Pr. Dr. Petru Pruteanu: Sinodul Panortodox din Creta – încotro?

holyandgreat_logo

Întrebare: Părinte Petru, cum evaluaţi pregătirile pentru Sinodul Panortodox din Creta şi ce impact credeţi că va avea el în lumea ortodoxă? (Radio „Logos”)

Răspuns: După cum se ştie, în perioada 16-26 iunie 2016, pe insula Creta (Grecia), este programat să aibă loc „Sfântul şi Marele Sinod Panortodox”, a cărui idee a apărut acum aproape un secol şi care este pregătit de peste 50 de ani. Deşi n-a mai rămas mult timp până la deschidere, şi toate pregătirile sunt practic făcute, nu există nici cea mai mică certitudine că Marele Sinod chiar va avea loc; iar dacă totuşi va avea loc, irelevanţa lui istorică şi teologică poate fi deja întrezărită.

Recunosc că, în anii studenţiei, atunci când am auzit pentru prima dată despre ideea unui astfel de Sinod, am rămas foarte entuziasmat şi, cu o bucurie nespusă aşteptam convocarea lui. Fără să fiu influenţat de nimeni, şi mânat doar de „idealismul sinodalităţii ortodoxe” (despre care încă nu ştiam că nu există!), eu combăteam pe toţi cei ce aveau „viziuni apocaliptice” despre acest Sinod şi chiar mă gândeam să scriu o teză de doctorat pe această temă. Entuziasmul a reapărut în 2009, când s-au intensficat pregătirile pentru Sinod, deşi mi se părea foarte straniu că documentele lui nu sunt publice. Prima dezamăgire, care a surclasat orice bucurie şi entuziasm, a venit după Sinaxa întâistătătorilor de la Istanbul din martie 2014, unde s-au stabilit principiile de organizare şi tematica finală. Dezamăgirea totală a venit odată cu publicarea proiectelor de documente şi dezbaterile anemice pe seama lor. Acum, când au mai rămas zile numărate până la Sinod, mă uit „nemuritor şi rece” la acest spectacol, despre care voi încerca să scriu câteva cuvinte. 

Înainte de a trece la propriile cugetări la acest subiect, vreau să spun că, în mare parte, sunt de acord cu observațiile mitropolitului Hierotheos Vlachos cu privire la regulamentul Sinodului şi la documentele propuse. De aceea, nu voi repeta argumentele distinsului teolog şi ierarh grec, ci voi încerca să atrag atenţia asupra unor aspecte care, după părerea mea, n-au fost încă suficient abordate. 

I. Ce fel de sinodalitate (nu) avem

1. Pentru Patriarhia („Ecumenică”) de Constantinopol, care se află într-o situaţie politică şi economică dezastruoasă, se pare că nu contează ce şi cum se va discuta la Sinod, ci doar faptul că Sinodul va avea loc, iar președintele acestuia va fi patriarhul de Constantinopol. Această urzeală a ierarhilor fanarioţi vrea să dea un restart autorităţii tronului de Constantinopol (de facto Istanbul) şi, dacă e posibil, să arate întregii lumi că şi ortodocşii, asemenea romano-catolicilor, au un cap văzut pe pământ şi orice relaţie cu Biserica Ortodoxă trebuie să treacă prin Fanar. Aşa se explică faptul că, în ultimii ani, patriarhul Bartolomeu a încercat să-şi apropie anumiţi întâistătători şi să ducă o politică mai moderată faţă de Rusia şi problema ucraineană, pentru a nu împiedica organizarea Sinodului. Până la urmă, singurii sateliţi de încredere ai patriarhului de la Istanbul sunt arhiepiscopul Ciprului şi cel al Albaniei, iar mai nou, după un şantaj ruşinos de aproape doi ani, şi mitropolitul Cehiei şi al Slovaciei. Tot ca aliaţi (de gradul II) ai patriarhului Bartolomeu pot fi consideraţi patriarhul Ierusalimului şi mitropolitul Poloniei.

Ceilalţi 8 întâistătători (din 14), care conduc Biserici cu adevărat vii şi active, îşi văd de treburile lor şi nu înţeleg de ce ar trebui să-i întărească autoritatea patriarhului de la Istanbul, mimând un soi de sinodalitate panortodoxă care nu există sau, cel puţin, nu funcţionează. Niciodată întâistătătorii de la Moscova, Bucureşti, Belgrad, Sofia, Tbilisi sau Atena nu-i vor cere părerea sau aprobarea patriarhului de la Istanbul pentru a stabili relaţii directe cu Vaticanul sau cu vreo organizaţie religioasă internaţională. Cu atât mai puţin vor face acest lucru patriarhii de Alexandria sau Antiohia, care au scaune mai vechi decât Constantinopolul şi ştiu foarte bine că primatul patriarhului de Constantinopol e legat de nişte circumstanţe politice care astăzi au dispărut (pentru că a dispărut Imperiul Bizantin a cărui capitală avea întâietate) şi, prin urmare, însuşi primatul poate fi pus în discuţie.

2. Fără îndoială, Biserica are nevoie de un Sinod „Pan-” sau „Inter-Ortodox”, care să rezolve multiplele probleme care s-au adunat de 700 de ani încoace. Anume în sec. XIV pentarhia (rămasă incompletă după schisma cu Roma din 1054) este depăşită prin apariţia unor Biserici autocefale în Balcani sau semi-autocefale în Ţările Române, iar în secolele XV-XVI şi Moscova îşi capătă autocefalia apoi este ridicată la rangul de patriarhie, asumându-şi uneori rolul de supra-putere ortodoxă. În paralel cu ascensiunea noilor „Biserici Naționale”, vechile patriarhii (de Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) au ajuns pentru multă vreme sub ocupaţie turcă sau arabă, căpătându-şi unele drepturi abia după Primul Război Mondial.

În acest context, trebuie să recunoaştem că Biserica Ortodoxă s-a dezvăţat să fie sinodală la nivel pan- sau inter-ortodox, şi fiecare Biserică Autocefală este condusă de Sinoade proprii (locale), păstrând legătura cu ceilalţi ortodocşi doar la nivel dogmatic şi liturgic, dar nu şi instituţional! Recunoaştem noi sau nu, dar, cel puţin din 1453 încoace nu există o instituţie eclesială unică în lumea ortodoxă, iar ideea resuscitării ei pare deja naivă şi anacronică. Să nu se amăgească cineva că Bisericile Ortodoxe locale (dispersate şi autosuficiente, aşa cum sunt ele acum) vor fi capabile să organizeze ceva asemănător Conciliilor de la Vatican. Iar dacă şi vor organiza, pregătirile vor dura două-trei secole, iar consecinţele vor fi mult mai grave decât cele de după I şi II Vatican luate la un loc. 

3. Ţinând cont de cele expuse mai sus, cu sinceritate şi ruşine constatăm că Biserica Ortodoxă nu e capabilă să fie sinodală la nivel panortodox, iar într-o anumită măsură, ea devine tot mai puţin sinodală şi la nivel local. În acest context, cred că trebuie să se dezvolte mai mult sinodalitatea locală, iar la nivel panortodox să fie convocate doar sinaxe anuale ale întâistătătorilor. Apropo, chiar dacă voalat, organizatorii Sinodului din Creta anume acest lucru l-au urzit, elaborând un regulament care acordă un singur vot fiecărei Biserici Autocefale (de fapt întâistătătorului, care are în spate un decor de alţi 24 ierarhi fără drept de vot). Prin urmare, sinodalitate reală (conform canoanelor şi principiilor dogmatice) nu există şi nu vom putea vedea nici în Creta! Nu cred că putem schimba prea multe în această privinţă, dar trebuie măcar să o recunoaştem.

Iată de ce, ar fi mai real şi mai practic ca, în fiecare an, întâistătătorii să se întrunească pentru a semnala şi a rezolva (în limitele prevăzute de Canoane) cele mai importante probleme organizatorice, iar documentele teologice să fie elaborate de comisii inter-ortodoxe şi aprobate de fiecare Sinod local în parte. Pentru un timp, până scăpăm un pic de ambiţii şi complexe, aceasta ar fi o soluţie mult mai viabilă. Mai mult decât atât, ar fi bine şi corect ca aceste sinaxe ale întâistătătorilor să fie prezidate pe rând de fiecare întâistătător (aşa cum se face în forurile politice internaţionale, unde conducerea este deţinută prin rotaţie), iar locul de desfăşurare a sinaxei să fie ţara care deţine preşedinţia. Culmea e că un astfel de model (de inspiraţie laică) ar exprima mult mai mult sinodalitatea decât încercările caraghioase care vor să resuscite anumite modele bizantine depăşite.

Ca să fie mai clară ideea cu „preşedenţia prin rotaţie”, este foarte important să înţelegem ce fel de „primat ortodox” putem avea sau dacă în general îl putem avea (aşa cum are Vaticanul). Până în 1453 (mai ales după 1054, dar şi înainte de aceasta) patriarhul de Constantinopol avea un anumit primat, asigurat de autoritatea imperială cu care încercau să cânte împreună un fel de „simfonie”, deşi aveau tot mai puţine „instrumente muzicale” şi tot mai puţini „ascultători”. Acum însă, Constantinopolul nu mai există, iar patriarhul din Istanbul trebuie să înţeleagă că el nu poate pretinde la nici un fel de primat panortodox, din moment ce este ales doar de mitropoliţii care se plimbă la cravată pe holurile Fanarului şi, trăgând din pipă, visează să slujească în bisericile devenite moschei. Bineînţeles, pretenţii de „primat” nu pot să aibă nici patriarhul Moscovei, nici cel al României şi nici oricare altul, pentru că: poate să păstorească peste toţi, doar cel care este ales de către toţi! Or, în Biserica Ortodoxă, nu există vreun patriarh care să fie ales de toţi ortodocşii. Şi din moment ce toţi sunt egali, înseamnă că trebuie să prezideze prin rotaţie. Şi aşa s-ar pune punct multor discuţii legate de „diptice”, „întâietăţi” şi „scaune”. Numai că, la moment, nimeni nu este pregătit să facă un astfel de „brainstorming”. E mult mai simplu să rupi comuniunea euharistică din cauza unei eparhii formale în Qatar sau a unui aşezământ pentru pelerini la Ierihon, decât să-ţi calci în picioare propriul egoism…

II. Problematica Sinodului din Creta

1. Prima problemă ţine de organizare. Aşa cum foarte corect au semnalat mai mulţi ierarhi greci, Sinodul din Creta nu va fi unul episcopal (aşa cum au fost sinoadele ecumenice şi locale din vechime), ci unul al întâistătătorilor (asistaţi de 24 de ierarhi fără drept de vot personal). Mai mult decât atât, Sinodul nu va putea dezbate alte subiecte decât cele 6 stabilite în prealabil şi nici măcar acele documente pregătitoare nu pot fi modificate prea mult. Şi atunci la ce bun să se mai convoace Sinodul?

2. Dintre cele 6 subiecte propuse, doar cel despre post pare mai serios. Subiectul despre căsătorie nu a fost unanim acceptat, iar cel despre relaţia cu restul lumii creştine (numit şi „documentul ecumenist”) a stârnit şi va stârni încă multe discuții, având în vedere limbajul sincretist şi viziunile eclesiologice diluate pe care le propagă. De aceea, pe bună dreptate, Biserica Greciei a cerut ca documentele despre căsătorie şi ecumenism să fie ori revizuite, ori retrase de pe ordinea de zi. Dar dacă le mai retragem şi pe astea, ce mai rămâne? Doar acel document despre post, care nu răspunde la nici o întrebare sau provocare actuală, ci doar consemnează practica monahală actuală, cu anumite derogări timide pentru mireni şi bolnavi?

De exemplu, proiectul de document despre post elaborat în anii ’70 propunea anularea postului de miercuri şi vineri în perioada Cincizecimii (aşa cum se practica până în sec. 11-12), scurtarea Posturilor Sf. Apostoli (la 8 zile) şi al Naşterii Domnului (la 20 de zile), anularea postului la sărbătorile Sf. Apostoli şi Adormirea Maicii Domnului dacă acestea se întâmplă miercuri sau vineri ş.a. Acum însă, „de frica iudeilor”, întreg documentul a fost revizuit şi poate fi redus la următoarea afirmaţie: Deşi vechile canoane nu menţionează şi nu reglementează Posturile Naşterii Domnului, al Sfinţilor Apostoli şi al Adormirii Maicii Domnului, acestea trebuie respectate alături de Postul Mare, iar cei care au probleme de sănătate şi nu le pot ţine, să se adreseze la duhovnic pentru a stabili o măsură potrivită pentru ei. Dar oare acest lucru nu era clar şi fără acest Sinod pregătit timp de 50 de ani? Şi prin asta nu ajungem oare la fraza cu care am început: că unii vor ca Sinodul pur şi simplu să aibă loc şi să fie prezidat de „cine trebuie”, chiar dacă el nu va hotărî nimic? Păi, în acest caz, poate îl mai amânăm o vreme, aşa cum a propus recent Biserica Bulgară!  Că, dacă tot se vrea un Sinod serios, atunci măcar să se discute lucruri serioase…

3. Unul din lucrurile serioase care trebuie discutate se referă, fără îndoială, la organizarea diasporei. „Conferinţele episcopale” care sunt legitimate prin documentul despre diasporă nu fac decât să conserve această suprapunere jurisdicțională (de tip „struţo-cămilă”), care peste tot este prezidată de ierarhii din partea Constantinopolului, chiar şi acolo unde grecii sunt într-o evidentă minoritate sau nu există deloc (şi întreaga eparhie „greacă” este formată din transfugi din alte jurisdicții). De ce, de exemplu, în Italia sau Spania „Conferința episcopală” să nu fie prezidată de episcopul român, având în vedere numărul de parohii şi credincioşi, iar în Franţa de episcopul rus? De când „primatul Constantinopolului” se extinde peste toate continentele, inclusiv prin delegaţi?

Bineînţeles, cel mai corect ar fi ca Sinodul din Creta, în loc să aprobe documente abstracte despre organizarea diasporei sau modalităţile de proclamare a autocefaliei, pur şi simplu să depăşească etnofiletismul şi interesele politico-economice, şi să se înfiinţeze câteva Biserici Autocefale în Europa, America, Orientul Îndepărtat şi Australia, iar ierarhii de acolo, indiferent de naţionalitate, să-şi aleagă prin vot secret câte un întâistătător şi să recurgă la divizarea teritoriului în mici eparhii (ca să nu stea toţi grămadă la Paris sau New York). Aceste eparhii ale noilor Biserici Autocefale trebuie să înglobeze toate parohiile din acel teritoriu, indiferent de naţionalitate, iar paralelismele jurisdicționale trebuie să dispară. O altă cale canonică de organizare a diasporei nu există! Şi acest lucru îl ştiu toţi patriarhii, dar nu vor să întreprindă nimic concret.

4. După ce, la şedinţa pregătitoare de la Chambésy (ianuarie 2016), subiectul Calendarului a fost scos de pe ordinea de zi (pentru că ruşii nu sunt pregătiţi să treacă la calendarul nou, iar cei de pe nou nu mai doresc să revină la cel vechi), agenda de lucru a Sinodului a rămas şi mai săracă. Subiectele de ordin liturgic, canonic sau moral lipsesc cu desăvârşire, chiar dacă există atâtea probleme. Încă acum doi ani am semnalat unele probleme stringente din viaţa Bisericii, pe care le reiau şi acum:

  • Necesitatea catehizării înainte de primirea Botezului şi a altor Taine. Stabilirea unor practici unitare în toată Biserica Ortodoxă;
  • Reguli privind (ne)recunoaşterea Sfintelor Taine săvârşite în afara Bisericii Ortodoxe sau a structurilor ei canonice. La moment, Bisericile Autocefale nu au o practică unitară (uneori se acceptă hirotonia clericilor eretici şi botezul lor, dar nu se acceptă hirotonia şi nici măcar botezul unor schismatici);
  • Uniformizarea unor texte şi practici liturgice (scoaterea troparului ceasului al III-lea din epicleză, problema împărtăşirii la Liturghia Darurilor Înaintesfinţite, citirea cu voce tare a rugăciunilor preoţeşti, stabilirea unor reguli generale privind pregătirea pentru împărtăşire şi legătura dintre spovedanie şi împărtăşanie, [ne]sfinţirea icoanelor, diferenţierea tipicului parohial de cel monahal, probleme legate de înmormântarea anumitor categorii de oameni etc.)
  • Elaborarea unui nou sistem de citiri biblice (cu fragmente din Vechiul Testament la fiecare Vecernie şi cu un nou sistem de împărţire a pericopelor din Apostol şi Evanghelie, aşa încât mirenii să poată auzi, pe parcursul a 2-3 ani, întreg textul Noului Testament. Sistemul actual este conceput pentru mănăstiri cu slujbe zilnice şi oricum are multe carenţe.)
  • Sistematizarea normelor Canonice din primul mileniu. Există o mulţime de Canoane ieşite din uz sau care se contrazic reciproc, iar organizarea Bisericilor Autocefale este mult prea diferită. În acest sens, ar fi util un nou „Pidalion”, care să fie aprobat şi implementat la nivel panortodox.
  • Societatea modernă aşteaptă formularea unor principii duhovniceşti (şi realiste în acelaşi timp), privind contracepţia, fecundarea artificială sau transplantul de organe.

5. Dacă Sinodul nu este capabil să ia hotărâri cu adevărat relevante, atunci să facă un singur lucru: să recunoască al VIII-lea* şi al IX-lea** Sinod Ecumenic, şi nimic mai mult să nu discute. Ideea de a recunoaşte cele două Sinoade drept Ecumenice a fost formulată de mai multă vreme de unii ierarhi greci, apoi a fost înaintată în mod oficial de Biserica Sârbă. Dar principalii factori de decizie (Constantinopolul şi Moscova), nedorind să supere Vaticanul, n-au acceptat un astfel de subiect pe ordinea de zi, deşi el ar putea să se regăsească în Declaraţia finală a Sinodului, fiind o importantă mărturisire de credinţă. Iar dacă nici acest lucru nu se va discuta, atunci nu ne rămâne decât să fim de acord cu Biserica Bulgară, care propune amânarea Sinodului pe un termen nedeterminat.

Unii îi critică pe bulgari că ar provoca o nouă schismă în Biserică. Dar eu cred că ei (deşi pornesc tot de la interese particulare, precum ar fi eparhia de Adrianopol/Odrin), până la urmă, evită o schismă şi mai mare ce ar putea apărea pe fundalul aprobării oarbe a unui document ecumenist, care va aduce doar probleme şi multă sminteală, punând sub semnul întrebării autoritatea şi receptarea întregului Sinod. Bineînţeles, un document despre relaţia ortodocșilor cu celelalte confesiuni creştine este necesar şi el nu poate fi unul fundamentalist (aşa cum poate şi-ar dori unii). În acelaşi timp, odată ce numim Biserica Ortodoxă „Una”, pluralul „biserici creştine” aplicat romano-catolicilor şi mai ales protestanţilor este inadmisibil.

Apropo, Biserica Ortodoxă Română încă nu şi-a delegat cei 24 de membri la Sinod şi nici nu s-a expus oficial pe marginea documentelor propuse spre aprobare. Se pare că va face lucrul acesta chiar în ajun, trădând astfel o anumită frică şi neîncredere faţă de proprii ierarhi şi credincioşi. Dar până ajung să ia o decizie, poate măcar unul din ierarhi se va întreba dacă în general este oportun să se cheltuie 120.000€ din partea fiecărei Biserici locale, pentru un Sinod care, din păcate, deja a eşuat. Cred că în Creta se poate odihni şi mai ieftin decât cu 500€/zi pentru fiecare om…

––––––

* În anul 879 a avut loc un Sinod la Constantinopol, care a condamnat erezia latină „filioque” şi orice modificare a Simbolului de Credinţă. Acest Sinod a avut toate caracteristicile unui Sinod Ecumenic(!) şi mult timp a fost numit în Răsărit „al VIII-lea Sinod Ecumenic”. Bineînţeles, Occidentul niciodată n-a recunoscut acest Sinod şi nu-l menţionează în manualele de istorie, iar plagiatorii noştri de manuale occidentale de asemenea nu spun mare lucru despre acest Sinod. Dar Teodor Balsamon (sec. XII), Nil al Tesalonicului (sec. XIV), Nil de Rhodos (sec. XIV), Simeon al Tesalonicului (sec. XV), Marcu al Efesului (sec. XV), Dositei al Ierusalimului (sec. XVII) ş.a., au considerat Sinodul de la Constantinopol din anul 879 drept al VIII-lea Sinod Ecumenic. Reiterând acest lucru, devine foarte clar că nici o unire cu romano-catolicii nu poate avea loc până nu va exista o condamnare oficială din partea lor a adaosului „filioque”. Iată de ce, şi teologilor ortodocşi ecumenişti nu le convine să spună adevărul despre al VIII-lea Sinod Ecumenic din anul 879, ţinut în timpul Sf. Fotie, patriarhul Constantinopolului.

** În anul 1351, tot la Constantinopol, a avut loc un Sinod care a formulat învăţătura despre har şi energiile necreate, propusă de Sf. Grigore Palama. Din motive obiective(!), la Sinod n-au putut participa decât ierarhi ai Patriarhiei Constantinopolului şi un delegat al patriarhiei Antiohiei. Însă, la un Sinod precedent (1347), cu aceeaşi tematică, participase şi patriarhul Lazăr al Ierusalimului, care ulterior a semnat şi hotărârile Sinodului din 1351, alături de patriarhul Ignatie al II-lea al Antiohiei. La scurt timp, decizia Sinodului a fost „ratificată” şi de Sinoadele Bisericilor din Bulgaria, Serbia şi Rusia, şi receptate fără obiecţii de toate Bisericile Ortodoxe. Acest lucru l-a făcut pe Nil de Rhodos (sec. XIV), mare canonist şi ierarh, să considere Sinodul din 1351 drept „al IX-lea Sinod Ecumenic”. Această idee era larg răspândită în sec. XIV-XV, dar nu existau condiţii pentru convocarea unui Sinod mai mare, care să confirme ecumenicitatea Sinodului din 1351, iar mai târziu, situaţia politică s-a înrăutăţit şi mai mult, încât problema a fost definitiv abandonată, mai ales că nimeni nu avea rezerve faţă de dogmele proclamate la Constantinopol în timpul disputelor palamite.

Sursa: teologie.net

Anunțuri

Posted on 3 Iunie 2016, in Interviuri, Studii and tagged , , . Bookmark the permalink. 4 comentarii.

  1. Elena Petrescu

    Totusi intreb si pe acest site, oare ce anume au lasat nelamurit sfintii parinti dela sinoadele anterioare de este necesar un nou sinod?

    • Sunt peste 1200 de ani de la ultimul Sinod ecumenic. Lumea s-a schimbat mult și Creștinismul a fost pus în fața unor provocări noi. Sunt nenumărate teme care se cer clarificate. Citiți cu atenție textul Părintelui Petru căci vorbește despre acest aspect.

  2. Apa trece, pietrele raman

    Scrisoare deschisă către PF Daniel despre Sinodul din Creta
    http://www.petitieonline.com/scrisoare_deschis_ctre_pf_daniel_despre_sinodul_din_creta

  3. PARAIPAN ALEXANDRU IOAN

    BUNUL Dumnezeu sa le lumineze mintile participantilor la Sinodul din Ins. CRETA -19.06.2016. pentru a propune si ulterior a se trece la hotararea ca INVIEREA DOMNULUI nostru IISUS HRISTOS sa fie sarbatorita la aceiasi data pentru toti crestinii precum NASTEREA-netinandu-se seama de interesele pur politice. -Va multumesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: