Primul meu pelerinaj în Sfântul Munte (1963), Lykourgos Anghelopoulos

Vocile-IN-0-Lykourgos-Anghelopoulos,-foto-de-I.-Panousakis

Maestrul Lykourgos Anghelopoulos, fotografie de I. Panousakis

Athos, 1963

Călătoria mea iniţiatică a început într-o după-amiază de vară. Soarele de august incendia coasta Ierissosului şi plajele sale cu nisip. De pe vapor observam adolescenţii care se scăldau în apa limpede, imagine idilică a unei Grecii eterne şi paradisiace, orientată spre cultul tinereţii şi al frumuseţii.

Marea era calmă, nu adia nici vântul, iar condiţiile de navigare erau ideale. Este nevoie de măcar patru ore pentru a ajunge la Iviron, capătul pelerinajului meu, mănăstire sacră, fondată în anul de graţie 979 de Ioannis Tornikios şi de alţi doi călugări, mănăstire închinată Adormirii Maicii Domnului.

Soarele strălucea din înaltul cerului, umbra stâncilor şi a munţilor cădea pe talazurile Mării Egee. Pe vapor, un grup de muncitori sezonieri şi nişte turişti nemţi. Mai erau, de asemenea, un călugăr bătrân, uşor de recunoscut după îmbrăcămintea neagră şi pieptănătură, precum şi un călător grec ce mergea în vizită la fratele său, călugăr în Athos, Sfântul Munte.

Turiştii, acaparaţi de frumuseţea plimbării pe mare, vorbeau tare şi fără reţinere. Deodată, s-a stârnit agitaţie în mulţimea de pe punte: muncitorii s-au adunat în jurul călugărului, asaltându-l cu întrebări. Intrigat, m-am apropiat şi l-am auzit pe părinte repetând, năucit: „L-am condus la spital. Nu aveam bani ca să rămân alături de el. Era nevoie să mă întorc la mănăstire.” Atunci, cineva l-a întrebat: „Părinte, s-a îmbolnăvit un călugăr?” El a răspuns laconic: „Nu, este vorba de un laic, care acum două zile a înjunghiat un călugăr pentru a-l jefui”.

Am aflat că, de fapt, un om apărut de nicăieri pătrunsese într-una din numeroasele chilii ale mănăstirii, răspândite de-a lungul malului mării. Seara, când călugărul a intrat în propria chilie după o zi de muncă, necunoscutul l-a lovit de mai multe ori cu sălbăticie cu un cuţit. Grav rănit, călugărul a reuşit să se târască până pe plajă. Abia în seara următoare a fost descoperit şi dus cu vaporul până la spitalul cel mai apropiat.

Această poveste i-a uluit pe toţi călătorii. Să agresezi un călugăr! Cine ar fi putut comite această crimă? Cum de a reuşit un necunoscut să pătrundă în Sfântul Munte? Bătrânul călugăr, fatalist, a răspuns ridicând din umeri: „Nu putem împiedica oamenii să vină pe Muntele Athos, nici să-i numărăm sau să le aflăm adevăratele intenţii. Este cu adevărat imposibil!”

Ancheta a dezvăluit faptul că asasinatul era cunoscut de serviciile de poliţie. Dar căutările au fost zadarnice… Omul era încă în libertate. Un pasager mi-a şoptit la ureche: „Este posibil să se fi ascuns într-o chilie sau să fie sub protecţia altor călugări.” Apoi, coborând glasul, a adăugat: „Din două, una: ori nu ştiu că protejează un asasin, ori sunt în deplină cunoştinţă de cauză. Se povesteşte că, într-o zi, un călugăr a ascuns criminalul propriului său frate pentru a se sfinţi prin aceasta!”

Situaţie paradoxală: acest fapt trist mă aducea spre lume şi josnicia ei, tocmai când începusem călătoria pentru a mă îndepărta de această lume şi pentru a mă apropia, a contrario, de Istorie, de Tradiţie şi de Asceză, pentru a mă impregna cu limba mistică a credinţei şi pentru a încerca să înţeleg puterea Ortodoxiei. Să particip la un moment de intensitate a vieţii monastice, ritmată de chemarea toacei, o toacă manuală pentru slujbe, alta al cărui sunet se aseamănă cu sunetul unui clopot, şi marea toacă de lemn atârnată de clopot, care pregăteşte serile liturgice.

iviron nyxta

După patru ore de navigare, am ajuns în apropierea mănăstirii. Se lăsase întunericul. Nu era nici măcar luna pe cer. După ce mi-am lăsat bagajele la arhondaric, am ajuns la mănăstire în momentul în care arhondarul, călugărul care întâmpina pelerinii, a strigat: „Ekklisia! Este ora de mers la biserică!” Eram nerăbdător să trăiesc această experienţa unică: să particip la ceremonia agrypniei (privegherii), la sărbătoarea de duminică, aici pe Muntele Athos, în grădina Maicii Domnului. În mintea mea erau pământul grecesc, mănăstirile lui, Kremasti, Vlacherna, Frangapidima, Skafidia, sfinţii săi ai căror ochi fuseseră scoşi de turci, sărbătoarea copilăriei mele, unde protopsaltul, care era unchiul meu patern, cobora solemn din strană pentru a cânta.

În momentul în care am pătruns în katholikon, biserica principală a mănăstirii, lumânările s-au aprins una câte una. Slujba a început când biserica s-a luminat în întregime. Stranele erau confortabile. În faţa mea, înfăşurat într-un voal diafan, transparent, se găsea lămâiul din argint oferit mănăstirii la sfârşitul secolului cil XIX-lea de către grecii ortodocşi emigraţi în Rusia. Călugării îmi povestiseră că în momentul instituirii primei republici greceşti (1924), toate mănăstirile din ţară hotărâseră să vândă o parte din bunurile lor pentru a finanţa primii paşi ai tinerei democraţii. Aşadar, aici oferiseră tot ce aveau mai preţios, acest faimos lămâi al cărui argint putea fi topit pentru a face monede… Reprezentantul Statului a refuzat acest cadou: „Păstraţi-vă lămâiul, Statul va găsi bani din altă parte!” a hotărât el, după ce s-a gândit puţin, emoţionat de imensul sacrificiu. Astfel, lămâiul împodobeşte biserica până astăzi. Este expus în fiecare an, în mod solemn, pentru Panaghia Ivironului, Portaitissa, la cincisprezece august.

iviron lemoni

Vecernia începuse de ceva timp. În biserică, umbrele devin tot mai multe, schimbându-şi forma. Templul se înalţă la dimensiuni infinite şi îmi revine în minte o dilemă din copilărie: „Vrei să spui că cerul o să se deschidă în această seară?…” După ceasul meu, miezul nopţii trecuse demult. În foarte puţin timp se va oficia artoklasia (Litia): „Îmi ridic inima mea spre tine, o, Cuvântule!”.

Asceza pe muntele Athos îl trimite pe călător în alte timpuri, îl transportă spre o lumină îndepărtată: „Aminteşte-ţi, Doamne, de împăraţii noştri, Nichifor şi Ioan, care au ridicat această mănăstire”, rosteşte solemn un bătrân cu părul alb, ca şi cum împăraţii Bizanţului, Nichifor Fokas şi Ioan Tsimiskis, ar fi murit ieri. În ochii înţelepciunii divine, o mie de ani sunt ca o zi… Pentru pelerinul care vine să-şi împlinească asceza pe Muntele Athos, doar rugăciunea şi puritatea sufletului mai contează. Astfel spunea Sfântul Simeon Noul Teolog, în al 83-lea Discurs al său: „Pentru că intenţia celor care intră într-o asemenea luptă este în primul rând nevoia de a se detaşa de lume şi de tot ceea ce este lumesc. Nu pentru că aceste realităţi ar fi obstacole, sau lucruri dăunătoare; ci mai degrabă pentru că nu ne-am putea regăsi în ele şi nici nu am putea trage vreun folos din ele”.

Câteva zile mai târziu am făcut o lungă plimbare în Grădina Maicii Domnului, în acea natură sălbatică unde potecile abrupte conduc de la o mănăstire la alta. De la Lavra până la Katounakia am mers purtând în gând glasul mistic al binecunoscutului sfânt Ioan Cucuzel, aşa-numitul Maistor, maestru între maeştri. Bătrânul care ne însoţea şi-a ridicat deodată bastonul, indicând o porţiune mai joasă în stâncă: „Priviţi peştera lui Cucuzel”, spuse el. O legendă povesteşte că în acel loc unde păştea o turmă de capre tinere, un ascet a auzit o cântare. Ieşind din chilia sa, a observat caprele adunate în jurul unui cântăreţ străin. A alergat până la Lavra şi a povestit întâmplarea egumenului. Acesta l-a chemat pe Noul Orfeu şi l-a întrebat cum îl cheamă: era chiar marele Cucuzel în persoană, archimousikos-ul împăratului (conducătorul muzicienilor de la curtea împăratului)!

Continuându-ne coborârea spre Karoulia, ne-am întâlnit cu doi jandarmi, aflaţi în căutarea asasinului. La Karoulia, viaţa de sihastru îşi intră în drepturi, cu imaginea descrisă de Filocalie: „Sărăcia şi liniştea sunt comoara ascunsă al acestui fel unic de vieţuire.” Intransigenţa ascezei apără de degenerare, ea obligă la adevărata apreciere a lucrurilor, stă mărturie pentru credinţa gravată în piatra monahismului ortodox. Într-o zi, părintele Theoklitos [Dionysiatul], având un vizitator impresionat de biblioteca sa, a răspuns: „Nu fiţi uimit. Aveţi mai degrabă admiraţie pentru cei umili şi neştiutori, oamenii fără minte! Pentru că aceia cred şi acest lucru este singurul care contează”.

În acelaşi gând cu mine, un sihastru a adăugat amar şi supărat: „Am venit aici, pe partea cea mai retrasă a Sfântului Munte pentru a scăpa de lume, crezând că ne-am putea găsi liniştea. Dar suntem în permanenţă asaltaţi. Nu există un loc de pe coastă pe care să nu se debarce în permanenţă, pentru a ne fotografia, pentru a ne striga, pentru a ne privi ca pe nişte fiinţe ciudate. Şi ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, îşi aduc după ei femei pe jumătate goale, expunându-şi fără ruşine părţile corpului, fără a ţine seama de respect şi bună-cuviinţă. Probabil intră în programul croazierelor să fie scoase din cuiburile lor abrupte aceste păsări sălbatice… Astfel, femeile de lume vor avea subiect de discuţie la întâlnirile mondene”.

În acest sfârșit de vară, chipurile pelerinilor erau mai umane, mai umile. Ne făceam bagajele, când prima ploaie cădea pe pavajul de dale al mănăstirii. Un pustnic ne-a însoţit până la mare. Şchiopăta puţin şi ne-a spus aceste vorbe: „Vă rog, acum că vă întoarceţi în lume, să ne trimiteţi nişte tineri – sunt din ce în ce mai puţini cei care îmbrăţişează vocaţia de călugăr, pentru ca viaţa şi Tradiţia să poată continua.”

vocile end„Pentru ca viaţa să continue…” Pe vapor, cuvintele bătrânului îmi stăruiau în minte. Astfel ne implora sfânta mănăstire, să păstrăm vie flacăra ortodoxiei.

Marea redevenise liniştită. Primul meu pelerinaj la Muntele Athos se încheia.

Sursa: Lykourgos Angelopoulos, Vocile Bizantului, traducere de prep. univ. drd. Adrian Sârbu, Iaşi, România, 2011, pp. 5-10 via pemptousia.ro

Anunțuri

Posted on 7 Iulie 2016, in Cărți, File de jurnal athonit. Impresii ale pelerinilor and tagged , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: