Despre fascinația Athosului. Simona Preda în dialog cu Teodor Baconschi

L9989557

– Simona Preda în dialog cu Teodor Baconschi –

„În jur, sihaștrii risipiți prin păduri și coline își fac rugăciunile de seară, își potrivesc candelele neadormite și se pregătesc de odihnă, ca după câteva ore să se deștepte iarăși la rugăciunea de la miezul nopții. Iar jos, la numai 500 de metri, se aude neadormita mare, singura ce veghează fără odihnă, cântă și laudă pe Dumnezeu în clipele de repaus ale cuvioșilor rugători athoniți.”[1]

M-au fascinat întotdeauna povestirile și fotografiile de la Muntele Athos. Adesea ascultam corul călugărilor athoniți de la Vatopedi sau Prodromu și încercam să îmi închipui dansul liturgic al candelabrelor, felul în care se balansau strălucind în întunericul naosului, acea stare pe care „lumea cea nepocăită n-o cunoaște”(Ioan, 1, 10), mirosul tămâii de acolo sau percepția dumnezeirii. Am prieteni care au plecat la Athos și s-au întors altfel de oameni, unii au fost acolo și au rămas muți de uimire, dar nu au putut cuprinde în cuvinte trăirile, am oameni care au plecat acolo într-o tinerețe frumoasă și nu s-au mai întors. Unii l-au simțit, trăit, ba chiar l-au și pictat. Discutăm despre Sfântul Munte cu diplomatul și scriitorul Teodor Baconschi, un intelectual în măsură să surprindă multiplele dimensiuni ale Sfântului Munte.

chrismon

Aș propune să începem discuția în primul rând despre topos, despre lumea văzută a Athosului, cea care ne este relevată în fotografii sau în imagini. Marea Lavră, Vatopedi, Iviron, Hilandar, Dionisiu, Cutlumus, Pantocrator… sunt doar o parte dintre cele douăzeci de mănăstiri athonite care, alături de schituri și chilii, concentrează cel mai de seamă centru de viață monahală ortodoxă. Având în vedere legea Avalonului, îmi rezerv dreptul de a adresa o primă întrebare referitoare la felul în care se înfățișează Athosul privirii? Care este prima impresie atunci când pătrunzi pe Sfântul Munte?

12043042_689224161212588_3560182872705847867_n-e1446458541535”Sfântul Munte Athos” e o formulă oarecum pleonastică, dacă ne gândim că nu există, în creștinismul răsăritean, vreun alt munte sacralizat. Peninsula athonită (de la vârful alpin cel mai înalt, pe nume Athon) rămâne singurul loc unde am întâlnit, deodată, toate popoarele ortodoxe: greci, români, sârbi, bulgari, ruși, ucraineni, dar și credincioși din diaspora acestor națiuni pravoslavnice. În restul lumii, autocefalia bisericească și greutățile istoriei au separat sau chiar învrăjbit aceste neamuri. Prin urmare, Sfântul Munte ilustrează deopotrivă avangarda lumii post-bizantine, dar și principiul spiritual al unității sale de credință. Peninsula, inabordabilă pe uscat, devine o insulă. Un soi de promontoriu suspendat deasupra lumii. Natura e generoasă, dar nu oferă un paradis terestru, ci mai curând imaginea de ansamblu a unei grădini: multă verdeață (pini, palmieri, castani, platani, portocali amari, lămâi) dar și multă umezeală dătătoare de reumatisme și melancolie. Drumurile sunt special lăsate într-o stare ”forestieră”, pentru a putea controla fluxul pelerinilor. Pelerinii sunt bineveniți. Turiștii gălăgioși (de genul celor care-și umplu rucsacul cu pate de porc, ca să mai „îndulcească” Postul Mare, și caută imediat ”locul pentru fumat”) sunt priviți nu cu ostilitate, ci cu un soi de compasiune ușor iritată. Îți trebuie un ”pașaport” emis de Consiliul Sfântului Munte pentru a ajunge acolo. În porturi există oficiu vamal, garda de coastă elenă și poliția par să lucreze ”în deplasare”: chiar dacă Muntele aparține fizic Greciei și canonic Patriarhiei Ecumenice se simte în aer orgoliul suveranității…

„Este bine să te întrebi – spunea părintele Sofian Boghiu de la Antim – înainte de a lua drumul Sfântului Munte, în ce măsură pasul inimii tale consună cu cadența athonită”. Care sunt gândurile și așteptările cu care cineva pleacă la Athos? Mi-ar plăcea să ne povestiți despre trăirea și senzația de acolo, despre așteptările cu care te așezi cuminte în strană atunci când călugării pornesc minunatul balans al candelabrelor din timpul utreniei atunci când textul biblic se referă la lumină, despre cuiburile de rândunele de lângă chilii, despre zgomotul valurilor și despre acei trandafiri roșii de la Vatopedi. De ce merg unii la Athos? De ce ați fost la Athos? Este un sine qua non al Ortodoxiei practicante, un pelerinaj, o excursie, o provocare?

Locurile sfinte de la Ierusalim și Athosul sunt obiectivele oricărui creștin ortodox, ca două balize sacre în pelerinajul existențial spre lumea de dincolo. Nu toți pot ajunge acolo în această viață – fie din cauze materiale sau de… gen – dar toți își doresc asta, chiar dacă mai sunt destule biserici foarte vechi, construite înainte de Marea Schismă, din Sicilia până la Roma, și de la Ravenna până în Irlanda, Georgia sau Armenia. Spre deosebire de Islam, care numără pelerinajul la Mecca printre obligațiile musulmanului, creștinismul se limitează să recomande acest tip de călătorie deopotrivă inițiatică și expiatorie. Câștigul sufletesc e însă imens. Chiar dacă ajungi la Athos cu mașina sau cu avionul – și, oricum, cu vaporul, simți că treci prin niște ”vămi” simbolice. Urci spre Dumnezeu, adică te smerești în fața realității divine. Există și alte locuri de pelerinaj – în spațiul Ortodoxiei sau în cel romano-catolic, dar niciunul nu se poate compara cu peisajul athonit, cel vibrând de cântări liturgice, rugăciune isihastă, sfințenie dovedită prin relicve inestimabile…

„Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjește după comuniunea și căldura dragostei și vine s-o vadă la Athos. În chiliile smerite, unde în jurul unui gheronda câțiva frați și-au topit împreună sufletele în dragoste duhovnicească, pentru vecii vecilor!”[2] Vă invit să vorbim despre monahismul athonit, o stare anume de slavă a dumnezeirii care presupune multă luptă interioară și renunțare. Izolarea aceasta de lume aduce confruntări cu noi valențe, împrumută alte forme provocările sau, dimpotrivă, își pierd din contururi?

Din secolele III-IV, când creștinismul în sfârșit ”oficializat” intră în prima lui criză istorică, monahismul a fost mereu ”scara de incendiu” a Bisericii sobornicești. Atâta vreme cât Dumnezeu ridică în oameni vocația călugăriei, speranța rămâne activă. Respectarea voturilor monahale e grea oriunde, la Sf. Sava, în pustiul palestinian, la Sf. Ecaterina, în pustiul sinait, la Agapia, Neamț, Hurezi sau la Vatopedi. În tot acest vast peisaj al desăvârșirii prin tăierea voiei, Muntele Athos deține un soi de primat inatacabil. O peninsulă întreagă – pe zeci și zeci de kilometri – se concentrează, pe lângă cele 20 de mânăstiri mari, sute de schituri, chilii și peșteri anahoretice unde doxologia abundă, iar sfințenia e constant ”produsă”, ca un izvor de mir nesecat. Fiecare metru pătrat athonit e îmbibat cu bucuria renunțării la lumea profană și dulceața viziunii profetice, mai presus de veacul prezent.

„Dacă știi să rabzi singurătatea și străinătatea – spunea părintele Ghedeon Chelaru de la chilia Sfântul Gheorghe – și, mai ales, dacă te rogi permanent lui Dumnezeu oriunde și oricând, te mângâie Duhul Sfânt și simți în inimă că nu ești singur și nu trăiești în zadar pe pământ. (…) Dar sunt și momente de împuținare sufletească, atunci te lovește întristarea, dorul de țară și nu ai pace duhovnicească. Eu am trecut prin aceste ispite grele și numai cu rugăciunea, cu smerenia și cu deasa spovedanie le-am alungat.” Călugării de la Athos dețin acea cunoaștere mistică pe care, uneori, logica noastră o desfigurează și o împarte în silogisme care îi anulează sensul. Ați cunoscut acolo oameni care v-au rămas în suflet?

L9989502-e1446458632111La Athos am văzut proba vie a faptului că Întruparea răstoarnă complet logica umană, după modelul paulin al lui ”atunci sunt tare, când sunt slab”. Mii de oameni își lasă țara și adesea limba maternă, oricum, familia terestră, pentru acest exil mântuitor. Cu cât nevoința trupească e mai dură – asceza înseamnă ”exercițiu” – cu atât crește în acești oameni puterea duhovnicească. Evident, e greu să vezi la poalele mânăstirii, în valea cea mai adâncă, o mare azurie în care nu se cade să te scalzi… E greu să nu ai teribile momente de ispită. E de altfel un loc comun paterical care zice și că diavolul e ”mare teolog” și că mânăstirea, pustia, locul necercetat de oameni e bântuit de demoni feroce. Călugării athoniți duc cel mai periculos război nevăzut, tocmai pentru că istoria Muntelui și moștenirea harică a unui mileniu de sfințenie fac din ei exponenții unei avangarde ortodoxe chemate să apere totalitatea Bisericii lui Hristos. Dacă am întâlnit oameni care mi-au rămas în suflet ? Da, toți românii de la Vatoped, Colciu și chilia sf. Ipatie, cei de la Prodromu, părintele Macarie, francez de neam, care e bibliotecar la Simonpetra. Nu vreau să-i nominalizez, pentru că înșiruirea ar sugera o ierarhie afectivă. Vreau însă să le mulțumesc frățește pentru lumina pe care au reaprins-o în sufletul meu întunecat de cele lumești.

Sfântul Munte oferă atât o percepție senzorială, estetică, dar și una ce ține de slava lui Dumnezeu în frumusețe și armonie. Minunăția locului a rămas și pe pânzele artiștilor de la Prolog, ei înșiși apropiați sufletește de Athos. Este oare o pierdere sau o treaptă inferioară spre cunoașterea logosului să vezi doar spectacolul liturgic athonit, frumusețea stâncilor și intimitatea potecilor, albastrul mării și să nu te poți detașa pentru a cuprinde întregul, trăirea unică de acolo?

IMG_0461În ce mă privește, am trăit scurta experiență athonită ca pe un întreg inseparabil: evident, asta nu înseamnă nici panteism, nici animism ! E mai curând sentimentul liturghiei cosmice, despre care a scris o frumoasă carte Hans Urs von Balthasar. Să zicem că vezi un pin monumental, cum abia la Roma mai găsești. Nu e un pin, ci martorul slavei lui Dumnezeu cântate sau exaltate în rugăciune adâncă de-a lungul multor generații de ieroschimonahi îmbunătățiți. E prietenul pustnicilor, heraldul unor răpiri extatice, martorul unor disperări omenești și păstrătorul tăcut al unor secrete inefabile. Mergând cu un 4×4 pe drumurile roșietice, presărate cu bolovăniș, ai impresia că fiecare șerpuire te adâncește într-o arhivă sacră fără sfârșit.

Athosul nu este un loc pentru vanitate și egocentrism. Poți veni la Athos cinic, cu întrebări, cu îndoieli și să pleci smerit – o afirmă mulți dintre cei ce au străbătut potecile spre chilii. Există oare o chemare a locului pentru că mulți dintre cei care au fost își doresc cu ardoare să revină?

Sunt și cazuri din astea. Cinic poate veni acolo numai vreun intelectual plin de dubii, de cuget faustic, sosit să vadă ”patrimoniul bizantin”. Oamenii mai simpli sunt pelerini desăvârșiți, ca și cei bolnavi. Din unghiul ăsta, da, mersul la Sfântul Munte poate converti la smerenia teoforă un spirit din acesta rigid, zidit în disperarea civilizată a agnosticismului. Personal, m-am dus conștient de păcatele mele, sătul de aroganța intelectuală, de sentimentul epuizant al singurătății într-o imaginară superioritate. Am luat aproape imediat ”virusul” athonit care te îndeamnă să revii. Și o voi face, pentru că, pe măsură ce te apropii de moarte (și ești la un pas virtual de ea mai tot timpul), simți nevoia unei sume, a bilanțului critic, cauți simplitatea care te lasă să adaugi trecerii tale pământești nimbul unei concluzii bine plăcute lui Dumnezeu.

Nu aș insista asupra relațiilor româno-athonite, ctitorii au lăsat de-a lungul veacurilor mărturii acolo, însă ar fi interesant de discutat despre bibliotecile de la Sfântul Munte și valorile inestimabile – cărți, manuscrise, miniaturi – care se află la unele mănăstiri.

Aici nu strălucim, ca nație. A făcut cercetări în fondurile athonite Virgil Cândea, acum mai lucrează acolo un istoric, dar sunt zeci de mii de documente referitoare la Țările Române care stau colbuite, așteptându-și savantul traducător și editor. Cam la o treime din manuscrisele bizantine atestate la ora de față sunt depozitate în bibliotecile aghiorite. Au strălucit însă strămoșii noștri dreptcredincioși, care au contribuit prin dărnicia lor la menținerea și înflorirea aghiorită a ultimelor secole. Ici colo, acest lucru e pomenit, dar nu în detaliu și nici îndeajuns. E de salutat faptul că, după declinul spiritual și material petrecut prin anii 70 ai veacului trecut, Sfântul Munte renaște. Macarale se profilează deasupra fiecărei cetăți monahale, statele ortodoxe acordă asistență, sunt fonduri și de la Uniunea Europeană, ca să nu mai pomenim donațiile private. Firește că fenomenul cel mai încurajator rămâne renașterea spirituală, bazată și pe numărul tot mai mare de monahi din România.

[1] Pr. Streza Nicolae Zian, Catisme ale preotului Arsenie Boca pe Muntele Athos, Ed. Credința strămoșească, 2008, p. 88.

[2] Ieromonah Petroniu Tănase, Schitul românesc Prodromu, Sfântul Munthe Athos, Editura Bizantină, București, 2006, p. 39.

Sursă text și imagini: literaturadeazi.ro

Mulțumim d-lui Teodor Baconschi pentru îngăduința de a prelua interviul domniei sale pe blogul Sfântul Munte Athos

Posted on 3 Noiembrie 2015, in File de jurnal athonit. Impresii ale pelerinilor, Interviuri and tagged , , . Bookmark the permalink. 2 comentarii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: