Povățuiri din Sfântul Munte: Bătrânul Dionisie Dionisiatul (născut 1926)

Un grec stabilit în Africa Centrală şi prieten al misiunii noastre ortodoxe pe care o desfăşurăm în Burundi, a venit pentru prima oară la Sfântul Munte în anul 2005. După ce a vizitat mănăstirea noastră, a Cuviosului Grigorie, am pornit într-o scurtă preumblare pe la mănăstirile şi schiturile dimprejur. A doua noastră oprire a fost la mănăstirea vecină, a Cuviosului Dionisie.

Cu multă evlavie, ne-am închinat la Sfintele Moaşte, am luat binecuvântare de la egumenul mănăstirii, părintele Petru, şi apoi ne-am îndreptat şi spre alte locuri.

De multe ori, în vizitele mele la mănăstirea Dionisiu, am remarcat, de departe bineînţeles, chipul ascetic şi luminos al părintelui Dionisie. Mi-a făcut o profundă impresie lumina zugrăvită pe faţa sa, ifosul clasic aghioritic în care redă cântările bisericeşti, fără nici un fel de influenţe lumeşti sau estetisme forţate.

Pentru că în această mănăstire îndată după Pavecerniţă, cu puţin înainte de apusul soarelui, monahii se retrag în chiliile lor pentru programul de priveghere de noapte, am alergat ca să-l prind pe părintele Dionisie înainte de a se zăvorî în chilia sa. Într-adevăr, l-am ajuns chiar la uşa chiliei şi l-am oprit, cerându-i binecuvântarea.

– Părinte Dionisie, cred că mă cunoaşteţi, sunt din mănăstirea vecină, a Sfântului Grigorie. Vă rog să îngăduiţi să vorbim puţin despre rugăciune.

– Tu să mă înveţi pe mine, tu! Eu, ce să-ţi spun, prea multe lucruri nu am a-ţi spune. Rugăciunea nu este rodul citirii cărţilor, ea este darul lui Dumnezeu. Dacă am ceva să-ţi spun, o să-ţi spun numai din propria mea experienţă. Mă aflam la mănăstire de unsprezece ani, am făcut diferite slujiri: la bucătărie, la arhondaric, la grădină, dar rugăciune nu am găsit. Ce am făcut atunci? L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea harisma rugăciunii. Voiam să slujesc şi în acelaşi timp să spun şi rugăciunea. M-am dus la părintele Haralambie, înainte ca acesta să vină egumen la mănăstirea noastră. El m-a ajutat mult.

Pentru ca Dumnezeu să dea harisma rugăciunii, trebuie ca şi noi să-I păzim poruncile, să ne spovedim, să mergem regulat la slujbele bisericeşti, după cum zice psalmistul: „De şapte ori pe zi te-am lăudat”. Această rânduială trebuie s-o ţinem neîncetat. Neîncetată participare la sfintele slujbe, spovedanie şi dumnezeiasca Euharistie. Ştii, Dumnezeu este pretutindeni prezent, aude rugăciunile tuturor, şi ale episcopului, şi ale preotului, şi ale monahului, şi ale oricărui mirean. Aude toate cererile noastre. Asta o spun nu pentru că aş fi citit-o undeva, ci pentru că o cunosc din însăşi experienţa mea. Îi spuneam lui Dumnezeu:

– Nu ştii Tu ce vreau eu…

– Ştiu, răspunde Dumnezeu, dar n-a venit încă ceasul să primeşti.

Înţelegi, părinte Damaschin? Dumnezeu ştie şi cum şi când să lucreze pentru mântuirea noastră. Trebuie, a continuat părintele Dionisie, să ştim că darul rugăciunii nu se dă tuturor. Dacă nu mi-a fost dat, aceasta înseamnă că nu este spre folosul şi spre mântuirea noastră, fiindcă omul nu se mântuieşte pentru că se roagă. Se roagă şi cei aflaţi în înşelare, şi cei de alte religii, şi ereticii. Aceasta nu înseamnă că se şi roagă cu adevărat şi că se vor mântui.

– De unde sunteţi de loc, părinte Dionisie?

– M-am născut în Karditsa, în satul Kanalia, aflat lângă satul în care s-a născut fericitul meu Stareţ, părintele Gavriil, satul Masenikolaos.

 – Când aţi venit la mănăstire?

– Am venit în 1961, în vârstă fiind de 35 de ani.

– Cum v-aţi hotărât să deveniţi monah? A fost voia lui Dumnezeu?

– Da, eu aşa văd lucrurile, a fost voia lui Dumnezeu. Trăiam în Volos şi lucram ca şi taxator la Compania de Autobuze. Aveam înlăuntrul inimii dorinţa isihiei şi a rugăciunii de mai bine de şase ani. Mă gândeam să strâng nişte bani şi să găsesc o fată bună cu care să mă căsătoresc, şi să trăiesc şi eu viaţa în lume în mod liniştit, aşa ca şi alţi creştini buni. Dar Dumnezeu mi-a stricat toate aceste încercări lumeşti şi m-a adus aici. Desigur că a fost şi voia mea. Acum nu am cuvinte să mulţumesc lui Dumnezeu. Această stare de mulţumire o au toţi adevăraţii monahi.

– Părinte Dionisie, atunci când ne străduim să spunem rugăciunea, se întâmplă uneori ca dintr-odată să pătrundă în minte gânduri de mândrie. Pierdem atunci simţirea harului dumnezeiesc. Ce trebuie să facem în această situaţie şi la ce să luăm aminte?

– Într-adevăr, cine vrea să înainteze în viaţa lăuntrică şi să se împărtăşească de rugăciunea duhovnicească are nevoie de un povăţuitor experimentat. De aceea şi eu, de multe ori, l-am vizitat pe marele ascet al zilelor noastre, pe părintele Paisie, şi foarte mult m-a ajutat el cu sfaturile lui. Dar trebuie să mai adaug şi asta. Eu cred că şi Dumnezeu luminează mintea noastră atunci când cădem în vreo greşeală şi ne grăieşte în conştiinţă: Ia aminte la gândul ăsta, ia aminte la lucrul celălalt. Adică, Dumnezeu este prezent şi ne povăţuieşte. Noi însă nu trebuie să ne încredinţăm sută la sută în gândul nostru, cum că toate, toate ar fi de la Dumnezeu. Se poate să fie şi câte un gând de la diavol care încearcă să ne ducă în înşelare.

– Cum vă pregătiţi pentru moarte, părinte?

– Nu există moarte, există numai viaţă! De aceea zice şi Biserica noastră că cel ce a murit s-a mutat din moarte la viaţă. Auzi? Noi, monahii mai ales, dar şi mirenii, trebuie să ajungem la măsura de a dispreţui moartea, să o dorim sau, cel puţin, să nu ne temem de ea. Dacă ne temem înseamnă că ceva nu merge bine în viaţa noastră. Sfântul Diadoh, episcopul Foticeii, a ajuns la asemenea măsuri de rugăciune, încât Îi spunea lui Hristos: Dă-mi, Hristoase al meu, ca sufletul să-mi iasă şi să plece la Tine, în frumuseţea dumnezeieştii Tale străluciri, precum zice psalmistul: „Când mă voi înfăţişa înaintea feţei Tale?”. Aşadar, rugăciunea are şi ea trepte. Este ca o universitate. Unii doar cu multă răbdare şi multă osteneală îşi iau diploma, alţii cu mai puţină osteneală iau un grad universitar mai mic, toţi în mod corespunzător cu strădania pe care o depun. Dar toţi, de vreme ce şi-au luat diploma, sunt medici, şi pot să plece în lume şi să-şi exercite meseria. Tot aşa este şi cu rugăciunea. Prin moartea trupului nu avem de-a face cu moartea propriu-zisă, ci cu o bucurie. În acea zi, zburăm cu aripile iubirii noastre la cer ca să-L întâlnim astfel pe Atotputernicul şi de oameni iubitorul Dumnezeul nostru, la tronul Său cel ceresc. Dacă Îl rugăm pe Dumnezeu în fiecare zi, aceasta înseamnă că suntem aproape de El şi El ne va mântui. Adevărata rugăciune înseamnă să ne unim cu Dumnezeu şi să devenim una cu El. Atunci monahul este răpit de harul dumnezeiesc şi este povăţuit milimetru cu milimetru de El. Nu mai este condus de voia şi de mintea sa, ci toată fiinţa lui este condusă de Dumnezeu.

– Care este, părinte, sensul profund al ascultării?

– Ascultarea pentru monah este supunere faţă de Stareţul său şi tăierea întru toate a voii sale proprii. Sfântul Athanasie Athonitul aştepta până la Crezul ce se citeşte la Miezonoptică pentru a veni toţi monahii în biserică. După aceea, punea la uşă doi monahi ca să oprească intrarea celor întârziaţi. Dacă era cineva bolnav, era îndreptăţit să lipsească. Aşadar, fără slujbă la biserică şi silire la rugăciune nu cred că vom putea să reuşim ceva mai bun în viaţa monahicească. Dimineaţa bate clopotul pentru slujbă. Eu deja sunt trezit şi fac rugăciunea lui Iisus. Harul rugăciunii nu mă lasă să o întrerup, dar porunca ascultării pentru a merge la biserică îmi rânduieşte să cobor. Ce trebuie să fac? Întrerup aşadar rugăciunea şi fac ascultare, şi merg la biserică. În chinovie totul este să păstrăm şi să cinstim rânduiala. Stareţul nostru nu a rânduit fără rost citirea la o anumită oră a Pavecerniţei celei Mici, iar după aceea plecarea fără vorbărie la chilie a fiecăruia dintre monahi. După cum ţi-am spus, iubesc chilia mai mult decât orice alt lucru în viaţa mea. Aşadar, după Pavecerniţă, dispar grabnic pentru a merge la chilie. Dacă nu pot să mă rog, îndată mă culc, pentru că este nevoie şi de somn. Trupul se odihneşte, iar săvârşirea lucrării rugăciunii minţii şi a inimii este mai lesnicioasă şi cu mai multe roade. Ţi-am spus că pentru mine cea mai mare bucurie va fi ziua în care va veni îngerul ca să-mi ia sufletul. Aşadar, să păstrăm rânduiala chinoviei, care este după mine un mic rai. Mă străduiesc să nu întârzii şi cu atât mai puţin să lipsesc de la slujba Bisericii, pentru că ceilalţi părinţi se vor sminti. Se vor întreba: Unde-i părintele Dionisie, de ce n-a venit la biserică? Acelaşi lucru îl fac şi cu masa. Nu este îngăduit monahului de chinovie să mănânce ceva în afara trapezei, deoarece este mâncare pe ascuns şi păcat. Doar în caz de boală este îngăduit să îşi calce canonul rânduielii de masă.

– Părinte Dionisie, vă mulţumim foarte mult pentru puţinele, dar foarte înţeleptele şi folositoarele cuvinte pe care ni le-aţi spus. Să avem parte de binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Blagosloviţi!

– Mergeţi cu Domnul şi cu Maica Domnului!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 37-42, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

Posted on 19 Iulie 2017, in 05. Mănăstirea Dionisiu, Cărți, Damaschin Grigoriatul, Texte duhovnicești and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: