii, cu care frecandu-si mana s-a facut bine. (Asa faceau toti farasioti in zilele acelea cand era inchis, si nu-l deranjau). Cand a vazut-o pe oarba, a intrebat-o de ce asteapta, iar aceea i-a spus pricina. Atunci sateanca i-a spus: – Ce stai si pierzi timpul? Nu stii ca Hagi efendi nu deschide miercurea si vinerea? Ia pamant de la pragul usii lui si ungeti ochii si te vei face bine, asa cum toti facem in aceste zile cand ne imbolnavim.

Sateanca a plecat in treaba ei. Musulmanca, desi la inceput s-a mirat de ceea ce auzise, dupa aceea insa a inceput sa caute pragul usii si, aflandu-l, a luat pamant, a inceput sa-si frece ochii cu el si indata a inceput sa bata ca o nebuna la usa parintelui Arsenie, care a deschis si, vazand ca este musulmanca, desi nu vorbea in ziua aceea, a facut pogoramant si a intrebat-o ce vrea. I-a spus motivul si Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si indata i-a venit lumina ochilor ei. Atunci aceea, de mare bucurie, a cazut la picioarele lui si i s-a inchinat cu evlavie, dar parintele a certat-o si i-a spus: – Daca vrei sa te inchini, inchina-te lui Hristos, care ti-a dat lumina, si nu mie. Dupa aceea femeia bucuroasa a plecat sa-i caute pe insotitorii ei, si au plecat apoi spre satul lor.

Din Kelmiri au adus la Hagi efendi o femeie leproasa careia i-a citit si i-a curatat lepra. Si, dupa cum povestea Prodromu Kartisinoglu, fata ei era gingasa ca fata unui copil.

Farasiotii din Drama care s-au stabilit la Tesalonic au povestit ca doi Sehi (intai statatori ai neamului musulman si vrajitori) din Hatzi-Pechtes l-au vizitat pe Parintele Arsenie. Parintele i-a primit si le-a facut cafea. Sehi au inceput insa sa-i puna intrebari neghioabe si ametitoare, ce aduceau numai durere de cap. Parintele, ca sa se debaraseze de ei, le-a spus: – Nu va pot asculta, deoarece ma doare capul. Aceia insa n-au inteles si unul dintre ei au spus Parintelui: – Parinte Efendi, iti vom face un talisman pe care, daca-l vei purta, in toata viata ta nu te va durea capul. Parintele le-a spus atunci cu asprime: – Am mai multa putere decat a voastra si cu puterea lui Hristos pot sa fac sa nu va miscati deloc din locul in care stati. I-a lasat indata si a mers alaturi, in chilia sa. Cand si-au terminat cafeaua sehii au vrut sa plece, dar in nici un chip n-au putut sa se mute din locul unde stateau, deoarece se simteau legati cu o legatura nevazuta. Atunci au fost nevoiti sa il strige pe Parintele Arsenie, ca sa-i dezlege. Parintele a mers imediat, dar nu le-a vorbit nimic, ci numai le-a facut semn sa plece. Doar asa au putut sa se destepeneasca de la locurile lor. Sehii si-au inteles greseala lor si i-au cerut iertare Parintelui spunandu-i din mers: – Parinte Efendi, iarta-ne! Puterea ta este mai mare, pentru ca o iei din marea ta credinta. Noi lucram cu satana.

Alta data, povesteau aceiasi, la pomenirea Sfantului Ioan Gura-de-Aur, dupa Sfanta Liturghie credinciosii s-au asezat sa manance langa biserica. Acolo, la Sfantul ioan Gura-de-Aur era un izvor de aghiazma care iesea din belsug din gaura unei stanci si care cadea apoi in cascada de sus, in raul Zemanti. Uneori izvorul se tragea inapoi cu totul si se pierdea. In timp ce oamenii mancau, o femeie s-a ridicat si a mers sa ia putina apa. In clipa aceea apa se tragea inapi si femeia a alergat la Hagi efendi sa-i spuna aceasta. Hagi efendi a luat Evanghelia si a mers la gaura din stanca, a ingenunchiat si a citit putin, dupa care apa imediat a revenit.

Aceasta s-a intamplat de multe ori. Apa se retragea si revenea din  nou dupa o bucata de vreme. Atanasie Levidis spune ca acest fenomen de „flux si reflux” era firesc. Insa robul lui Dumnezeu Hagi efendi ruga pe Stapanul sau, Dumnezeu, si Acela i-o aducea cand voia, fara sa astepte.

O chercheza (musulmana) a rugat pe Prodromul lui Kapalus sa-i aduca un talisman de la Hagi efendi, deoarece era stearpa, iar barbatul ei era gata sa o lase din pricina asta. Lui Prodromul i-a fost mila de ea, deoarece era orfana si singura, fara nici o rudenie, si lasandu-si treaba a venit in sat. Deoarece era tarziu cand a ajuns n-a indraznit sa mearga el insusi la Parintele, ci a spus oarecarui epitrop sa mearga el. Epitropul a mers si a luat un talisman, adica rugaciunea pe care i-ar fi citit-o in cazul ei, scrisa pe o hartie. Fiindca stia ca chercheza era bogata – barbatul ei era mare crescator de animale – a fost biruit de lacomie, luand rugaciunea Parintelui Arsenie, ce era impaturita, a infasurat-o cu o insemnare de a lui, unde scrise sa se trimita piei, branza, carne etc, chipurile cerute de Hagi efendi. Le-a dat dupa aceea lui Prodromu si acela, fara sa stie nimic, a doua zi a mers si le-a dat cherchezei cu ale carui terenuri se invecina. Aceea purta cu evlavie talismanul, iar insemnarea luind-o, i-a trimis epitropului cele ce-i scrisese, crezand ca acela le va duce Parintelui Arsenie. Anul urmator chercheza a dobandit un copil si a trimis in continuare multe lucruri epitropului, fara ca Parintele sa stie ceva. Dupa doi ani a aflat, l-a chemat pe acel epitrop si i-a facut observatii. Epitropul insa, in loc sa ceara iertare, din pacate nu recunostea. Atunci Parintele Arsenie i-a spus: – E mai bine sa platesti in aceasta viata, decat sa te osandesti. De aceea, din clipa aceasta, sa se umple trupul tau de bube si sa te manance atata timp cat si mancat si tu branza si carnea cherchezei.

Din clipa aceea trupul epitropului s-a umplut de bube si de o mancarime mare. Insa n-a putut suporta mancarimea, si mergand la Parintele Arsenie i-a cerut iertare. Acela l-a iertat, i-a citit si s-a vindecat.

Canaghiotis al lui Entzarapidi, cand era de 20 de ani a innebunit din pricina unei fete de care s-a indragostit. Nebunia lui era foarte grava si nu-l puteau lega. In cele din urma fratele lui, impreuna cu altii, l-au legat in vreme ce dormea si l-au dus la Hagi efendi. Indata ce Parintele a deschis usa chiliei sale, ca sa vada cine bate si ce vrea, nebunul, cu toate ca era legat in lanturi, s-a napustit asupra Parintelui Arsenie ca sa-l loveasca cu mainile sale legate in lanturi. In clipa aceea Parintele a spus: – Doamne Iisuse Hristoase! Si apoi: – Inapoi, satano!

Nebunul s-a strans indata ca un ghem. Apoi Parintele a luat Evanghelia, i-a citit si s-a facut bine pe loc. Apoi si-a intemeiat si familie.

Osia Karamuratidu, cand era tanara casatorita, purta o broboada colorata de smirna. Parintele Arsenie in repetate randuri i-a facut observatii, ca sa o lepede si sa poarte una modesta, precum purtau toate femeile din Farasa, dar aceea nu l-a ascultat. Intr-o zi cand a vazut-o din nou i-a spus cu asprime: – Nu voiesc boli frantuzesti in Farasa. Daca nu asculti, sa stii ca pruncii pe care ii vei naste, dupa ce se vor boteza iti vor pleca ingerasi si nu te vei bucura de nici unul.

Din pacate, nici acum nu l-a ascultat, ci numai dupa ce i-au plecat doi ingerasi, a aruncat broboada cea pestrita si a mers la Parintele Arsenie cerandu-si iertare. Iar Parintele, dupa ce a iertat-o i-a spus: – Du-te acum cu binecuvantarea Domnului si pe primul copil ce-l vei naste, care va fi baiat, il vom numi Arsenie, iar pe al doilea, care va fi fata, o vom numi Irina. Precum s-a si facut.

Stela Koglanidu povesteste ca au adus in casa ei parinteasca un turc mut in varsta de 30 de ani, si tatal ei l-a luat si l-a dus la Parintele Arsenie, ca sa-i citeasca si sa se faca bine. In timp ce Hagi efendi ii citea Evanghelia, inainte de a termina, mutul a inceput sa vorbeasca. Apoi l-a adus iarasi la casa sa pe mutul care acum vorbea. A doua zi rudele lui l-au luat si au plecat.

Sotiria Hristoforidu a povestit ca pe o turcoaica oarba, pe nume Meriama, au adus-o la Parintele Arsenie, care i-a citit si i-a revenit lumina ochilor ei.

Odata au venit turcii sa-l prade pe Hagi efendi. Auzind ca merge multa lume la Parintele Arsenie, ei au crezut ca are multi bani. Parintele insa nici n-a pus vreodata mana pe bani. Talharii au mers intr-o miercuri, ca sa-l afle negresit in chilie, deoarece au aflat ca miercurea si vinerea sta inchis in chilia sa. Doi dintre ei au ramas afara, iar al treilea, dupa ce a intrat pe fereastra, a deschis usa chiliei Parintelui si a pasit cu un picior inauntru. Acea privire a Parintelui Arsenie ai fi spus ca a fost curent electric, caci l-a intepenit asa cum se afla, inarmat cu cutite si pistoale, cu un picior inauntru si cu celalalt afara. Parintele, dupa ce i-a aruncat privirea aceea, si-a continuat pravila sa netulburat. Insa ceilalti doi hoti, ce erau afara, au inceput sa se nelinisteasca, deoarece cel dinauntru intarzia si se lumina de ziua; asa ca au intrat si ei inauntru. Cand l-au vazut pe prietenul lor nemiscat, cu un picior inauntrul chiliei si cu celalalt afara in holul ingust, i-a cuprins frica. Atunci au inceput sa-l roage pe Parintele Arsenie sa-l ierte si sa-l dezlege pe prietenul lor de acea lagatura nevazuta. Parintele, fara sa-si intrerupa pravila sa i-a facut semn sa plece si astfel a putut fi dezlegat si au plecat. Turcii au marturisit dupa aceea si celorlalti turci ce au patit si spuneau: – Aman, aman! Sa nu mergeti sa-l furati pe Hagi efendi!

Simeon Karausoglu a povestit ca Ioan Karausoglu a avut un ogor ce se afla dincolo de paraclisul inchinat Sfantului Gheorghe. Intr-o zi cand a mers la ogorul sau, a aflat un zid ce ingradea o bucata de pamant daramat si un trup omenesc dezgropat, care fusese ingropat in capul zidului. Trupul acesta omenesc era neputrezit si se vedea ca a fost ingropat de multi ani, deoarece imbracamintea sa era de epoca veche. Ioan a mers infricosat la Hagi efendi si i-a spus ce a vazut. Parintele a pornit imediat intr-acolo, fiind urmat si de alti farasioti. Indata ce s-a apropiat Parintele si a vazut trupul neputrezit, le-a spus celor de fata sa sape mormant, in vreme ce el citea rugaciuni de dezlegare deasupra trupului neputrezit. Cand au terminat mormantul, l-au ingropat din nou si au plecat. Pe drum, la intoarcere, Parintele Arsenie le-a spus: „Nu va nelinistiti, dupa trei zile veti vedea ca va putrezi”. Intr-adevar, cand au mers dupa trei zile, pamantul coborase mult si se vedea mormantul groapa, pentru ca a putrezit tot trupul si au ramas numai oasele.

Moise Koglanidis a povestit ca un turc din satul Ahghiavudes a pradat Biserica si in afara de toate sfintele vase, a luat si imbracamintile de argint ale Evangheliilor, iar Evangheliile le-a aruncat pe jos. Toata Farasa s-a tulburat. Cand au vazut Evangheliile aruncate, imi spunea primarul, toti au incercat sa-l afle pe acest turc necurat. Parintele Arsenie insa nu s-a tulburat deloc, si le-a spus si celorlalti sa nu se nelinisteasca, deoarece talharul va veni singur tarandu-si picioarele. Dupa cateva zile il aduc pe talhar la Hagi efendi ca sa-i citeasca si sa-l vindece, deoarece, pe langa faptul ca s-a indracit a si paralizat de la mijloc in jos si picioarele si le tara. A inapoiat Sfintele Vase pe care le-a furat. Si de atunci nu mai putea fura, caci parintele Arsenie nu l-a vindecat pe loc, ci l-a lasat o bucata de timp asa cum era, ca sa ia pilda turcii si sa respecte Biserica noastra. Intr-adevar, s-au infricosat turcii din imprejurimi. Plecand in 1924, isi aduce aminte Vasile Karopulos ca, trecand prin Ahghiavudes, Parintele Arsenie i-a citit talharului si l-a vindecat de diavol si de paralizie.

Prodromul Eznepidis a povestit ca odata au venit multi turci in sat si s-a intamplat ca el sa fie bolnav la pat zvarcolindu-se ca un peste de niste friguri puternice. Cand l-au instiintat nu stia ce sa faca, aflandu-se intr-o situatie dificila, ca primar, de care depindea soarta satului. Atunci a spus celor ce erau in jurul lui sa-l ia, asa cum era, si sa-l duca la Hagi efendi. Ceea ce a facut. Hagi efendi, cand l-a vazut in aceasta stare si afland ca au venit turci, n-a mai apucat sa-i citesca, ci, fara sa piarda deloc timp, a luat un candilocher (lumanare subtire pentru aprins candela), l-a binecuvantat, l-a impaturit in mana sa cea dreapta si i-a spus: „Fugi, voinicule, cu binecuvandarea lui Hristos si alunga pe turci ca sa nu intre in satul nostru”. Indata s-a facut bine cu binecuvantarea sa, a adunat voinicii satului si a alungat pe turci, fara ca sa li se pricinuiasca nici o rana.

Farasa fiind o comuna ortodoxa in plin teritoriu stapanit de musulmani, se intampla adeseori ca sa fie atacata de catre cete de talhari turci, situatie care era tolerata de catre politia turca, fapt pentru care crestini din Farasa umblau inarmati pentru aparare, la lupte participand adeseori si copiii. Datorita faptului ca umblau mereu inarmati, uneori atunci cand erau petreceri si se consuma alcool ieseau altercatii. Pentru a preintampina aceste lucruri, parintele Arsenie boteza copiii cu nume care nu se sarbatoreau: Atena, Elefterios; datorita acestui fapt s-au redus petrecerile onomastice in Farasa, si s-a redus pericolul ca venind turcii sa gaseasca oamenii bauti, precum s-au redus si altercatiile dintre ei. Datorita faptului ca parintele Arsenie boteza dupa voia sa si nu dupa cea a parintilor sau a nasilor, a fost considerat de multi capricios si dificil.

Acelasi (Prodromul Eznepidis) povestea iarasi ca, alta data au venit iarasi multi turci sa intre in Farasa. Barbatii lipseau din sat, unii fiind la ogoarele lor indepartate, altii erau in calatorie. Atunci a fost nevoit sa adune copii cei mici, numai ca sa arate ca sunt multi, dupa care i-a alungat pe copii poruncindu-le sa se ascunda. Cativa batrani care mai erau s-au imprastiat si ei, ramanand el singur, hotarat mai bine sa moara decat sa ii vada pe turci in sat. I s-au terminat cartusele si turcii l-au prins viu. Dupa ce l-au legat bine, l-au dus acasa la el si l-au urcat pe terasa, acolo unde i-au ridicat spanzuratoarea. Acolo l-au chinuit ca sa le dea tot ce are, dupa care voiau sa termine cu el. In clipa aceea, pe cand il chinuiau, nici el nu stia de ce i-a venit sa spuna turcilor: „tot ce am, este la Hagi efendi”. Turcii nu pierd vremea, si il duc la Parintele Arsenie. Cand Parintele a deschis usa si a vazut aceasta scena, s-a infuriat si a inceput sa-i certe pe turci pentru ca l-au legat si sa-l dezlege degraba. Le-a spus inca si „ticalosi de turci”. Capitanul lor s-a maniat si si-a tras hangerul ca sa-l taie pe Hagi efendi. Atunci Hagi efendi ii spune capitanului turc: -Coboara-ti mana uscata tot acum! Si o, minune! Mana turcului a cazut anchilozata in jos, si hangerul i-a cazut pe pamant. Cand ceilalti turci din ceata au vazut aceasta, au inceput sa tremure de frica, iar capitanul lor il ruga pe Parintele Arsenie sa-i vindece mana sa. Parintele Arsenie i-a facut semnul Sfintei Cruci pe mana si i-a vindecat-o. Si dupa ce au dezlegat pe primar i-a certat sa nu calce in sat. Si intr-adevar, din ceata aceea nimeni n-a mai calcat in Farasa.

Viata placuta lui Dumnezeu petrecand si vas cinstit Mangaietorului facandu-te, purtatorule de Dumnezeu Arsenie, te-ai aratat si primitor al darului facerii de minuni, tuturor dandu-le grabnic ajutor, Parinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roaga-l, sa ne daruiasca noua mare mila. (Troparul – glas III)

De floarea cea de curand rasarita a Kapadociei si pe vasul cel de mult pret al virtutilor, pe Sfintitul Arsenie sa il laudam, caci acesta ca un inger in trup petrecand, s-a facut partas tuturor Sfintilor, cu care se roaga totdeauna lui Hristos, sa ne daruiasca iertare de greseli. (Condacul – glas IV, podobie: „Cel ce Te-ai inaltat pe Cruce”)

Marimu-te pe tine, partasule al Cuviosilor prin petrecerea in nevointa cea sfanta; Marimu-te pe tine lauda monahilor si a preotilor, a Kapadociei slava, Parinte Arsenie. (La marimuri)

Sursa: Mănăstirea Săraca Foto (jos): Biserica Mănăstirii Sfântul Ioan Teologul de la Suroti © Laurențiu Dumitru

Suroti (2)

Despre suferință și monahism (I). Convorbire cu monahul Moise Aghioritul (Patericul Secolului XX)

moise-aghioritul

Klitos Ioannidis (K.I.).: Părinte Moise, se spune, şi este cunoscut din experienţa Bisericii, faptul că durerea este cel mai bun pedagog. În calitate de scriitor, v-aţi axat pe capitolul durerii (cu toţii suferim în lumea aceasta căzută în care ne aflăm, din cauza neascultării primilor oameni faţă de Dumnezeu şi din cauza lipsei lui Dumnezeu din viaţa noastră). Pentru că v-a preocupat acest important capitol al vieţii omului, aş vrea să vedem cum abordează părinţii subiectul suferinţei.

Monahul Moise (M.M.): Aşa cum aţi spus, durerea este rezultatul neascultării primului om şi al căderii sale, ce a atras după sine alungarea din Paradis. Omul a fost zidit nemuritor, sănătos, necunoscător al durerii, al stricăciunii şi al suferinţei, dar pentru că a încălcat prima poruncă a lui Dumnezeu, consecinţa neascultării sale, a folosirii greşite a libertăţi de care dispunea a fost aceea că durerea a intrat în viaţa sa. Durerea nu este o răzbunare a lui Dumnezeu faţă de om, pentru că Dumnezeu nu pedepseşte niciodată. El săvârşeşte numai binele. Durerea a fost consecinţa firească a nesupunerii primului om. Ea avea rolul de a-l ajuta pe om să-şi revină, să se ajute pe sine, să se smerească şi încet-încet să regăsească Paradisul pierdut. Dar pentru că omul, în ciuda durerii profunde, a necazurilor, a sclaviei şi a nenorocirilor din viaţa sa, nu s-a smerit suficient de mult, Însuşi Dumnezeu a fost nevoit să Se smerească şi, prin durerea Sa, să vindece durerea noastră, prin jertfa Sa de pe Cruce, să răstignească durerea şi patimile noastre.

Sensul durerii este redat foarte frumos de Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune că plăcerea iraţională a avut ca rezultat durerea, iar acum este nevoie de un alt fel de durere pentru a ajunge la plăcerea adevărată. Plăcerea iraţională este fiecare formă a păcatului. În urma păcatului, omul suferă şi este lipsit de har şi de bucurie. Şi pentru ca acest rău să fie îndreptat, Dumnezeu îngăduie o durere mai mult sau mai puţin intensă, mai scurtă sau mai îndelungată, care este un instrument chirurgical ce scoate afară patimile, îl îndepărtează pe om de păcat şi îl apropie de Dumnezeu, unde este adevărata plăcere, adică fericirea sfinţilor, binecuvântare care se dă la întâlnirea noastră cu Dumnezeul cel viu.

K.I.: Aşadar, cu cât este mai grea crucea pe care o ridicăm, cu atât mai mare este şi sfinţenia pe care o dobândim. În acelaşi timp, Învierea presupune practic crucea. Cu alte cuvinte, pentru a ajunge la fericirea despre care vorbiţi, omul trebuie mai întâi să treacă prin răstignire, alături de Hristos.

M.M.: Cu adevărat, aşa este. În Ortodoxie, lucrurile nu sunt neclare şi aproximative, ci sunt foarte bine trasate şi precizate. Există o etapă premergătoare, o etapă a pregătirii şi o etapă a rezultatelor. Durerea pe care omul o primeşte cu voia sa şi prin libera sa alegere, prin nevoinţele ascetice – nu că am fi masochişti şi am dori durerea în mod bolnăvicios –, este ca un doctor tămăduitor al suferinţelor noastre. Asumându-ne nevoinţele ascetice, ne punem viaţa pe un făgaş normal, ne îndreptăm comportamentul şi ne curăţim de patimile murdare. Această atitudine a omului nu are rolul de a-L linişti pe Dumnezeu, pentru că El nu are nevoie de pocăinţa noastră, nici de priveghere, nici de posturi, nici ca noi să suferim, ci, procedând astfel, ne ajutăm pe noi înşine. Ca să mă exprim mai simplu, dacă o să mănânc mult, atunci o să dorm mult şi o să vorbesc mult. Un compromis atrage altul după sine. Nu că nu pot mânca, dormi sau sta la discuţii, dar le înfrânez cu plăcere, pentru că astfel, îmi sporesc starea de trezvie. Durerea nevoinţei duce la o stare de linişte, de limpezime, de acalmie, de speranţă şi de putere de rezistenţă. Atunci când omul nu-şi asumă acest fel de asceză sau atunci când ea nu joacă în viaţa lui un rol principal, Dumnezeu mai îngăduie să fie supărat de vreo boală, vreo calomnie, vreo acuzaţie sau greutate, toate acestea din dragoste, pentru că este părinte iubitor şi nu vrea să-i chinuiască pe oameni, ci numai să-i ajute, pentru ca, prin greutăţi, să se ridice acolo unde ar fi ajuns dacă şi-ar fi asumat asceza. Iar dacă omul este bun, se foloseşte de greutăţi ca să se cunoască pe sine, să-şi cunoască posibilităţile. Unul ca acesta îi va mulţumi lui Dumnezeu şi va îndura suferinţa, greutăţile şi bolile fără să cârtească.

K.I.: Şi totuşi, oamenii acceptă cu greu să sufere, pentru că egocentrismul lor este puternic şi, de aceea, lepădarea de sine pe care o cere Domnul este foarte greu de înfăptuit. Astfel, ei nu suportă durerea şi fac totul ca să o elimine.

M.M.: Este foarte adevărat că omul contemporan nu vrea să sufere şi să-i fie greu. Dar, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, ca să primeşti duh, trebuie să dai sânge. Viaţa duhovnicească nu este o discuţie frumoasă de salon, o meditaţie filosofică despre Dumnezeu, fără să-L fi cunoscut pe acest Dumnezeu. Este nevoie de o lucrare îndelungată şi pe deplin asumată, de ascultare în şi prin Biserică, pentru ca să ne dobândim libertatea şi să ajungem la binecuvântarea fiilor lui Dumnezeu, la harul şi la bucuria acestora.

K.I.: Părinte Moise, un „stareţ“ rus se plângea că nu-l iubeşte Dumnezeu, chiar dacă ajunsese la măsura gândului lui Hristos. Atunci, cineva l-a întrebat: „De ce sunteţi mâhnit, părinte?“, iar el a răspuns: „Nu mă mai iubeşte Dumnezeu pentru că nu mă mai prigoneşte nimeni“. Fiindcă v-a preocupat şi tema durerii din iubire, vă rog să ne spuneţi câteva cuvinte şi pe această temă.

M.M.: Ceea ce spunea călugărul acela are o mare valoare duhovnicească. Dacă la prima încercare sau supărare omul se închide în sine, se ceartă cu Dumnezeu şi se îndepărtează de oameni, înseamnă că nu este un om duhovnicesc. Greutăţile, prigoanele, supărările – toate acestea ne încearcă sufletul şi înduhovnicirea. Ele ne trec prin sită, ne curăţă şi arată dacă ceea ce spunem are corespondenţă şi în viaţa practică. Prin ele demonstrăm că ştim să ne păstrăm stăpânirea de sine şi să trăim ca nişte creştini adevăraţi. Atunci când, în momente grele, ne păstrăm liniştea sufletească, arătăm în mod practic faptul că-L iubim pe Dumnezeu cu adevărat, nu numai prin vorbe.

K.I.: Dacă tot vorbim despre părinţi, s-a întâmplat să cunosc personal un părinte foarte important, plecat dintre noi în decembrie 1991, şi anume părintele Porfirie, care, aşa cum ştiţi, a fost aghiorit şi a murit în Sfântul Munte, la Kapsokalivia. Aţi avut prilejul să-l cunoaşteţi personal pe acest părinte care a suferit mult şi a iubit mult.

porfirie-kavsokalivitulM.M.: Vă mulţumesc pentru faptul că-mi oferiţi ocazia de a vorbi despre un părinte care a fost cu adevărat un om al suferinţei şi al iubirii. Şi vă mai mulţumesc pentru felul în care aţi abordat această temă. Pentru că, de multe ori, vorbim despre fapte uimitoare sau despre viaţa unor oameni plini de virtuţi şi suntem impresionaţi ori ne entuziasmăm, dar uităm că, pentru a ajunge acolo unde au ajuns, au dus o luptă îndelungată, marcată de smerenie. Această nevoinţă nu este un scop în sine, ci reprezintă mijlocul de împlinire a scopului, care este sfinţenia, îndumnezeirea şi împărtăşirea omului din harul lui Dumnezeu – când omul devine mic şi sărac, la fel ca fierul care se topeşte în foc. Părintele Porfirie a fost, cu adevărat, un om al virtuţii. Dar trebuie să vorbim despre faptele care împodobesc viaţa lui cu multă cumpătare şi respect, fără modificări şi exagerări, ci cu toată responsabilitatea şi seriozitatea, să spunem foarte exact numai ceea ce ştim sigur. Pentru că dacă nu procedăm astfel, nu săvârşim binele. Trebuie mai întâi să simţim că sfinţii trăiesc şi în secolul nostru, alături de noi, şi că sfinţenia este realizabilă în urma unei lupte ascetice conştiente şi smerite. Părintele Porfirie a ajuns la măsurile cele mai înalte ale virtuţii. A ajuns până acolo pentru că şi-a păstrat curăţia toată viaţa şi pentru că era foarte smerit şi ascultător. A trăit alături de părinţi severi, la Kapsokalivia, în Sfântul Munte, însă o boală grea – tuberculoza, care făcea ravagii în vremea aceea – l-a îndepărtat de iubitul său Munte Sfânt şi l-a adus aproape de lume, ca să devină tămăduitor al sufletelor şi al trupurilor mulţimii. Avea în inima sa foarte multă iubire, care izvora din dragostea lui pentru Dumnezeu. Dragostea creştină are întotdeauna două laturi. Nu poţi să-ţi iubeşti aproapele fără să-L iubeşti pe Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu, fără să-ţi iubeşti aproapele. Astfel, mai ales ultimii săi ani de viaţă i-a dedicat pe de-a întregul oamenilor ce veneau la el cu sutele şi cu miile, pe care îi mângâia cu sfaturile sale ce izvorau din harisma înainte-vederii, care, aşa cum am mai spus, este dăruită numai oamenilor curaţi şi vrednici, care ştiu cum să o folosească, pentru a nu-şi face rău lor înşişi sau celorlalţi. Părintele Porfirie este, cu adevărat, o dovadă că sfinţenia există şi în veacul în care trăim. Dacă n-am avea sfinţi, lumea nu ar mai avea sens. Sfinţii sunt cei care ţin lumea în viaţă, adică aproape de Dumnezeu, iar cea mai mare nevoie a lumii contemporane este sfinţenia. Vedeţi ce influenţă a avut asupra lumii un om simplu şi neînvăţat? El este un mare câştig şi o mare bogăţie pentru Biserică. El este un exemplu de urmat pentru noi toţi.

K.I.: Aţi vorbit atât de frumos despre părintele Porfirie, încât m-aţi emoţionat profund. Desigur, spre slava lui Dumnezeu.

M.M.: Vă mulţumesc. Întâlnirea mea cu părintele Porfirie m-a marcat profund. Iar atunci când am fost bolnav şi m-am dus să iau binecuvântarea sa, mi-a spus exact de ce sufeream, în vreme ce doctorii se străduiseră ani de zile şi tot nu reuşiseră să-mi pună un diagnostic corect. Când m-am întors de la doctori şi i-am prezentat părintelui concluziile acestora, el mi-a spus: „Să ştii că harisma aceasta nu este a mea. Este a lui Dumnezeu. Îţi aminteşti când ţi-am zis că pot vorbi numai dacă îmi transmite Dumnezeu ceva pentru tine şi în nici un caz nu mă bazez pe gândul, pe imaginaţia, pe cunoştinţele şi pe puterile mele? Cu câteva zile în urmă a venit la mine un profesor universitar care se plângea de problemele sale. Atunci i-am spus: «Domnule profesor, problemele acestea le ai din pântecele mamei dumitale». Iar profesorul a început să plângă. «Dumneata eşti profesor universitar şi plângi?» «Aşa este, părinte, dar ştiţi, cuvintele acestea pe care mi le-aţi spus au o însemnătate adâncă pentru mine, deoarece pe vremea când eram în pântecele mamei, tatăl meu o lovea în burtă, pentru că voia să o facă să avorteze». Dumnezeu mă luminează ca să spun ceea ce spun“.

K.I.: Vă mai amintiţi şi alte cuvinte de folos ale părintelui Porfirie?

M.M.: Sunt atât de multe, încât am putea vorbi despre ele ore în şir. Ceea ce trebuie să reţinem este că părintele Porfirie nu a fost unic. În această lume, există astăzi mulţi oameni sfinţiţi, cunoscuţi sau necunoscuţi. Un alt mare părinte contemporan de la Sfântul Munte ne spunea că sfinţii necunoscuţi sunt mai importanţi decât cei cunoscuţi. Există pretutindeni, în Sfântul Munte, dar chiar şi în lume, oameni neştiuţi care urmează calea lui Dumnezeu şi se împodobesc cu virtuţi. Un exemplu este şi părintele Iacov, care a trăit în Evvia, fiind un om de o mare simplitate şi smerenie, fapt pentru care Dumnezeu i-a dăruit harisme asemănătoare cu cele ale părintelui Porfirie. Părintele Porfirie a fost atât de smerit, încât atunci când a ştiut că i se apropie sfârşitul a plecat din lume ca să nu fie slăvit şi s-a dus la Kapsokalivia, unde a avut parte de o înmormântare foarte simplă. Nu a vrut să afle nimeni. Aceasta este o dovadă în plus a bogăţiei inimii sale, care a fost smerenia nesfârşită, ce atrăgea harul lui Dumnezeu şi îi aducea multe binecuvântări.

K.I.: Nu mai este nimic de adăugat, părinte Moise. Doar să-L rugăm pe Dumnezeu să ne sporească credinţa şi să ne trimită putere de sus, căci prin propriile noastre forţe nu ne putem mântui. Este nevoie de harul lui Dumnezeu, care este mântuitor şi izbăvitor, vindecător şi plinitor.

pateric sec. XXM.M.: Aşa este. E nevoie de harul lui Dumnezeu, dar şi de nevoinţa noastră personală. Trebuie să facem şi noi un pas, pentru ca Dumnezeu să facă zece. Trebuie să lucrăm, dar să nu ne bizuim pe faptele noastre cele bune, pentru că, aşa cum spune Sfântul Marcu Ascetul, omul nu se îndreptăţeşte prin faptele sale. Cu mulţi ani în urmă, trăia un bătrânel în Nea Skiti de la Sfântul Munte. La sfârşitul vieţii sale, s-au dus la el mai mulţi părinţi să ia binecuvântare şi să-i asculte ultimele sfaturi. I-au zis: „Părinte, ce ai putea să ne spui ca o concluzie a vieţii sfinţiei tale?“ Iar el le-a răspuns: „Nu cred nici în privegherile pe care le-am făcut, nici în rugăciuni nu nădăjduiesc, nici în metanii, nici în posturi; în nimic, decât în Sângele vărsat al lui Hristos“. Dar, fără îndoială, ca să ajungă să rostească aceste cuvinte, a trebuit mai întâi să împlinească toate acele fapte despre care a vorbit. Aşa cum spune Biserica noastră, este nevoie de o colaborare între Dumnezeu şi om. Trebuie să-I arătăm lui Dumnezeu că dorim să Îl urmăm cu credinţă şi bunătate, iar El ni Se va dărui nouă întreg şi ne va înzestra cu toate darurile.

K.I.: Lucrul acesta înseamnă că trebuie să trăim, prin sfintele Taine, în sânul Bisericii, care ne primeşte pe toţi aşa cum suntem; iar dacă vom conştientiza boala sufletului nostru, Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care este Hristos, va veni şi ne va vindeca în Biserică, deoarece Biserica este un spital care ne oferă sănătate duhovnicească. Iar sănătoşi sunt numai sfinţii…

Preluare din lucrarea “Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp. 87-92.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1) Părintele Moise Aghioritul, mare scriitor athonit contemporan, viețuitor în Schitul athonit Sfântul Pantelimon ce apaține Mănăstirii Cutlumuș. (2). Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), unul din mari asceți aghioriți din vremurile noastre.