Daily Archives: 9 mai 2016

Părintele Isaac Aghioritul, cel din Liban, biograful Sfântului Paisie Aghioritul

isaac-1-IN

Deși niciodată nu a existat o mănăstire sau un schit anume de limbă arabă în Sfântul Munte, au existat însă mulți monahi arabi care au ajuns în Sfântul Munte căutându-și mântuirea. În vremurile noastre, Isaac Athonitul a călătorit din Liban în Sfântul Munte, unde a devenit ucenic al Părintelui Paisie.

Articolul care urmează a fost scris în limba arabă de fratele Arhimandritului Isaac Aghioritul, Antonie, și a fost completat cu unele comentarii de Efrem Kiriákou, Egumenul Mănăstirii Arhanghelului Mihail de la Baskίnta, acum Mitropolit de Tripoli în Liban. Traducerea de față s-a făcut după traducerea în limba franceză a documentului, publicat în Le Bon Pasteur, revista Asociației Creștinilor Ortodocși din Antiohia și a prietenilor lor, din 4, martie-iunie 2006. De asemenea, traducerea în limba greacă a fost revizuită de un alt frate al Părintelui Isaac, care trăiește în Grecia, medicul Ilias Atallah. Sursă text și foto: pemptousia.ro

***

Părintele Isaac s-a născut din Martha și Nemer Atallah, pe 12 aprilie 1937 în satul Nabay din Liban, din regiunea Maten, la 15 kilometri N-E de Beirut, și care aparțin Mitropoliei Muntelui Liban. I s-a dat numele de Fares (corespondent al numelui Filip). A crescut într-o familie ortodoxă evlavioasă și, de la tatăl său, psalt în satul natal de la vârsta de 12 ani la biserica Arhanghelului Mihail (Taxiárhis), a învățat dragostea pentru Hristos și credința în Tradiția Bisericii Ortodoxe.

Încă de mic avea chemare pentru retragere și rugăciune. Adesea se întâmpla ca părinții lui să nu mai dea de el și în cele din urmă să îl găsească rugându-se pe câmpurile din jurul satului, nu departe de casa unde s-a născut.

Într-o zi, pe când era destul de mic, de 14 ani, a plecat de acasă și s-a dus la mănăstirea Prorocului Ilie din Shwair, o mănăstire aflată în apropiere, la 5 kilometri de satul lui, unde vroia să se facă monah, însă tatăl lui a trimis după el să îl aducă înapoi. Mai exista și tradiția ca mănăstirile să nu primească pe fiul cel mai mare al vreunei familii, pentru că acesta trebuia să își asume susținerea familiei… Fares a fost de acord și s-a întors acasă.

A deprins cunoștințele de bază la școala din satul său, Nabay, iar în continuare a părăsit școala pentru a lucra ca ucenic tâmplar. La sfârșitul uceniciei sale s-a dus la Beirut ca să-și practice meseria. La Beirut, în fiecare seară, la sfârșitul lucrului, lua lecții de muzică bizantină la școala lui Mitri-Al Murr, un protopsalt al Bisericii Antiohiei.

În vara lui 1962, la vârsta de 25 de ani, a luat hotărârea vieții sale. Într-o geanta mică și-a aranjat cu grijă lucrurile și și-a dat demisia de la locul de muncă de la Hotelul Grand Phonecia, care era emblema luxului în Beirutul acelei epoci, și s-a întors acasă … Când a ajuns acasă i-a dat tatălui său, față de care avea un respect enorm și față de care făcea o ascultare desăvârșită, toate economiile sale într-un cont în valoare de 3000 de lire, o sumă respectabilă pentru vremea aceea, spunându-i: ”acest cont a fost deschis pe numele tău. Când ajunge la termen, aș dori să împarți banii în mod egal între toți membrii familiei. În ce mă privește pe mine, nu am nevoie de nimic, pentru că eu voi pleca la mănăstire”.

Cu durere, tatăl său l-a întrebat: ”Ce pot să îți ofer mai bun pe lumea asta, ca să nu te faci monah?”. Iar Fares i-a răspuns: ”Chiar dacă ați putea să îmi dați toată lumea în schimb, în ochii mei nu are nici o valoare! Viața mea nu este aici, ci la mănăstire”. Tatăl lui a încercat din greu să îl convingă să se răzgândească de la a urmarea căii monahale, aducându-i aminte de grija față de ceilalți membri ai familiei – dar a fost zadarnic.

isaac-3-in-RÎn aceeași zi, Fares și-a luat bagajul și, împreună cu fratele său, Antonie, s-a îndreptat în direcția mănăstirii Adormirii Maicii Domnului Bkeftin, din regiunea Koura, un loc pe care nu îl mai vizitase niciodată până atunci. Avea doar adresa și numele egumenului, Arhimandritul Yuhanna (Mansour), actualul Mitropolit al Laodiceei din Siria.

Fares, ajuns la mănăstire, a ieșit din taxi și a căzut în genunchi cu fața spre mănăstire și ridicându-și mâinile la cer, a rostit o rugăciune a sa… ”Mulțumesc Domnului, pentru că a făcut ca dorința mea să devină realitate”.

Arhimandritul Yuhanna le-a făcut primirea în arhondaricul mănăstirii. Mănăstirea era în mare măsură pustiită, iar cele mai multe încăperi ale ei se aflau în stare de paragină și erau aproape de nelocuit. Doar un monah mai viețuia acolo împreună cu egumenul.

Era vremea apusului soarelui când fratele Părintelui Isaac, Antonie, a pornit pe drumul de întoarcere spre casă, lăsându-l la mănăstire pe fratele său mai mare. Acasă, familia, aștepta cu nerăbdare veștile despre Fares. Tatăl lui a vorbit primul, spunând: ”Deci, unde s-a dus exact?”, ”La mănăstirea Bkeftin din Koura”, a răspuns Antonie, ”dar vă asigur că, dată fiind starea mănăstirii și faptul că în ultimii ani Fares a lucrat la supraluxosul hotel Grand Phonecia din Beirut, nu va putea rămâne prea mult, nu vor trece mai mult de 2-3 zile și îl veți revedea, se va întoarce acasă”. Tatăl însă l-a privit în ochi pe fratele lui Fares, pe Antonie, și i-a spus: ”Pentru el nu contează ce greutăți va întâmpina! Să știți că fratele vostru nu se va mai întoarce acasă”.

Vigoarea duhului și râvna pe care le-a arătat Fares fără doar și poate l-au încurajat pe Egumenul Yuhanna să îl trimită să își termine studiile și acest lucru s-a întâmplat prin înscrierea lui la școala care aparține de Mănăstirea Patriarhală a Adormirii Maicii Domnului din Balamand, din regiunea Koura, în nordul Libanului. Fares s-a găsit sub juridicția lui Ignatie (Hazim, ulterior Patriarh al Bisericii Ortodoxe a Antiohiei), care pe atunci era Episcop al Laodiceei Siriei, și astfel, Fares a locuit în mănăstirea de la Balamand.

A fost hirotonit diacon cu numele de Filip la mănăstirea închinată Sfântului Iacov Persul din Dedde, Koura, în anul 1963, prin punerea mâinilor Mitropolitului Ilias (Kourban), Episcop de Tripoli, și ale Mitropolitului Kourei, sub care se afla mănăstirea Bkeftin, de care aparținea. Este vrednic de menționat zelul său pentru rugăciune din toată perioada șederii acolo, zelul pentru nevoință, ascultarea pe care o avea față de mai-marii lui și faptul că orice i se încredința făcea cu pace și cu multă râvnă.

Dumnezeiasca Pronie, ca de obicei, a folosit evenimentele locale și l-a făcut să plece în 1968 de la școala din Balamand și să se ducă în Patmosul Greciei, unde a primit diploma de absolvire a liceului.

Părintele Filip și-a manifestat atunci dorința de a-și aprofunda cunoștințele în Teologie devenind student la Facultatea de Teologie a Universității Aristoteliene din Tesalonic, unde a absolvit cu foarte bine. Tot acest timp a slujit în Tesalonic ca diacon la catedrala Sfântului Dimitrie, protectorul orașului. Trebuie să menționăm că Părintele era cunoscut pentru vocea lui foarte frumoasă, care îi atrăgea pe mulți credincioși să asculte tradiția psaltică antiohiană și să se desfăteze de Dumnezeiasca Liturghie în greacă și în arabă.

paisie-aghioritul-athanasie-jevtic-isaac-aghioritulDar faptul cel mai însemnat pentru el, pe tot parcursul acestei perioade, a fost că a cunoscut în esența lui Sfântul Munte, precum și viața monahală care se cultiva în Grădina Maicii Domnului. Acolo l-a cunoscut pe acela care avea să devină părintele lui duhovnicesc, pe Părintele Paisie Aghioritul († 12 iulie 1994).

La întoarcerea în Liban a fost hirotonit preot cu numele Filip la Mănăstirea Patriarhală a Adormirii Maicii Domnului din Balamand prin punerea mâinilor fericitului întru pomenire Patriarh Ilias IV Muauan. În continuare, în perioada dintre 1973-1975, a viețuit în mica mănăstire închinată pomenirii Sfântului Gheorghe Purtătorul de Biruință, metoc al Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului din Hamatouras, din regiunea Zgharta, în Nordul Libanului, un metoc al Sfintei Arhiepiscopii a Muntelui Liban din jurisdicția Arhiepiscopiei de Tripoli și Cura.

Părintele Filip a primit cu mult entuziasm așezarea lui la mănăstirea Sfântului Gheorghe. A început fără întârziere lucrul pentru refacerea bisericii mănăstirii și a chiliilor monahilor. De asemenea, s-a îngrijit de pământul din jurul mănăstiri, lăsat în paragină, și l-a plantat cu măslini și viță de vie. Personalitatea Părintelui Filip și lucrarea pe care o făcea au început să dea roade și treptat mănăstirea a devenit un loc cunoscut de înnoire duhovnicească, care a atras tot mai multe suflete la Domnul. Merită să menționăm că pe durata șederii lui la mănăstirea despre care vorbim Părintele Filip a slujit și la parohia închinată Arhanghelului Mihail din satul învecinat, la Ras Kifa.

Însă, sub presiunea războiului din Liban, a fost nevoit să își părăsească mănăstirea, care se afla, precum cerea tradiția, pe un vârf de munte, și care pe timpul războiului a devenit un important punct strategic. A fost nevoit să se refugieze încă o dată în Tesalonic, după ce mai întâi, în 1976, a fost numit arhimandrit. Și-a săvârșit lucrarea de preot în același oraș, Tesalonic, în biserica Sfintei Varvara, și și-a asumat și răspunderea pentru studenții teologi libanezi care au fost transferați de la Mănăstirea Patriarhală a Adormirii Maicii Domnului din Balamand, închisă din cauza războiului, la Facultatea de Teologie din Tesalonic, prin ajutorul necondiționat pentru transportul lor acordat de Mitropolitul Pantelimon Rodópoulos, profesor la Facultatea de Teologie din Tesalonic.

În 1978 a primit permisiunea de la Mitropolitul George Khodr al Muntelui Liban, de care încă depindea canonic, de a se integra în comunitatea monahală a Sfântului Munte. S-a îndreptat către Mănăstirea Stavronikita și a primit numele Sfântului Isaac Sirul la care avea multă evlavie. Acum putea să urmeze mai îndeaproape învățăturile părintelui său duhovnic, Starețul Paisie Aghioritul, care trăia atunci în sihăstria închinată Sfintei Cruci, aflată nu era prea departe de mănăstirea Stavronikita.

Se spune că un preacinstit monah al Sfântului Munte i-a spus: ”Ați venit aici dintr-o țară cu mulți Sfinți, precum virtuosul Sfânt Isaac Sirul, ca să învățați viața monahală?”. Iar Părintele Isaac i-a răspuns: ”Da, experiența Sfinților noștri Părinți s-a păstrat în mare măsură aici, în Sfântul Munte, și am venit ca să o recuperez în acest loc sfânt”.

Isaac-Chilia-parintelui-IsaacLa un an de la venirea sa în mănăstirea Stavronikita, a plecat în noul său refugiu, la sihăstria Învierii Domnului, pe care el a renovat-o – din regiunea Kapsála, nu departe de Karyés, capitala Sfântului Munte. A trăit acolo singur vreme de patru ani, o viață foarte aspră de nevoință și de intensă luptă duhovnicească. S-a confruntat cu multe ispite și încercări care urmăreau să îl facă să abandoneze însingurarea sa ascetică, până când, într-o zi, tulburat de gândurile lui, de oboseală și de greutăți, a descoperit un mic mormânt în timp ce mergea pe drumul către chilia sa. A stat în fața lui și s-a rugat fierbinte, abandonându-și mintea în adâncurile pomenirii morții. În continuare, a spus cu un glas hotărât: ”Aici pot să mor”.

Din acel moment, gândurile care îl chinuiau au dispărut cu totul. Această pomenire a morții nu l-a mai părăsit niciodată și, după tradiția monahală, și-a săpat cu mâinile un mormânt de dimensiunile lui, în grădina sihăstriei lui. Pomenirea aceasta a morții, atât de hotărâtoare, nu l-a mai părăsit nici o zi, până când trupul lui s-a odihnit întru Domnul chiar în acel mormânt, în ziua de joi, 16 iulie a anului 1998.

A rămas în Sfântul Munte din 1978 până în 1998, anul odihnirii sale întru Domnul, și era cunoscut pentru nevoința sa și pentru combativitatea sa duhovnicească. A devenit, prin harul lui Dumnezeu, un vestit părinte duhovnicesc în Sfântul Munte și în Grecia, și un fierbinte susținător al practicii atente a Tainei Spovedaniei. Dobândise faimă de duhovnic desăvârșit, experimentat și de Dumnezeu însuflat, faimă de care puțini se bucură în Sfântul Munte.

ViataCuviosuluiPaisieAghioritulDe-a lungul vieții a fost și o punte vie între Biserica Antiohiei și Sfântul Munte. Adesea spunea: ”sunt reprezentantul Antiohiei în Sfântul Munte” și era mândru de asta. Mulți creștini din Liban, dar și creștini de limbă arabă din Patriarhia Antiohiei, a Ierusalimului și Alexandriei, precum și alții din America veneau să ia binecuvântarea lui și să îi ceară sfatul.

A făcut de asemenea o serie de scurte călătorii în țara sa de origine, în Liban, precum și în Siria, în Iordania și în Egipt. Datorită lui s-au înființat în Liban patru mănăstiri, trei de călugări și una de maici, foarte duhovnicești, care constituie faruri în renașterea duhovnicească a Libanului.

De asemenea, este cunoscut ajutorul duhovnicesc pe care l-a oferit în diferite locuri din Grecia, precum insula Lesvos, unde a spovedit vreme de aproape un deceniu, contribuind la revigorarea adevăratei vieți duhovnicești în Lesvos…

Să ne însoțească rugăciunile lui în vremurile grele pe care le trăim.

Explicații foto: (1 sus), (2). – Părintele Isaac Aghioritul / (3). Sfântul Paisie Aghioritul (stânga) alături de Părintele Athanasie Jevtici (centru), fost ucenic al Sfântului Iustin Popovici, astăzi arhiereu în Biserica Ortodoxă Sârbă și Părintele Isaac Aghioritul, ucenicul Sfântului Paisie / (4). Chilia Părintelui Isaac / (5.) Coperta ediției românești a lucrării Viața Cuviosului Paisie Aghioritul a Părintelui Isaac Aghioritul, editate la Evanghelismos, în traducerea Părintelui Ștefan Nuțescu / (6 jos). Părintele Paisie Aghioritul – Slujbă de Înviere la Chilia Părintelui Isaac

Isaac-Părintele-Paisie-Aghioritul-Slujbă-de-Înviere-la-Chilia-Părintelui-Isaac

Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, Ieromonahul Isaac, Editura Evanghelismos (eBook)

ViataCuviosuluiPaisieAghioritulViața Cuviosului Paisie Aghioritul, Ieromonahul Isaac, Editura Evanghelismos, este disponibilă acum pe Google Play sub formă de eBook. Cartea apare în acest format cu binecuvântarea traducătorului și editorului cărții, Părintele Stareț Ștefan Nuțescu de la Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

Cartea se gaseste la linkul: https://play.google.com/store/books/details?id=HPYEDAAAQBAJ

Parintele Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiti parinti care au vietuit la Sfantul Munte Athos. Faima sa a depasit cu mult hotarele Greciei. La Parintele Paisie veneau, pentru a-l vedea si pentru a-i cere sfat, oameni din cele mai diferite colturi ale lumii si toti plecau bucurosi si impacati sufleteste dupa ce-l intalneau. Parintele Paisie a fost ca un foc care a ars in tot timpul vietii pentru aproapele pentru ca, asa cum spunea, daca ar fi putut si-ar fi taiat inima in mii de bucatele ca s-o imparta lumii.

 

Săptămâna altfel: Seminariști buzoieni la Muntele Athos

Această prezentare necesită JavaScript.

În Anul omagial al educației religioase a tineretului creștin ortodox, cunoscând impactul „metanoic” al pelerinajului, în viața duhovnicească a credincioșilor, și caracterul ziditor al abordării transdisciplinare a cunoștințelor teologice, într-un astfel de demers mobilizator, Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul și Sectorul Social-Misionar, ale Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, au propus tinerilor seminariști, în Săptămâna altfel, primul pelerinaj, dedicat lor, la Muntele Athos, la invitația monahilor de la Mănăstirea Vatoped.

Astfel, în perioada 18-23 aprilie 2016, cu binecuvântarea și prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ciprian, un grup format din șapte elevi seminariști, cu rezultate bune și foarte bune la învățătură, comportament liturgic – duhovnicesc ireproșabil și implicare constantă în acțiunile de voluntariat propuse de Centrul Eparhial, însoțiți de coordonatorii celor două sectoare, au parcurs un itinerar spiritual inedit – pentru majoritatea dintre ei fiind și prima călătorie în afara României – prin provincia Macedonia și Peninsula Calcidică din Grecia.

Cu emoții, rugăciune înainte de călătorie, Apărătoare Doamnă, popasuri și prezentări despre țările și obiectivele religioase spre care ne îndreptam, am ajuns, în după-amiaza primei zile la Serres, al doilea oraș ca mărime al Macedoniei, al cărui nume este atestat pentru prima dată în 1383, în forma actuală, într-un document al Mănăstirii Dochiariu din Muntele Athos.

Vechea fortăreață a Imperiului Bizantin este familiară comunității seminariale buzoiene, datorită Liceului de muzică din Serres, unul din partenerii tradiționali de proiecte școlare europene ai Seminarului Teologic Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău. De aceea, după închinarea la Catedrala veche a orașului – fondată în epoca paleocreștină – și la Biserica „Sf. Muceniță Paraschevi”, bucuria reîntâlnirii cu primii noștri prieteni greci s-a prelungit în discuții cu profesorii angajați în proiectele de parteneriate strategice europene, dar și în cântarea bizantină la slujbele Bisericii.

Am continuat drumul spre Tesalonic, „Symprotévousa” cum îl mai numesc grecii (tradus: „co-capitala”), cu referire la statutul istoric al cetății de împreună-domnitoare cu cea a Constantinopolului, în Imperiul Roman de Răsărit.

Comunitatea creștină din Tesalonic a fost înființată de către Sfântul Apostol Pavel, în timpul celei de-a doua călătorie misionară, când acesta a predicat în sinagoga evreilor din orașul fondat de Alexandru cel Mare.

Apusul scălda linia de orizont modernă a orașului din zilele noastre într-un ocru nobil, ce lăsa călătorilor plăcerea descoperirii elegantului Ano Poli (Orașul de Sus), pe măsură albastrul mării în contrast se subția, în timp ce ne cufundam în vacarmul străzilor înțesate din centrul metropolei.

Ajunși la Arcul lui Galeriu, perena mărturie a puterii efemere a împăratului roman din secolul al IV-lea, am identificat și hostelul în care aveam să ne odihnim în prima noapte, ale cărui ferestre aduceau înaintea ochilor noștri silueta inconfundabilă a Rotondei lui Galeriu, monument ridicat de tetrarhul sus-amintit pentru a fi mausoleu, transformată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare în basilică, iar de otomani, în moschee, din secolul al XVI-lea, până în 1912, în timpul Războiului Balcanic, când a fost resfințită ca biserică, astăzi monument protejat de UNESCO.

A doua zi, am pornit la pas pe renumita Egnatia Odos, numită astfel după străvechiul drum roman omonim care trecea pe lângă oraș, pentru a merge să ne închinăm la Basilica Sf. M. M. Dimitrie, locaș de cult ale cărui începuturi în istorie datează din secolul al IV-lea d. Hr., supraviețuind perioadei iconoclaste, apoi celor patru secole în care a fost transformată în moschee, de către dominația turcească, dar și marelui incendiu din 1917, încăpățânându-se să dea la iveală – odată cu săpăturile arheologice din anii ’30-’40 – locul în care Sfântul Dumitru a fost întemnițat și a luat cununa muceniciei, pentru credința sa ortodoxă.

Ne-am plecat capetele și am rostit rugăciuni de mulțumire înaintea moaștelor Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir – ocrotitorul orașului, ale Sfintei Mucenițe Anisia, care a pătimit în anul 298, în timpul persecuției împăratului Dioclețian, și ale Sfântului Grigorie Kallidis, fost mitropolit de Heraclia, Redestos, Ioannina și Tesalonic, adormit în Domnul la 23 iulie 1925, ale cărui moaște se află în pronaos, în partea stângă.

Pașii ne-au purtat apoi spre bisericile Sfânta Teodora și Catedrala Sfântul Grigorie Palama, ce păstrează moaștele ocrotitorilor lor, binecunoscuta Sfânta Sophia, unde se păstrează moaștele Sfântului Ierarh Vasile al Tesalonicului, dar și spre Piața Kapani – unde unii elevi, încântați de diversitatea alimentelor și condimentelor, au văzut și mirosit pentru prima dată fructe de mare, pe care le-au și degustat apoi la una din tavernele din Piața Athonos –, spre eleganta Piață Aristotel, care se deschide spre faleza orașului și, evident, spre Turnul Alb, simbolul Tesalonicului și al eliberării Greciei de sub jugul otoman.

Printre imobilele terasate, ascunse uneori de palmieri ori arbuști multicolori în floare, drumul se dechidea ușor ascendent spre Halkidiki, oprindu-ne, după 30 de kilometri, la Mănăstirea Suroti, sihăstria de maici închinată Sfântului Ioan Teologul şi Sfântului Arsenie Capadocianul, unde ne-am închinat la moaștele celui din urmă și la mormântul Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul. Frumusețea locurilor și abundența capetelor plecate în rugăciune, forfota tinerilor pelerini și ospitalitatea maicilor din chinovia atât de dragă Sfântului ne-au făcut să cugetăm la cuvintele de învățătură ale acestuia: Cel ce este cu luare-aminte și ia în serios problema mântuirii sufletului său, se nevoiește, sporește, rodește, se hrănește duhovnicește și se bucură îngerește.

De pe esplanada din fața bisericii scăldate de soare, se zărea o altă chinovie cuibărită în munți, Mănăstirea Sfânta Anastasia Farmacolitria (Vindecătoarea), ctitorie a Sfintei Teofana, soția împăratului bizantin Leon Înțeleptul și stavropighie a Patriarhiei Ecumenice. Poposind, după o jumătate de oră, sub balcoanele exterioare, sprijinite de contraforți de lemn, ale mănăstirii, ne-am potolit setea cu Agheasma Sfântului Teona – un izvor de la poartă, apărut la rugăciunea Sfântului – și am pătruns pe culoarele ca de basm ale mănăstirii, pentru a ne închina la icoanele Sfintei Anastasia și ale Sfintei Teofana, cunoscute ca fiind făcătoare de minuni.

Seara am petrecut-o la Stavros, un orășel la intrarea în Halkidiki, pe malul Mării Egee, a cărei apă îmbietoare, alături de cazarea și masa oferite de prietenul românilor, Vasilis, într-o panoramă paradisiacă, ne-a făcut să ne (re)îndrăgostim toți – vizitatori mai vechi sau mai noi ai Greciei – de acest tărâm și de acest popor.

În ziua a treia, ne-am îndreptat spre Ierissos, orașul port la Marea Egee, de unde, după primirea permiselor diamonitirion, ne-am îmbarcat pe un vaporaș, pentru a ajunge la destinația finală, Mănăstirea Vatoped, din Sfântul Munte.

Sfântul Munte Athos este o republică monastică cu regim administrativ autonom în cadrul Greciei, având capitala la Karyes. Sfântul Munte găzduiește douăzeci de mănăstiri mari, zise împărătești, cu drepturi egale, care conduc tot Muntele, și încă 12 schituri și o mulțime de chilii monahale ortodoxe (ca niște schituri mai mici), în care trăiesc mulțime de călugări ortodocși. Acest regim special nu îl izolează, însă, de lume, fiind vizitat de câteva mii de pelerini zilnic, de al cărui sprijin beneficiază neîncetat, ca și de unele proiecte europene de renovare și dezvoltare.

Este însă de subliniat contribuția, de aproape 500 de ani, pe care domnitorii și boierii din Țările Române au avut-o la propășirea comunităților athonite, de la Vladislav Vlaicu, Sfântul Neagoe Basarab, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu ori Șerban Cantacuzino, până la daniile boierilor Craiovești sau ale logofătului Gavriil Trotușanu, din Moldova. Am primit în schimb un nou suflu în cultura și trăirea duhovnicească ale Ortodoxiei românești, încercată de-a lungul veacurilor, noi jaloane existențiale în mănăstirile de pe plaiurile noastre – ca cele stabilite de Sfântul Nicodim, reorganizatorul vieţii monahale din Ţara Românească sau de Sfântul Paisie Velicikovski, care a reorganizat viața monahală în secolul al XVIII-lea – articulată pe un autentic duh isihast – după 17 ani de nevoințe la Muntele Athos.

Ajunși în arsanaua (portul de corăbii) de la Vatoped, ridicat de Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei, ne ridicăm privirile către măreața chinovie athonită, cu ziduri de fortăreață și cerdacuri de schimnici, și le plecăm, în câteva clipe, cu smerenie, preacinstind pe Maica Domnului pentru că ne-a ocrotit pe drumul spre insula fecioriei bărbătești, în care doar ea este Împărăteasă, după cum Ea însăși i-a spus fiicei Împăratului Teodosie cel Mare, în anul 382, de atunci interzicându-se accesul femeilor aici.

Mănăstirea Vatoped este una dintre cele mai mari și însemnate mănăstiri din Sfântul Munte Athos, având una dintre cele mai numeroase obști multiculturale de călugări. Mănăstirea, situată în partea de nord-est a peninsulei Athos, este închinată Bunei Vestiri de ctitorul său, Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea.

Aici au trăit Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Maxim Grecul, aici a fost tuns în monahism prințul Serbiei, Simeon Nemanja, și fiul său, Sava, ca și, mai târziu, împăratul bizantin Ioan al IV-lea Cantacuzino, iar în prezent trăiesc aproximativ 130 de călugări aici, dintre care aproximativ 20 de români, cu diverse istorii și ascultări zilnice.

Aici, am fost primiți la Arhondaric de unul dinte călugării români, Serafim, care ne-a și cazat, imediat intrând în programul de rugăciune și lucru al Mănăstirii: Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, de la 11:30, masa de prânz, la orele 14:00, program de ascultare sau odihnă, până la orele 17:30, urmat de Pavecernița Mare, o gustare și program de ascultare sau de discuții cu părinții Mănăstirii, încheiat la orele 21:00, ora stingerii. Dimineața, Laudele începeau la orele 4:30, urmate de diferite ascultări până la orele 11:30.

Am fost primiți cu căldură, grijă și bucurie de către toată comunitatea monahală, îndeosebi de Părintele Areta, rânduit de Părintele Stareț Efrem pentru a se ocupa de grupul nostru, dar și de Părintele Chiril – duhovnicul român al mănăstirii, de Părintele Pahomie, de Părintele Theologos și de ceilalți.

Timpul s-a suspendat și am intrat într-un alt ritm și o altă ordine a vieții cotidiene, în care filonul central a fost rugăciunea, dublată de împărtășirea învățăturii, nevoință în ascultare și înrâurirea smereniei celor cu care am comunicat.

Dacă slujbele la care am participat și cărțile pe care le-am văzut ne-au provocat la valorizarea cunoștințelor de limbă greacă studiată, ascultările primite ne-au făcut să simțim că răspundem cu recunoștință ospitalității vatopedine, fie că au constat în  realizarea plicurilor de binecuvântare – cu brâulețe atinse de Brâul Maicii Domnului, oferite în dar pelerinilor, fie că ne-au solicitat la bucătărie, la trierea și curățarea legumelor și fructelor, la arhondaric ori la trapeză.

Într-una din zile, am făcut o drumeție la Chilia Sfântului Ipatie, comunitate românească de tineri monahi și frați, condusă de Ieromonahul Ignatie, care ne-a și adresat cu cuvânt de învățătură și folos duhovnicesc. Aici am participat la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, săvârșită în limba română, rugându-ne și cântând împreună cu cei ce și-au găsit aici pacea sufletului și fereastra spre Împărăția lui Dumnezeu.

Întorcându-ne în grădinile Mănăstirii Vatoped, am mers să descoperim livezile de pere, mere, caise, piersici, portocale, plantațiile de kiwi și vie, grădinile și serele de legume, ciupercăriile, fabrica de ulei, atelierul de miere, de plante medicinale, crescătoriile de fructe de mare, impresionând prin capacitatea de autogospodărire, viziunea asupra muncii în echipe multiculturale, ospitalitate neobosită și integrarea tehnologiei în peisajul conservator al mănăstirii athonite.

Momentele cu cea mai mare încărcătură duhovnicească au fost cele în care ne-am învrednicit de închinarea la cele șapte icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, de venerarea Cinstitului Brâu al Maicii Domnului, a unei bucăți din trestia cu care a fost bătut Mântuitorului Iisus Hristos, a Cinstitului Lemn din Sfânta Cruce, a capului Sfântului Ioan Gură de Aur, a capului Sfântului Grigorie Teologul, a capului Sfântului Evdochim Vatopedinul, dar și a uneia din crucile cu care Sfântul Constantin cel Mare mergea la luptă.

Au rămas pentru suflet binecuvântarea primită la Părintele Stareț Efrem, Pavercernița Mică, la care a participat Preasfințitul Părinte Alexios, Episcop de Atlanta, Sfânta Liturghie din Sâmbăta lui Lazăr, oficiată de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Anthimos de Alexandroupolis, convorbirile duhovnicești cu Părinții Areta, Pahomie, Chiril și Theologos, dar și privilegiul de a păși în biblioteca nouă și în cea veche ale mănăstirii, unde ne-au fost prezentate manuscrise din sec. VI – VIII, hrisoave ale ctitorilor români, ediții de carte rară – despre care am învățat la Patrologie ori Istoria Bisericii, colecții de opere ale Sfinților Părinți, precum și opere teologice contemporane de o deosebită importanță, în diferite limbi.

Considerăm că, pentru tinerii participanți, dar și pentru noi, însoțitorii, acest pelerinaj a constituit o adevărată călătorie inițiatică, pe tărâmul Maicii Domnului, un timp de rugăciune și reflecție cu valențe terapeutice, un prilej de întâlnire providențială cu oameni de înaltă ținută spirituală și intelectuală, dar și un moment de cotitură în formarea duhovnicească a pelerinilor și o anticipare a bucuriei pascale, spre care ne-am îndreptat cu smerenie și cu nădejdea Învierii.

Le suntem recunoscători monahilor de la Vatoped, pentru invitația în această lume cumpănită de har, îi mulțumim Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Ciprian pentru purtarea de grijă și generozitate, pentru încredere și deschidere spre astfel de proiecte pentru tineret, ziditoare de suflete și generatoare de impact măsurabil, poate, pe durata întregii vieți pământești, în nădejdea mântuirii. 

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Pr. prof. Cristian Marius Dima – consilier eparhial

Sursa: Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei. Mulțumim Părintelui Profesor Cristian Marius Dima pentru îngăduința de a posta mărturia sa pe Blogul Sfântul Munte Athos