Cuvânt al Starețului Nikon de la Nea Skiti către tineri: „Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu?”

GheronNikon de la NeaSkiti01

Pe vremea când eram student am văzut un film care se numea „Adio, Africa!”. Acest film prezenta condiţiile grele în care trăiau locuitorii Africii. Mi-a rămas în minte o scenă în care, în aparenţă, nu se vedea nimic impresionant. Era o frunză a unui cactus, iar o mână o lovea încet, încet. Frunza era ca o sabie. M-am întrebat ce vrea să însemne asta. Tot lovind cactusul se vedea cum în vârful frunzei avea câteva picături de rouă.

În partea de jos a imaginii era un deşert cu alţi cactuşi. Mai apoi, îndoia frunza din care curgeau picăturile de rouă într-o cană mică. Lărgindu-se cadrul, am văzut o negresă cu această cană în mână, auzindu-se vocea regizorului care spunea: „Aşa îşi procură apă din care vor bea ea şi familia ei”. În acest timp femeia se muta la un alt cactus, aflat la câţiva zeci de metri depărtare, pentru a strânge alte picături de rouă.

Africa_addioNu voi uita această scenă până când voi muri. De fiecare dată când am faţă mea un pahar cu apă, mă gândesc la această femeie. Cât de mult trebuia să se ostenească pentru a umple un pahar cu apă. Câte drumuri făcea prin deşert ca să umple, picătură cu picătură, nu jumătate de pahar, ci un pahar plin pe care eu îl am. Şi mă întreb de ce. Atât de păcătoasă este această femeie care să chinuie să strângă un pahar cu apă? Atât de sfânt sunt eu care am un pahar cu apă la orice oră vreau? Ce am făcut ca să merit acest pahar cu apă. Un pahar plin cu apă.

Când i-am spus lui Dumnezeu „Mulţumesc” pentru cele pe care le avem? Îi vedeam pe acei copii din Africa, fără mâini sau fără picioare, cum încearcă să supravieţuiască şi mă întrebam: Eu ce am făcut ca să fiu vrednic să am şi mâini şi picioare? I-am spus vreodată „mulţumesc” lui Dumnezeu că putem să mergem, că avem şi putem să ne folosim mâinile? În permanenţă vedem ce ne lipseşte. În permanenţă ne uităm să vedem câte ne lipsesc şi câte ne mai trebuie. Nu este rău să ne ostenim să le dobândim. Dar spuneţi şi un mulţumesc pentru cele pe care le aveţi deja! Dumnezeu nu era împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

Tot pe vremea când eram student am vizitat „Şcoala de surzi” alături de un grup, iar directoarea de acolo ne-a explicat faptul că aceşti copii nu pot vorbi pentru că nu pot auzi. Nu ştiu că există sunete. De aceea nu pot vorbi. Mai apoi, a adus un copil ca să ne arate cum reuşeşte să-i facă să înţeleagă că există sunete pentru ca, în final, copii să poată vorbi. Îi ia mâna copilului şi-i duce mâna la gâtul ei, iar pe cealaltă, la gâtul lui. Doamna deschide gura şi zice „A!” S-a uitat la copil sugerându-i că vrea să facă şi el acelaşi lucru. Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat dezamăgită. Îi sugerează că nu asta doreşte. Doamna deschide gura din nou şi zice „A!” Deschide gura şi copilul, dar doamna s-a arătat, pentru a doua oară, dezamăgită.

După mai multe încercări, copilul a înţeles că atunci când doamna deschide gura făcea şi altceva care producea în gâtul ei o vibraţie. A înţeles asta cu ajutorul mâinii lui şi a înţeles că acelaşi lucru trebuia să-l facă şi el, adică să producă acea vibraţie în gâtul lui. Exersa, exersa, iar când a reuşit să scoată primul „a”, imediat doamna îl îmbrăţişa, îl săruta, îi dădea ciocolată, caramele. Copilul, aflându-se în culmea fericirii, alerga toată ziua „Aaaaa”, pentru că învăţase să-l pronunţe. După aceea trebuia să înveţe şi celelalte sunete fără să le fi auzit vreodată. Ne mai spunea directoare ce muncă ducea cu ei ca să-i facă să înţeleagă diferenţa dintre „g” şi „h”, dintre „d şi th (theta)”. Mă întreb din nou: De ce să nu audă aceşti copii, iar eu să aud? De ce mi-a dăruit Dumnezeu auzul şi vorbirea? Era dator la mine? De ce să ne dea glasul şi urechile? De ce să nu vorbească aceşti copii?

GheronNikon de la NeaSkiti03I-am spus vreodată mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că putem auzi? Îl auzim pe prietenul nostru, îi auzim pe părinţii noştri, auzim tot ce ne spune cel de lângă noi, ascultăm muzică, auzim sunetele. Am spus vreodată „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru acest lucru? Ne lipsesc multe lucruri şi bine este să le dobândim, dar să spunem şi un „mulţumesc”. Să spunem şi un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”

Un părinte din Sfântul Munte spunea că atunci când spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, Bunul Hristos spune „Îi sunt dator aceluia”, şi notează şi ne va răsplăti cu zece drahme. Atunci când spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” spune „Îi sunt dator aceluia cu o sută de drahme”. Aşadar să ne învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule!” Să nu fim nemulţumitori. Este un lucru înfricoşător nerecunoştinţa. Cârtim în continuu, murmurăm în continuu, vrem şi asta, vrem şi cealaltă, de ce să n-o am şi pe asta, de ce să nu o am şi pe cealaltă. Iar pentru cele pe care le avem deja, nu spunem un „Slavă Ţie, Dumnezeule”, de parcă Dumnezeu ar fi fost împrumutat la noi, iar acum şi-a întors datoria.

Noi suntem incapabili să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru darurile pe care ni le-a dat deja, dar cum vom păzi cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Mulţumiţi pentru toate”? Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să spunem pentru toate „Slavă Ţie, Dumnezeule”, pentru toate, chiar şi pentru cele rele. Iar noi nu spunem nici măcar pentru cele bune pe care ni le-a dat.

Mi-a povestit cineva despre cazul unui episcop care a fost găzduit în Atena de un arhimandrit. Acesta din urmă i-a spus: „Preasfinţia voastră, aş vrea să vă arăt trei sfinţi în parohia noastră”. „Desigur, cu plăcere”, a spus episcopul. L-a dus, aşadar, la trei fraţi care erau paralitici. Episcopul a înmărmurit. În cele din urmă a spus: „Să-L slăvim pe Dumnezeu pentru cele pe care ni le-a dat, să-L slăvim pe Dumnezeu ca să ne dea răbdare, să răbdăm deoarece El ştie de ce îngăduie ca anumiţi oameni să aibă anumite accidente…”. Când şi-a sfârşit cuvântul său, îi spune cel mai mare dintre fraţi: „Nu vorbiţi corect, preasfinţia voastră. Unde aţi văzut accidentul? Nu este un accident că suntem paralitici, ci un succes. Dacă am fi avut picioare şi am fi umblat de colo-colo, am mai fi fost toţi trei împreună să ne rugăm şi să-L slăvim pe Dumnezeu, aşteptând ora în care Îl vom întâlni?”

Vedeţi un om care are mintea lui Hristos cum gândeşte? Nu ar fi fost mai bine ca unul care a avut picioare şi care l-au dus în iad, să se fi născut fără ele? Vedeţi cum, acolo unde noi vedem nefericire, Dumnezeu lucrează pentru fericirea şi mântuirea noastră? Închipuiţi-vă acum că trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru cele rele pe care ni le trimite, şi pentru neplăcerile pe care nu le trimite, şi pentru bolile pe care ni le trimite, iar noi nici nu am început să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule” pentru cele bune pe care ni le-a trimis şi ni le trimite.

„Mulţumiţi pentru toate!” Ca să mulţumim pentru toate, şi pentru cele rele, să începem de la darurile pe care ni le-a dat. Veţi spune „Slavă Ţie, Dumnezeule” de dimineaţă până seara. „Slavă Ţie, Dumnezeule” fără încetare! Oricât de mult aţi spune, nu veţi achita datoria. Dumnezeu ne-a oferit daruri pe care nu le merităm. Nu am făcut nimic ca să le merităm. Nu suntem mai sfinţi decât acei copii care nu aveau mâini, sau decât aceia care nu puteau să vorbească. Să învăţăm să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”.

Avem la Mănăstirea Filotheou un părinte orb. Am fost împreună la Mănăstirea Xiropotamou. Acest părinte avea un chist provocat de echinococ. Este o boală înfricoşătoare. Dacă apucă să fie scos acest parazit, omul nu se mai îmbolnăveşte. Dar sunt în cazuri în care nu sunt scoşi la timp, iar mai apoi iarăşi apar. Oamenii care au această infecţie nu se pot vindeca cu pastile. Trebuie să fie operaţi foarte des. Îi operează, li se scot paraziţii, după o perioadă iar apar, şi tot aşa. Acest părinte a fost operat de foarte multe ori. Din cauza bolii sale avea o problemă serioasă cu ficatul, suferea de secreţie insuficientă de insulină, iar eu îi duceam mereu dulciuri. Într-o zi am mers la dânsul şi deasupra brâului său avea o pâine ascunsă. Îi spun:

NeaSkiti01– Ei, părinte, ce se întâmplă, mâncare pe-ascuns?

– Ce mâncare pe-ascuns?

– Unde duci pâinea? Crezi că nu te-am văzut? Crezi că dacă sfinţia ta eşti orb, suntem orbi şi noi?

– Ce pâine, măi părinte? Ia pune mâna aici!

Întind mâna, mi-o pune acolo şi simt că nu era pâine, ci umflătura provocată de ficatul său care aproape stătea să iasă din trup. Ce durere simţea, ce trăgea… nu vă puteţi închipui. Urla de durere, striga „Preasfânta mea, Preasfânta mea!” atât de tare încât răsuna toată mănăstirea. Am mers să-i spunem egumenului să-l liniştească, ca nu cumva lumea să spună că îl chinuim noi. „Ce să-i fac sărmanului? Trece printr-o adevărată mucenicie”. Fireşte, ce-i putea face omului? Într-o zi îl văd venind din capătul holului, strigând „Preasfânta mea, Preasfânta mea!”, şi am înţeles că l-au apucat crizele iarăşi şi îl durea foarte tare. Aşadar, am pregătit repede nişte dulciuri că să i le dau. În acelaşi timp, treceau prin faţa bucătăriei alţi doi părinţi. Unul dintre ei i-a spus: „

– Hai, părinte Isidore, ai răbdare! Spune „Slavă lui Dumnezeu!” Numai El ştie de ce îngăduie ceea ce îngăduie”.

Părintele Isidor i-a răspuns mâniindu-se:

– Ce ai spus? Să spun „Slavă Ţie, Dumnezeule” ? Nu o dată, ci de mii de ori spun „Slavă Ţie, Dumnezeule”. Şi nu o spun aşa, superficial, ci din adâncurile inimii mele. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule” . Ce credeţi, dacă Îl roagă pe Dumnezeu egumenul nostru Efrem (n.tr. actualmente în Arizona), sau părintele Paisie (n.tr. actualmente Sfântul Paisie Aghioritul) sau părintele Efrem Katunakiotul, nu mă voi face bine? Un singur cuvânt să-I spună aceştia lui Dumnezeu şi mă voi face bine.

Părintele cu care vorbea a înmărmurit. Nu înţelegea unde vrea să ajungă părintele Isidor.

– Ia imaginează-ţi, spuse părintele Isidor, să mă fac bine, să-mi dobândesc vederea şi să am războiul trupesc care i-a aruncat pe-atâţia şi-atâţia din mănăstiri? Aş îndura oare războiul? Ştie Dumnezeu ce îmi trimite. Desigur că „Slavă Ţie, Dumnezeule”!

Toţi am rămas fără cuvinte. Celălalt părinte nu putea să creadă că nu are războiul trupesc. Ştie ce trimite Dumnezeu. Părintelui Isidor, despre care ştia ca va îndura, i-a luat vederea. Altuia, care nu ar fi putut să o îndure, nu i-a trimis-o. Războiul trupesc, pe care părintele Isidor nu l-ar fi îndurat, nu i l-a trimis. L-a trimis altuia despre care ştia că-l va putea îndura.

Vom învăţa să-I mulţumim lui Dumnezeu? Vom învăţa să spunem „Slavă Ţie, Dumnezeule”?

Extras din cuvântul adresat tinerilor din Tesalonic al Stareţului Nikon Aghioritul via Ortodoxia Tinerilor
Traducere din limba greacă: Cătălin Dobri după înregistrarea de pe youtube: Γέρων Νίκων προς νέους (μέχρι 100 ετών)

Foto credit pentru fotografiile cu Gheron Nikon și Noul Schit (Nea Skiti): Γέρων Νίκων

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Anunțuri

Posted on 9 Iunie 2015, in Audio / Video, Nikon de la Nea Skiti, Noul Schit (Nea Skiti), Texte duhovnicești and tagged , , , , . Bookmark the permalink. 1 comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: