Search Results for albine

Albinele şi Icoanele. Dragostea sfinţilor pentru animale şi dragostea animalelor pentru sfinţi

Această prezentare necesită JavaScript.

În regiunea Kapandriti, din preajma Atenei, se petrece un lucru minunat. În urmă cu zece ani, un evlavios apicultor, pe nume Isidor Ţiminis, s-a gândit să introducă într-unul din stupii săi o icoană cu Răstignirea Domnului. Deschizând stupul, la puţin timp după aceea, a constatat cu uimire că albinele au arătat respect şi evlavie faţă de icoană, pe care au „brodat-o” cu ceară, lăsând neacoperite chipul şi trupul Domnului.

De atunci, în fiecare primăvară, acesta introduce în stupii săi icoane cu Mântuitorul, cu Maica Domnului sau cu sfinţi, iar rezultatul este mereu acelaşi. Cândva i s-a dus o piesă lucrată manual, la o mănăstire de maici, reprezentând dealul Golgotei cu cele trei cruci. Albinele au „brodat” cu ceară întreaga suprafaţă a compoziţiei, lăsând a se percepe clar crucea Mântuitorului şi cea a tâlharului din dreapta Sa, în timp ce crucea tâlharului din stânga au acoperit-o cu un strat gros de ceară.

Ultima dată i-am dus şi noi o icoană a Sfântului Întâi Mare Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, al cărui nume îl poartă şi umila noastră editură. După cum veţi constata şi din fotografia pe care o publicăm aici, albinele au înveşmântat întreaga icoană în ceară, lăsând neacoperite chipul şi trupul Sfântului.

Din nota introductivă a cărţii „Dragostea sfinţilor pentru animale şi dragostea animalelor pentru sfinţi”, Monahul Simon, needitată în limba română.

Traducere din limba greacă: Elena Dinu

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

NOU: Crema tratament pentru cicatrici, vergeturi și semnele lăsate de arsuri, creată în Sfântul Munte

Dragi Iubitori ai Athosului,

Vă facem cunoscut încă un produs cu totul special din Sfântul Munte: crema tratament pentru cicatrici, vergeturi și semnele lăsate de arsuri, creată de părinții athoniți doar din ingrediente pure din Sfântul Munte Athos, adusă pentru prima oară în România de distribuitorul grec care are exclusivitatea vânzării lui. Crema tratament este înregistrată la autoritățile competente din UE, având marcate pe fiecare etichetă numarul de înregistrare care certifica locul de proveniență și cantitățile exacte ale ingredientelor naturale si pure.

Ea a fost produsă prima dată în secolul al X-lea în Sfântul Munte Athos în exclusivitate pentru familiile imperiale bizantine. Rețeta a rămas neschimbată de peste 1000 de ani.

Ingredientele excepționale oferite de natura virgină a Sfântului Munte reduc definitiv cicatricile, vergeturile, semnele lăsate de arsuri și hidratează în profunzime.

Conține: Lăptișor de matcă pur 31% / Ulei de cistus 22% / Ulei de alune de pădure 17% / Ulei de morcovi 10% / Ulei de semințe de schinduf 9% / Ceară naturală de albine sălbatice 6% / Ulei esențial de lămâie 5%.

Crema nu conține în componența sa niciun fel de chimicale sau conservanți, astfel termenul de valabilitate fiind de doar 4 luni. Lăsați să acționeze timp de 30 minute minimim, zilnic. Opțional se poate clăti după. Produs în cantități limitate.

Crema tratament pentru cicatrici, vergeturi și semnele lăsate de arsuri, creată în Sfântul Munte Athos, se comercializează la set de 2 cutii (75 ml/fiecare) la prețul special pentru România de numai 120 RON/set.
Livrare gratuită în toată România!
Livrare cu un cost mic în toată Europa.

O surpriză inclusă în fiecare comandă:

o sticlă de aghiasmă de la Sfântul Munte

Fiecare comandă de cremă tratament pentru cicatrici, vergeturi și semnele lăsate de arsuri va fi însoțită de o Aghiasmă în sticlă sigilată de 330 ml fără nici un cost suplimentar. / Aghiasma NU este de vânzare și NU se comercializează.
Acesta este un gest de mulțumire al părinților athoniți pentru suportul arătat prin comenzile pentru produsele din Sfântul Munte.

Cum comanzi:
Pentru a comanda trimiteți e-mail la sfantulmunteathos@yahoo.com sau prin mesaj la pagina noastră din Facebook: Sfântul Munte Athos, cu numele dvs complet, adresa și numărul de telefon! Sau completând formularul de mai jos!

Pentru România: Veți plăti curierului (plata ramburs) când veți primi coletul la 1-3 zile după comandă.
Pentru Europa (expedierile externe): Plata se face în avans prin modalități simple.

Doamne, ajută!

*rugăm pe cei ce completează datele formularului, să-și verifice după un timp și email-ul (inclusiv la spam!) pentru că vă vom răspunde și vom ține astfel legătura. (Avem câteva adrese primite cărora le lipsește contactul telefonic și nu pot fi încă expediate).

NOU! Crema tratament pentru conturul ochilor, creată în Sfântul Munte

Dragi Iubitori ai Athosului,

Vă facem cunoscut încă un produs cu totul special din Sfântul Munte: crema tratament natural pentru conturul ochilor, creată de părinții athoniți doar din ingrediente supreme din Sfântul Munte Athos, adusă pentru prima oară în România de distribuitorul grec care are exclusivitatea vânzării lui. Crema tratament este înregistrată la autoritățile competente din UE, având marcate pe fiecare etichetă numarul de înregistrare care certifica locul de proveniență și cantitățile exacte ale ingredientelor naturale si pure.

Ea a fost produsă prima dată în secolul al X-lea în Sfântul Munte Athos în exclusivitate pentru familiile imperiale bizantine. Rețeta a rămas neschimbată de peste 1000 de ani.

Ingredientele excepționale dăruite de natura virgină a Sfântului Munte reduc definitiv ridurile, cearcănele, pungile de sub ochi și hidratează în profunzime.

Conține: Lăptișor de matcă pur 33% / Ulei de migdale 24% / Ulei de caise 17% / Ulei de trandafir sălbatic 11% / Mucus de melc 9% / Ceară naturală de albine sălbatice 6%.

Crema nu conține în componența sa niciun fel de chimicale sau conservanți, astfel termenul de valabilitate fiind de doar 4 luni.

Lăsați să acționeze timp de 20 minute minimum, zilnic. Opțional, se poate clăti după. Produs în cantități limitate.

Crema tratament pentru conturul ochilor, creată în Sfântul Munte Athos, se comercializează la set de 2 cutii (75 ml/fiecare) la prețul special pentru România de numai 120 RON/set.
Livrare gratuită în toată România!
Livrare cu un cost mic în toată Europa.

O surpriză inclusă în fiecare comandă:

o sticlă de aghiasmă de la Sfântul Munte

Fiecare comandă de crema tratament pentru conturul ochilor va fi însoțită de o Aghiasmă în sticlă sigilată de 330 ml fără nici un cost suplimentar. / Aghiasma NU este de vânzare și NU se comercializează.
Acesta este un gest de mulțumire al părinților athoniți pentru suportul arătat prin comenzile pentru produsele din Sfântul Munte.

Cum comanzi:
Pentru a comanda trimiteți e-mail la sfantulmunteathos@yahoo.com sau prin mesaj la pagina noastră din Facebook: Sfântul Munte Athos, cu numele dvs complet, adresa și numărul de telefon! Sau completând formularul de mai jos!

Pentru România: Veți plăti curierului (plata ramburs) când veți primi coletul la 1-3 zile după comandă.
Pentru Europa (expedierile externe): Plata se face în avans prin modalități simple.

Doamne, ajută!

*rugăm pe cei ce completează datele formularului, să-și verifice după un timp și email-ul (inclusiv la spam!) pentru că vă vom răspunde și vom ține astfel legătura. (Avem câteva adrese primite cărora le lipsește contactul telefonic și nu pot fi încă expediate).

NOU! Unguent natural împotriva durerilor articulare și reumatice, creat în Sfântul Munte

Dragi Iubitori ai Athosului,

Vă facem cunoscut un produs cu totul special din Sfântul Munte: unguent natural împotriva durerilor articulare și reumatice, creat în Sfântul Munte, înregistrat și recunoscut de autoritățile UE pentru calitățile lui, adus pentru prima oară în România de distribuitorul grec care are exclusivitatea vânzării lui.

Un amestec de ingrediente supreme ce ajută eficient la reducerea durerilor și inflamațiilor articulare sau musculare, având efect antireumatic și de intensificare a circulației în zonele afectate.

Conține: Ulei de castane sălbatice 34%, Lăptișor de matcă pur 27%, Ulei de nucă 19%, Ceară naturală de albine sălbatice 11%, Ulei de levănțică sălbatică 9%. 

A fost produs prima dată în secolul al X-lea în Sfântul Munte Athos în exclusivitate pentru familiile imperiale bizantine. Rețeta a rămas neschimbată de peste 1000 de ani.

Unguentul nu prezintă în componența sa niciun fel de chimicale sau conservanți, astfel termenul de valabilitate este de doar 4 luni. Produs în cantități limitate. 

Unguentul natural împotriva durerilor articulare și reumatice, creat în Sfântul Munte, se comercializează la set de 2 cutii (75 ml/fiecare) la prețul special pentru România de numai 120 RON/set.
Livrare gratuită în toată România!
Livrare cu un cost mic în toată Europa.

O surpriză inclusă în fiecare comandă:

o sticlă de aghiasmă de la Sfântul Munte

Fiecare comandă de unguent natural de la Athos va fi însoțită de o Aghiasmă în sticlă sigilată de 330 ml fără nici un cost suplimentar. / Agheasma NU este de vânzare și NU se comercializează.
Acesta este un gest de mulțumire al părinților athoniți pentru suportul arătat prin comenzile pentru produsele din Sfântul Munte.

Cum comanzi:
Pentru a comanda trimiteți e-mail la sfantulmunteathos@yahoo.com sau prin mesaj la pagina noastră din Facebook: Sfântul Munte Athos, cu numele dvs complet, adresa și numărul de telefon! Sau completând formularul de mai jos!

Pentru România: Veți plăti curierului (plata ramburs) când veți primi coletul la 1-3 zile după comandă.
Pentru Europa (expedierile externe): Plata se face în avans prin modalități simple.

Doamne, ajută!

*rugăm pe cei ce completează datele formularului, să-și verifice după un timp și email-ul (inclusiv la spam!) pentru că vă vom răspunde și vom ține astfel legătura. (Avem câteva adrese primite cărora le lipsește contactul telefonic și nu pot fi încă expediate).

NOU! Miere sălbatică cu lăptișor de matcă, de la Sfântul Munte

miere-athos1

Dragi Iubitori ai Athosului,

Vă facem cunoscut încă un produs cu totul special din Sfântul Munte: Mierea sălbatică de pădure.

Mierea sălbatică de pădure este produsă de albine sălbatice și este considerată cea mai rară și mai pură miere. Are cea mai intensă aromă și cele mai puternice virtuți terapeutice.

În mediul natural albinele își clădesc cuiburile în scorburile din copaci.

Un kilogram de miere sălbatică necesită peste 200 de mii de „călătorii” ale albinelor din cuibul lor spre pădurile virgine din Sfântul Munte pentru a culege nectarul.

Un kilogram de miere din apicultura industrială necesită mai puțin de 10 mii de astfel de „călătorii” deoarece albinele sunt hrănite și de om cu substanțe dulci și zaharoase (glucoză) în stupurile lor artificiale pentru a economisi timp și pentru a-și crește productivitatea.

Părinții athoniți respectând albinele culeg doar o parte din mierea lor și adaugă în acest produs de excepție și lăptișor de matcă. Un adevărat Super-Aliment.

Conține: Miere sălbatică de pădure 500 gr (castan, fag, stejar, pin, brad), lăptișor de matcă sălbatic 45 gr. Total 545 grame/recipient.

Produs în Sfântul Munte Athos în cantități limitate.

„Fiul meu, mănâncă miere, căci e bună şi un fagure de miere este dulce gurii tale” (Pildele lui Solomon 24, 13).

Mierea sălbatică de pădure cu lăptișor de matcă, de la Sfântul Munte, se comercializează la set de 2 recipiente (2 buc = 1090 gr) la prețul special pentru România de numai 145 RON/set. 
Livrare gratuită în toată România!
Livrare cu un cost mic în toată Europa.

O surpriză inclusă în fiecare comandă:

o sticlă de agheasmă de la Sfântul Munte

Fiecare comandă de miere sălbatică va fi însoțită de o Agheasmă în sticlă sigilată de 330 ml fără nici un cost suplimentar. / Agheasma NU este de vânzare și NU se comercializează.
Acesta este un gest de mulțumire al părinților athoniți pentru suportul arătat prin comenzile pentru produsele din Sfântul Munte.

Cum comanzi:
Pentru a comanda trimiteți e-mail la sfantulmunteathos@yahoo.com sau prin mesaj la pagina noastră din Facebook: Sfântul Munte Athos, cu numele dvs complet, adresa și numărul de telefon! Sau completând formularul de mai jos!

Pentru România: Veți plăti curierului (plata ramburs) când veți primi coletul la 1-3 zile după comandă.
Pentru Europa (expedierile externe): Plata se face în avans prin modalități simple.

Doamne, ajută!

*rugăm pe cei ce completează datele formularului, să-și verifice după un timp și email-ul (inclusiv la spam!) pentru că vă vom răspunde și vom ține astfel legătura. (Avem câteva adrese primite cărora le lipsește contactul telefonic și nu pot fi încă expediate).

NOU! Unguent natural din Sfântul Munte

Dragi Iubitori ai Athosului,

Vă facem cunoscut un produs cu totul special din Sfântul Munte: singurul unguent produs în Athos care este înregistrat și recunoscut de autoritățile UE pentru calitățile lui, adus pentru prima oară în România de distribuitorul grec care are exclusivitatea vânzării lui.

Un amestec de ingrediente supreme: lăptișor de matcă, ulei de măsline sălbatice, șofran, ceară de albine salbatice și ulei de iasomie salbatică.

Unguentul are efect benefic în cazul multor afecțiuni dermatologice ca: psoriazis, eczeme, rozaceea, acnee, urticarie, infecții fungice, dermatite, arsuri, cicatrici, iritații, vergeturi, celulită, piele uscată.

Pe langa puternicul efect de hidratare, unguentul este soluția naturală ideală pentru un ten neted, ferm, cu mai puține riduri și vizibil intinerit. Efectul de lifting se simte chiar de la prima aplicare.


A fost produs prima dată în secolul al X-lea în Sfântul Munte Athos în exclusivitate pentru familiile imperiale bizantine. Rețeta a rămas neschimbată de peste 1000 de ani.


Nu conţine niciun fel de chimicale sau conservanți, astfel termenul de valabilitate fiind de doar 4 luni.
Produs în cantitate limitată.

Unguentul natural din Sfântul Munte Athos se comercializează la set de 2 cutii (70 ml/fiecare) la prețul special pentru România de numai 120 RON/set.
Livrare gratuită în toată România!
Livrare cu un cost mic în toată Europa.

O surpriză inclusă în fiecare comandă:

o sticlă de agheasmă de la Sfântul Munte

Fiecare comandă de unguent natural de la Athos va fi însoțită de o Agheasmă în sticlă sigilată de 330 ml fără nici un cost suplimentar. / Agheasma NU este de vânzare și NU se comercializează.
Acesta este un gest de mulțumire al părinților athoniți pentru suportul arătat prin comenzile pentru produsele din Sfântul Munte.

Cum comanzi:
Pentru a comanda trimiteți e-mail la sfantulmunteathos@yahoo.com sau prin mesaj la pagina noastră din Facebook: Sfântul Munte Athos, cu numele dvs complet, adresa și numărul de telefon! Sau completând formularul de mai jos!

Pentru România: Veți plăti curierului (plata ramburs) când veți primi coletul la 1-3 zile după comandă.
Pentru Europa (expedierile externe): Plata se face în avans prin modalități simple.

Doamne, ajută!

*rugăm pe cei ce completează datele formularului, să-și verifice după un timp și email-ul (inclusiv la spam!) pentru că vă vom răspunde și vom ține astfel legătura. (Avem câteva adrese primite cărora le lipsește contactul telefonic și nu pot fi încă expediate).

O nouă apariție editorială: O muscă în Sfântul Munte. O poveste tulburătoare despre descoperirea credinței

O muscă în Sfântul Munte
Autor Vasilis G. Frangopulos
Traducător Dumitru Constantin-Emanuel
Editura Sophia, 2020 / 296 pagini

[ cartea se găsește la pangare și rafturile de carte religioasă din librării sau online la linkul: librărie.net ]

O poveste tulburătoare despre descoperirea credinței

O călătorie în Muntele Athos – între zidurile sfințeniei îngerești și sub mantia ocrotitoare a Maicii Domnului.
O poveste tulburătoare despre depășirea certitudinilor umane și descoperirea Adevărului.
O fascinantă căutare lăuntrică, istorisită cu talent, umor și sensibilitate.

***
– Ascultă, deci, un cuvânt care nu e rod al înțelepciunii mele, ci al unui bătrân foarte luminat: „Dacă vezi lucrurile cu ochii unei albine, pe toate le vei vedea ca mierea. Dacă însă le vezi cu ochi de muscă, pe toate le vei vedea murdare.”
Zicând aceste cuvinte, starețul se ridică, socotind discuția încheiată. Iorgos s‑a ridicat și el și s‑a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s‑a oprit și, întorcându‑se, a zis:
– Dacă pui o albină într‑un grajd, o să plece, fiindcă nu va găsi nimic de folos. Dacă pui o muscă în stup, albinele or s‑o omoare. Se va vedea ce sunt după felul în care voi pleca de aici și când voi pleca.
Când a rămas singur, bătrânul cu părul alb s‑a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului și cu voce frântă șopti: „Împărăteasa tuturor, o muscă a intrat în Grădina ta. Tu, care alergi grabnic înaintea oricui te cheamă și împărtășești durerea noastră, a tuturor, mijlocește la Fiul tău să îl miluiască! A pierdut calea, să nu‑și piardă și sufletul!”

***
Lectura acestei cărți constituie o binefacere atât pentru cititorul fami­liarizat cu lumea credinței, cât și pentru cei mai puțin apropiați de spațiul Bisericii. Îndeosebi cei care nu s‑ar apropia cu ușurință de o carte cu conținut teologic vor avea neașteptata surpriză a unei lecturi parcurse dintr‑o răsuflare, care te introduce treptat și cu măiestrie într‑o lume plină de frumusețe și taină.
Din paginile cărții, ­dominate de ­dialoguri savuroase, cititorul, mai mult sau mai puțin sceptic, află răs­pun­­suri pertinente și cuceritoare prin firescul și justețea lor la întrebările mereu actuale cu privire la existența lui Dumnezeu, iar cel deja credincios redescoperă un univers pe care îl credea cunoscut, învățând modul de a purta un dialog cu cei care nu îi împărtășesc convingerile.
Această extraordinară carte con­sti­­tuie un prilej pentru fiecare cititor de a trăi propria minune pe tărâmurile credinței.

Doamna Ivona Boitan, regizor și scriitor, îi face pe pagina de facebook o frumoasă prezentare cărții (cu mulțumiri pentru îngăduința de a posta aici pe blog textul dânsei):

O carte pe care mi-aș dori să o citească toți prietenii mei care au îndoieli, care caută prin Yoga sau Silva sau mai știu eu ce alte metode din astea care-ți oferă ele traiul raiului pe pământ, și care-ți promit că tu nu trebuie decât să stai pe spate și să aștepți Nirvana să tragă pătura peste tine.

E o carte care vorbește despre un drum greu, cel mai greu drum, acela al acceptării ideii că nu poți face nimic cu adevărat dacă nu ai raportarea corectă. Ca să ajungi la Dumnezeu trebuie să pleci tot de la El, deși atunci când pleci, nu realizezi asta. Mulți dintre noi am fost, sau suntem asemenea Lui Iorgos, tâmplarul talentat dar hulitor și urâtor de preoți, organizare, tipic, Biserică.

Cartea are un ton vesel, are un aer glumeț și vioi, foarte greu de găsit în romanele cu iz creștin, dominate toate de un soi de ”lacrimosa”, un soi de duioșie permanentă, făcută să-l determine pe cititor să stea cu teancul de șervețele la capătul patului. Nu e cazul aici. Au fost momente în care am râs cu poftă, cum numai la ”Nesfinții sfinți” a arhimandritului Tihon Șevkunov am mai făcut-o.

Vasilis G. Frangopulos a scris o carte de cateheză, care e un roman și un manual de religie, peste care vine un talent literar, un ochi lucid și sfredelitor. Crează personaje, îți descrie Muntele de ai vrea să nu fi fost femeie și să poți merge acolo, îți dă dimensiunea lumii călugărești foarte clar. Se simte că e scrisă cartea de un paramedic-iconar sau de un iconar-paramedic. Faceți-vă un pustiu de bine și citiți-o. E o sursă de energie, optimism și sens. 25 lei și le aveți!

Arhimandrit Paulin Lecca: Rugăciunea vameşului

Doamne Iisuse, mi-aduc aminte. Eram singur. Părăsit de toţi. Zăceam distrus într-un fund de prăpastie adâncă. În jurul meu tăcere mormântală. Nu era nimeni care să-mi ajute. Plin de răni şi cu oasele frânte, scoteam din când în când un scâncet slab. Aveam o dorinţă, o bunăvoinţă ca să ies din prăpastie. Nu eram în stare, din partea mea, decât să ridic degetul cel mic: semn că nu mă împac cu starea în care mă aflu şi că aş fi fericit dacă s-ar găsi cineva să mă scoată din bezna şi din mocirla în care căzusem.

Sus, sus de tot, vedeam un petic mic de cer albastru. Ah, ce dor mi-era de o lume imaculată, pură, cristalină care să nu aibă nimic din murdăria, viermii şi putoarea în care mă bălăceam. Simţeam nevoia să respir aer curat, ozonat; iar în lipsa lui, simţeam că mă înăbuş, mă asfixiez.

Dar Tu, Păstor iubit, care eşti veşnic în căutarea oilor rătăcite, ai şi auzit scâncetul meu, ai şi văzut întins degetul meu cel mic, ai şi ghicit dorinţa mea de a ieşi din starea nenorocită şi jalnică în care mă aflam. Căci, deodată, deasupra capului meu, am auzit un zgomot. Crengile uscate trosneau, pietricelele se rostogoleau, frunzele foşneau. Venea cineva în grabă. Am avut presimţiri şi prevestiri de bucurie înlăcrimată.

Când am întors capul, ce să văd? Erai Tu, Iisus Dulce! Te-am văzut, printre lacrimi, întreg, în toată statura. Erai înalt cât Crucea pe care ai fost răstignit! Capul, apăsat parcă de o grea povară, era însângerat şi încununat de spini. Mâinile şi picioarele, străpunse de cuie, lăsau urme de sânge. Dar Tu, Iisuse, nu ţineai seama de durerile Tale, nu te uitai la rănile Tale, ci erai cu ochii ţintă la mine. Din ochii Tăi blajini picurau lacrimi de jale pentru starea nenorocită în care mă găseam.

Şi Doamne, Dumnezeule, ce frumos Te-ai purtat cu mine! Cu câtă dragoste m-ai îngrijit! Cu câtă gingăşie, cu câtă delicateţe, cu câtă luare-aminte mi-ai legat rănile peste care ai turnat untdelemn şi vin! Cât de bun ai fost cu mine! Pe toată faţa pământului nu există nici o mamă care să poată mângâia aşa cum m-ai mângâiat Tu!

Te-ai aşezat în genunchi lângă sufletul meu zdrobit şi sfâşiat de păcat şi ai început a-mi spune că dorul meu după cerul de azur se va împlini. Că, acolo sus, este o altă lume, de mii de ori mai bună, mai curată, mai fericită! Acolo sunt cântece de îngeri înaripaţi, acolo sunt păsărele, floricele, fluturaşi cum nu există pe pământ. Acolo e o veşnică primăvară şi o veşnică fericire. După ce mi-ai şters astfel sângele şi lacrimile, după ce m-ai făcut sănătos, m-ai scos din prăpastie, din mocirlă, spunându-mi să nu mai păcătuiesc, ca să nu-mi fie ceva mai rău. Şi după ce mi-ai arătat Calea, Adevărul şi Viaţa, m-ai lăsat să-mi duc crucea până la capătul vieţii mele pământeşti. M-ai lăsat, dar nu m-ai părăsit. îţi simţeam prezenţa la tot pasul. Ori de câte ori porneam prin viscol şi prin furtună, ori de câte ori vorbeam despre jertfa Ta celor mici şi celor mari, ori de câte ori mă scufundam în calde clipe de rugăciune, vedeam cu ochii mei plini de lacrimi că Tu eşti lângă mine, simţeam că mă porţi de mână ca pe copilul Tău, că suferi cu mine, rabzi cu mine, plângi cu mine. Dar mila Ta faţă de mine nu s-a mărginit numai la atât.

Când vedeai că valurile ispitelor erau gata să mă înghită, iar răutatea dracilor era mai crudă şi mai otrăvitoare ca oricând, o trimiteai pe Măicuţa Ta pe care, încă pe Cruce fiind, ai făcut-o să fie şi Măicuţa mea. Şi în aceste clipe grele, de nesuferit, venea Preacurata la mine, ca la un copil orfan ce eram. Mă găsea, de cele mai multe ori, în genunchi în hohote de plâns. Atunci împărăteasa Maică venea la mine îmbrăcată într-un veşmânt albastru ca cerul şi, plină de milă pentru suferinţa mea, punea mânuţa ei sfântă pe capul meu, mă mângâia cu vorbe pătrunse de o iubire negrăită ce izvorau dintr-o inimă catifelată, mătăsoasă, plină de balsamul blândeţii şi al bunătăţii, care îmi răcorea sufletul aşa cum, după o zi de arşiţă, ploaia răcoreşte pământul ars şi însetat.

Şi după ce pleca Preasfânta Fecioară, mi-l trimiteai şi pe prietenul meu cel mai credincios, pe sfântul înger păzitor, ca să vegheze la căpătâiul meu în timpul nopţii şi să mă scape de primejdii în timpul zilei. Pentru toate acestea nu mi-ar ajunge nici cuvintele, nici viaţa ca să-ţi aduc miile de mulţumiri şi veşnica recunoştinţă pe care Ţi le datorez.

Dar în schimbul tuturor acestor binefaceri fără asemănare, astăzi -vai! – din nou Te-am uitat, din nou Te-am părăsit. Te-am lăsat iarăşi răstignit pe cruce, iar eu m-am întors către idolii cei deşerţi. Am uitat suferinţa din groapa Egiptului, am uitat dragostea Ta, am uitat puterea divină cu care m-ai scos din Marea Roşie şi din pustiul nesfârşit. Şi, ce e şi mai grozav, am preferat căldările de carne în locul manei cereşti şi apei din stâncă. Iar ca urmare, zac acum din nou în prăpastia Babilonului – zdrobit, sfâşiat, secătuit.

Aici, departe de casa Tatălui ceresc, departe de Sion, multă vreme am păscut porcii în pământ străin. Harfele mele stau şi acum atârnate în sălcii: nu mai pot cânta atâta vreme cât mă aflu în ţara păcatului. Păcatul a ridicat din nou un zid de despărţire, încât nici o rază din iubirea Ta, nici o lacrimă de mângâiere nu mai pot pătrunde până la mine. Inima mi-e de piatră, iar ochii îmi sunt de iască.

Iarăşi simt că mă asfixiez, iarăşi îmi este dor de cerul de azur, iarăşi Te chem la mine: pogoară-Te încă o dată, Iisuse, după oaia ce iarăşi s-a rătăcit. Nu mă lăsa singur şi părăsit, căci acum, mai mult ca oricând, am nevoie de Tine, numai de Tine.

Da, Iisuse, am nevoie numai de Tine, fiindcă numai Ţie Ţi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Am nevoie numai de Tine, pentru că numai Tu, Iisuse dulce, Ţi-ai arătat nemărginita-Ţi iubire pentru mine, vărsându-Ţi până şi ultima picătură de sânge pentru mântuirea mea.

Am nevoie, iarăşi, numai de Tine, căci numai cu Atotputernicia Ta mai pot fi scos din noua prăpastia în care am căzut şi numai cu dragostea Ta fără seamăn Te mai poţi apropia de un ticălos şi de un mincinos ca mine. Părăsit de toţi, ca şi întâia oară, mi se pare că – în starea în care mă aflu acum – Măicuţa Ta nu mai este şi Măicuţa mea, pentru că Ea este nevinovată, iar eu sunt vinovat de moarte. Ea este precum crinul de frumoasă şi binevoitoare, iar eu sunt ca un câine împuţit şi urât.

În starea în care mă aflu acum, parcă nici prietenul meu cel mai drag, nici îngeraşul nu mai este cu mine şi nu mă păzeşte. Păcatele mele l-au alungat, aşa cum fumul alungă albinele. Prea mult mi-am bătut joc de îndelungata lui răbdare şi aşteptare. El veghea zi şi noapte lângă mine ca să nu mi se întâmple vreun rău, iar eu zi şi noapte păcătuiam, întristându-l şi îndurerându-l. Recunosc, bunul meu Iisus, că păcatul meu de acum este de mii de ori mai greu decât lepădarea lui Petru, este la fel cu prigonirea lui Saul din Tars şi nu este departe de trădarea lui Iuda.

În fiecare zi şi în fiecare ceas mă lepăd, în faţa duşmanului nevăzut şi în faţa oamenilor, de Numele Tău şi de iubirea Ta – şi câtă deosebire este, Doamne, între lepădarea lui Petru şi lepădarea mea!

Apostolul cel iubit s-a căit şi a plâns cu amar în toată viaţa lui, ori de câte ori auzea cocoşul cântând şi aducându-şi aminte de lepădarea lui. Pentru atâta plâns, pe faţa lui se săpa-seră două şănţuleţe pe care curgeau neîncetat lacrimile lui de pocăinţă, iar la sfârşitul vieţii sale s-a pedepsit ca nimeni altul, cerând călăilor să fie răstignit cu capul în jos; pe câtă vreme eu, după fiecare lepădare, râd nebuneşte spre bucuria vrăjmaşului şi fug de cruce ca să nu sufăr nimic pe pământ.

În fiecare zi şi în fiecare ceas Te prigonesc Iisuse, fie direct prin gândurile, cuvintele şi faptele mele cele rele, fie prin aproapele meu pe care îl ucid cu limba, cu mânia şi cu ura, socotind ca aduc slujbă lui Dumnezeu. Dar unde este convertirea mea de pe drumul Damascului? Unde se află la mine pocăinţa lui Pavel care se credea o lepădătură şi cel mai mic între Apostoli, el, care era corifeul Apostolilor? Unde sunt râvna şi focul iubirii pentru Tine, Iisuse şi pentru fraţi? După cum vezi şi ştii, eu nu am nimic din toate acestea. Dimpotrivă, mereu Te prigonesc şi mereu mă mândresc, socotindu-mă mai bun decât alţii şi crezând că am dreptul să cobor foc din cer ca să-i nimicesc pe păcătoşi.

În fiecare zi şi în fiecare ceas eu Te trădez, Iisuse, ca şi Iuda. Sărutul meu mârşav îţi spurcă mereu Preacuratul şi Preacinstitul Tău obraz euharistie. Te vând şi de frică şi pentru bani, şi pentru ca să mă răzbun pe alţii şi pentru blidul de linte al tuturor poftelor trupeşti şi al patimilor sufleteşti. Tu, Mirele ceresc, vii să te logodeşti cu sufletul meu ca şi cu o mireasă, iar eu Te trădez, pe faţă şi în ochii Tăi, aşa cum nu-şi trădează nici cea mai desfrânată femeie din lume bărbatul, ştiind prea bine că prin aceasta îţi răstignesc din nou iubirea Ta spre bucuria şi batjocura diavolului. Tot pe Tine Te trădez şi când îl vând pe aproapele meu, căci ceea ce fac unora dintre fraţii Tăi mai mici Ţie îţi fac.

Şi când mă gândesc că nefericitul Iuda s-a căit, totuşi, pentru păcatul lui! A aruncat toţi banii pe care Te vânduse duşmanilor! A mărturisit în faţa întregului Sinedriu că a vândut sânge nevinovat! Şi, ce este mai îngrozitor, şi-a aplicat cea mai grea pedeapsă pe care a ales-o duhul diavolului şi sufletul său deznădăjduit, lipsindu-se – prin spânzurare – şi de bucuriile de aici şi de fericirea veşnică de dincolo!

O, Doamne Iisuse, iartă-mă pe mine care sunt un Iuda ce Te-a trădat, dar nu s-a spânzurat. Eu Te trădez mereu, Iisuse, dar nu vreau să-mi sugrum omul cel vechi cu toate păcatele lui. Nu vreau să renunţ, o dată pentru totdeauna, la viaţa-mi împotmolită în plăcerile vinovate ale acestui veac. Nu vreau să-mi omor pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii cu sabia rugăciunii, a postului, a privegherii şi a smeritei cugetări. Iartă-mă, Doamne, că nenorocitul Tău apostol – prin neagra lui disperare – s-a ruşinat atât de mult de fapta sa încât s-a îndepărtat pentru totdeauna de la faţa Ta, pe câtă vreme eu, neruşinatul, cutez să mă înfăţişez înaintea feţei Tale şi aici şi dincolo.

Dar eu, Doamne, nu ştiu ce să mai fac! Sunt prins din două părţi: pe de o parte ştiu prea bine că, de voi face pasul lui Iuda, mă înghite iadul cel veşnic, iar pe de altă parte ştiu că nu voi putea suferi lumina prezenţei Tale în Rai, aşa cum omul bolnav de ochi nu poate suferi lumina soarelui, căci iubirea Ta, iertarea Ta, blândeţea Ta mă vor arde prin groaznicele mele mustrări de conştiinţă, aşa cum l-au ars pe Petru în noaptea lepădării, când a ieşit afară şi a plâns cu amar. Şi apoi, cum voi îndrăzni să ridic ochii mei întinaţi către Preacurata Fecioară? Cum voi îndrăzni să Te laud şi să cânt împreună cu îngerii cei curaţi! Cum voi îndrăzni, în sfârşit, să stau alături de sfinţii Tăi care, deşi au fost păcătoşi, totuşi s-au nevoit şi au plâns o viaţă întreagă pentru păcatele lor pe care nu le-au mai săvârşit până la ieşirea sufletului din trup? După cum i-ai spus unui sfânt al Tău, nu mai am decât o singură ieşire din această strâmtoare: să rămân pururea cu mintea în iad, dar să nu cad în deznădejde.

Şi totuşi – vai mie! – cât de grozavă va fi clipa când voi ieşi din crisalida trupului! Cât de înspăimântător va fi ceasul despărţirii sufletului de trup!

Atunci, odată cu trupul care se va rostogoli în ţărâna din care este luat, va cădea şi masca mincinoasei evlavii pe care am purtat-o în viaţă. Atunci, nu numai Tu, Iisuse Doamne, ci şi Preasfânta Fecioară şi toate cetele îngereşti şi toţi sfinţii vor vedea că sunt sărac şi gol, şi orb, şi lipsit de orice faptă bună. Când mi se vor lua toate darurile fireşti şi cereşti, gândurile şi faptele mele cele ruşinoase, pe care în viaţa pământească le-am acoperit cu făţărnicie, vor ieşi la iveală ca petele de pe haină la lumina zilei. Iar când voi fi cu totul dezgolit de acoperământul Harului Tău, atunci toată lumea va vedea ruşinoasa înfăţişare a omului meu lăuntric şi voi rămâne, ca desfrânata din Apocalipsă, numai cu paharul plângerilor în mână.

Vai! Unde mă voi ascunde atunci de ruşine? Ce voi face când nici munţii nu vor voi să cadă peste mine ca să mă acopere? Ce voi răspunde la învinuirile ce mi se vor aduce? De bună seamă că în ziua cea înfricoşată a Judecăţii, când se va da pe faţă toată murdăria din mine, voi zice ca şi Psalmistul: Eu tac şi gura n-o deschid. N-am răspuns pe buzele mele. Voi tăcea şi nu voi deschide gura la cercetarea ce mi se va face, pentru că, într-adevăr, copleşit de vinovăţia mea, nu voi găsi nici un cuvânt întru apărarea mea. Iar când voi fi pedepsit pentru păcatele mele, voi zice cu smerite lacrimi: Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale. Mai multe şi mai cumplite pedepse mi se cuvin pentru relele ce le-am făcut.

Tu mi-ai dat, Iisuse Doamne, toate darurile fireşti şi toate harurile cereşti necesare mântuirii mele. Mi-ai dat lumina cunoştinţei, mi-ai dat şi puterea de înfăptuire. Dar dacă eu am ştiut, însă n-am făcut ceea ce trebuia să fac, asta e numai vina mea şi, după cuvântul Tău, pentru aceasta se cuvine să fiu bătut cu mai multe lovituri.

Drept aceea, eu nu mă pot dezvinovăţi şi nici nu pot învinovăţi pe alţii pentru păcatele ce le-am săvârşit. Dimpotrivă, vor sta sfinţii Tăi, Doamne, pe scaunele lor de judecată şi mă vor învinovăţi pentru că ei au fost neputincioşi şi plini de slăbiciuni ca şi mine şi totuşi au biruit cu harul Tău. Eu, însă, din cauza trândăviei mele, mereu cad învins de puterea vrăjmaşului nevăzut.

De data aceasta cunosc calea, ştiu pe unde să ies, pe unde trebuie să trec, unde trebuie să ajung. Am încercat chiar să mă ridic cu propriile mele puteri, agăţându-mă de nişte firave rădăcini. Dar rădăcinile s-au rupt, iar eu am alunecat şi am căzut din nou înfrânt. Şi acum îmi înalţ slabele mele mâini şi Te chem, Iisuse, din tot sufletul şi din toată inima, zicând ca şi slăbănogul din Evanghelie: Vino, Iisuse, căci om nu am care să mă ia şi să mă arunce în scăldătoarea Harului ceresc. Vino, Păstor iubit, şi scoate-mă din această nouă mocirlă în care am căzut. Cum nu Te-ai îngreţoşat de băligarul peşterii în care Te-ai născut şi de leproşii pe care i-ai vindecat, tot aşa nu Te îngreţoşa nici de păcatele mele scârnave şi urâte. Iisuse, nu mă părăsi, căci de data aceasta prăpastia este mai adâncă, iar eu nici degetul cel mic nu-1 mai pot ridica, ci numai suspin şi plâng. Fiul risipitor a avut puterea să se întoarcă acasă pe propriile lui picioare, oaia cea rătăcită a avut puterea să Te cheme cu glasul ei, dar eu, fără putere şi fără grai, întocmai ca drahma cea pierdută, nu pot fi descoperit decât cu făclia iubirii Tale, care de veacuri vede luciul suspinelor stinghere, al lacrimilor înăbuşite şi al inimilor zdrobite.

De data aceasta, recunosc, sunt şi mai vinovat, dar în acelaşi timp sunt şi mai nefericit. De aceea, nădăjduind la mila Ta cea nesfârşită, Te chem din adâncul păcatelor mele: ajută-mă, Iisuse, mântuieşte-mă cu Darul Tău pe care fă-l să prisosească în inima mea în măsura în care s-a înmulţit păcatul. Mântuieşte-mă, Iisuse, fără nici un merit din partea mea, căci, într-adevăr, ce merit a avut tâlharul de pe cruce pe care, pentru scurta lui rugăciune şi pentru inima lui cea bună, l-ai făcut primul cetăţean al Raiului? Ce merit a avut păcătoasa pe care ai mântuit-o, cu toate că ea, sărmana, înconjurată de fariseii care voiau s-o omoare cu pietre, nici n-a îndrăznit să se roage Ţie? Tot astfel, Iisuse, Te rog să ai milă şi de mine şi să mă mântuieşti în dar, căci fără Tine nu pot face nimic, fără Tine sunt pierdut.

Fiul pierzării – deznădăjduit de diavol – n-a mai cerut iertare de la Tine, n-a mai cerut ajutorul şi Harul Tău, nu s-a mai rugat Ţie, dar eu Te rog, Te implor să nu mă părăseşti, să vii în ajutorul meu, să mă mântuieşti cu Harul Tău. în disperarea lui ce 1-a împins până dincolo de prăpastie, Apostolul cel deznădăjduit n-a întâlnit pe cale nici o vorbă prietenească, nici o mângâiere de frate, nici un sfat duhovnicesc, ci numai cuvântul rece, dispreţuitor şi nepăsător: „Tu vei vedea!”. Pe câtă vreme în jurul meu se aud calde cuvintele de încurajare şi de dragoste care îmi spun să nădăjduiesc chiar împotriva deznădejdii. Toţi sfinţii mă învaţă să zic: „nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire eu, ticălosul”. Căci Iisus este „nădejdea celor deznădăjduiţi”.

În timpul răstignirii Tale sufleteşti din grădina Ghetsimani, când cu sudori de sânge Te rugai să treacă pe alături Paharul Golgotei pe care îl vedeai în faţă şi când firea Ta omenească se înspăimânta la gândul că zadarnică îţi va fi jertfa într-o lume care nu Te-a înţeles, Tatăl ceresc l-a trimis pe îngerul Său care Ţi-a arătat miile şi zecile de mii de ucenici care Te vor urma până la sfârşitul veacurilor. Atunci, când ai primit Paharul cu toată dragostea şi smerenia, în zarea viitorului m-ai văzut şi pe mine, Iisuse al meu. Şi fiindu-Ţi milă de mine, aşa cum Ţi-e milă de toţi fiii lui Adam ce rătăcesc ca nişte oi fără păstor, şi – ştiind că mă vei mântui şi pe mine – Te-ai întărit cu această vedenie trimisă prin înger, Te-ai ridicat de la rugăciune şi ai primit cu supunere negrăită suferinţa ce-Ţi stătea în faţă. Ca să nu mă cuprindă neagra deznădejde, Tu îl trimiţi, Iisuse, pe îngerul meu păzitor ca să-mi arate că mulţi dintre sfinţii Tăi iubiţi au căzut, s-au lepădat de Tine chiar şi după ce Te-au cunoscut, după ce au gustat şi au văzut cât eşti de bun. Şi totuşi, Tu i-ai iertat, rând pe rând, iubindu-i cu mai multă dragoste, fiindcă erau mai nenorociţi, mai vrednici de compătimit. Pe Petru l-ai iertat, întrebându-l: „Mă iubeşti?”. Pe Pavel l-ai primit, arătându-i cât va avea de suferit pentru Numele Tău. Andrei Criteanul, care se îndoia că-l mai poţi ierta, Te-a văzut venind – în vedenie – cu braţele deschise, iar Tu, sărutându-l, i-ai spus că zi şi noapte îl tot aşteptai să se întoarcă la Tine. Şi pe Teofil, care s-a lepădat de Tine în faţa diavolului, dând zapis scris cu propriul său sânge, l-ai iertat cu aceeaşi nemărginită iubire, fără să ţii seama de blestemăţiile lui. Scrierile sfinte ne arată că, atunci când ai strigat pe cruce: „Mi-e sete!”, Ţi-a fost sete de mântuirea tuturor vânzătorilor şi trădătorilor care Te vor vinde şi Te vor trăda, ca şi mine, până la sfârşitul veacului. Căci Tu nu vrei moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Toate aceste pilde îmi dau nădejdea că mă vei ierta şi pe mine, Domnul meu şi Dumnezeul meu. De aceea, pentru rugăciunile sfinţilor care au căzut ca şi mine, cred că mă vei ierta şi-Ţi vei revărsa din nou iubirea şi mângâierea peste sărmanul meu suflet pângărit şi sfâşiat de păcatul care pentru a doua oară mi-a devenit amar, urât, respingător. Păcatul dintâi era grosolan, al doilea subţire, dar tot atât de dezgustător mi s-a înfăţişat. Dar acum mi-e dor numai de Tine, Iisuse. Ai îngăduit să trec prin valea cu idolii păcatelor trupeşti, apoi prin valea cu idolii păcatelor sufleteşti pentru ca, în cele din urmă, să alerg – scârbit – numai la puritatea şi iubirea Ta, Iisuse! încă o dată m-am încredinţat, Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, că numai în Tine îmi găsesc liniştea, pacea, bucuria, dragostea, de care însetează mereu inima mea. Toate le-am încercat, atât plăcerile trupeşti cât şi plăcerile aşa-zis sufleteşti, dar toate m-au amărât, m-au otrăvit. Acum mi-e silă de căldările cu carne ale Egiptului, nu mai doresc prepeliţele din pustie, ci mi-e sete şi mi-e foame numai de bucuriile Tale curat duhovniceşti.

După cum vezi, mă întorc acum slăbănogit şi zdrenţuit de patimile şi păcatele nenumărate pe care le-am săvârşit în toată viaţa mea. Mă întorc flămând şi însetat de iubirea Ta, Iisuse. Mă întorc desculţ şi gol de Harul Tău, Doamne. Am greşit înaintea Cerului şi înaintea Ta, Hristoase, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc nici fiul Tău, nici ucenicul Tău, nici sluga Ta, dar cad cu umilinţă la picioarele Tale, Iisuse, aşa cum sunt, şi Te rog cu lacrimi de deznădejde: Nu mă alunga de la Tine, Doamne Iisuse, căci n-am unde mă duce. Chiar de-aş şti că voi muri ca un câine sub gardul împărăţiei Tale, Iisuse, nu vreau să mă mai întorc în ţara păcatului, unde m-am tăvălit în .mocirlă împreună cu porcii pe care i-am păscut. Nu mă alunga de la Tine, Iisuse, căci în întunericul din jurul meu nu văd decât nişte arătări urâte, nişte năluci hidoase, care mă înspăimântă şi nu aud decât urletul unor haite de lupi care mă îngrozesc, iar sub picioarele mele se deschid prăpăstii fără fund, unde o mulţime de balauri aşteaptă să mă înghită. De aceea, încă o dată Te rog: bate-mă, pedepseşte-mă cum i-ai bătut şi i-ai pedepsit pe israelieni în pustie, dar nu mă alunga, nu mă părăsi, căci sunt mai nenorocit decât un copil orfan, decât un copil al nimănui pe care nu-l primeşte nimeni.

Venind la Tine, Iisuse, aşa cum sunt, cuget mereu la pilda pe care ai dat-o pentru mine, risipitorul şi desfrânatul, şi, când mi-aduc aminte de dragostea Ta şi de iertarea pe care le reverşi peste cei ce vin cu pocăinţă la Tine, atunci deznădejdea mea se întoarce în nădejdea că mă vei primi, iertându-mă şi pe mine nevrednicul.

Stând în faţa Ta, Iisuse, tremur ca biata păcătoasă prinsă în preacurvie. Recunosc că am păcătuit, că sunt vrednic să fiu ucis cu pietre. Fariseii nevăzuţi m-au prins pe când săvârşeam păcatul. M-au apucat fără milă şi m-au târât în faţa Ta ca să dai hotărârea. Lipit şi ghemuit de zidul Templului Tău, aştept cu inima îngheţată şi cu respiraţia oprită ca să isprăveşti cu scrisul pe nisip, să Te ridici şi să hotărăşti viaţa sau moartea mea cea veşnică. întrucât şi aceasta a fost o pildă pentru mine, prin sărmana păcătoasă mi-ai spus şi mie că nu mă osândeşti, cu condiţia să nu mai păcătuiesc.

Ştiu că fiul nu s-a mai întors în ţara păcatului, desfrânata n-a mai păcătuit, dar eu mereu mă întorc precum câinele la vărsătură şi ca porcul în mocirlă. Şi dacă Tu îmi spui lămurit că numai de privesc cu poftă prea-curvesc în inima mea, atunci cum pot spune că nu păcătuiesc? Îţi spăl uneori picioarele cu lacrimi, sparg alabastrul cu tot cu mirul scump al sufletului meu, dar, iubitul meu Mântuitor, eu sunt mai slab decât toţi cei slabi şi, de aceea, am nevoie de mai multă dragoste şi iertare până când mi se vor întări picioarele pe calea faptelor bune. Iartă-mă, deci, nu numai de şaptezeci de ori câte şapte, ci până la ultima clipă a vieţii mele, până când îmi vei lua sufletul cu Tine.

Şi când stau în sfânta Biserică, mă pomenesc, mai vârtos cu sufletul decât cu trupul, în fund de tot, alături de toţi vameşii pământului. Copleşit de păcate nenumărate, stau cu capul plecat în jos, neîndrăznind să ridic ochii mei la cer. Căci un rob al Tău numai cât spunea: „Doamne, cine eşti Tu şi cine sunt eu!” – începea să plângă. Şi într-adevăr, când mă gândesc că Tu eşti Creatorul cerului şi al pământului, că de Tine se înfricoşează Heruvimii şi se cutremură Serafimii, iar eu nu sunt decât un vierme ce mă bălăcesc într-o cloacă urâtă, atunci încep să plâng şi să mă bat cu pumnul în piept, ca să-mi pedepsesc inima mea cea ticăloasă, care Te-a trădat de atâtea ori, înşelându-Te şi bătându-şi joc de dragostea Ta cea neţărmurită. Dar nici de data aceasta nu mă deznădăjduiesc de mântuirea mea. Poate că, păşind mereu pragul iubitelor Tale locaşuri, voi ieşi şi eu, odată şi odată, mai îndreptat, cu mila şi cu Harul Tău.

Zi şi noapte, gândurile mele păcătoase, patimile şi poftele mele cele dobitoceşti mă leagă cu lanţuri şi cu cătuşele de fier, ca pe Manase. Dar ca şi el Te rog, Iisuse, scoate-mi picioarele din butuci, dezleagă-mi mâinile, deschide zăvoarele temniţei în care zac, ca să văd soarele şi lumina, să aud ciripitul păsărelelor şi zumzetul albinelor, ca să respir aerul îmbălsămat de florile Raiului.

Ah, ce n-aş da, Iisuse, ca să Te mai gust o dată aşa cum Te-am gustat în dragostea dintâi, când pentru prima oară am văzut cât eşti de bun Tu, Mântuitorul meu, şi cât de dulci sunt strugurii din Canaanul Tău!

Tu m-ai adus, Iisuse, cu făclii şi cu lumini cereşti până la poarta împărăţiei Tale, m-ai învrednicit să simt adierea fericirii Raiului, iar îndată după aceasta, pentru păcatele mele, m-ai întors înapoi în pustiul arzător, ca pe israelieni de la Iordan, ca să mai rătăcesc patruzeci de ani până ce va muri omul vechi din mine, dimpreună cu pruncii patimilor şi până ce mă voi smeri cu desăvârşire în faţa Ta.

Acum primesc din mâna Ta, Iisuse, orice; primesc orice fel de boală, orice fel de suferinţe, primesc temniţă şi moarte, numai să ştiu că, la capătul tuturor durerilor, mă vei ajuta să trec Iordanul în Ţara Sfântă, iar acolo să am fericirea de a mă îndulci mereu de prezenţa Ta, de Harul Tău, de mângâierea Ta.

Când zic că primesc orice fel de suferinţă, mi se încrâncenează carnea de pe mine, mi se tulbură sufletul până la moarte şi, din pricina zbuciumului meu lăuntric şi a groaznicei cruci ce mi se arată în faţă, parcă îmi apar broboane de sânge pe frunte, dar – cu toate acestea – eu sunt hotărât să primesc orice durere din mâna Ta, aşa cum primesc cuţitul doctorului care mă taie şi-mi scoate putreziciunea din mine, ca să mă izbăvească de moarte sau aşa cum primeşte femeia durerile naşterii, gândindu-se cu bucurie că va veni un om nou pe lume.

Împietrit am fost – recunosc – ca samaritenii. N-am vrut să-Ţi primesc Cuvântul în casa sufletului meu. Pentru aceasta, ai fi putut face, ca pe vremea sfântului Ilie, să cadă foc din cer peste mine şi să mă ardă de viu. Dar Tu, multmilostive, preaîndurate şi îndelung răbdătorule, ai oprit pe Fiii Tunetului, spunându-le: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi?”. Trecând peste Legea Veche, peste litera care ucide, Tu ai venit cu Duhul iubirii care nu vrea moartea păcătosului.

Acum însă, când – ca Simon Leprosul – eu Te primesc în casa mea surpată, porunceşte ucenicilor Tăi şi sfinţilor îngeri să nu-mi ia sufletul nepocăit, să nu mă lovească cu moarte năpraznică, ci să fie – ca şi Tine -îndelung răbdători, plini de milă şi de dragoste. Fă din nou ca Măicuţa Ta să fie şi Măicuţa mea, trimite pe îngeraşul păzitor şi pe toţi sfinţii ca să mă întărească, să mă mângâie şi, curăţin-du-mă prin focul suferinţelor, să mă ridice de la pământ la cer. îndrăznesc să Te rog a-i trimite la mine, căci o văd cu ochii inimii pe Preasfânta Fecioară cum, fără să se scârbească de Maria-Magdalena, păşeşte alături de această desfrânată pocăită din care Tu ai scos şapte draci şi cu care Preacurata Te-a urmat pe Golgota şi Te-a căutat în mormânt, aşa cum, cu aceiaşi ochi lăuntrici, îl văd pe îngerul păzitor al unui păcătos nepocăit plângând în urma lui şi petrecându-1 până la mormânt împreună cu Andrei cel nebun pentru Hristos, chiar după ce diavolii puseseră stăpânire peste sufletul lui. Te rog să mi-i trimiţi în ajutor şi pe sfinţii Tăi, căci – întocmai ca Apostolii de odinioară – au primit de la Tine puterea nu numai să mi Te propovăduiască prin sfintele lor rugăciuni şi inspiraţii, ci să şi scoată duhurile rele din mine, să-mi deschidă ochii mei cei orbiţi de păcat, să-mi destupe urechile mele cele surde, ca să Te văd şi să aud glasul Tău, să-mi cureţe sufletul de lepra păcatului şi să mă învie pe mine cel ce sunt omorât de păcat.

Drept aceea, de mă vei cruţa şi-mi vei ierta cei zece mii de talanţi ce-Ţi datorez, făgăduiesc că şi eu, la rândul meu, îl voi cruţa pe aproapele meu, nu-l voi strânge de gât şi nu-l voi pedepsi cu temniţa, ci-i voi ierta şi eu cei o sută de dinari pe care mi-i datorează. Şi fiindcă aici trebuie să bem paharul tuturor amărăciunilor, îţi aduc jertfă bine plăcută Ţie o inimă zdrobită şi înfrântă, îţi aduc ardere de tot: ochii, mâinile, picioarele, gândurile mele pătimaşe şi păcătoase pe care să mi le cureţi cu focul iubirii Tale pe care l-ai adus pe pământ; să le arzi cu dragostea Ta, iar în locul gunoiului păcătos să torni, fără măsură, Duhul Tău cel Sfânt.

Acuma mi-e dor, Doamne Iisuse, numai de Tine, dar în acelaşi timp îmi este frică să nu Te pierd pe Tine, Cela ce-mi eşti singura şi ultima nădejde de mântuire. Mă apucă groaza când mă gândesc la faptul că s-ar putea să rămân pe veci fără Tine. Vai! Cât de înfricoşătoare ar fi atunci pentru mine chinurile iadului. Focul dragostei Tale, rămas în adâncul inimii mele, m-ar arde veşnic şi neîncetat; viermele neadormit al mustrărilor de conştiinţă m-ar roade întruna cu părerea de rău că mi-am cheltuit în zadar zilele unei vieţi ce nu se mai poate repeta; întunericul cel mai dinafară al nopţilor de veşnică părăsire m-ar înnebuni, iar vaietele şi gemetele fraţilor smintiţi de mine m-ar împunge mai rău decât furcile înfocate ale dracilor. Şi nu numai atât: însuşi trupul meu, lipsit de darul Duhului Sfânt, care-i păzeşte nevătămaţi pe cei trei tineri în cuptorul de foc şi-i face pe mucenici să cânte în mijlocul cazanului cu smoală în clocot, ar simţi toate intemperiile, arşiţa şi gerul, viermii şi putoarea.

Dar eu nici atunci nu-mi voi pierde nădejdea. Luând pildă de la fratele care, după fiecare cădere, plângea la icoana Ta, până în clipa când i-ai luat sufletul la cer, eu voi striga din însăşi temniţa păcatelor, ca să mă audă toţi demonii, că numai pe Tine Te iubesc, Iisuse. Chiar de-aş fi lipsit de mângâierea Ta, de care nu sunt vrednic, chiar dacă n-aş gusta nici una din fericirile Raiului, voi striga, Iisuse, că Te iubesc numai pe Tine, că Te iubesc pentru dragostea Ta pe care ai arătat-o oamenilor, pentru jertfa Ta nespusă şi pentru mila Ta nesfârşită. Departe de frumuseţea Raiului, voi fi fericit, Iisuse, să Te văd, printr-o mică deschizătură la Cina cea de Taină, la Cina cea veşnică, înconjurat de Preacurata Fecioară şi de sfinţii Tăi, iar eu să mă mulţumesc cu firimiturile Darului Tău ce vor cădea de la masa stăpânilor mei. De voi fi întrebat de vrăjmaşii nevăzuţi cum de-am îndrăznit să intru sub masă şi să adun firimiturile, voi răspunde că Iisus al meu este prietenul vameşilor şi al păcătoşilor, că Iisus pe care îl iubesc ne-a spus nouă tuturor că tâlharii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia Cerurilor. Iar de voi fi întrebat la vămile văzduhului, să răspunzi Tu, Doamne Iisuse, aşa cum i-ai răspuns diavolului când acesta voia să-l tragă la iad pe fratele ce plângea la icoană: „Ai atâtea greşale, ca să pui să tragă întocmai cu Sângele cel scump, pe care L-am vărsat pentru dânsul pe cruce? Iată junghierea Mea şi moartea Mea au afundat fărădelegile lui, fiindcă nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa”.

Ştiu că în iad nu este cu putinţă săvârşirea faptelor bune în vederea pocăinţei şi mântuirii sufletului. Aşadar, nu voi fi vrednic – atunci – să-mi ridic ochii la cer, ca să implor mila şi iertarea. Nu voi fi vrednic să mă rog Preacuratei Fecioare şi sfinţilor Tăi, dar mă voi mângâia cu gândul că mulţi dintre aleşii Tăi au fost, înainte de a Te cunoaşte, beţivi, desfrânaţi, trădători, plini de păcate şi că, în ciuda tuturor acestor păcate, ei s-au ridicat cu darul Tău şi au biruit. Aceşti sfinţi mă vor înţelege, vor plânge pentru mine, căci îşi vor aduce aminte că şi ei au fost pierduţi ca şi mine.

De aceea, cu nădejdea în rugăciunile lor, cu nădejdea în rugăciunile întregii Tale Biserici din cer şi de pe pământ, în mijlocul căreia se află îngenuncheată şi înlăcrimată Preacurata Ta Maică, îmi înalţ – cât încă n-a sosit ceasul morţii – cu sfială rugăciunea mea, zicând: Iisuse, Preadulcele şi Scumpul meu Mântuitor, Tu eşti singura mea mângâiere şi nădejde de mântuire. Căci oriunde m-aş întoarce – spre răsărit, spre apus, spre miazăzi sau spre miazănoapte – eu numai pe Tine Te caut. Cerul şi pământul, viaţa şi moartea n-au nici un sens fără Tine. Tu îmi eşti mai necesar decât aerul, apa şi pâinea. Şi când Te părăsesc şi mă îndepărtez de Tine, tocmai atunci îmi eşti mai dorit, mai căutat, mai necesar. De aceea, cu lacrimi suspin şi strig către Tine: Vino, Iisuse! Pogoară-Te în iadul din mine, cum Te-ai pogorât îndată după înviere şi învie ticălosul meu suflet. Ştiu că nici eu – de mii de ori mai mult – nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu dărăpănat de păcat, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că eu, chiar de voi muri în păcate, tot cu nădejdea mântuirii şi învierii Tale voi muri. Şi aşa cum ai avut milă de cei din Legea Veche, pe care i-ai slobozit din legăturile şi încuietorile morţii, tot aşa ai milă şi de mine şi mă dezleagă din lanţurile păcatului şi ale patimilor cu care şarpele m-a înfăşurat. Tu ai zis, Iisuse, că mai ai şi alte oi, care nu sunt din staulul poporului ales de Tine şi pe care trebuie să le aduci în turma Ta; ca şi canaaneanca, eu nu sunt din neamul celor ce sunt mereu cu Tine, ci vin continuu dintre păgânii cei nelegiuiţi. îmi dau prea bine seama că nu se cuvine să iei Pâinea Vieţii din gura copiilor Tăi şi s-o arunci unui câine ca mine. Dar cu toate acestea eu alerg ca şi sărmana văduvă în urma Ta, rugându-Te fără încetare să ai milă şi de mine, căci şi eu am în pieptul meu o inimă care rău se îndrăceşte cu patimile. Lasă-mă dar, Iisuse Doamne, ca alături de canaaneanca şi de toţi oropsiţii pământului, să strâng firimiturile ce cad de la masa sfinţilor Tăi. Primeşte-mă în staulul Tău ca să nu mă sfâşie lupul cel nevăzut. Căci nădejdea şi mângâierea mea este Cuvântul Tău care zice: „pe cel ce vine la Mine nu-1 voi izgoni afară”, iar pe cel primit de Tine nimeni nu-1 va putea răpi din mâinile Tale, nici chiar satana.

Cuget ziua şi noaptea la Tine, Iisuse, şi mă întreb: Ce-aş face, Doamne, fără Tine? Ce-aş face fără Tine în suferinţă, în boală, în temniţă, în sărăcie? Ce-aş face când îndoielile de tot felul vin să-mi sfâşie sufletul? Ce-aş face când păcatele şi patimile caută să mă înghită, aşa cum valurile mării căutau să-l înghită pe Petru? Cât de bine îl înţeleg acum pe acel mare scriitor care zicea că, dacă nu Te-ar fi cunoscut, şi-ar fi pus capăt zilelor sale; sau pe acel prinţ indian care, dacă nu Te-ar fi văzut viu cu proprii săi ochi, şi-ar fi curmat firul vieţii!

Cunosc dragostea cu care Tatăl ceresc de veacuri îi primeşte pe toţi fiii risipitori care, cu pocăinţă, se întorc acasă. Cunosc iubirea Duhului Sfânt care, cu suspine negrăite, se roagă zi şi noapte pentru noi. Ştiu că Preacurata Fecioară se roagă în genunchi şi cu lacrimi pentru toţi păcătoşii. Ştiu de asemenea că îngerii din cer şi toţi sfinţii, care au fost oameni păcătoşi ca şi noi, neîncetat ne ajută cu rugăciunile lor dar, cu toate acestea, inima mea tot spre Tine se îndreaptă, Iisuse, ochii mei tot pe Tine Te văd răstignit, vărsându-Ţi şi acum sângele Tău cel scump pentru mântuirea noastră; urechile mele tot cuvintele Tale aud, spunând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre”; sufletul meu tot pe Tine Te simte, văzându-Te cum, înainte de a-Ţi da duhul în mâinile Tatălui, grija Ta cea mare n-ai îndreptat-o mai întâi spre Maica Ta, care stătea la piciorul crucii cu sabia durerii împlântată în inimă, nici spre feciorelnicul Tău ucenic şi prieten ce s-a rezemat de pieptul Tău şi Te-a urmat cu cea mai mare credincioşie pe drumul Golgotei, ci Ţi-ai îndreptat privirea spre un tâlhar ca mine, căruia i-ai făgăduit Raiul chiar în ziua în care i-ai vorbit, lăsând astfel cele nouăzeci şi nouă de oi în muntele sfinţeniei şi căutând prin prăpăstiile fărădelegilor oiţa cea rătăcită; iar închipuirea mea tot pe Tine mi Te înfăţişează înaintea ochilor mei, stând şi plângând în faţa Ierusalimului inimii mele, care nu vrea să-şi adune puii faptelor bune sub aripele Tale.

Şi amintirile din copilăria mea cea duhovnicească tot pe Tine mi Te aduc în faţă, arătându-mi cum Te-ai pogorât la mine în prăpastie şi cum m-ai scos de acolo şi m-ai făcut sănătos, dându-mi toată îngrijirea; apoi cum, îndată după înviere, nu Te-ai arătat mai întâi Apostolilor Tăi, ci unei păcătoase din care ai scos şapte draci. Fiindcă Tu şi Tatăl una sunteţi, iar cel ce Te-a văzut pe Tine L-a văzut şi pe Tatăl, nu e de mirare că eu, cel ce sunt ostenit de lupta crâncenă pe care o duc împotriva trupului, a lumii şi a diavolului, cel ce sunt împovărat de atâtea patimi şi păcate, vin la Tine, Iisuse, căci numai Tu îmi poţi opri curgerea patimilor când mă ating de marginea veşmântului Tău, ducându-mă astfel spre limanul nepătimirii. Leagă-mi aşadar, Iisuse Preadulce, rănile sufletului meu pricinuite de tâlharii cei nevăzuţi, care m-au prins şi m-au bătut, lăsându-mă abia viu. Toarnă iarăşi untdelemn şi vin pe rănile mele, aşa cum ai turnat întâia oară. Scoate-mă mereu din prăpastia în care cad de şapte ori pe zi. Dezleagă-mă de nevăzutele firicele cu care m-a înfăşurat vicleanul păianjen în pânza sa ca să-mi sugă sângele şi viaţa veşnică.

Te rog să tragi, alături de mine, în jugul Tău care astfel îmi va fi uşor şi bun. Ajută-mă să-i iubesc pe vrăjmaşii mei, să-i binecuvântez pe cei ce mă blestemă, să fac bine celor ce mă urăsc, să mă rog pentru cei ce mă vatămă şi mă prigonesc, întărindu-mă cu gândul că numai aşa ne poţi face nişte blânzi mieluşei pe noi, cei ce suntem lupi crânceni unii faţă de alţii. Până acum, Iisuse, s-a hulit Numele Tău din pricina faptelor mele celor rele; dă-mi dar puterea şi harul ca măcar de azi înainte să pot săvârşi cât mai multe fapte bune pe care, văzându-le cei din jurul meu, să proslăvească Numele Tău cel sfânt. Fă-mă să intru prin rana din coastă în inima Ta ca să Te cunosc cât eşti de blând şi de smerit, iar acolo, în inima Ta, să mă umpli de acea dumnezeiască putere şi stăpânire de sine ca întotdeauna să mă port cu blândeţe şi cu smerenie în mijlocul fraţilor mei. Dă-mi harul să pot răbda ocările, să biruiesc răul cu binele şi să nu mai slobozesc câinii cei răi ai patimilor împotriva aproapelui meu. învaţă-mă să mă lupt mai vârtos împotriva răului din mine, să sufăr nedreptatea fără cârtire şi să caut să fiu mai degrabă victimă decât călău, căci aşa i-ai învins şi Tu pe călăii Tăi. Deprinde-mă să mă las ca un copil în purtarea Ta de grijă. Loveşte cu toiagul Crucii în stânca inimii mele ca să izvorască un neîncetat duh de pocăinţă. Atinge-Te de ochii mei ca să slobozească lacrimi curăţitoare de păcate, pentru ca astfel să Te am pururea în inima mea şi să nu Te mai părăsesc niciodată, nici în viaţa de aici, nici în viaţa de dincolo. Amin.

Sursa : Rugăciunea vameşului, Arhimandrit Paulin Lecca, Editura Christiana, 1998.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Pantelimon (Kartsonas) Aghiannanitul, Coliba Sfântul Gheorghe, protopsalt al Sfântului Munte (1935-1992)

Schitul Sfintei Ana nu este numai cel mai mare dintre schiturile şi aşezămintele de acest fel ale Athonului, ci şi cel mai vechi, datând din veacul al XVI-lea. Aici s-au nevoit de-a lungul timpului în nevoinţa cea bună o mulţime de monahi, unii dintre ei ajungând chiar în cetele sfinţilor prăznuiţi de Biserica noastră.

Una dintre cele mai bine organizate Chilii din acest Schit este cea numită a Kartsoneilor, care se află în latura de vest a Schitului, imediat după intrarea vizitatorului dinspre Nea Skiti către Schitul Sfânta Ana. La această Chilie s-au nevoit în viaţa cea monahicească patru fraţi după trup. Ei proveneau din Mesinia. Erau trei ieromonahi, Dionisie, Serafim şi Gavriil, şi un monah, părintele Hrisostom, care a adormit în 1941. Fiii lor duhovniceşti au fost ieromonahii Gavriil şi protopsaltul părinte Pantelimon. Urmaşii acestora alcătuiesc obştea de astăzi formată din cinci fraţi, având ca întâi-stătător pe ieromonahul Hrisostom.

De la adormirea părintelui Pantelimon, în 1992, şi până astăzi, au trecut treisprezece ani şi nimeni dintre aghioriţi nu a avut iniţiativa de a culege informaţii şi de a le scrie despre luminoasa figură a fericitului părinte Pantelimon.

Socotesc că este voia lui Dumnezeu îndemnul pe care mi l-a dat cinstitul meu egumen, părintele Gheorghe, de a coborî la această obşte pentru a dobândi o comoară duhovnicească, întrebându-i pe părinţii de aici despre viaţa fericitului părinte Pantelimon.

Aşa se face că într-o seară de august a anului 2005, seară caracterizată de arşiţă şi de lipsa oricărei mângâieri pe care o aduce boarea răcoroasă şi roua, m-am aflat lângă iubiţii noştri fraţi Kartsonei. Între mănăstirea noastră şi obştea lor s-au stabilit, de-a lungul timpului, legături strânse şi pline de iubire. Înainte de 1974, când la mănăstirea noastră, a Sfântului Grigorie, s-a stabilit noua obşte în frunte cu Stareţul nostru, părintele Gheorghe, psalţii chiliei Kartsoneilor cântau în fiecare sărbătoare şi duminică în katholikonul Sfântului Nicolae al mănăstirii noastre. Numai părintele Hrisostom îmi spunea că a cântat în mănăstirea noastră la o sută douăzeci şi trei de privegheri, adică din 1967, pe când avea 15 ani, până în 1974.

Cu multă bucurie părinţii Chiliei m-au primit, în frunte cu Stareţul lor de acum, părintele Gavriil, faimosul duhovnic al Schitului. În cele ce urmează, vom da cuvântul iubitului nostru părinte Hrisostom, care a trăit împreună cu părintele Pantelimon douăzeci şi şapte de ani. Dragostea faţă de acesta îi este atât de mare, încât şi numai amintirea numelui fericitului său Stareţ şi scopul vizitei mele i-au adus lacrimi în ochi fratelui Hrisostom.

– Părinte Hrisostom, pentru că aţi trăit împreună cu părintele Pantelimon preţ de douăzeci şi şapte de ani, spuneţi-ne ceva despre viaţa lui!

– Cu fericitul părinte Pantelimon nu am numai cunoscuta legătură duhovnicească pe care trebuie să o aibă fiecare cu cei mai mari decât el în mănăstire, dar el îmi era chiar şi rudă. În toţi anii în care am trăit împreună, am fost mai mult decât ca nişte fraţi şi, de aceea, atunci când îmi aduc aminte de el, îmi este foarte greu să vorbesc. De aceea, vă rog să mă iertaţi…Vă rog să mă credeţi că de când a adormit, nu am mai ascultat nici o casetă cu el mai bine de doi ani…Sigur că pentru un monah un astfel de lucru nu este prea bun, dar moartea lui a reprezentat pentru mine o mare durere, ca şi cum aş fi murit eu însumi.

– Ce ne puteţi spune, părinte, despre obârşia lui şi despre viaţa lui din tinereţe?

– S-a născut la Patra în 1935. Mama lui, Ecaterina, provenea din Patra, iar tatăl, Ioannis, din Agrinio. Părinţii lui au avut cinci copii, ultimul fiind părintele Pantelimon, care din Sfântul Botez s-a numit Constantin. Numele său de familie era Datsikas. Cu acest nume de familie astăzi în Agrinio sunt mai bine de treizeci de familii, ceea ce arată că provenea dintr-o familie faimoasă şi numeroasă.

Din vârsta copilăriei l-a stăpânit dorinţa fierbinte de a deveni pictor. În plus, mai avea şi harisma unei voci melodioase şi a uşurinţei de a învăţa muzica bisericească. Deoarece fratele său mai mare era psalt, l-a luat şi pe micuţul Constantin împreună cu sine la biserică, în strană, şi l-a introdus treptat în tainele muzicii bizantine.

Mi-a spus o întâmplare petrecută la vârsta de cinci ani. În faţa casei sale, micuţul Constantin desenase pe pământ, foarte frumos, steagul Angliei. Dar în acea perioadă Grecia se afla sub ocupaţie germană. Un soldat german a văzut steagul desenat pe pământ şi a intrat în casă să ceară detalii şi informaţii. Părinţii au reuşit să-l ascundă pe micuţul Constantin şi să-l scape astfel de cine ştie ce întâmplări neplăcute. Când Constantin şi-a terminat şcoala primară, părinţii l-au trimis împreună cu fratele mai mare, Matei, la Atena. I-au trimis la iconograful Artemie ca să înveţe de la el arta pictării icoanelor. Ca să vă daţi seama de talentul acestui iconograf, puteţi vedea astăzi Biserica Sfântului Vasile din Metsovo pe care el a pictat-o. Dar arta aceasta nu i-a plăcut prea mult lui Constantin. S-a dus să înveţe pentru că îi plăcea să lucreze cu culorile. Cineva i-a spus însă că cea mai bună şcoală de pictură a icoanelor se află la Sfântul Munte. Faptele acestea se petreceau în 1949, iar pe atunci, din cauza războiului şi a lipsei mijloacelor de transport, era foarte dificilă venirea la Sfântul Munte. Un ieromonah dintre cei care părăsiseră Sfântul Munte din pricina bolii i-a spus că Stareţul lui este iconograf la Karyes şi că acolo există foarte buni psalţi şi că astfel îşi va putea pune în lucrare darul vocii sale deosebite. Cei doi fraţi au primit atunci cu bucurie îndemnul ieromonahului. Părinţii se împotriveau oarecum la început, dar în cele din urmă au dat înapoi în faţa hotărârii celei bune a celor doi fraţi.

În iulie 1949, cei doi fraţi, după multe necazuri şi peripeţii, au ajuns la Karyes, în Sfântul Munte. Bătrânul iconar la care fuseseră trimişi cei doi copii din Atena murise. Şi acum, ce să mai facă, unde să se ducă? I-au primit părinţii Colibei Ioasafinilor. Acolo au rămas aproximativ o lună. Dar Stareţul Chiliei, părintele Agatanghel, tânăr pe atunci, pentru că nu avea nevoie de alţi călugări în obştea sa, i-a sfătuit să meargă la Sfânta Ana şi le-a indicat Chilia Kartsoneilor. Părinţii care trăiau aici, la Chilia noastră, erau şi pictori de icoane, şi psalţi. Astfel, cei doi tineri ar fi putut să înveţe amândouă aceste meşteşuguri. Matei nu a fost de acord şi s-a hotărât împreună cu micul său frate să se întoarcă la Atena. Când au ajuns de la Karyes la Dafni, pe jos, atunci micuţul Constantin i-a spus: „Matei, dacă am venit până aici, ce vom pierde dacă vom merge până la Sfânta Ana? Mergem acolo pentru prima oară. Oare când vom mai putea merge? Acesta este un bun prilej ca să cunoaştem şi această zonă a Sfântului Munte unde nu am mai fost niciodată până acum.” În cele din urmă, Matei şi-a schimbat hotărârea, aşa că au intrat în barca ce ducea la Sfânta Ana, în loc să intre în cea care mergea la Uranopolis.

În vaporaş, s-a apropiat de ei un monah pentru a-i întreba care este scopul călătoriei lor. El le-a spus apoi, după ce a aflat:

– Ascultaţi-mă, copii, acolo unde mergeţi, la Kartsonei, n-o să vă primească dacă nu le spuneţi că vreţi să vă faceţi monahi. Aici la Sfântul Munte este greu să vă înveţe şi apoi să plecaţi.

Tânărul Constantin a acceptat propunerea acestui monah de la Sfânta Ana şi s-au înţeles amândoi fraţii ca să spună că au venit acolo ca să se facă monahi.

– Care a fost prima întâlnire şi cunoştinţă a Bătrânilor dumneavoastră cu cei doi tineri din Patra, părinte Hrisostom?

– Da, la 1 august 1950, cei doi au venit şi au bătut la poarta Colibei noastre.

– Cine sunteţi şi ce vreţi, măi, tinerilor?

– Am venit ca să ne facem monahi.

– Aşa, dintr-odată, fără să ne cunoaşteţi? Cum aţi venit aici şi cum de n-aţi mers altundeva?

– Alţii ne-au trimis aici la dumneavoastră. Constantin vrea să rămână ca monah, a spus Matei, iar eu nu ştiu încă dacă voi rămâne. Voi încerca şi voi vedea.

După o lună şi jumătate, Matei a părăsit Athonul şi s-a întors la Atena. De altfel, nici nu dorea să se facă monah. Constantin a rămas cu scopul de a învăţa iconografia şi muzica bizantină şi apoi de a se întoarce şi el la Atena.

Bătrânii Kartsonei nu respingeau pe nimeni dacă voia să înveţe iconografia şi apoi să se întoarcă în lume. Mai demult învăţaseră pe cel puţin încă alte cinci persoane arta pictării de icoane, iar aceştia s-au întors înapoi în lume. De aceea, cuvintele monahului de pe vaporaş erau înşelătoare. Aici tânărul Constantin a găsit pe viitorul Stareţ Gavriil, care era mai mic decât el cu un singur an. Astfel cei doi copii se jucau împreună, se ajutau unul pe altul, făceau ascultare Bătrânilor şi se bucurau de viaţa aici, în Grădina Maicii Domnului, cu o adâncă pace sufletească. Aici, la Chilie, lucrurile sunt foarte diferite de cele de la mănăstire. Eu am venit aici la vârsta de 10 ani, iar Stareţul meu se juca cu mine în orele de după-amiază.

După o perioadă de cinci luni petrecută la Colibă, Constantin a cerut să vorbească cu Stareţul Gavriil în chilie şi i-a spus următoarele:

– Părinte, să ştiţi că eu am venit aici spunându-vă minciuni. N-am venit să mă fac monah, ci numai să studiez muzica şi iconografia, şi apoi să mă întorc iarăşi la Atena. Acum însă vă spun înaintea lui Dumnezeu şi cu frica lui Dumnezeu că am luat hotărârea să rămân aici.

– Noi, copilul meu, să ştii că am fost înştiinţaţi de Harul dumnezeiesc şi ştiam că nu ai dorinţa de a rămâne aici. Te-am ţinut însă lângă noi pentru folosul tău propriu. L-am rugat pe Dumnezeu ca să se facă voia Lui şi pentru mântuirea sufletului tău. Ce ai învăţat de la noi, să ştii că îţi va fi de folos şi ţie şi părinţilor tăi. Dar acum te-ai hotărât să rămâi aici. Uite, ia hârtie şi condei, scrie-le părinţilor că doreşti din voia ta proprie să rămâi aici, ca să nu le vină vestea aşa, dintr-odată.

Într-adevăr, a scris o scrisoare mişcătoare părinţilor săi, care astăzi se află acasă la fraţii lui. Părinţii i-au răspuns îndată că are binecuvântarea lor pentru a rămâne ca monah la Sfântul Munte. S-au bucurat şi pentru că în familia lor aveau înaintaşi preoţi. Bunicul din partea tatălui şi bunicul din partea mamei fuseseră preoţi. Astfel, erau bucuroşi că fiul lor s-a afierosit lui Dumnezeu şi se rugau pentru el. Mai cu seamă tatăl său a fost cuprins de bucurie şi de atunci a început să serbeze sărbătoarea Paştilor un an împreună cu familia sa în Patra, iar în anul următor cu fiul său monah, la Sfântul Munte.

Bătrânii Chiliei, văzând atunci că tânărul lor ucenic are o mare înclinaţie pentru muzica bizantină, i-au acordat suficientă libertate. Părintele Dionisie era ucenic al faimosului protopsalt Sinesie de la Stavronichita. De la acesta luase ifosul aghioritic autentic şi tradiţional şi acum s-a hotărât să-l iniţieze şi pe monahul Pantelimon în muzica bizantină. Părintele Serafim a hotărât să-l înveţe iconografia bizantină.

Glasul părintelui Pantelimon era un dar al lui Dumnezeu, era o voce îngerească. Atunci când cânta, caracteristica lui era, am putea spune, nemişcarea. Era ca o stâncă neclintită. Nu mişca nici din mâini, nici din picioare. În plus, nu făcea nici un fel de mişcări cu muşchii feţei, aşa cum fac de obicei cântăreţii şi toţi psalţii. Atunci când cineva urmărea strana, nu-şi putea da seama cine este protopsaltul. Ar fi putut cu greu să desluşească a cui este vocea numai prin faptul că părintele stătea puţin mai în faţă decât restul cântăreţilor şi era în mijlocul acestora.

– De unde provenea această lipsă de tulburare şi de mişcare a trupului său în vremea cântării bizantine?

– Aceasta provenea, pe de-o parte, din caracterul lui. Era un om liniştit. În cei douăzeci şi şapte de ani pe care i-am petrecut împreună nu l-am văzut niciodată să se mânie, părinte! Întristat, l-am văzut, dar mânios, niciodată. Niciodată nu a judecat, niciodată nu a vorbit de rău, nu a vorbit cu răutate sau cu sălbăticie sau cu batjocură pentru a umili sau acuza pe cineva. Această linişte şi netulburare sufletească a sa au avut ca rod mai adânc modul în care cânta. Toate erau însă rodul vieţuirii sale virtuoase întru ale monahismului.

– Când a fost hirotonit diacon şi preot, părinte Hrisostom?

– Diacon a fost hirotonit în 1960, la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, iar preot în 1965, de praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, de către acelaşi mitropolit care preda atunci la Academia Athoniadei, Preasfinţitul Nathanail. Acest mitropolit a săvârşit atunci trei hirotonii în trei zile succesive. În prima, l-a hirotonit ca preot pe actualul episcop al Rhodostolului, părintele Hrisostom, în a doua zi pe Stareţul Chiliei noastre, părintele Gavriil, iar în a treia zi pe fericitul părinte Pantelimon, care, deşi era cu un an mai în vârstă decât părintele Gavriil, îi făcea întru toate ascultare şi îl cinstea foarte mult.

– Cânta la toate mănăstirile din Sfântul Munte, acolo unde îl chemau?

– Da, cânta, şi învingea întotdeauna orice fel de obstacole apăreau, atunci când trebuia să cânte la vreun praznic al unei mănăstiri unde era chemat. De exemplu, într-un an am fost chemaţi la praznicul Sfântului Nicolae al Sfintei Mănăstiri Stavronichita. El a promis că vom merge, dar în acel an ninsese foarte mult. Părintele Pantelimon era însă de neînduplecat pentru a-şi ţine făgăduinţa. Nici un vapor nu putea să acosteze la mal, maşina nu putea să meargă de la Dafni la Karyes, dar hotărârea lui a fost de neclintit şi a spus:

– Nu-i nimic, vom merge cu mularii.

– Bine, părinte, dar sunt unsprezece ore de mers pe munţii înzăpeziţi!

– Vom merge la Sfântul Nicolae! Am făgăduit şi trebuie să-mi ţin făgăduinţa!

– Ce v-a impresionat mai mult atunci când cânta el şi, în general, din modul în care se raporta părintele la slujirea sa de cântăreţ în Biserică?

– Atunci când cânta, mai ales la marile praznice ale mănăstirilor, nu vorbea cu nimeni. Atunci când soseam la mănăstire, îi saluta pe toţi cu o uşoară înclinare din cap şi cu un zâmbet înfrânat pe buze. Nu era curios să afle nimic din cele care se întâmplă în jurul lui, nu întreba să afle noutăţile mănăstirii unde mergeam să cântăm, nu ieşea din biserică în timpul privegherii pentru vorbiri fără rost, ci doar la vremea rânduită, după Litie, ieşea pentru puţin timp ca să bea o cafea, şi iarăşi se întorcea repede în biserică. Fraţii care urmau să-l ajute la ison trebuiau să-şi cunoască locurile cu precizie, altfel le făcea semn să tacă sau erau obligaţi să primească sfatul cuviincios al protopsaltului, părintele Pantelimon: „Vă rog foarte mult, isonul trebuie să se audă ca un zumzet de albine!”. Atunci când cânta, participa cu tot sufletul său la cântare, simţea că este prezent la întâmplările şi faptele măreţe descrise în tropare, în stihiri, în cântări care cinsteau sfântul sau praznicul Domnului sau al Maicii Sale. De multe ori, îi curgeau lacrimi din ochi pe care le ştergea cu manşeta dreaptă a dulamei sale. Ceea ce trăia el în timpul slujbei dorea să împărtăşească şi celorlalţi tineri monahi care aveau harisma unei voci de psalţi. De aceea, cu multe lacrimi i-a rugat pe monahii ce aveau voce frumoasă în schitul nostru, ca să vină să-i înveţe muzica bizantină, numai şi numai din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru slujba bisericească. Atunci când aceştia nu veneau, pentru că se mulţumeau cu puţina muzică pe care o deprinseseră, el plângea şi era foarte întristat, pentru că nu putea să îşi exprime altfel durerea, nici iubirea pentru muzica îngerilor. Astfel că azi sunt câţiva urmaşi ai săi întru ale muzicii bizantine, precum părintele Macarie, părintele Hrisostom, părintele Azaria şi părintele Anania. La praznicul Chiliei noastre, anume de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, nu folosea la priveghere multe cărţi, ci numai una singură. Aceasta cuprinde toată slujba pusă pe note de către însuşi părintele Pantelimon. Chiar şi numai când te gândeşti cât a trudit ca să scrie notele tuturor acestor stihiri şi tropare, îţi poţi da seama de efortul făcut de el. El însuşi a scris pe note aceste minunate cântări în vremea citirii Psaltirii de la Utrenie, în biserica Chiliei noastre, la lumina unei lumânări.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 73-82, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Mai jos aveți Cântări psaltice în interpretarea Părintelui (Kartsonas) Aghiannanitul

Cap. XXXIII: Despre neascultarea faţă de îndrumătorii noştri duhovniceşti şi despre roadele sale cele amare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Multe şi amare au fost roadele celor care nu i-au ascultat pe părinţii duhovniceşti. Aceasta este evident şi reiese din proverbul de pe Muntele Athos, care spune că: «Ascultarea înseamnă viaţă, iar neascultarea moarte». Un exemplu este şi întâmplarea următoare:
Era un părinte numit Meletie, duhovnic şi urmaş al lui Hagi Gheorghe, care trăia în chilia Pantokrator de la Sfântul Nicolae (Hatzuda). Era un om învăţat şi avea o colecţie mare de cărţi. El nu dădea voie călugărilor să lucreze Duminica sau în alte zile de sărbătoare. Într-o zi de sărbătoare, ucenicii lui l-au întrebat dacă pot merge să vadă albinele pe care le ţineau în Kapsala. El le-a dat binecuvântarea sa, dar ei nu au făcut lucrul acesta, ci au plecat la o baltă în ţinutul Schitului Kutlumuş ca să pescuiască. În acel loc, forţa apei te trage câteodată, şi din acest motiv balta e numită «Ucigaşa»; pentru că în trecut s-au înecat acolo oameni.
În acea zi, unul din grupul lor a căzut în baltă şi s-a înecat, din cauza neascultării. Ceilalţi n-au îndrăznit să meargă la chilia lor şi să-i spună părintelui despre tragica întâmplare. Ei au alergat la alţi părinţi, ca să-l anunţe cu grijă. Toţi s-au întristat pentru cel ce a murit şi pentru călugării neascultători, iar părintele Meletie a murit de o mâhnire de neîndurat.

chrismon

Un călugăr a fost biruit de dorinţa de a părăsi Sfântul Munte, pentru a merge s-o vadă pe mama sa. Sub această dorinţă nevinovată era ascunsă o ispită. Părintele său, cu discernământ, l-a avertizat de aceasta şi nu i-a dat binecuvântare pentru plecare, chiar dacă ceilalţi călugări au insistat că el ar trebui lăsat să plece. Ei au aranjat în taină cu mama lui, ca să vină din Kesaria la Constantinopol, unde fiul ei avea să o întâlnească, însoţit fiind de unul din fraţi. De două ori pe săptămână era un vas ce venea din Rusia la Muntele Athos şi intra şi în port la Constantinopol. Ei au aranjat să meargă cu acel vas şi, înainte de a pleca, au mers să ia binecuvântare de la părintele lor. Ţintuit la pat, bătrânul, de îndată ce a auzit acele planuri a început să plângă, ca şi cum nu avea să-i mai vadă niciodată. Ceilalţi au încercat să-l aline, spunându-i că se vor întoarce în câteva zile. Dar s-a întâmplat că numai cel ce l-a însoţit pe celălalt s-a întors. Acela a rămas în lume pentru totdeauna.

chrismon

Egumenul rus Misail l-a trimis odată pe ucenicul său, părintele S., până la corabia cu pânze a mănăstirii, dar el a refuzat să facă ascultare.
– Nu merg, a spus el.
– Dar unde vrei să mergi? l-a întrebat pe el.
– În pădure, ca să aduc lemne.
Şi el a fost trimis în pădure, unde a căzut peste el un copac. Pentru neascultarea sa a fost dus la spital.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXX: Despre cuget şi gânduri [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un părinte contemporan ne spunea:
– Dacă pui un copil într-o cofetărie aflată în vârful unei prăpăstii şi deschizi toate uşile, nu va fi nici un pericol ca el să iasă şi să moară, deoarece atenţia lui va fi concentrată asupra dulciurilor. La fel este cu mintea. Ea e ataşată de ceea ce îi este cel mai plăcut. Din acest motiv trebuie să exersăm duhovniceşte cu minţile noastre.

chrismon

Un părinte spunea:
– Văd că tineretul de astăzi face atâtea păcate numai pentru plăcere. Dar ei ar putea să culeagă mai multă plăcere dintr-o viaţă duhovnicească. Unul dintre ei ar putea să spună: «Îmi vorbeşti despre Rai şi aşa mai departe! De unde ştim noi dacă este sau nu? Chiar în această viaţă pot să trăiesc o bucurie şi o plăcere mare, nu numai pentru un minut sau zece, ci pentru zece zile sau un an. Mă face să mă simt atât de bine şi mă întreb dacă ar fi posibil să existe o plăcere mai mare în Rai, decât cea pe care o simt acum». Este la fel ca şi cu copiii care au trăit în timpul foametei, sub ocupaţia germană. De fiecare dată când găseau ceva aruncat de soldaţi, chiar când era stricat, când mâncau, ei credeau că e delicios!

chrismon

În Sfântul Munte era un diacon rus numit Macarie, pictor, şi care era un călugăr model de ascultare. El a ajuns la o asemenea treaptă a virtuţii, încât îşi acoperea capul cu o cutie neagră, ca să-şi păstreze mintea unită cu Dumnezeu.

chrismon

Un călugăr bătrân de la Sfânta Ana ne spunea:
„Pe părinţii care s-au nevoit în peşterile din regiunea de deasupra schitului, unde părintele Damaschin a trăit experienţa gustului dulce al vedeniilor înalte şi a rugăciunii minţii, eu i-am vizitat în tinereţe, urcând stâncile abrupte unde se vedeau trepieduri pe care-şi puneau cărţile pentru citit. Acolo era cu adevărat un loc unde puteai să observi şi să înveţi multe despre monahism.
Aceşti părinţi erau ascultători, fără voinţă proprie şi învăţau cum să evite capcanele celui rău. În timpul rugăciunilor de noapte, ei se înălţau cu duhul, experimentând dulceaţa ce vine din repetarea numelui Domnului Iisus Hristos, iar şi iar şi iar. Unii dintre ei se hrăneau cu ghindă şi, ajungând la mari înălţimi de nepătimire, se ascundeau de părinţii din schitul de jos. Acestor plăcuţi ai Săi, Dumnezeu le-a dăruit sfinţenie, pentru că au făcut voia Sa. De atunci, locul unde au trăit ei a fost numit loc sfânt.
Mulţi oameni mireni se plâng că în timpul sfintelor slujbe mintea lor hoinăreşte prin tot locul. Aceşti oameni trebuie să înveţe din următoarele:
De fiecare dată când oamenii călătoresc cu vaporul, mai ales pe mări agitate, se gândesc ei la altceva decât la persoanele pe care le iubesc? Când sunt în biserică, ar trebui să-şi aţintească atenţia interioară, pe care o au asupra persoanelor şi lucrurilor când călătoresc pe mare, asupra înfricoşătoarei Taine care are loc în Biserică, unde Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Se jertfeşte. Creştinii ar trebui să se dedice total acestei Sfinte Taine. Creştinul, şi mai ales călugărul, trebuie să fie unit cu Preasfântul Dumnezeu, deoarece atunci când sufletul se desparte de trup, va vedea îngeri ţinând vase cu flori înmiresmate pe care ni le-am închipuit întotdeauna că sunt în rai, flori de care numai cei uniţi cu Sfânta Treime din această viaţă se vor bucura. Cei a căror minte a fost umplută cu gânduri nefolositoare în timpul Sfintei Liturghii vor vedea acele vase înmiresmate, dar diavolii cei răi şi invidioşi nu-i vor lăsa să se bucure de ele.
Ei vor spune îngerilor: «Acele suflete care în timpul Sfintelor Taine au fost tulburate şi minţile lor s-au îngrijit de plăcerile lumeşti, de vreme ce ele nu s-au luptat să-L păstreze pe Dumnezeu în minţile lor şi n-au gustat plăcerea duhovnicească cât timp au fost în trup şi nu s-au căit până la sfârşitul vieţii pământeşti nu au dreptul să se bucure de miresmele prezenţei veşnice a lui Dumnezeu».
Aceste sărmane suflete vor vedea de la distanţă ce au pierdut din cauza neascultării de Dumnezeu şi a poruncilor Lui divine şi vor spune mereu: «Vai nouă, că am fost nepăsători şi am pierdut veşnica bucurie!».
Şi Sfântul Teodor Studitul spune că: «Neţinând voturile făcute, când se primeşte schima îngerească, şi fiind învinse de mândria lumii acesteia, sufletele vor spune: Suntem pierdute!»“.

chrismon

Odată, în Mănăstirea Iviru, un preot slujitor tămâia în faţa unor călugări din conducerea mănăstirii. El a trecut pe lângă unul dintre ei fără să-l tămâieze. După Liturghie, preotul a fost chemat să explice. El a spus că nu a văzut pe nimeni când a trecut prin acel loc; era gol. Mai–marele l-a chemat pe acel călugăr şi i-a spus ce s-a întâmplat, adăugând:
– Părinte, fii atent, pentru că preotul slujitor, care e un om simplu, ne-a spus exact ce a văzut.
Iar călugărul, cu regret, a răspuns:
– Preotul slujitor are dreptate. Eram în acel loc numai cu trupul. Mintea mea era în altă parte, gândindu-se la metocul nostru de afară, din lume.

chrismon

Un pustnic spunea:
– Monahule, ai grijă! Chiar dacă ai linişte, nu-i da voie minţii tale să lenevească. Gândeşte-te la albină şi cum se aseamănă ea cu inima, care întotdeauna pofteşte felurite flori, care sunt felurite virtuţi. Încrezându-te în dragostea lui Dumnezeu, ţine-ţi mintea în inima ta – care are ca simbol stupul. Sfântul Nicodim spunea că fiecare dintre sfinţii părinţi au avut inima ca un stup, de unde-şi hrăneau necontenit mintea cu dulceaţa rugăciunii neîncetate. Şi rugăciunea, ca regina albinelor, atacă şi ucide trântorii, care sunt patimile ce ne tulbură.
Sunt cuvinte atât de înţelepte scrise ucenicului său de un bătrân, atlet experimentat din Athos.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, ieromonahul Matei trăia într-o cameră mică, unde se ruga neîncetat, lângă locul unde sunt păstrate oasele părinţilor decedaţi de la Schitul Sfânta Ana. Într-o zi, a auzit un zgomot în gropniţă. El a deschis uşa şi a văzut nişte tineri frumoşi, care cărau de acolo oase şi le duceau în altă parte. Alţii aduceau oase şi le puneau în osuar. Părintele Matei se întreba mirat, dar mirarea lui a fost rezolvată de unul dintre acei tineri încântători:
– De ce eşti uimit, părinte Matei? a întrebat el. Suntem îngerii lui Dumnezeu, şi Maica Domnului ne-a poruncit să facem ceea ce vezi.
Apoi a continuat:
– Noi mutăm aici oasele acelor oameni a căror minţi au fost permanent la Muntele Athos şi dorinţa lor a fost ca să-şi sfârşească zilele aici, dar nu s-a întâmplat aşa. Noi aşezăm oasele lor aici, ca să învie în acest loc la a doua venire a lui Hristos. Iar celelalte oase, pe care vezi că le mutăm de aici în lume, sunt oasele călugărilor care au fost numai cu trupul aici, iar cu mintea lor în lume. Ei au dorit să fie în legătură cu rudele şi cu ceilalţi oameni din lume. În ziua Judecăţii ei nu vor învia pe Sfântul Munte, ci în lume.

chrismon

Bătrânul isihast Iosif sculpta cruci. Era ascultarea sa. El nu punea prea multe modele pe ele. Când a fost întrebat odată despre simplitatea lucrului mâinilor sale, el a răspuns:
– Singurul motiv pentru care fac acest lucru simplu e să fac rost de ceea ce e nevoie pentru viaţă. Dacă ar trebui să fac un lucru mai complicat, ar trebui să petrec mai mult timp pentru aceasta. Un desen mai amănunţit i-ar putea face pe oameni interesaţi de acest produs, iar aceasta ar fi stânjenitor pentru isihie. Toate aceste lucruri sunt periculoase şi fac mintea să hoinărească şi să se depărteze de permanenta aducere aminte a lui Dumnezeu. Când pentru un monah un lucru împiedică aducerea aminte a lui Dumnezeu, ar trebui să nu mai continue ceea ce face, pentru că această piedică înseamnă că eforturile sale monahale merg pe un drum greşit. Hristos situează aceste griji alături de beţie şi desfrâu. Imaginează-ţi aceasta! Gândeşte-te că după ce te-ai înfometat prin post, ca să spunem aşa, poţi cădea din viaţa duhovnicească şi să fii ca cel ce-şi risipeşte viaţa în beţie. Pentru că toate aceste trei lucruri (beţia, desfrâul şi gândul la lucrurile lumeşti) fac inima grea şi nesimţitoare, adică o slăbesc.
Cuvintele lui ne amintesc de vechii părinţi ai pustiului care făceau lucruri simple şi ieftine şi care necesitau foarte puţin timp.

chrismon

Un mare ascet contemporan, care din motive medicale a trebuit să iasă în lume pentru câteva zile, mi-a spus:
– Când m-am întors la Sfântul Munte, a trebuit să treacă o lună ca să-mi pot aduna mintea din împrăştiere în timpul rugăciunii!

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Mărturisire despre Hristos, Gheronda Efrem Filotheitul

ephraim2

Domnul a spus şi rosteşte continuu din Sfânta Sa Evanghelie: “Cel care este sluga Mea credincioasă, cel ce se luptă cu vitejie pentru numele Meu, cel ce s-a botezat în numele Meu şi a rămas credincios şi mărturiseşte despre Mine în faţa oamenilor, cel ce Mă propovăduieşte ca Dumnezeu adevărat întrupat în om, cel care zice că M-am răstignit şi am înviat din iubire pentru oameni, despre acela voi mărturisi şi Eu în faţa îngerilor Tatălui Meu, în faţa îngerilor din ceruri“.

Preamărit şi fericit este omul creştin, drept-credinciosul care va mărturisi în faţa tiranilor, în faţa ateilor, în faţa materialiştilor şi raţionaliştilor, dumnezeirea Hristosului nostru. Biserica noastră crede şi mărturiseşte că va naşte sfinţi până în vremurile de pe urmă, până la sfârşitul veacurilor, că va arăta fii sfinţi şi vrednici de cunună.

După cum vedem, astăzi nu avem oameni care să se nevoiască precum vechii asceţi şi pustia nu mai arată ca atunci sfinţi făcători de minuni şi purtători de duh. Care vor fi, deci, sfinţii timpurilor de pe urmă, de vreme ce nu lucrăm nevoinţa şi virtutea vechilor asceţi şi monahi? Trebuie să credem neclintit că în vremurile de pe urmă, în care am intrat deja, oamenii sfinţi vor fi aceia care vor da mărturie despre Iisus al nostru şi vor propovădui şi vor spune răspicat că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat, întrupat în om. Prin această mărturisire se vor încununa şi se vor sfinţi.

Mucenicii au dat mărturisirea cea bună în primii ani ai creştinismului. Minunile au fost foarte multe. Făceau minuni cu mare uşurinţă. Exista multă sfinţenie. Oamenii credincioşi erau plini de Duh Sfânt. Virtutea era lucrată din belşug. Acum însă noi nu mai avem virtuţi, noi ne străduim, dar nu reuşim nimic. Pretutindeni întuneric, pretutindeni amăgire, pretutindeni pierzanie. Toate păturile vârstei şi treptele sociale ale oamenilor sunt pline de păcat şi întuneric. Întunericul acesta al păcatului şi al lipsei moralei va înainta, se va întinde, şi cu cât vom fi mai aproape de capăt, de sfârşit, se va înteţi. De aceea, atunci chiar şi cea mai mică virtute, cea mai mică nevoinţă duhovnicească, va avea o valoare uriaşă în faţa lui Dumnezeu.

La început, un om îl ajuta pe celălalt în formarea duhovnicească, acum se împing unul pe celălalt spre rele, spre prăbuşire duhovnicească. Nu mai auzi discutându-se altceva între oameni decât despre un păcat sau altul. Desigur, problema păcatului trupesc se menţine şi domneşte în toate domeniile. Diavolul a reuşit cu răutatea lui, cu viclenia lui, să stăpânească peste gândurile şi dorinţele oamenilor. Astăzi cauza într-un război (să-i zicem război şi să nu-l numim înfrângere) este cugetul trupesc. Se străduieşte să ne păteze gândirea, cele cinci simţuri, atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Şi în felul acesta să ne întineze atât de tare încât Sfântul Duh să nu găsească loc să Se sălăşluiască în noi, încât să nu purtăm Duhul lui Dumnezeu, să nu primim focul iubirii lui Dumnezeu care ar putea astfel să ne renască, să ne reînvioreze şi să ne facă puternici ca să putem înfrunta toate cele câte se vor întâmpla în viaţa noastră.

Va trebui să ne străduim să ne curăţim pe noi, să ne curăţim pe dinăuntru şi pe dinafară, şi îndeosebi să ne curăţim cugetul. Căci din cuget pornesc toate relele, atât în inimă, cât şi în trup. Răul se exteriorizează prin membrele trupului, după ce mai înainte cugetul şi mintea devin slujbaşi ai păcatului. Aşa cum vedem, albinele nu merg la florile care nu au polen, ci merg acolo unde există polenul, pe care îl culeg şi prepară gustoasa miere. Şi Sfântul Duh umblă, şi unde găseşte cuget şi minte curată, liniştită, se aşează şi rodeşte. Zis-a cel nebun în inima lui: nu este Dumnezeu. Nebun este acela care nu se poate înfrâna. Gândirea nu cârmuieşte bine în el, nu are cârmuire sănătoasă, de aceea face greşeala de a se exprima şi a spune că nu există Dumnezeu. Cea mai mare prostie pe care o poate spune omul este să zică că nu există Dumnezeu. Dumnezeu este în el, este în sufletul lui, dar el este străin de Dumnezeu. Nu are nici o legătură şi nici un contact cu Dumnezeu.

Păcatul a făurit un zid, a despărţit lucrurile şi le-a făcut de netrecut. Aşadar, ca să primim Sfântul Duh şi Acesta să ne facă puternici şi să ne învrednicească să mărturisim dumnezeirea lui Hristos, va trebui să ne nevoim, să ne curăţim şi să ne încununăm. Sfinţii vremurilor de pe urmă vor fi mărturisitori. Cei care vor mărturisi că Hristosul nostru este Dumnezeu adevărat întrupat…

Dumnezeu a fost, este şi va fi. Şi Sfântul Duh, precum îi va întări pe aceia, ne va întări şi pe noi, dacă iubirea şi mila lui Dumnezeu voieşte să ne miluiască, şi îngăduie şi ne învredniceşte şi pe noi să dăm mărturisirea bună, în faţa ateilor, în faţa celor lipsiţi de evlavie, şi să ne învrednicim şi noi muceniciei. Căci lucrările noastre sunt atât de nefolositoare, păcatele noastre sunt atât de multe, patimile noastre adevărate fiare; o mucenicie ne va salva, o mărturisire a credinţei. Gândiţi-vă ce frumos e când un creştin mărturiseşte în timpurile noastre, când mărturiseşte în faţa celor ce nu cred în dumnezeirea lui Hristos, în dumnezeirea în trei ipostasuri, şi când, pentru o clipă, îl iau îngerii şi încep marşul triumfător al izbânzii şi al laudelor!

Toţi zicem: “Dar cum să mucenicim?“. Noi nu putem să îndurăm o durere de dinţi şi primul care nu poate asta sunt eu. Ne înţeapă un mărăcine sau altceva şi începem imediat să simţim durerea, să strigăm; avem nevoie de spirt şi de altele. Când ne doare puţin, alergăm îndată la doctor, la medicamente. Dar acolo nu vor fi astfel de cazuri, acolo va fi mucenicie curată. Lucruri înfricoşătoare! Ce se va întâmpla atunci?…

Vă voi aduce exemplul unui mucenic, al unui tânăr care a mucenicit cu mult timp în urmă. Şi veţi vedea cum muceniceşte omul şi cum dimpreună cu ispita vine şi puterea de a o birui. Dumnezeu îl cheamă pe un om la mucenicie. Pe când înainte era laş şi fricos, după aceea ajunge la neînfricare. Dar cum? Ascultaţi.

Un domnitor se pregătea să meargă la război şi, cum se obişnuia, trebuia să se ducă la ghicitor, ca să primească informaţii de la diavol, să-i spună dacă va învinge sau nu în război. Acest domnitor s-a dus la ghicitor, a întrebat dacă va birui sau nu şi ghicitorul, adică diavolul, a zis: “Îţi voi răspunde dacă scoţi din oraşul tău moaştele Sfântului Mucenic Vavila şi ale celor trei tineri“. Aşa stând lucrurile, domnitorul le porunceşte creştinilor să ia sfintele moaşte ale acestor sfinţi şi să le scoată afară din oraş, ca să poată diavolul să-i răspundă dacă va birui în război. Creştinii noştri, mari şi mici, chiar şi copiii, au luat sfintele moaşte şi le-au scos cu cântări şi imnuri. Şi ziceau: “Idolii neamurilor sunt aur şi argint, lucrarea mâinilor oamenilor, ochi au, dar nu văd, urechi au, dar nu aud“. Auzind domnitorul toate acestea a zis: “Aceştia ne înjură cu vorbele astea ale lor“, şi a trimis ostaşii să-i aresteze pe unii dintre ei. Între cei care au fost arestaţi se afla şi un tânăr de 18 ani, pe nume Teodor. Pe acest Teodor l-au spânzurat de un stâlp, i-au scos hainele, au apucat nişte gheare de fier înzestrate cu cuţite şi i-au jupuit pielea, i-au făcut răni adânci, încât sângele curgea pâraie. Vă daţi seama, să-i jupoaie de viu copilului toate membrele lui? A fost un adevărat măcel. Apoi de dimineaţă până seara, soldaţii s-au schimbat unul după altul şi aproape că l-au omorât. Văzând că va muri şi că nu mai are vlagă în el, l-au dezlegat şi l-au dat părinţilor săi. Părinţii şi-au luat copilul şi au început să-l îngrijească. Tânărul şi-a deschis ochii şi părinţii au început să-i zică:
“ – Fiul meu, cum de ai răbdat? Cum de nu ai gemut? Cum de nu ai strigat?“
“ – Să vă spun. Când m-au spânzurat sus pe stâlp şi soldaţii au început să mă rupă cu acele gheare de fier, a început să mă doară şi durerea a mers până în inima mea. Şi am zis: «Teodore, rabdă această durere ca să scapi de durerea veşnică a iadului».

Preocupându-mi gândirea cu acest cuget la iad, am zis să fac răbdare. Atunci când mă încurajam cu acest cuget şi am luat această hotărâre, văd că vin trei tineri preafrumoşi. Unul dintre ei avea în mâini un lighean cu mir ceresc. Altul avea prosoape mici şi s-au apropiat de mine. Al treilea a luat un prosop, l-a înmuiat în aromă şi mi-a uns faţa. Din pricina acestei miresme a Sfântului Mir nu am mai simţit nici durerea, nici chinul, nici altceva. Trăiam o stare fericită şi îngerească. Mai bine să nu mă fi coborât niciodată de pe acel lemn şi să mă fi jupuit ani întregi ca să fiu fericit“.

Vedem aici că în cazul muceniciei, Dumnezeu intervine în mod suprafiresc. Dumnezeu este Acela Care începe şi termină mucenicia. Dacă focul dumnezeiesc nu aprinde inima mărturisitorului, este imposibil ca omul să dea mărturie despre Hristos şi să rabde cu vitejie şi biruinţă. De aceea, când cugetul ne spune: “cum vei răbda mucenicia?“ să credem că, dacă Dumnezeu vrea să mucenicim, va veni Însuşi Hristos, va trimite Sfântul Duh, va trimite foc din cer, ne va aprinde şi ne va da puterea muceniciei.

Văzând cum evoluează lucrurile în lume şi crezând în cele spuse de Biserica noastră, ne dăm seama că se apropie vremuri grele. Poate că suntem în cercul din exterior şi în continuare vom înainta în următorul şi în următorul, şi vom ajunge în centru. Să ne preocupe în mod deosebit lucrul care trebuie.

Să ne pregătim în întregime şi cu duhovnicie, să ne pregătim sufleteşte, să ne curăţim pe dinăuntru de orice păcat. Să ne pocăim pentru păcatul pe care îl avem sau pentru ceea ce vom înfăptui mai târziu, încât să ne comportăm cât se poate mai bine în faţa acestui sfârşit. Nu ştim dacă în zilele noastre vom ajunge la mucenicie. Părinţii trebuie să se îngrijească de credinţa copiilor lor. Să sădească şi să transmită copiilor dreapta-credinţă. Să le vorbească despre dumnezeire, să creadă în Dumnezeu ca să nu se clatine de duhul necredinţei care domneşte pretutindeni. Căci dacă copiii noştri nu vor avea credinţă vitejească în suflet, cum îl vor înfrunta mâine pe Antihrist? Cum îi vor înfrunta pe antihriştii de acum care sunt diferitele erezii? Dacă nu avem credinţă curată în Hristos, nu avem temelie şi, fără temelie, casa se prăbuşeşte. Să dobândim în noi temelia puternică, serioasă şi statornică a credinţei, încât mâine să facem faţă nevoinţei pe care o va cere mărturisirea dumnezeirii Hristosului nostru… Prin urmare trebuie să întărim şi să însufleţim propria credinţă, şi aceasta ne va fi o mare binefacere.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003 

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul povestind despre cum a îmblânzit doi papagali şi planul de a îmblânzi un vultur

sf-porfirie

Rugăciune înseamnă a te apropia de fiecare creatură a lui Dumnezeu cu dragoste şi a trăi cu toate, chiar şi cu cele sălbatice, în armonie. Îmi doresc acest lucru şi încerc să îl realizez. Să vă spun ceva în legătură cu aceasta.

Cineva, acum mult timp, mi-a dăruit un papagal. În primele zile era foarte nestăpânit şi sălbatic. Nu te puteai apropia de el. Era gata să-ţi sfâşie mâna cu ciocul. Am dorit deci, să-l îmblânzesc cu Harul lui Dumnezeu şi cu rugăciunea. Spuneam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” în gând sau cu voce tare şi cu o vărguţă îi atingeam spatele, în timp ce papagalul se afla în colivie. Am făcut această mişcare de trei ori, cu atenţie. În după-amiaza aceleiaşi zile am făcut la fel. În ziua următoare, la fel. După câteva zile, i-am atins usor capul cu varga, spunând iarăşi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Întotdeauna cu atenţie, să nu se supere pasărea. N-am făcut mult timp mişcarea asta.

După alte câteva zile l-am atins de sus, de pe cap, am continuat pe spate, până am ajuns la coadă. Dacă nu am văzut nici o împotrivire, am început să îl ating cu varga de la gât, pe tot pieptul până jos, uşor, ca să nu îl enervez, şi mereu spunând rugăciunea. Apoi mi-am făcut curaj, am lăsat varga, am luat un creion şi am repetat mişcările. În final am lăsat creionul şi am început să folosesc mâna. Se produsese deja familiarizarea, când îl scoteam din colivie şi îmi urca pe umăr. Ne plimbam împreună pe coridor iar când mă aşezam la masă venea şi mâncam împreună. Îi dădeam puţin măr iar el venea lângă mine şi îl mânca.

L-am pierdut însă. A venit într-o zi un preot cu mulţi copii iar copiii au deschis colivia şi papagalul a zburat. După un timp, ne-au adus un alt papagal, cel pe care îl avem acum. La fel de sălbatic ca şi primul. L-am îmblânzit şi pe el în acelaşi mod, gentil şi cu rugăciunea. Uşor-uşor a început să spună diferite cuvinte, să strige nume, să iasă din colivie, să stea pe mine şi să mănânce cu mine. Colivia lui are zăvor. Când iese, eu îi zăvorăsc uşa iar el stă sus, pe colivie. Când vreau să intre iarăşi, eu îi arăt cu un semn să coboare şi să intre înăuntru. Atunci merge, trage zăvorul şi intră în colivie.

sf-porfirieEste egoist şi vrea să îi acorzi atenţie, să îi vorbeşti dulce şi să nu îl jigneşti. E deosebit de gelos, de aceea nu vrea să vorbeşti cu altcineva şi nici să iubeşti pe altcineva, altfel se supără tare. Acum că ne-am împrietenit mult, a învăţat nu numai cuvinte şi nume dar spune şi rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Spune, de asemenea: „ Născătoare de Dumnezeu, Fecioară bucură-Te Marie, Domnul este cu Tine”, „ Dumnezeu este bun”, „Dumnezeu este foarte bun”, dar şi psalmodiază „Doamne miluieşte”, şi altele.

Acum vreau să îmblânzesc şi un vultur. L-am găsit în Nordul Evviei. Un pic mai sus de locul în care merg şi mă odihnesc, am găsit un loc pe care l-am numit „cuibul vulturului”. Nu l-am numit întâmplător aşa. Este foarte greu de ajuns acolo. Este un loc stâncos iar jos se întinde Marea Egee. Când atmosfera e bună, de acolo se vede Kavsokalivia Sfântului Munte.

Într-o zi am văzut acolo un vultur care cu aripile desfăcute avea doi metri şi jumătate. O fiară! S-a rotit deasupra noastră liniştit, fără să-şi agite deloc aripile. Am alcătuit un plan: cum am îmblânzit papagalul, aşa să îmblânzesc şi vulturul. Şi cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom deveni prieteni. Vom face asta într-un mod binecuvântat. Şi păsările vor mijloace dumnezeieşti ca să se roage. Le place să le citeşti. Vulturului îi place şi carnea.

Mă gândesc deci, să mergem cu încă doi, pe stâncă, dimineaţa devreme. La început vom face rugăciunea minţii. În continuare, vom citi cu voce tare anumiţi psalmi ai utreniei. Apoi, vom psalmodia câteva imnuri, laude ş.a. În acelaşi timp vom aprinde şi puţină tămâie. Un rol foarte important îl vor juca şi pslamodierile dar şi mirosul de tămâie. Tămâia are o aromă discretă, care linişteşte. Voi lua şi un lemn uscat, lung de un metru si jumătate şi un altul mic şi voi bate toaca, aşa cum facem la Mănăstire. Din când în când am să strig: „Ioanni!… Ioanniii!!..”. Aşa am să-l numesc. Printre altele vom avea cu noi şi carne friptă. Vom lăsa pe stâncă bucăţele de carne şi ne vom îndepărta cca. două sute de metri. De la această distanţă îl voi urmări şi voi spune: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” iar vulturul numaidecât va coborî şi va consuma carnea.

În ziua următoare vom face la fel. Vulturul se va roti deasupra noastră şi cum vom termina programul, va coborî şi va mânca. O dată, de două, de trei ori, gata! Al nostru este vulturul! Oricând vom bate toaca, va veni să mănânce carnea. Îl voi aduce jos oricând voi vrea. Încet- încet se va îmblânzi şi voi putea să merg să-l prind. Va să zică, ar putea să mă facă bucăţi. Este o fiară! Picioarele îi sunt uriaşe. Aşa cum stă pe umăr, ţi-l poate mânca, chiar dacă nu e rău. Dar există o cale. Voi lua toiagul Sfântului Gherasim, şi îl voi atinge pe spate de două ori strigând în acelaşi timp: „Ioanniii!!… Ioanniii!..”.

I-am dat un nume frumos. Vulturul este simbolul Sfântului Ioan Teologul. Când se va întoarce în ziua următoare, de cum va consuma carnea, îi voi trece toiagul pe spate de trei ori. În cealaltă zi voi înainta spre gât. În următoarea voi începe de la cap până la coadă iar în cealaltă de la cioc şi gât până mai jos. La fel şi în zilele ce vor urma până când ne vom împrieteni. Oricând apoi îi voi pune mâna pe cap, pe aripi, pe spate şi voi face aşa cum am făcut înainte cu bastonul. Dar este nevoie de atenţie căci e periculos. Dacă va vrea să prindă ceva te va sfâşia cu ghearele lui înspăimântătoare. De fier sunt ghearele lui. Te poate imobiliza şi dacă doar miroşi a carne. Dar vulturul este un rege foarte inteligent şi activ.

Dacă vom face lucrul acesta, cu adevărat vom vedea harul şi prezenţa lui Dumnezeu.

„Părintele Porfirie Kavsokalivitul -Viaţa şi Cuvintele”

Sursa: Cartea „Dragostea sfinţilor pentru animale şi dragostea animalelor pentru sfinţi”, Monahul Simon, Editura “Sfântul Ştefan” – Atena, pag. 52 – 59, lucrare needitată în limba română.

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Din aceeaşi carte:

Athosul neamului meu (III) [proză]

Vezi textele anterioare:

Bruno Ştefan

arsanaua hilandarDe atunci nu l-am mai văzut pe Andrei. Am aflat că a plecat la scurt timp pe Athos, dar n-am ştiut la ce mânăstire sau schit s-a aşezat, ori dacă s-a pustnicit. Adevărul e că Andrei, ca şi Athosul, s-au şters treptat-treptat din mintea mea. Farmecul copilăriei a fost îndepărtat din viaţa de adult de greutăţile cotidiene. Proiectele în care m-am implicat, sutele de sondaje pe care le-am coordonat, miile de colaboratori şi studenţi cu care am lucrat, familia pe care mi-am constituit-o, noii prieteni pe care i-am dobândit mi-au solicitat atenţia şi m-au îndepărtat de visele athonite şi de prietenul meu din copilărie. A trebuit să muncesc mult pentru a-mi cumpăra o locuinţă, pentru a avansa în carieră, pentru a mă impune pe o piaţă saturată şi relativ ostilă datorită atitudinii mele tranşant anticomuniste. Dar m-am simţit tot timpul protejat şi într-un târziu dorinţele mele legate de carieră, de casă, de relaţii, putere şi avere s-au împlinit. După ce mi-am cumpărat casa pe care mi-o dorisem, am vrut să mulţumesc Maicii Domnului şi am hotărât că sosise momentul să plec pe Athos. Un prieten care se întorsese schimbat după călătoria athonită mi-a spus:

Să o chemi pe Maica lui Dumnezeu tot timpul. Ea e prezentă acolo şi trebuie să o întâlneşti.

Cum s-o chem? – l-am întrebat. O strig pe plajă sau pe poteci, în biserici sau în chilii?

Da, o chemi mereu. O să-ţi apară, ai să vezi.

Şi dacă-mi apare ce o întreb? Dacă vine la mine şi-mi zice: ”De ce m-ai chemat?” eu ce o să-i spun?

Îi mulţumeşti pentru ajutor şi îi spui că vrei s-o slujeşti de-acum înainte toată viaţa pe Ea.

Şi dacă nu sunt în stare şi mă fac de râs?

Nu-ţi mai fă atâtea complexe. Important e să-ţi vorbească şi toate se vor aşeza de la sine pe urmă.

Am plecat pe Athos în Săptămâna Mare din Postul Paştelui în anul 2010 împreună cu câteva rude, într-un grup de 12 pelerini. Prima debarcare a avut loc într-un port mic, unde trebuia să aşteptăm un microbuz care să ne ducă la mânăstirea sârbească Hilandar. Eu m-am urcat în microbuzul călugărilor şi am ajuns acolo primul din grup, cu 3 ore înaintea colegilor mei. M-am plimbat prin împrejurimi şi am început s-o strig pe Maica Domnului, aşa cum îmi spusese prietenul meu. Am pornit apoi pe jos spre Vatopedu – un drum de 3 ore prin munte, timp în care nu încetam s-o chem cu voce tare. Dar Ea nu se arăta. Începusem să mă îndoiesc că o voi vedea sau auzi vreodată.

paraclis-sfantul-pavelÎntr-una din zile am trecut muntele pe celălalt versant, cu intenţia de a vedea mânăstirile de-acolo, despre care auzisem şi citisem multe lucruri interesante. Când am ajuns la mânăstirea Sfântul Pavel, călugării ne-au cazat şi ne-au rugat să ne odihnim odată cu ei, pentru a participa împreună la slujbele de noapte. Neavând somn, am pornit la plimbare în jos, spre plajă, pe un drum abrupt. La jumătatea distanţei dintre biserică şi mare am dat peste un mic paraclis ridicat în amintirea unei mari minuni. Stă scris acolo că în urmă cu câteva sute de ani, pe vremea sultanului Mahomed Cuceritorul, mama acestuia fiind creştină a adunat aurul, smirna şi tămâia care i-au fost dăruite Maicii Domnului la naşterea Fiului Ei de către cei trei magi. Şi l-a rugat pe stareţul mânăstirii să îi permită să intre pe muntele Athos pentru a aduce aceste relicve de preţ ale creştinătăţii. Deşi ştia că femeile nu au voie să intre în Sfântul Munte, stareţul a făcut excepţie de la această regulă în cazul mamei sultanului care cucerise nu doar Constantinopolul, ci şi Athosul, mai ales că ea venea ca o persoană cucernică, aducând daruri de mare valoare. După ce a debarcat în portul mânăstirii şi a fost întâmpinată de un alai de călugări, sultana Maro a început să urce drumul abrupt spre biserică. La jumătatea drumului le-a apărut tuturor în faţă Maica Domnului în carne şi oase. ”Opreşte-te Maro – i-a spus sultanei. Să nu mergi mai departe! De aici începe altă împărăţie şi eu sunt Împărăteasa cerurilor, îngrijitoarea, acoperitoarea, doctorul şi păzitoarea Sfântului Munte”. Împărăteasa Maro a lăsat sfintele daruri şi celelalte odoare în mâinile stareţului şi călugărilor şi s-a întors pe corabie. Apoi şi-a dăruit toată averea mânăstirii, iar spre sfârşitul vieţii s-a călugărit.

Impresionat de această întâmplare, dar şi de faptul că în acel loc abrupt, plin de bolovani şi pietriş simţeam că plutesc, m-am pomenit strigând în gura mare:

Maică Sfântă, Împărăteasa lumii, arată-mi mai multe din minunile petrecute pe acest munte şi voi scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii.

Nu ştiu nici acum ce m-a determinat să-i cer Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să mă facă scriitor, când meseria mea era cu totul alta, dar ştiu că m-am rugat în faţa icoanei Ei din acel mic paraclis cu atâta patos, cu atât de multă emoţie şi trăire religioasă cum nu mi s-a mai întâmplat vreodată până atunci. Pe drumul de întoarcere spre mânăstire (de maximum un kilometru) simţeam cum inima îmi ia foc şi mă vedeam scriind poveşti după poveşti, cărţi după cărţi, arătând lumii marile taine şi minuni athonite.

Şi deodată, chiar în faţa foişorului dinaintea porţii de intrare în mânăstire am zărit o femeie care se uita fix la mine şi care mă chema spre ea numai cu privirea. Pe măsură ce m-apropiam o priveam tot mai curios. Era mică de înălţime – avea 1,62 metri, maximum 1,65 metri, foarte slabă, cu ochii mari, îmbrăcată într-o rochie lungă albastră cu alb cu cusături foarte frumos lucrate, peste care avea o pelerină vişinie, brodată cu fir auriu, elegantă, care-i făcea o ţinută maiestoasă. Deşi nu-i vedeam nici un rid pe faţă, după privirea-i hotărâtă, autoritară, părea să aibă mai mult de 45 ani. ”Oare cine-o fi femeia asta care se uită aşa de insistent la mine şi mă priveşte de sus?” – mă întrebam în gând în timp ce mă apropiam de ea.

– Eu sunt de acord să-ţi arăt ce minuni ale muntelui vrei, dar tu eşti pregătit să le scrii? – m-a întrebat ea, spunându-mi pe numele mic.

Uitându-mă la ochii ei negri, mari şi trişti, n-am reuşit să articulez nici un cuvânt. Parcă cineva îmi pecetluise gura, în timp ce în minte repetam obsesiv aceleaşi întrebări: ”Cine e femeia asta şi ce vrea de la mine? Cum au pătruns femeile pe Sfântul Munte? Unde sunt ceilalţi călugări, angajaţi şi pelerini s-o ia de mână şi s-o scoată afară?”

sf-pavel-xiropotamitulMi-a aruncat o privire tristă, apoi s-a întors şi a intrat pe poarta mânăstirii, în timp ce eu stăteam mut, repetându-mi în gând aceleaşi întrebări fără să înţeleg cine mi-a vorbit. Pe treptele bisericii m-a mai privit odată, şi-a ridicat gluga pelerinei pe cap şi a continuat să urce, auzindu-i foşnetul rochiei şi văzând cum o ridică uşor cu mâna dreaptă pentru a nu călca pe ea. Abia când a închis uşa bisericii cu mic zgomot m-am desprins din locul în care stăteam înţepenit şi am pornit după ea. Am intrat în fugă pe poarta mânăstirii, am sărit treptele bisericii şi am păşit înăuntru, hotărât s-o întreb cine este şi ce vrea de la mine. Dar în biserică nu era nimeni. M-am uitat în toate părţile, dar biserica era pustie. M-am uitat în altar, sub masa aflată acolo, am ridicat toate materialele textile care acopereau locurile unde preoţii îşi ţineau diverse obiecte de cult, dar nicăieri n-am văzut-o. Cum altă intrare în biserică nu exista, am continuat să caut posibile ascunzişuri. În faţa altarului erau două pupitre pe care erau aşezate icoanele, iar picioarele pupitrelor erau acoperite cu o ţesătură brodată, lungă de sus până-n podea. Am tras repede de broderia de sub icoana Sfântului Pavel Xeropotamitul, convins că acolo s-a ascuns femeia, dar locul de sub pupitru era gol. M-am îndreptat spre celălalt pupitru, pe care era aşezată icoana Maicii Domnului cu Iisus în braţe. M-am uitat în fugă la ea, pentru a o ţine să nu cadă când urma să ridic broderia şi am rămas ţintuit pe loc: femeia care tocmai îmi vorbise era Maica Domnului. Acelaşi chip trist, aceiaşi ochi mari şi negri, aceiaşi rochie albastră cu un pieptar alb şi cu cusături fine, aceiaşi pelerină vişinie cu model auriu pe margini. A fost un moment de iluminare şi mi-am adus aminte de vorbele prietenului meu care-mi spunea ”S-o chemi mereu pe Maica Domnului. Ai să vezi c-o să-ţi apară în faţă şi o să-ţi vorbească”. Am înţeles că Ea mi-a răspuns la rugămintea adresată cu câteva momente înainte acolo, jos, la paraclis, de a-mi arăta minunile Athosului pentru a scrie cele mai frumoase cărţi ale creştinătăţii. Şi am căzut în genunchi în faţa icoanei, sărutând-o cu smerenie.

Acum sunt pregătit să le scriu, Maică Sfântă, Împărăteasa lumii. Arată-mi minunile creştineşti ale acestei lumi.

Stăteam cu fruntea aplecată asupra icoanei, neîndrăznind să mă uit la chipul Ei, ruşinat că n-am recunoscut-o. Am simţit cum mâna ei iese din icoană şi se aşează pe creştetul meu. M-a mângâiat pe păr aşa cum mă mângâia pe vremuri bunicul şi prietenul lui Arsenie.

Ce minuni vrei să-ţi arăt? Viaţa fiecărui om e plină de minuni. Crezi că lucrurile se petrec în viaţă aşa, la întâmplare? În toate momentele fericite şi frumoase din viaţa oamenilor ai să vezi intervenţiile noastre ocrotitoare. Uită-te numai la viaţa ta şi ai s-o vezi încărcată de miracole. N-ai mai vrut să fii preot şi te-am ajutat să devii sociolog. Ai vrut glorie, avere şi dragostea celor din jur şi pe toate ţi le-am dat. Te-ai plictisit de unele persoane din jurul tău şi le-am îndepărtat, deşi ţi le-am dat spre binele tău. Crezi c-a fost uşor să găsesc atâtea mii de oameni care să vrea să lucreze cu tine, să se împrietenească cu tine, să nu te fure, să nu te înşele, să te ajute şi de care tu să te plictiseşti aşa de repede? Gândeşte-te că am făcut astfel de minuni pentru miliarde de oameni de două mii de ani, dar ei nu le văd şi cred că totul e întâmplare, noroc sau destin aranjat de stele. Priveşte-ţi viaţa din perspectiva mea şi ai să vezi că ţi-am fost mereu alături, la examene şi în carieră, în familie şi în afaceri. Ţi se părea normal să te ajut şi nici măcar un ”Mulţumesc” din inimă nu mi-ai adresat. Ia gândeşte-te ce-ar fi fost viaţa ta fără intervenţia mea şi a celorlalţi sfinţi care te-au ajutat? Scrie despre minunile vieţii tale şi ale celor din jurul tău şi va fi suficient să înflăcărezi inimile celor care te vor citi şi să le îndrepţi sufletele cu smerenie către Fiul Meu.

Dar Maică Sfântă, cum să scriu despre mine, că toţi vor spune că mă laud, că exagerez, că poate totul e întâmplare sau destin trasat dinainte în care n-am nici un rol. Arată-mi câteva minuni de-aici ca, citindu-le, lumea să se trezească şi să-şi curăţească viaţa. Scoate-mi în cale nişte călugări cu o viaţă ieşită din comun dispuşi să-mi povestească miracolele pe care le-au trăit.

Nu ai nevoie să-ţi arăt nişte călugări anume. Intră în vorbă cu oricare dintre ei şi de tine depinde ca ei să-ţi vorbească aşa cum vrei. De tine depinde cum le scrii poveştile vieţii lor.

Dar o minune, Maică Sfântă, o minune cât de mică, nu îmi arăţi?

Ajunsesem să o rog aşa cum o rugam pe mama să mă ajute în copilărie, pentru că vedeam că îmi vorbeşte cu aceiaşi dragoste maternă. Nu simţeam faţă de Ea frică, ci o nevoie de ocrotire şi ajutor. Era părtaşa şi martora vieţii mele în cele mai ascunse unghere ale ei, de aceea nu aveam faţă de Ea gânduri ascunse, nu mă puteam preface că sunt altul decât cel care eram. Stăteam în genunchi în faţa Ei, dezvelit de personalitatea pe care mi-o construisem ca adult, în simplitatea şi neajutorarea copilărească pe care o aveam în faţa mamei mele naturale cu trei decenii şi jumătate în urmă, când o rugam să-mi mai spună o poveste înainte să adorm, alintându-mă şi cerându-i insistent să nu se oprească, să-mi mai spună una şi-apoi încă una şi încă una.

avva Petroniu Tanasa (6)Iar Maica Domnului a început să-mi spună mai întâi povestea unor persoane cu care avusesem de-a face şi care au ajuns pe Athos, despre un vecin care mi-a spart apartamentul şi care ulterior s-a călugărit, despre un prieten care şi-a schimbat viaţa după întâlnirea cu stareţul Petroniu Tănase, despre un cunoscut afemeiat, ce a ajuns să ridice troiţe pentru iertarea păcatelor tuturor femeilor cu care s-a culcat, despre un politician corupt ce şi-a sfinţit viaţa după ce a dormit o noapte în chilia Sfântului Gherasim Kefalonitul, despre un avar om de afaceri ce a ajuns să reconstruiască unele mânăstiri athonite din temelii. Şi poveştile curgeau una câte una, iar eu eram în culmea încântării, căci nici o minune nu semăna cu alta şi pe măsură ce povestea situaţiile erau tot mai complicate şi mai fără de ieşire pentru nefericiţii păcătoşi care se trezeau cu ajutor divin atunci când îl meritau cel mai puţin. Dar parcă toate acele cazuri care puteau umple sute de pagini de pateric athonit nu puteau să producă o zguduire din temelii a minţilor atee, hotărâte să nu le creadă.

Spune-mi Măicuţă Sfântă povestea care să cutremure şi cele mai împietrite şi necredincioase suflete.

Şi-am simţit cum mâna Ei care era pe creştetul meu mă ridică de-odată până-n cupola bisericii. Mi-am văzut trupul în genunchi la icoană şi am înţeles că sufletul meu s-a ridicat. M-a scos prin acoperiş şi a zburat cu mine pe de-asupra vârfului Athon până în partea cealaltă a muntelui, cu o viteză uimitoare că am crezut că mă azvârle pe stânci sau în mare, dar s-a oprit în dreptul unei grote, a unei peşteri acoperită cu bolovani. Am intrat în ea şi acolo am văzut lungite pe nişte lespezi trupurile neputrezite şi urât mirositoare ale unor călugări care au greşit faţă de Maica Domnului şi pentru care au primit pedeapsa puroierii veşnice.

Scrie povestea lor – mi-a spus. Este despre cei care nu merită nicio iertare. Şi mi-a povestit cum ei au acceptat în timpul prigoanei catolice să renunţe la obiceiurile lor ortodoxe şi să ţină slujbe în rit apusean. Hristos s-a supărat şi a surpat zidurile bisericii peste ei, iar corpurile lor au rămas buhăite, supurând continuu de 730 de ani, emanând un miros de hoit. Toţi care le vedeau se îngrozeau şi înţelegeau ce mare păcat este trecerea la altă credinţă decât cea în care au fost botezaţi.

Am rămas cutremurat în faţa acelor hoituri din ochii cărora se prelingea un lichid alb-gălbui şi care îmi cereau parcă ajutor din lumea de dincolo. Aş fi rămas multă vreme nemişcat, mut în faţa acelor grozăvii dacă Ea nu m-ar fi ridicat şi nu m-ar fi adus înapoi în biserică, zburând de data asta pe ocolite, arătându-mi alte peşteri în care au vieţuit sfinţi, chilii în care trăiau în sărăcie şi virtute numeroşi călugări, schituri ce păreau asemeni unui stup populat cu harnice albine.

M-a aşezat la loc în corpul meu, dar n-am mai putut să scot nici un cuvânt. Ceea ce trăisem era mai mult decât puteam duce. Eram copleşit de situaţiile arătate, de miracolul petrecut cu mine în această călătorie de-asupra Athosului. Nici Ea n-a mai spus nimic. Stăteam pe mai departe în genunchi în faţa icoanei. ”Să nu uit nimic” – îmi spuneam în gând, încercând să-mi reamintesc fiecare cuvânt şi fiecare întâmplare.

Nu ştiu cât am stat aşa nemişcat – parcă timpul stătea în loc. Când m-am ridicat în picioare uşa bisericii s-a deschis şi mai mulţi călugări au păşit înăuntru. Mă băteau pe umeri zâmbind şi îmi spuneau ceva în limba greacă, dar nu înţelegeam nimic. Un călugăr cu o barbă mare, roşie şi creaţă mi-a vorbit pe româneşte.

Acum înţelegi de ce am renunţat la lume, la toate cele care-i ispitesc pe oamenii obişnuiţi? După ce ai cunoscut-O, cele lumeşti încep să-ţi pută iar parfumul athonit al Maicii Domnului se impregnează în tine pe vecie. Du mai departe în lume acest parfum şi întoarce-i pe oameni la credinţa adevărată. De-acum nu mai poţi fi cel dinainte.

Chiar e adevărat ce mi s-a întâmplat părinte? Oare nu e înşelare sau rodul imaginaţiei mele? Chiar mi s-a arătat Maica Domnului şi a vorbit cu mine?

Să nu te îndoieşti niciodată, că mult va lucra necuratul să te convingă că totul a fost o iluzie. Trebuie să lupţi împotriva ispitelor lui şi să ştii că cel mai bine e să aşterni pe hârtie repede totul aşa cum a fost. Altfel te vei măcina şi mintea ţi-o va lua pe arătură.

Seara şi noaptea mi-am petrecut-o în biserică în genunchi pe pardoseala veche, tocită de zecile de mii de oameni care au păşit pe ea, ori pe băncile uscate de pe care lacul şi vopseaua dispăruse de mulţi ani. Nu-mi luam ochii de la icoana Fecioarei Maria şi mi se părea că ea mă privea altfel, nu tot tristă, ci cu un zâmbet complice. La miezul nopţii, când candelabrul uriaş a început să fie învârtit încet iar călugării îşi pasau versetele de la unii la alţii, în lumina pală a lumânărilor şi în cântecul duios al corului, am simţit cum intru legănat într-o lume magică, formată din oameni a căror bucurie era să aducă slavă Maicii Domnului, pe care au cunoscut-o şi cu care stăteau uneori la sfat, mulţumindu-i că i-a adus în această universitate de sfinţi. N-am văzut până atunci atât de mulţi oameni care să se înţeleagă aşa de bine şi să-şi armonizeze activităţile atât de natural, fără sincope, fără supărări, fără individualităţi, sufletele tuturor contopindu-se într-unul singur, plin de evlavie, de smerenie şi de dragoste.

A doua zi le-am propus rudelor şi prietenilor cu care venisem pe Sfântul Munte să mergem spre locurile pe care le văzusem în călătoria miraculoasă pe care o făcusem, pentru a mă convinge că tot ceea ce trăisem era adevărat. Pe drumul spre schiturile româneşti Lacu şi Prodromu recunoşteam locurile văzute de sus. Miraţi au fost când i-am dus pe poteci abrupte la peştera celor veşnic osândiţi, spunându-le povestea acelor corpuri supurente, pe care unii călugări nu o cunoşteau atât de detaliat ca mine.

Vezi si ultimul fragment:

Cuvintele Bătrânilor: Monahismul

cuvintele-batranilor-carteXV. Monahismul

1. Bătrânul Gavriil, călugăr din Muntele Athos, zicea: “Monahismul este, în primul rând, o metodă de descoperire a patimilor ascunse. Apoi el pune în lucrare o terapie duhovnicească. În sfârşit, el cultivă virtuţile şi asigură sfinţirea sufletului”.

2. Bătrânul Daniel din Katounakia descrie calea monahală succint, dar cuprinzător în acelaşi timp: “Cel ce a dorit cu ardoare viaţa monahală şi care, stăpânit de dorul lui Dumnezeu, a decis să urmeze această cale, când constată că prilejurile de păcătuire îl împiedică în lume să ducă o viaţă evanghelică şi să-şi păzească sufletul în asemănare intactă cu Dumnezeu, se îndepărtează de lume şi de lucrurile din lume: renunţă, după porunca Domnului, la tatăl şi mama sa, la fraţi, la rude, şi la toate plăcerile din lume, singura ţintă fiind să-I placă Domnului. Socotind că viaţa mănăstirească ne învaţă calea strâmtă şi cu scârbe, adică rugăciunea, postul, privegherea şi renunţarea la felul de a gândi din lume, el renunţă la bunurile şi bogăţiile sale, respinge cu bărbăţie toate plăcerile lumii, voia sa proprie şi judecata sa, se aşează într­o mănăstire din Sfântul Munte, într-un schit, într­o chilie sau în pustie, şi se supune de bună voie şi cu dragoste de Dumnezeu, fără nici o ţintă materială. Şi acolo, se va ruga după rânduielile monahale”.

3. “Pentru a savura bucuria vieţii călugăreşti şi duhovniceşti, zicea Bătrânul Amfilohie din Patmos, tu trebuie să cultivi din toată inima rugăciunea, răbdarea şi liniştea. Fără rugăciune, nu-i uşor să ai răbdare şi să-ţi păstrezi liniştea. Prin harul lui Dumnezeu, toată viaţa mea am practicat aceste virtuţi”.

4. Bătrânul Antim se adresa astfel comunităţii sale: “Eu compar ambianţa mănăstirii, mulţimea fraţilor, cu florile, cu pomii, cu fructele, cu un stup. Albinele sunt insecte lăudabile şi utile tuturor, căci ele lucrează ziua şi noaptea pentru aproapele lor. Ele formează o mănăstire în care domneşte ordinea: ele au o stareţă şi toate sunt la dispoziţia ei. În scurt, ele au un sistem de mănăstire de obşte. Ele aleargă după flori care sunt departe, aleargă după pomi: una aduce miere, alta apă, alta argila necesară la construcţia casei lor. Şi acolo, în interiorul stupului lor, ele se înmulţesc şi dau viaţă”.

5. Bătrânul Iacob le sfătuia pe călugăriţele sale ca mănăstirea lor să fie mereu deschisă, căci “este nedrept ca pelerinii să aştepte afară de mănăstire în frig, în ploaie sau în soarele torid. Aceasta este milostenia: călugărul trebuie să se jertfească. Mănăstirea nu ne aparţine: noi suntem oaspeţii mănăstirii Sfântului David. Noi suntem locatari şi geranţi. Tot aparţine Sfântului, chiar hainele şi hrana noastră. Singurul lucru pe care noi l-am adus în mănăstire sunt păcatele noastre, pe care încă le plângem”.

6. Călugării sunt santinele Bisericii. Bătrânul Amfilohie zicea: “Acolo unde nu există monahism ortodox, nu există Biserică, precum nu există ţară fără armată şi oraş bine administrat fără jandarmi! Călugării păzesc graniţele Bisericii şi le apără împotriva vrăjmaşilor ei, care, în epoca noastră materialistă, se năpustesc ca nişte lupi asupra ei pentru a o sfâşia”. Altă dată, Bătrânul explica: “În mănăstire, unii sunt trimişi de Dumnezeu şi alţii de diavolul. Dumnezeu îi trimite pe unii pentru a întări mănăstirea, diavolul îi trimite pe alţii pentru a o distruge”.

7. “Viaţa monahală, zicea Bătrânul Ioil, este un martiriu nevăzut şi plin de har. Fiecare suflet consacrat se supune de bună voie martiriului continuu de a renunţa la plăcerile pământeşti şi la desfătările trupeşti. Semnul după care se recunosc călugării autentici, care se luptă cu o reală bărbăţie pentru mântuire, este acela că trăiesc în anonimat, dispersându-se de bună voie în anonimatul monastic şi ascunzându-şi viaţa întreagă în sânul smereniei lui Hristos”.

8. Bătrânul Ieronim scria într­-o scrisoare: “Viaţa călugărească este un pom roditor, a căruri rădăcină este dragostea şi care este udat cu lacrimile pocăinţei”.

9. Bătrânul Gavriil zicea: “Călugării adevăraţi sunt virtuoşi, smeriţi cu gândul şi lucrând în tăcere mierea faptelor bune. Fără a deranja pe nimeni, se mulţumesc cu modestele meşteşuguri manuale şi dăruiesc chiar şi săracilor puţinul pe care-l au”. “Sărăcia este însoţitoarea călugărilor buni şi semnul exterior după care se recunosc asceţii plini de virtuţi. Astăzi mai există în schiturile şi smeritele colibe din Athos suflete iubitoare de Dumnezeu, care îmbrăţişează sărăcia de bună voie pentru a se îmbogăţi pe plan duhovnicesc şi împart cu bucurie pâinea lor cu cei săraci”.

10. Următoarea experienţă duhovnicească a Bătrânului Porfirie merită citată: “Când am devenit călugăr, m-am simţit bine; am devenit foarte puternic chiar şi fizic. Dacă înainte eram bolnăvicios, sănătatea mea s-a îmbunătăţit prin rezistenţa la muncă şi prin curaj. Mai ales, mă simţeam veşnic. Biserica este o taină. Cel ce intră în Biserică nu mai moare, este salvat, este veşnic. Eu m-am simţit, deci, veşnic şi nemuritor. După ce am devenit călugăr, credeam că moartea nu există. Această convingere mă stăpâneşte”. Uneori el zicea: “Asceza ortodoxă nu-i făcută numai pentru călugări, ci şi pentru laici! Rugăciunea liturgică, slujbele lungi şi lauda lui Dumnezeu în duh de dragoste sunt o mare binecuvântare. Sufletele sunt robite de patimi şi găsesc izbăvire în dragostea lui Hristos. Mi se pare foarte plăcută retragerea în Sfântul Munte, în schitul unde am început viaţa călugărească, şi să-L laud pe Dumnezeu în singurătate”.

11. Bătrânul Iosif Isihastrul le scria fiilor săi duhovniceşti: “Eu trăiesc momentan într-o grotă şi mă bucur de o linişte minunată. Sunt omul cel mai fericit din lume, căci trăiesc fără griji şi primesc necontenit mierea isihiei. Când harul lui Dumnezeu se îndepărtează puţin, isihia vine ca un alt har şi mă hrăneşte pe pieptul său. Suferinţele şi greutăţile vieţii active şi plină de ispite se par neînsemnate. Aici, jos, până la cea din urmă suflare, încercările şi bucuriile sunt întotdeauna amestecate”.

12. Bătrânul Iacob zicea: “Acesta nu-i un loc care sfinţeşte, ci-i un mod de viaţă. Putem trăi în Sfântul Munte şi să gândim ca-n lume şi, invers, ne putem găsi fizic aici şi să gândim ca-n Sfântul Munte. Pentru adevăratul călugăr, oriunde s-ar găsi, este Sfântul Munte!”

13. Bătrânul Epifanie îşi învăţa astfel călugării: “N-am venit în mănăstire pentru rucodelie, nici pentru grădini, nici pentru construcţii! Căci ne putem mântui fără aceste lucruri. Noi am venit în mănăstire pentru a ne mântui. Şi pentru aceea, trebuie să ne petrecem zilele fără păcate, în linişte şi rugăciune”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!