Daily Archives: 21 martie 2018

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica la Limours, Franța (19 octombrie 2017) – audio

„Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad!” – Conferință susținută de Părintele Rafail Noica în biserica „Soborul Maicii Domnului” şi „Sfântul Ilie”, reşedinţa mitropolitană de la Limours, Franța (19 octombrie 2017)

Gheronda Dionisie de la Colciu, chip al dragostei dumnezeieşti

Cine se apleacă cu interes asupra vieţii şi personalităţii părintelui Dionisie Ignat rămâne uimit de multitudinea darurilor cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, dar şi de trăsăturile care îi zugrăvesc portretul lăuntric, rar întâlnite în acelaşi om: iubitor faţă de semenii săi până la jertfirea de sine şi apărător sever al canoanelor şi pravilelor Sfinţilor Părinţi; un român care îşi afirma cu mândrie rădăcinile etnice, dar care diagnostica precis, cu durere, bolile sufleteşti specifice românilor; îndrăgostit de neamul românesc şi, totodată, propovăduitor al iubirii neţărmurite pentru „întregul Adam”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3, 28). De la părintele Dionisie putem învăţa că principiile şi valorile lumii duhovniceşti sunt altele, radical diferite de cele care definesc împărăţia acestei lumi: în viaţa noastră de zi cu zi sunt la mare cinste autoafirmarea, iubirea narcisistă, graba alertă. Pentru lumea nevăzută, dragostea, prihănirea de sine, răbdarea necazurilor şi a încercărilor devin adevărate căi de acces spre veşnicie, spre lumina nezidită a lui Hristos.

O viață închinată smereniei 

Părintele Dionisie Ignat a apărut pe lume în ţinutul Moldovei, comuna Vorniceni, judeţul Botoşani, la data de 22 septembrie 1909. A fost cel de-al optulea copil într-o familie de ţărani simpli, dar foarte evlavioşi. Îl vor boteza cu numele de Dumitru. Rămâne orfan de tată la o vârstă foarte fragedă: împlinise un an şi ceva când Domnul l-a chemat la Sine pe tatăl său, Ioan.

Datorită contextului social-istoric extrem de dificil, determinat de declanşarea, apoi de efectele Primului Război Mondial, Dumitru termină doar patru clase primare, evidenţiindu-se prin rezultatele bune obţinute la învăţătură. Mai târziu va mai face doi ani de şcoală profesională.

În 1923 îmbracă chipul îngeresc monahal. În hotărârea sa de a-şi închina viaţa Domnului a cântărit exemplul fratelui său, gheorghie, care era mai în vârstă decât el cu zece ani. Gheorghie alege să vieţuiască în Schitul Măgura din ţinutul Moldovei, iar la călugărire primeşte numele de Ghimnazie. Mai târziu va fi hirotonit ierodiacon tot aici.

Pe 6 septembrie 1926, Dumitru – care împlinise vârsta de 17 ani –, însoţit de fratele său, ajunge în Sfântul Munte. Mai întâi vor face un mic pelerinaj pe la mânăstirile care împodobeau pe atunci Grădina Maicii Domnului, iar mai apoi „fraţii Ignat încearcă să se stabilească la schitul românesc Prodromul, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia ortodoxă, 2014, p. 300) râvna de a se stabili pentru totdeauna în Sfântul munte i-a făcut pe părintele Ghimnazie şi pe fratele său Dumitru – lor alăturându-li-se schimonahul Sebastian – să împrumute o sumă însemnată de bani şi să cumpere Chilia Buna Vestire, care se găsea în proprietatea mânăstirii Pantocrator. Pentru a-şi achita datoria, vor lucra vreme de trei ani ca argaţi la Mânăstirea Iviru.

În grădina Maicii Domnului 

Într-o convorbire purtată cu un grup de pelerini, în 1999, părintele Dionisie îşi aminteşte: „Când am venit în Sfântul Munte eram tânăr, şi apoi ne-am dus pe la Caracalu, atuncea noi lucram ca argaţi la început, că erau alte timpuri, grele timpuri… După cum consider eu, părinţii erau mult mai apropiaţi de Dumnezeu ca astăzi, era altă viaţă, cu greutate îţi iconomiseai traiul. Lucram la mânăstire, eram patru părinţi, toţi tineri, şi ne spuneau părinţii din Caracalu: «Măi părinţilor, sunteţi tineri şi o să lucraţi cu greu acolo, veniţi la noi aici, în mânăstire, şi vă facem călugări şi o să fiţi mai fericiţi.» Ei, dar noi am zis: «Dacă nu ştim greceşte ne e cu greutate.» «O să învăţaţi greceşte mai bine ca noi.» Dar noi, cu toate acestea, ne-am aciuat pe la chilie, că mânăstire noi nu avem, românii, dar am petrecut bine, slavă Domnului!” (Stareţul Dionisie. Despre monahism şi Sfântul Munte Athos, vol. III, Ed. Prodromos, 2010).

Părintele Dionisie va privi, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti, strămutarea şi aşezarea sa în Sfântul Munte ca pe o negrăită binecuvântare: „Să mulţumim Maicii Domnului că ne-a învrednicit să ne facem călugări şi încă unde? În grădina ei.”

Fratele Dumitru este tuns călugăr în anul 1927 şi primeşte numele de Dionisie. În 1931 va fi hirotonit ierodiacon. Stareţul lor, părintele Sebastian, săvârşindu-se din viaţa pământească, în 1933 părinţii Ghimnazie şi Dionisie se mută cu vieţuirea la Chilia Sfântul Tihon din Zadonsk din Capsala şi intră sub ascultarea stareţului Ghedeon Chelaru. Încă de la începutul vieţuirii sale monahale, tânărul Dionisie învaţă valoarea pravilei călugăreşti: „Mi-au spus bătrânii: «Frate Dumitru, să ştii că dacă îţi faci pravila şi canonul cu sârguinţă, Maica Domnului te va ocroti şi-ţi va rândui toate cele spre folos.» Şi s-a observat faptul că obşti de la chilii mari din Careia care nu s-au ţinut de pravilă s-au risipit.” (idem, p. 232)

În 1937 se vor muta la Chilia Sfântul Gheorghe din Colciu, pe care propriu-zis au reclădit-o, în timp. „Aici, în Colciu – îşi va reaminti el peste ani –, erau opt chilii. Fiecare chilie avea doi, trei, patru, cinci vieţuitori. Când am venit noi aici, în 1937, erau 27 de părinţi în Colciu. Şi fiindcă erau mulţi şi era dragoste între dânşii, la sărbători toţi se adunau la o chilie. Se înţelegeau de mai înainte: «Măi, cutare sărbătoare o facem la Sfânta Ana, cutare la Sfântu’ Gheorghe, cutare acolo…» şi se adunau mulţi. Şi de aceea la Chilia Sfânta Ana au făcut biserică mare şi frumoasă, ca să aibă unde să steie înăuntru părinţii. i-am apucat pe părinţii care au făcut biserica. Toate chiliile au avut biserici smerite. Da’ era frumos… nu era atâta galantonie ca astăzi, era mai călugăreşte. aceea era toată distracţia, că erau pescari părinţii. Pescari, scoteau peşte, peşte proaspăt, şi aceea era toată bucuria. ei, dar acuma suntem călugări moderni, s-au modernizat, s-au schimbat toate.” (idem, pp. 143-144)

Tot în anul 1937, părintele Dionisie este făcut ieromonah. Slujba a fost săvârşită de Ierotei, episcopul Sfântului Munte, la Chilia Sfântul Tihon. În 1945 părintele Dionisie este hirotonit duhovnic. În anul 1979, stareţul Ghedeon Chelaru trece la Domnul, iar părintele Dionisie îi urmează la conducerea chiliei. Pentru mulţi ani îi va fi aici împreună-nevoitor schimonahul Ioan Şova. Cu vremea, li se vor alătura alţi trăitori. (op. cit., vol. i, pp. 299-301)

Din convorbirile duhovniceşti pe care părintele Dionisie le-a purtat cu diverşi pelerini – preoţi, monahi, înaltpreasfinţiţi sau simpli credincioşi – se desprind crâmpeie de amintiri care evocă monahismul de altădată. „Când am venit eu în Sfântul Munte, duhovnicii, părinţii vechi, erau foarte severi. Dacă ieşeai din Sfântul Munte numai până la Salonic, ca ieromonah sau ierodiacon, părintele Antipa Dinescu te oprea de la slujire o săptămână, două, că ai văzut parte femeiască etc. Sau nu aveai voie să te joci cu pisicile, să le mângâi, să le iei în braţe. Te opreau duhovnicii de la Sfânta Împărtăşanie, că era prilej să te îndulceşti cu trupul. Aşa erau ei de atenţi la treburile acestea. Dar astăzi ce să mai zici? Copii în Sfântul Munte, tineri fără barbă, călugări care mângâie copiii!? Cât ai zice, tot te aprinzi!” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, ed. Prodromos, p. 232)

Deşi viaţa de zi cu zi era anevoioasă, bucuriile duhovniceşti, lăuntrice erau pe măsura trudei: „Eu unul mâncam o supă lungă, îndoită cu apă, cu două-trei fire de orez şi o mână de măsline, era foarte simplu, da’ darul acela, bucuria aceea duhovnicească, cum să spun, darul cela de la Dumnezeu nu, nu-l mai am acuma! Şi-apoi acuma avem şi bani, ne dau şi bani, avem şi toate bunătăţile, şi nu mai este bucuria aceea. S-a dus… Aşa e la mine, nu ştiu la altul. Toţi erau oameni simpli şi vorbeai cu dânşii.” (op. cit., vol. III, pp. 159-160)

Bogata experienţă duhovnicească pe care a dobândit-o atât prin poveţele primite de la părinţi îmbunătăţiţi ca Antipa Dinescu, Macarie Untan, ioan guţu sau Dometie Trihenea, şi mai cu seamă din lupta îndârjită cu patimile şi cu duhurile necurate a atras la sine – potrivit mărturiei ucenicilor săi – o mulţime variată de pelerini: „Studenţi şi Episcopi, oameni simpli sau personalităţi mondiale ca Prinţul Charles, ortodocşi şi neortodocşi, toţi se îndreptau spre chilia stareţului ca să ia o binecuvântare din mâinile-i ascetice şi să-i asculte sfaturile. Avea darul de a răspunde simplu şi convingător, direct la esenţa problemelor ridicate de cei care-i cereau ajutorul.” (op. cit., vol. i, pp. 13-14)

În ultimul deceniu de viaţă, părintele Dionisie a dus cu o răbdare exemplară crucea de a fi orb. Despre această perioadă dificilă, un părinte apropiat, stareţul Efrem Vatopedinul, scrie: „Îmi spunea adeseori: «Pentru mine toate sunt întuneric.» Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este, de fapt, o binecuvântare dumnezeiască.”

Pe 28 aprilie/11 mai 2004, părintele Dionisie a adormit cu pace întru Domnul, lăsând o pecete de neşters în inimile tuturor celor care l-au cunoscut: pecetea dragostei dumnezeieşti.

În ultimul număr al Revistei Lumea Monahilor (nr. 127, ianuarie 2018), am descris momentele principale care au punctat semnificativ biografia avvei Dionisie Ignat de la Chilia Colciu din Sfântul Munte. Continuăm în acest număr cu o sinteză a sfaturilor sale edificatoare, pe care stareţul le oferea cu dărnicie pelerinilor însetaţi de povăţuire duhovnicească. Personalitatea sa spirituală se oglindeşte, fără rest, în învăţătura pe care le-a lăsat-o moştenire ucenicilor şi se reflectă, deopotrivă, în mărturiile lor pline de evlavie. Dacă ar fi să luăm aminte doar la această coerenţă de sine între trăirea sa lăuntrică, învăţătură şi faptă şi tot am fi foarte câştigaţi. Mai ales acum, într-o epocă în care spiritul vremii exaltă capacitatea de adaptare continuă la noi şi noi împrejurări, încurajând dedublarea personalităţii umane. A devenit un adevărat tipar comportamental să declari în public ceea ce e pe placul auditoriului, chiar dacă în intimitatea ta gândeşti şi vieţuieşti conform unei ierarhii de valori radical diferite. Stareţul, de pildă, nu doar îi îndemna pe ceilalţi să se smerească. El însuşi se prihănea continuu pe sine. Mărturisea uneori: „Îi tot trimite la mine Mânăstirea Vatopedu zicând că sunt duhovnicesc, dar nu e aşa. Nici măcar nu-i văd şi ce să le spun? Eu nu am darul cuvântului! Ce să le spun eu, un biet orb?” Altă dată, unui pelerin care dorea cu ardoare să facă o fotografie împreună cu bătrânul, părintele i-a spus: „Vrei să facem poză? Da. Dar când te-ai uita la poza asta să te rogi pentru moşneagul ăsta nenorocit.”

În convorbirile sale duhovniceşti, părintele Dionisie stăruia adesea asupra importanţei pe care trebuie să o acordăm noi, creştinii, smereniei, răbdării şi mai ales dragostei – cununa tuturor virtuţilor. Stareţul aşeza smerita cugetare la temelia vieţuirii monahale: „Cea mai importantă este smerita cugetare. Toate celelalte datorii călugăreşti trebuie îndeplinite: metanii, pravilă, biserică etc., dar smerita cugetare apără sufletul de toate primejdiile. Sfânta Carte spune: «Smeritu-m-am şi m-am mântuit.» Înălţarea minţii risipeşte toate bunătăţile adunate şi toate faptele cele bune.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 285)

Cuiva care l-a întrebat în ce constă, practic, smerita cugetare, părintele i-a răspuns cu simplitate: „Să te smereşti înaintea lui Dumnezeu, asta înseamnă smerita cugetare. Dacă ai făcut o faptă bună sau o rugăciune, să nu zici că ai făcut ceva. «Eu sunt mai păcătos ca orişicare!» Şi să nu îndrăzneşti să-i judeci pe cei care fac răutate. «Eu sunt mai păcătos ca dânsul!», asta înseamnă smerita cugetare. Şi dacă ai smerita cugetare, harul Sfântului Duh stă deasupra ta şi te ajută în toată clipa. Dar dacă zici: «Ei, nu sunt ca acela!» te asemeni Satanei. Adică Satana aşa a zis, din cauza mândriei: «Eu o să pun scaunul meu mai înalt ca cel al lui Dumnezeu.»” (idem, p. 7)

Ne amintim aici întâmplarea consemnată în Patericul egiptean, în care un frate îi destăinuie avvei Sisoe că a ajuns la măsura la care mintea sa stă alipită continuu de prezenţa lui Dumnezeu. Bătrânul îndumnezeit îi replică: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea. Că aceasta, împreună cu osteneala trupească, povăţuieşte la chipul smeritei cugetări.” (Patericul egiptean, Ed. Reîntregirea, 2014, p. 249)

Dintr-o altă întâmplare memorabilă, pe care o găsim în capitolul despre vieţuirea şi zicerile avvei Moise, înţelegem cât de mult preţuiau părinţii pustiei prihănirea de sine, ca antidot împotriva patimii mândriei şi a slavei deşarte (kenodoxia, în limba greacă veche). În ziua în care a fost făcut cleric, Arhiepiscopul care l-a înălţat pe avva Moise la treapta preoţiei a vrut să cerceteze dacă inima monahului nu a fost prinsă cumva în mrejele slavei deşarte. Aşa că i-a rugat pe ceilalţi preoţi ca în momentul în care avva Moise va pătrunde în altar să îl izgonească, iar apoi să meargă în urma lui ca să audă ce va spune. Clericii au făcut aşa cum le-a cerut Arhiepiscopul. L-au alungat pe avva Moise, defăimându-l: „Du-te afară, etiopianule!” Şi au auzit cum, după ce a fost gonit din altar, avva a început să se prihănească pe sine, grăindu-şi: „Bine ţi-au făcut, încenuşatule cu pielea şi negrule! Tu, nefiind om, ce vii cu oamenii?” (idem, p. 168)

În ultimă instanţă, înălţarea de sine ne primejduieşte mântuirea sufletului. Stareţul de la Colciu avertiza în privinţa înrâuririi demonice aduse de trufie: „Cine are înălţarea minţii este în mâna diavolului. Când ştie că îl stăpâneşte pe om astfel, nici nu-l mai munceşte în alt chip, pentru că ştie că nu se mântuieşte.” (Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, vol. I, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 288)

Părintele Dionisie acorda o importanţă egală virtuţii răbdării. Trebuie să recunoaştem că ne este greu să ne exersăm în a fi răbdători, într-un context social în care de la comportamentul alimentar până la rolurile şi angajamentele noastre de zi cu zi, toate se supun imperativului vitezei: fast food – fast talk – fast think.

Stareţul Dionisie privea virtutea răbdării în cadrul mai larg al vieţii duhovniceşti – ale cărei trăsături definitorii se regăsesc în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia Bisericii – şi în raport cu ţinta noastră finală, îndumnezeirea. Mântuirea este un proces complex, care necesită o abordare delicată şi o raportare personală la celălalt: „Trebuie răbdare! Mântuirea nu este un lucru greu, dar este delicat. Dacă am merge după cuvântul Scripturii şi învăţăturile Bisericii, ar fi foarte uşor.” (idem, p. 289)

Cultivarea smeritei cugetări şi a răbdării ne ajută să dobândim un dar nepreţuit: pacea sufletului. Putem spune că Predania ortodoxă – reliefând importanţa războiului duhovnicesc împotriva patimilor – oferă o cale ascetică de atingere a stării de pace, ca rod al despătimirii (apatheia), în opoziţie cu alte metode provenite din spiritualitatea orientală, aflate la modă astăzi (mindfulness, meditaţie transcendentală, tehnici yoga de relaxare, metoda Schultz etc.). Odată câştigată, pacea interioară se păstrează făcând efortul de a rămâne continuu într-o atitudine smerită. Pe un pelerin care i-a trecut pragul chiliei, părintele Dionisie l-a povăţuit: „Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.” (ibidem)

Stareţul Dionisie vorbea adesea despre importanţa dragostei – coroana tuturor virtuţilor: „Dumnezeu dragoste este. Ai dragoste, eşti cu Dumnezeu; nu ai dragoste cu aproapele, nu e Dumnezeu cu tine.” (ibidem) „Vedeţi ce lucru înfricoşat, pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este. Dumnezeu, scriu toate Sfintele Scripturi şi toţi Sfinţii Părinţi, dragoste este. Vezi? Dacă nu este dragoste, nu e nici un folos. Toate faptele bune sunt bune – şi postul, şi metaniile, şi toate celelalte fapte bune –, dar dacă nu e dragoste nu e nici un folos. Adică vârful tuturor faptelor celor bune îl acoperă dragostea. Asta-i sfârşitul, căci dacă este dragoste eşti aproape de Dumnezeu.” (idem, p. 21)

Pe monahii care îl vizitau, cerându-i cuvânt de folos, îi sfătuia să lupte pentru a dobândi cele trei virtuţi esenţiale vieţuirii închinate Domnului: „Dacă monahul nu are acestea trei – ascultarea, tăierea voii şi smerita cugetare –, este în veşnic pericol.” (idem, p. 293) De asemenea, punea un accent deosebit pe citirea pravilei: „Călugărul care nu-şi citeşte pravila şi canonul este un mort. Altfel ce sens are să părăsim lumea şi să venim la monahism?” (idem, p. 291)

Pe creştinii români care poposeau la Chilia Colciu îi încuraja să îşi afirme cu mândrie şi demnitate românitatea, părintele afirmând cu putere că, în fapt, nu poţi separa neamul românesc de identitatea sa creştină. Totodată atrăgea atenţia asupra derapajelor de la direcţia moral-creştină, din ce în ce mai alarmante în sânul societăţii noastre, în anii din urmă: „Cum am mai zis, fiindcă Dumnezeu a binecuvântat poporul român de s-a născut deodată creştin, creştin-ortodox, suntem datori să nu fim nepăsători. Să fim mândri că noi n-am cunoscut alte credinţe, alte eresuri, alte urgii şi neadevăruri de pe faţa pământului. Suntem un popor tânăr, dar creştin-ortodox. Însă uite cât e de meşteşugăreţ Satana: cu toate că noi, românii, ar trebui să fim mai apropiaţi de Dumnezeu, facem atâta amar de avorturi.” (idem, p. 241) Părintele Dionisie îi căina pe români fiindcă nu au dragoste unul faţă de celălalt: „Românul are, aşa, o lipsă: nu-l iubeşte pe fratele lui cu adevărat.” (idem, p. 245)

Ataşamentul faţă de mult-pătimitorul său neam românesc nu l-a împiedicat, însă, pe stareţul Dionisie să îşi lărgească inima, după sfatul Apostolului (II Corinteni 6, 13), să ajungă să compătimească toţi oamenii, indiferent de naţionalitate, confesiune religioasă, statut social sau alte condiţionări specifice condiţiei umane. Adesea sfătuia: „Cine este însă aproapele nostru? Aproapele nostru este tot omul. Indiferent, fie el român, fie el de alt neam, fie el creştin, fie el de altă credinţă, datoria ne obligă, Sfânta Evanghelie ne obligă să-l iubim. Nu fiindcă are credinţa ne-ortodoxă îl iubim; îl iubim pentru că-i om. Îl iubim ca om! Orice are nevoie, să-l ajutăm. Şi iubind pe fiecare, uite că cimentuim dragostea. Şi dacă avem dragoste, că Dumnezeu dragoste este, atuncea suntem aproape de Dumnezeu şi suntem fericiţi.” (Stareţul Dionisie. Lumea în vremurile de pe urmă, vol. II, Ed. Prodromos, 2010, p. 9)

Nu putem să nu remarcăm similitudinea acestei învăţături cu aceea a Sfântului Siluan Athonitul. Într-o bună zi, un pustnic i-a spus acestuia: „Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul cel veşnic.” Cuviosul Siluan i-a răspuns: „Bine. Dar spune-mi, te rog, dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” „Ce să-i faci? E păcatul lor”, i-a replicat cu răceală acel pustnic. Sfântul Siluan a încheiat: „Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii.” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, Ed. Deisis, p. 33) Propovăduitorul smereniei lui Hristos mărturisea cu ardoare că în inima călugărului trebuie să încapă întreaga zidire a lui Dumnezeu: „Monah este cel ce se roagă pentru întreaga lume.” (idem, p. 27)

Mărturii vii despre harismele avvei Dionisie

În perioada 12-14 noiembrie 2015, la Iaşi s-a desfăşurat Simpozionul internaţional „Întâlnirea cu duhovnicul – Părintele Dionisie de la Colciu (1909-2004)”, eveniment organizat cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan al Moldovei. La el au luat parte monahi, ieromonahi, egumeni sau simpli mireni, care au avut şansa binecuvântată să îl cunoască pe părintele Dionisie şi au simţit nevoia să le împărtăşească şi altora din învăţăturile primite în dar şi din trăirile pe care le-au avut în vecinătatea sa. Din mulţimea cuvântărilor ţinute atunci, am selectat trei mărturii care întregesc portretul duhovnicesc al stareţului de la Colciu, punând în lumină aspecte diferite ale personalităţii sale duhovniceşti.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ciprian Voicilă

Mulțumesc prietenului Ciprian Voicilă care a îngăduit preluarea textului său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Textul reproduce un text în serial, publicat în două numere consecutive ale revistei Lumea monahilor. Foto arhiva blogului
Sursa: Revistei Lumea Monahilor nr. 127 (ianuarie 2018) și nr. 128 (februarie 2018).

Pelerinaj la Muntele Athos (27 aprilie – 3 mai 2018). [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Vineri, 27 aprilie 2018 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) – Rm. Vâlcea – Pitești – București (aprox. 9.30) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – NigritaOuranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Sâmbătă, 28 aprilie 2018 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Dafni – Karyes (capitala Sfântului Munte) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și, opțional, dacă este disponibilitate din partea pelerinilor – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei). Schitul Sfântul Andrei – Serai (participare la slujbe / cazare).

Duminică, 29 aprilie 2018 (ziua 3): Schitul Sfântul Andrei – Serai. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Lacu (închinare la Kiriakon – biserica centrală a schitului). Chilia Buna Vestire – Lacu (participare la slujbe / cazare).

Luni, 30 aprilie 2018 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Drumeție o oră (cu bagaj) până la Morfono. De aici se va pleca cu un maxi-taxi până la Schitul Prodromu. Oprire la Izvorul Sfântului Athanasie (locul unde s-a arătat Maica Domnului Sfântului Athanasie). Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute (dus / întors) până la Peștera și Chilia Sfântului Athanasie Athonitul. Schitul Prodromu (participare la slujbe / cazare).

Marți, 1 mai 2018 (ziua 5): Schitul Prodromu. Drumeție de o oră (cu bagaj) până la Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița). Mănăstirea Marea Lavră (participare la slujbe / cazare).

Miercuri, 2 mai 2018 (ziua 6): Mănăstirea Marea Lavră. Plecare spre portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.
* Este posibil să se opteze pentru vizitarea Tesalonicului în prima zi, înainte de cazarea la Ouranoupoli.

Joi, 3 mai 2018 (ziua 7): București  – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările. Dacă apar modificări vom face update postării de față. Pelerinii înscriși vor fi anunțați personal dacă apar modificări.

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).