Daily Archives: 20 ianuarie 2020

Slujba Icoanei Maicii Domnului Paramythia (Mângâietoarea)

În luna lui ianuarie, în 21 de zile, pomenirea minu­ni­lor Icoa­nei Preasfintei Stă­pânei noastre de Dumnezeu Năs­cătoarei, numită Mângâ­ie­toa­rea, ce s’au făcut în Sfânta Mănăstire a Vatopedului din Sfântul Munte Athos, şi în toată lumea oame­nilor, cu a ei milostivă purtare de grijă.

Stih:

Pricină a bucuriei, Mângâietoareo, eşti,

Ceea ce din valurile lumii neîncetat ne izbăveşti.

În vechime, în Sfânta Mănăstire a Vatope­du­lui din Sfântul Munte Athos, la sfârşitul Utreniei, era obiceiul ca părinţii ce ieşeau din biserica cea mare să sărute icoana Prea­sfintei Născătoare de Dumne­zeu, zu­grăvită pre peretele din tinda acelei bise­rici, iar igumenul înmâna portarului cheile pentru a deschide porţile Mănăstirii, ce se închideau întotdeauna la căderea serii. În dimineaţa zilei de 21 ia­nuarie a anului 1320, când igu­me­nul a dat cheile portaru­lui, icoana Maicii Domnului din tinda mă­năstirii s’a însufleţit şi Prea­sfânta Năs­că­toare de Dumnezeu a stri­gat: «Nu des­chideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci urcaţi-vă pre ziduri şi alungaţi pre tâlharii cei de pre mare». Atunci – o, minune! –  pruncul Iisus din bra­ţele Născă­toarei de Dumnezeu, mişcându-şi mâ­na, a închis gura Preasfintei sale Maici, zicându-i: «Nu, Maica mea, nu le spune. Lasă-i să fie pedepsiţi precum li se cuvine, căci şi-au lăsat datorinţele călugă­reşti!» Atunci Preasfânta de Dum­nezeu Născătoa­re, cu în­drăzneala cea de Maică înaintea Fiului său şi Dumnezeu, a apucat mâna lui Hristos, şi plecându-şi capul spre dreapta, spre a se feri de mâna lui, a strigat către igu­men pentru a doua oară, zicând: «Nu deschideţi astăzi porţile Mănăs­tirii, ci urcaţi-vă pre ziduri şi alungaţi tâlharii cei de pre mare! Ci luaţi aminte şi vă pocăiţi, căci Fiul meu s’a mâniat pre voi!» Şi iarăşi a zis pentru a treia oară:  «Nu des­chideţi astăzi porţile Mănăstirii, ci urcaţi-vă pre ziduri şi alun­gaţi tâlharii cei de pre mare!»

Ascultând dar povaţa Maicii Domnului, călugării nu au mai deschis porţile mă­năstirii, scă­pând astfel de cumpliţii tâlhari cei de pre mare ce se furişaseră în timpul nopţii îm­preju­rul zidu­rilor, voind să je­fu­iască sfânta mă­năstire şi pre monahi să-i ducă în robie. Însă Icoana Maicii cu Pruncul a rămas schimbată la chip, aşa precum se vede pâ­nă astăzi. Deci cu dreptate se poate zice că Icoana aceasta este ne­făcută de mână, dobân­dindu-şi noua înfăţişare prin lucra­rea harului Duhului Sfânt. Închi­nă­torii carii o privesc nu se mai sa­tură de blân­deţea chipului Prea­cu­ratei, ce odihneşte şi mân­gâie su­fletul omenesc, pentru care lucru s’a şi numit Paramithia sau Mân­gâ­ie­toarea; însă Sfântul Prunc a rămas cu chipul de aspru Jude­cătoriu. Deci monahii vatope­dini, scoţând icoana de pre pere­tele unde era zugrăvită, au mutat-o cu mare cinste într’un preafru­mos paraclis de lân­gă biserica cea ma­re, unde este cinstită până astăzi cu laude şi cu cântări în toate zilele.

Această minune arată şi întă­reşte din nou credinţa Bisericii Dreptslăvitoare în în­drăz­neala cea de Maică a Născătoarei de Dumnezeu, spre a soli pentru pă­ca­tele nea­mului omenesc către Fi­ul şi Dumnezeu ei, izbăvind, pre  cei ce i se închină cu cre­din­ţă, de necazurile ce cu dreptate vin asu­pra noastră.

De această icoană este legată şi viaţa cu­viosului Neofit, cel ce avea ascultarea de prosmonar sau paracliser al Paramithiei. Odată cuviosul a fost trimis de către Mă­năstire să slujească o vreme la metocul din Ostrovul Evia. Că­zând greu bolnav, a rugat-o pre Preasfânta să-l învrednicească să moară în mănăstirea sa de meta­nie. În­dată a auzit înlăuntrul său glasul Prea­sfin­tei zicându-i: «Neo­fite, mergi în Mănăs­tirea ta, şi după un an să te găteşti». Deci Cu­viosul, mulţămind Maicii Dom­nului Mângâietoarea pentru înde­lungarea vieţii sale, i-a spus uce­nicului său să se pregă­tească pen­tru întoarcerea la mănăstire. Şi cu adevărat, după trecerea anului, într’o zi de Duminică, după ce s’a împărtăşit cu Preacu­ratele Taine, urcând scara spre pa­raclisul Pa­ra­mithiei, a auzit din nou gla­sul Maicii Domnului: «Neofite, vre­mea ieşirii tale a so­sit». Ducându-se dar cuvio­sul la chilia sa, a sim­ţit puterile slăbin­du-i, şi luându-şi iertăciune de la toată frăţia, şi-a dat duhul în braţele Născătoarei de Dum­nezeu. Şi se face pomeni­rea Cuvio­sului Neofit întru aceas­tă zi de 21 Ianua­rie.

Pentru solirile preacuratei Mai­­cii tale şi Mângâietoarei lumii, Hris­toa­se Dumne­ze­ule, miluieşte şi mântu­ieşte pre noi. Amin.

Via Cuvânt slăvitor

Steagul Muntelui Athos: Vulturul cu două capete

Steagul modern al vulturului cu două capete al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol și Muntele Athos, prezintă vulturul cu două capete (bicefal) cu o cruce în gheara dreaptă care simbolizează autoritatea spirituală și o sferă în stânga simbolizând autoritatea seculară.

Deasupra vulturului, se află o coroană, iar culoarea de fundal a drapelului este galbenul sau auriul. Acest steag este adesea folosit și de Bisericile Ortodoxe Grecești din diaspora, care aparțin de Patriarhie, ca steag oficial al lor (cum ar fi în America, Canada, Australia etc.) și nu trebuie confundat cu vulturul cu două capete folosit de Biserica din Grecia. Cu toate acestea, multe mănăstiri și biserici din Grecia au în prezent acest steag auriu/galben, din motive istorice.

Steagul cu vultururul bicefal încoronat de culoare neagră pe fond galben, a fost simbolul Paleologilor, ultima dinastie „romană” (adică bizantină) de limbă greacă care a avut capitala la Constantinopol. Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologos a recucerit Constantinopolul de la cruciați în 1261, dintr-un stat cu sediul în Asia Mică; vulturul cu două capete simboliza interesele dinastiei atât în Asia cât și în Europa și a fost păstrat, în ciuda faptului că practic toate posesiunile asiatice au fost cucerite de otomani la o generație după recucerirea Constantinopolului. Descendenții lui Mihail au rămas pe tronul bizantin până când Orașul și Imperiul au căzut sub otomani în 1453.

Acest steag a fost identificat în cele două secole de stăpânire a dinastiei Paleologilor nu doar cu dinastia, ci cu Imperiul însuși și, mai general, cu instituțiile și ideile culturale din afara Imperiului Bizantin, care rămâneau încă centrate pe Constantinopol.

Împăratul Isaac Comnenul (secolul al 11-lea d.Hr.), primul membru conducător al dinastiei Comnenilor, a fost primul împărat care a adoptat vulturul cu două capete ca simbol al Imperiului care provine din motivul vulturului imperial cu un singur cap, tradițional pentru Imperiul Roman.

Sursa: TheAsceticExperience