Gheronda Emilianos in jurnalul athonit al unui călugar catolic trapist

Filă de jurnal – 19 iunie 1976

După Liturghie, Egumenul (Emilianos n.edit.) a trimis să fiu chemat la dânsul și am petrecut dimineața împreună – un adevărat dar.

Părintele m-a întrebat ce asemănări și diferențe găseam între mănăstirea noastră din Spencer și aceasta. Găsesc o mare asemănare, dar totuși, sunt diferențe. Duhul iubirii, al bucuriei și al rugăciunii, care predomină aici, este același cu cel de acasă. Sunt diferențe superficiale, și anume că aici slujbele sunt grupate, ceea ce face ca ele să se întindă mult în biserică, amestecul pelerinilor în arhondaric, (în special în biserică și la trapeză), vorbăria din zona chiliilor. În mod deosebit, am indicat trei diferențe asupra cărora Părintele a dezvoltat.

1. Contradicția dintre deosebita cinstire a lui Dumnezeu, exprimată în nenumărate chipuri în slujbele și viețuirea lor, și marea libertate existentă în biserică: monahii umblau încolo și încoace, intrau, ieșeau și vorbeau.

Părintele a început a grăi despre diferențele de abordare mistică în Ortodoxie și în Occident, cea protestantă și cea catolică. (La început nu am realizat că răspundea comentariului meu, dar în timp ce puncta toate cele exprimate, am fost uimit de gândirea lui sintetică.)

În anumite locuri din Grecia, mișcarea pietistă, influențată pregnant de Occidentul protestant, a căutat să aducă disciplină și ordine în biserici. Dar nu asta găsești în sate și în mănăstiri.

Părintele a continuat: pe măsură ce omul se deschide către Dumnezeu, Dumnezeu îi cucerește sufletul și îl poartă dincolo de concepte și idei, trăind dulcea experiență lăuntrică a Lui Însuși. Când această experiență trece, omul este nefericit. Nimic din cele create nu mai au sens pentru el. Ar vrea să fie slobozit din legăturile sale și să treacă în împărăția cerurilor. Ar vrea să meargă într-o peșteră, unde să poată plânge și suspina după Dumnezeu. El adoptă, însă, o perspectivă eshatologică. Vede totul întru desăvârșirea a lui Hristos Cel Înviat – florile, păsările zburătoare, dansul polieleului, oamenii, îngerii, Hristos, slăvita Treime, toate sunt una, într-o comuniune a iubirii.

Toate sunt cuprinse în Hristos Dumnezeu, și astfel, când cineva merge la biserică pentru a sluji lui Dumnezeu, face experiența unității a toate. Acest lucru nu se dobândește printr-o teologie conceptuală – este o comuniune. Poate că cineva din apropiere, a adormit. Lasă-l să doarmă. Ce este mai firesc decât să doarmă cineva în casa Tatălui său? Activitatea din biserică se poate desfășura potrivit slăbiciunii omenești, sau Sfântului Duh, sau simplelor necesități. Biserica nu este ceva din afara vieții cotidiene a monahului. Întreaga sa viață este în biserică. Iar necesitățile obișnuite continuă: monahul trebuie să organizeze slujbele, să găsească textele potrivite, să informeze un frate despre ceva tocmai amintit, să meargă și să se îngrijească de un anumit lucru, etc.

Poate că omul simplu nu are capacitatea de a exprima lucrul acesta atât de bine, dar este obișnuit între ortodocși, deși trăit la diferite grade de intensitate. „Rostirea” rugăciunilor și „efectuarea” slujbelor este o atitudine străină, venită din Occident. Pentru ortodocși este o chestiune de poziție, o poziție de mărire, de slujire, de prezență înaintea lui Dumnezeu. Fără aceasta, Ortodoxia s-ar sfârși, viața lăuntrică ar fi zădărnicită, Biserica s-ar îndrepta către o activitate pur socială.

2. A doua remarcă pe care am făcut-o, cuprindea ceva din același paradox: cum se face că monahii îl cinstesc atât de mult pe Părintele Duhovnicesc și în același timp au atâta familiaritate cu el? Mai mult, însă, eram interesat de rolul Părintelui Duhovnicesc în viața monahală.

Părintele Emilianos și-a început răspunsul prin a spune că ceea ce reprezintă Sinoadele pentru Biserică, reprezintă și Părintele Duhovnicesc pentru fiecare în parte. Biserica – Sinoadele episcopilor – nu a dat vreun canon cu privire la Părintele Duhovnicesc. Nici nu intervine în ceea ce privește rolul acestuia. Credincioșii merg la biserică pentru slujbe, Botez, Împărtășanie, pocăință, dar pentru viața lor duhovnicească merg la un Bătrân. Bătrânii cunoscuți au atras oameni din toate părțile.

Biserica Ortodoxă a suferit multe influențe din Occident: în timpul perioadei bizantine – în secolul al zecelea; în timpul cruciadelor – în secolul al doisprezecelea; în secolele treisprezece-paisprezece – printre slavi, și mai ales cu uniații din Polonia; și după eliberarea grecilor de sub turci, în anul 1830, când noii conducători germani au adus preoți protestanți. Astăzi, majoritatea teologilor ortodocși studiază în Occident, și mare parte din teologia predată în universitățile grecești poartă influența protestantismului. Dar oamenii simpli n-au fost atinși de lucrul acesta, căci au ca repere Părinții Duhovnicești.

Părintele Emilianos a subliniat faptul că în Ortodoxie, creștinul nu merge să se alăture unei mănăstiri, ci mai întâi caută sau găsește un Părinte Duhovnicesc, iar apoi rămâne alături de el, fie într-o mănăstire, fie într-un oraș.

Am întrebat cum poate înțelege cineva dacă a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină Părinte Duhovnicesc.

Părintele a răspuns zicând că aceasta este o întrebare pe care un ortodox nu s-ar gândi niciodată să o formuleze. Creștinii au primit libertatea duhului. Dacă cineva vrea să devină monah, devine monah. Invitația este dată tuturor. Dar nimeni nu devine Părinte Duhovnicesc pentru că asta caută sau dorește. Este lucru contrar paternității firești. În acest caz, fiul devine fiu al tatălui său fără voia sa. Tatăl este cel care hotărăște să devină tată, și își aduce fiul pe lume. În ceea ce privește paternitatea duhovnicească, fiul este cel ce caută, iar Părintele acceptă rolul paternității, dar cu teamă și neliniște. Lucrul acesta se poate petrece în două feluri: fiul vine căutând un Părinte, iar Părintele îl duce la propriul său Părinte, care în loc să-l accepte ca pe un nou fiu, binecuvintează ca el să devină fiul fiului său. Sau, cel mai adesea, Părintele ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, Hristos, a suflat viață în cel ce-l caută, prin el, și că este într-adevăr, un părinte. Poate accepta această realitate, numai știind că viața vine de la Dumnezeu Tatăl, și de la El vor veni și toate celelalte, pentru că Tatăl va fi cu el la fiecare pas.

Am întrebat dacă atunci când cineva își pierde Părintele Duhovnicesc – dacă acesta moare sau merge în pustie – își alge un altul?

Aceasta este o pricină de imensă durere pentru fiu. El poate avea un singur părinte, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Dar nu va rămâne fără un călăuzitor pe calea ascultării. Obștea va alege un nou Egumen. De bunăvoie, dacă are putința, monahul îl va alege ca Părinte Duhovnicesc. În orice caz, va asculta de el. Poate, în timp, va găsi pe altcineva, și va înțelege că acela este adevăratul său Părinte, iar nu cel dintâi.

3. A treia diferență pe care am remarcat-o, a fost marea libertate existentă aici, unde nu se impune nimănui participarea la slujbe, la masă, la muncă, etc. Pe când la noi, sunt toți așteptați la cor, nevoiți să se prezinte la timp, să cânte, să meargă la trapeză, etc. Ne este teamă să îngăduim o astfel de libertate, căci se va nărui totul.

Părintele era de părere că ar fi fost bine să aflăm mai multă libertate în mănăstirile noastre, dar dacă am merge atât de departe ca ortodocșii, am ieși din duhul Bisericii Romano-Catolice și oamenii ar interpreta acest lucru drept frivolitate. I-am spus că sunt de părere că o astfel de libertate funcționează bine aici, pentru că aici există o adâncă unitate, Egumenul fiind și Părintele Duhovnicesc al întregii chinovii. Părintele Emilianos a răspuns zicând că acolo unde acest lucru nu este valabil, și există mai mulți Părinți Duhovnicești, tot nu este nicio problemă, dacă monahii au râvnă. Egumenul are ultimul cuvânt în ceea ce privește ascultarea, iar monahii îl primesc.

Părintele a vorbit despre situația actuală a mănăstirii. Monahii bătrâni de aici sunt râvnitori. Părintele nu știe cine le este călăuză duhovnicească. Ei merg la el pentru toate nevoile. Când aud că își propune să facă ceva, vorbesc între ei despre acest lucru, iar cel mai adesea împotrivă. Dar odată ce Părintele hotărăște ceva, aceștia primesc hotărârea lui din toată inima.

Monahii bătrâni au un mare atașament pentru tipic. Când a sosit aici obștea cea nouă, ei erau încă destul de activi, și de câte ori cineva făcea o greșeală, trei sau patru se grăbeau să îl corecteze, iar slujba se oprea câtă vreme se discuta despre acea greșeală. Era un monah bătrân, (a murit anul trecut), care obișnuia să stea afară, lângă sobă, alături de alți părinți, încălzindu-se și vorbind. Dar acesta auzea tot ce se citea la slujbă. De câte ori remarca o greșeală, intra în fugă. Egumenul făcuse câteva modificări pentru a întâmpina nevoile noii chinovii. Bătrânul monah intra în grabă de îndată ce auzea modificarea, dar când i s-a spus că Egumenul a hotărât asupra ei, a primit numaidecât. Adevărata libertate îl face pe om să se supună.

Dacă Egumenul îi cere unui monah să meargă la închisoare pentru șase luni, acesta va merge. Dacă refuză, Egumenul va zice – „bine”. Nu există nicio constrângere. Dar monahul va merge pentru că i se cere.

Am fi putut continua conversația, dar a bătut clopotul pentru masă. Egumenul vorbește cu multă energie și mult entuziasm; chipul și mâinile sale sunt foarte expresive. Stă la o masă mică, așa cum se cere aici prelaților, pe care se află întotdeauna cafea sau suc de fructe. Dar toate formalitățile sunt depășite de o comunicare însoțită de mare grijă și dragoste. Conversația este întreruptă de un telefon sau de un ciocănit în ușă, dar Părintele o reia întotdeauna chiar de unde a lăsat-o. Vorbește cu mare claritate și stil. Barba a început să-i cărunțească ușor, iar cutele din colțurile ochilor au devenit mai pronunțate. Mi s-a spus că suferă de ulcer, dar vitalitatea sa pare să contrazică zvonul. Alimentația de aici este cât se poate de proastă pentru ulcer – două mese grele pe zi, la mari intervale de timp, cu multă fasole și vin. Părintele nu vine prea des la mesele de la trapeză, așa că sper să i se administreze o alimentație mai nimerită la stăreție.

Părinții din obștea de aici, și mulți alți fii, de asemenea, sunt vădit binecuvântați cu un foarte înțelept și sfânt Părinte Duhovnicesc. Pe măsură ce îmi vorbea, de dimineață, despre viața mistică, era limpede că vorbește din experiență. A subliniat iarăși și iarăși idei precum bucuria, libertatea și părtășia la o dănțuire cerească. Pot fi rânduite legi și canoane, dar omul duhovnicesc nu poate fi limitat de ele. El trebuie să urmeze mișcarea Duhului. Acesta este ca David înaintea chivotului; trebuie să își lepede hainele și să dănțuiască înaintea Domnului. Cei care se uită în jos, de la ferestre, nu pot înțelege și îl disprețuiesc.

În ceea ce privește rolul Părintelui Duhovnicesc, Părintele Emilianos mi-a recomandat să citesc pe Sfântul Simeon Noul Teolog, și „Cuvântul către păstori” de la finalul „Scării” Sfântului Ioan Scărarul.

Dacă cineva vine în Athos și se așteaptă să fie călăuzit de un maestru, ca în Occident, va fi dezamăgit. Monahii împărtășesc cu bucurie din realitatea lor duhovnicească, dar dacă cineva pune o întrebare personală, sau exprimă o preocupare personală, el este direcționat, cu smerenie, către Părintele Duhovnicesc.

Părintele Duhovnicesc trebuie abordat cu smerenie și respect. Acesta ascultă cu dragoste, le ia pe toate în inima sa și le pune înaintea Domnului. De obicei se mulțumește să răspundă numai printr-un „cuvânt”, lăsând Domnului să dezvăluie înțelesul și să întâmpine toate nevoile.

Părintele Emilianos este, într-adevăr, ca acel cărturar învățat întru ale împărăției cerurilor despre care vorbește Iisus – este „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.” (Matei 13, 52)

Fragment tradus din cartea O Holy Mountain!, M. Basil Pennington, 1978, pp. 96-100.
Traducere din limba engleză, © Elena Dinu (2019)

Autorul, M. Basil Pennington (1931–2005), a fost un călugăr catolic trapist, preot și scriitor din Spencer, Massachusetts, autor, printre altele, al unui jurnal de călătorie în Sfântul Munte, (1976), publicat în anul 1978, cu titlul „O Holy Mountain!”

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Reclame

Posted on 24 mai 2019, in 13. Mănăstirea Simonopetra, Cărți, Emilianos Simonopetritul, File de jurnal athonit. Impresii ale pelerinilor and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink. 2 comentarii.

  1. ciprian p.

    ce dezamăgire pt. pr. Emilianos daca nu i-a spus catolicului ceea ce- i mai important pt mântuire , si anume sa-i fi spus adevarul despre catolicism ca e erezie …. si sa-i fi spus catolicului ca se afla pe un drum gresit…ca trebuie botezat ortodox, sa vina la Dreapta Slăvire, altfel nu se poate mântui…
    este dezamagitor textul asta.. mai bine nu stiam de el..
    .

Lasă un răspuns la ciprian p. Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: