Daily Archives: 28 septembrie 2017

Athos: Mânăstirea Sfântul Pantelimon

Prima dată am ajuns la Mânăstirea Sfântului Pantelimon într-o zi de post. Părinţii tocmai intraseră la masa de obşte. Ne-au zorit şi pe noi înăuntru. Sala de mese (sau trapeza, cum i se spune în limbaj bisericesc) mi s-a părut imensă. O masă lungă o străbătea dintr-un capăt în celălalt. Părinţii mâncau încet, în linişte. Ceai fierbinte şi pâine. În capul mesei stătea părintele stareţ. Cu adevărat un bătrân frumos, având parcă chipul cuvioşilor din vechime.

Mânăstirea Pantelimon sau Rusikon-ul este penultima mânăstire în ierarhia mânăstirilor Sfântului Munte Athos. A nouăsprezecea. Este mânăstirea ruşilor şi este închinată Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, pe care Biserica îl prăznuieşte în 27 iulie. Ca amplasare, este aşezată la ţărmul mării, pe coasta de vest, cam la jumătatea peninsulei athonite, între Mânăstirea Xenofont şi portul Dafni, principalul punct de acces în Athos.
Prezenţa rusească în Sfântul Munte este destul de veche, începând cu Sfântul Cuvios Antonie de la Lavra Pecerska, întemeietorul monahismului rus, care a vieţuit mai întâi la Esfigmenu. Primul loc unde ruşii s-au aşezat însă în mod organizat în Athos a fost vechea mânăstire Xylurgos, ce era la acea vreme aproape părăsită. Fondată undeva la începutul secolului 11, această mânăstire a fost confirmată cu toate proprietăţile ei de împăratul bizantin Andronic al II-lea Pa­leo­logul (1282-1328), hrisovul lui fiind practic prima atestare documentară care ni se păstrează. Mai târziu a fost susţinută de craii Serbiei, care au şi numit-o „mânăstirea ruşilor”. Pe locul ei se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa sau „Vechiul Rusikon”.

„Mânăstirea ruşilor” a fost ajutată şi ea de domnitorii români. O primă danie este din 12 iunie 1457 şi aparţine voievodului Vlad Ţepeş, însă unii istorici o atribuie lui Vlad Călugărul, datând actul 30 de ani mai târziu. Neagoe Basarab şi Petru Rareş dăruiesc şi ei sume importante, iar domnitorul Moldovei Moise Movilă îi închină în 1631 Mânăstirea Doamnei din Botoşani.

Spuneam că pe locul vechii mânăstiri se găseşte astăzi Schitul Bogorodiţa. Aceasta pentru că, prin sprijinul domnilor din Ţările Române, mânăstirea s-a strămutat conti­nuân­du-şi existenţa pe un nou amplasament, pe care se află şi astăzi. Între aceşti mari binefăcători trebuie pomeniţi Mihail Racoviţă şi foarte mulţi dintre domnii fanarioţi.

Ctitorul principal rămâne însă domnitorul Moldovei Scarlat Calimah, care a permis călugărilor de la Rusikon să vină în Moldova şi să strângă fonduri. A vândut apoi metocul din Botoşani pentru suma de 200.000 de groşi şi, tămăduit fiind de Sfântul Pan­teli­mon, a adăugat şi propria danie. Cu toţi aceşti bani s-a început în 1812 reconstrucţia din te­melii a mânăstirii. Astfel, Scar­­lat Calimah a zidit biserica, 3 paraclise, chiliile, trapeza, o brutărie, spitalul şi alte clădiri folositoare. A ridicat, de asemenea, un turn şi un zid puternic în jurul incintei. Iată ce consemnează pisania de la intrarea în biserica mânăstirii: „Această preafrumoasă biserică a slăvitului Mare Mucenic Tămăduitor Pantelimon s-a ridicat din temelii precum şi toată această sfântă şi venerabilă mânăstire ce se zice rusească de către prea cucernicul Domn a toată Moldova, Scarlat Calimah, din îndemnul celui întru veşnică pomenire catigumen, ctitor şi el al acestei mânăstiri, Sava ieromonah Peloponezianul de la 1812 până la 1821”. Pentru ajutorul dat de el, dar şi de ceilalţi membri ai familiei, mânăstirea era cunoscută în epocă drept „Mânăstirea Calimahilor”.

Mânăstirea are foarte multe paraclise, odoare de mare preţ, veşminte şi icoane. Părinţii povestesc de o icoană cu chipul Mântuitorului pe Mahramă, care, atunci când comuniştii l-au ucis pe ţarul Nicolae şi familia sa, s-a întunecat la faţă şi a rămas aşa până azi.

Biblioteca mânăstirii numără aproape 2.000 de manuscrise, unele pe pergament sau bogat ornamentate, în timp ce numărul cărţilor tipărite depăşeşte 20.000.

Între sfintele moaşte se păstrează capul Sfântului Siluan Athonitul care a vieţuit aici până în 1938, şi cel al Sfântului Ştefan Noul Mucenic, dăruit de doamna Ruxandra, soţia lui Scarlat Calimah, mânăstirii în 1815, după târnosirea bi­sericii mari.

Cel mai de preţ odor al mânăstirii rămâne capul Sfân­tu­lui Mare Mucenic Pan­te­limon. Şi de aceste sfinte moaş­te se lea­gă numele domnilor români. Ioan Mavro­cor­dat a dăruit mânăstirii suma de 100 de piaştri, adică 10.000 de groşi, pentru că, fiind grav bolnav la Cons­tantinopol, s-a vindecât prin minune de Sfân­tul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, ale cărui moaşte (capul) fuseseră aduse special pentru el de la mânăstire. Mai târziu, în anul 1751, doamna Sultana, soţia domnitorului Constantin Racoviţă, este cea care a ferecat în aur capul Sfântului Pantelimon, iar în anul 1796, Alexandru Calimah şi soţia sa, doamna Ruxandra, au făcut un chivot de argint în care se păstrează capul Sfântului până astăzi.

În 1930, monahul Teodosie Bonteanu, vieţuitor în Sfânta Mânăstire Secu, vizita Muntele Athos. Frumoasele lui note de călătorie privind Mânăstirea Pantelimon cred că merită republicate şi le redau mai jos:

„…A doua zi pe răcoarea dimineţii pornesc pe drumul ce duce la marea lavră a ruşilor. De departe văzută, Mânăstirea Rusicu pare un adevărat oraş. Corpuri de casă cu până la 5 etaje, cupole de biserici aurite şi sclipitoare, grădini şi chioşcuri cu acoperişurile vopsite în verde, portaluri încununate de cruci enorme, toate povestesc bogăţiile ce s-au deşertat odată aici, din haznaua ţarului rusesc. În timpul acela, mânăstirea număra peste 2.000 de călugări. Toate magaziile acestea mari, care în prezent sunt goale, erau ticsite de hrană şi de cele trebuitoare obştei. În fiecare săptămână, un vapor din Odessa pornea spre Athon cu lăzi de peşte sărat, cu cereale şi cu sute de închinători. Se putea spune că pe lângă ruşi trăiau şi grecii, şi chiar românii şi celelalte naţiuni de aici. Astăzi numărul călugărilor a scăzut la 800. Nici o corabie nu mai vine din Rusia, nici hrană, nici închinători. Călugării muncesc bucăţica de pământ ce înconjoară mânăstirea şi fac economii pentru a putea trăi cu ce le-a mai rămas. Totuşi dacă din Rusia pravo­slavnică s-a izgonit monahismul şi pompele împărăteşti, aici aceste pompe le vezi desfăşurându-se cu fast. Aici găseşti adevărata Rusie ţaristă refugiată din calea bolşevismului cotropitor. Aici se oficiază slujbele cele mai înălţătoare pentru odihna sufletelor împăraţilor şi pentru reînvierea Rusiei oprimate. Şi cine ştie dacă nu tot de aici va pleca flamura de reînviere care să mântuiască poporul rus!”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului

Reclame

Athos: Mănăstirea Stavronikita

O adevărată bijuterie arhitectura­lă, Mânăs­tirea Stavro­ni­kita te bucură încă de la intrare. Îmi amintesc când, cu mare bucu­rie, am des­coperit în biseri­că, pe stâlpii din naos, ves­ti­tele icoa­ne ale Mântuito­ru­lui şi Mai­cii Domnului pic­tate de Teofan Cretanul.

Mânăstirea Stavronikita este a cincispre­ze­cea în ierarhia atho­nită şi este situată la ju­mătatea peninsulei, pe ţărmul de nord-est, între Iviron şi Pantocrator. Hramul mânăstirii este Sfântul Ierarh Nicolae, făcătorul de mi­nuni, iar despre începuturile ei şi primii săi ctitori circulă mai multe legende. O legendă atribuie dreptul de ctitorire unui patrician pe nume Nikita, care avea ca sfânt ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul a cărui prăznuire se face în 15 septembrie, a doua zi după Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Din compunerea celor două cuvinte, grecescul stavros (cruce) şi numele ctitorului, Nikita ar fi rezultat actualul nume al mânăstirii, Stavronikita. O altă legendă indică de asemenea că numele mânăstirii ar fi unul compus, însă din alte două nume pro­prii: Stavros şi Nikita, doi călugări care, după ce au sihăstrit o vreme separat, au hotărât să ridice o mânăstire pe acele locuri. În fine, o a treia tradiţie indică drept ctitor pe unul dintre comandanţii împăra­tului bi­zan­tin Ioan Tzimiskes, pe numele său Nike­pho­ros Stavronikitas.

O serie de documente din secolul 11 vor­besc şi ele de o mânăstire cu acest nume, ce­ea ce însemnă că este posibil ca pe aceste lo­curi să fi existat o aşezare monahală încă de la începuturile vieţii de obşte în Sfântul Munte Athos. Viaţa mânăstirii se pare că a mers înainte până undeva spre începutul secolului 13, când, din pricina prea deselor atacuri ale pi­ra­ţi­lor, a fost părăsită. După rânduiala Sfân­tu­lui Munte, mânăstirea părăsită a trecut sub ad­ministrarea protos-ului, iar mai târziu a ră­mas dependentă de Mânăstirile Cu­tlumuş şi Filotheu.

În 1533, Gri­go­­rie, categumen şi exarh patriarhal, a cumpărat fosta Mânăstire Sta­vro­ni­kita de la Mâ­năs­tirea Filotheu, pe care a refăcut-o „cu multe efor­turi“, iar în 1536 pa­triarhul Ieremia I a confirmat vân­za­rea, ri­di­când Sta­vro­ni­kita îna­poi la rang de mâ­năs­tire. Da­că lu­ăm în considerare acest ul­tim act ca fiind actul de naş­tere al Mânăstirii Stavro­ni­kita, atunci ea este cea mai „tânără“ mânăstire athonită.

Nu mai puţin decât ce­le­lalte mânăstiri, şi Sta­vro­ni­kita s-a bucurat de sprijin şi danii din Ţările Române. Primul despre care ştim este Vornicul Gavriil Tro­tu­şanu şi soţia sa Sofica; ei au dăruit mânăstirii un epi­trahil în a­nul 1555. Iar mai târziu, în 3 martie 1597, Ie­remia Movi­lă stabilea un ajutor a­nual de 4.000 de aspri pentru „să­ra­cii călu­gări“ de la Sta­vronikita.

Mânăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Bucureşti, numită şi a Ar­hi­man­dritului, acum biserică de mir, a fost men­ţionată de Paul de Alep ca fiind închinată la Stavronikita încă din 1657. Deşi nu ştim nimic precis, este posibil ca însuşi Matei Basarab, cel care a re­cti­torit-o din piatră în jurul anului 1633, să fie cel care a făcut închinarea. Prin in­ter­mediul aces­tui metoc din Bucureşti, Mâ­năs­tirea Sta­vro­­nikita a reuşit să se redreseze financiar de multe ori, căci veniturile lui nu erau deloc de neglijat, ajungând în timpul domniilor fana­rio­te al peste un sfert de milion anual.

Un alt ctitor de seamă este Şer­ban Can­ta­cu­zi­no, care a con­struit ape­duc­tul mânăs­ti­rii: „A­ceas­tă mâ­năstire ca­re se află lân­gă mare, foarte frumoasă şi li­niş­tită are gră­dini cu cas­ca­de şi li­vezi, iar apa pe care o beau sfinţii părinţi este adusă de prealu­mi­na­tul domn al Ungrovlahiei, Şer­ban Cantacuzino Voie­vod, construcţie cu multe bazi­ne, într-adevăr foarte cos­tisitoare“.

Se cade poate să mai men­ţionăm câteva legături între Ţările Române şi Mâ­năs­ti­rea Stavronikita. Ast­fel, la Ar­hivele Statului din Bu­cureşti se păstrează o fru­moasă scri­soare a pă­rin­telui Atanasie de la Sta­vro­nikita, pe numele său de botez An­dronache, fiul lui Pascalie, vornicul de Târ­go­viş­te, către Constantin Brân­­coveanu: „După ce am mers în acele părţi ale Vene­ţiei, cunos­când ale lumii ce sunt deşarte şi întru nimic, am lăsat deoparte alte socoteli şi nevoinţe ale învăţăturii şi mi-am întemeiat gândul meu spre folosul şi mântuirea sufletului, îndem­nân­du-mă a mă îmbrăca în cinul călugăresc. (…) Înştiinţez pe Măria Ta că mă aflu aici la Sta­vronikita lăudând pe Dumnezeu şi rugân­du-mă pururea pentru a Măriei Sale sănătate“. În tezaurul mânăstirii se păstrează şi o bro­de­rie dăruită de boierul şi poetul Ienă­chi­ţă Văcărescu şi soţia sa Ecaterina, iar în bi­blio­te­că, alături de 171 de manuscrise (din care multe pe pergament şi altele bogat orna­men­tate), se regăseşte Rânduiala liturghiei pe gla­suri scrisă de Dumitraşcu din Ţara Româ­neas­că la 1705.

Biserica mânăstirii, refăcută în secolul 16 pe locul vechii biericuţe închinate Maicii Domnului, are, aşa cum am arătat, hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi este cea mai mică biserică principală de mânăstire athonită. Fresca este executată în parte de Teofan Cretanul, iar catapeteasma este din anul 1743. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae, în mo­zaic, se află la închinare în dreapta nao­su­lui şi a fost pescuită în mod minunat de părinţii care ieşiseră cu năvoadele în larg.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Silviu-Andrei Vlădăreanu

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim pentru dragoste / Foto arhiva blogului