Trezirea inimii prin primirea rușinii în taina spovedaniei, Arhimandrit Zaharia Zaharou

zaharia-zaharou

În rai, protopărinții noștri Adam și Eva erau amândoi goi și nu se rușinau. Purtau veșminte nestricăcioase și duhul le era întors spre Dumnezeu, arhetipul lor. Dar atunci când Adam și-a întors privirea către lumea zidită, încălcând prin aceasta porunca lui Dumnezeu, s-a aflat despuiat de veșmântul cel luminos al suflării dumnezeiești: “Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Fc 3, 7). Rușinea a intrat atunci în viața lor, iar eu au pierdut cinstea duhovnicească de care se bucurau mai înainte. Fiindu-le cu neputință a mai sta înaintea feței bunului Dumnezeu, ei s-au ascuns de la fața Lui. Atât de mult s-a îndepărtat omul de Dumnezeu și-a înstrăinat viața de cea dumnezeiască, încât a ajuns să se asemene dobitoacelor fără de minte și cu inimă împietrită să zică: Nu este Dumnezeu. Încă din rai, odată cu căderea lui Adam, firea omenească a fot rănită de moarte și supusă stricăciunii. Hristos a venit în lume tocmai ca să tămăduiască de boală firea omenească, a venit smerit în chip de om, a luat asupra lui rușinea noastră și, prin învierea Sa, S-a îmbrăcat iarăși în sfântul și neprihănitul veșmânt al slavei Sale, cel fără de pată și încrețitură. A depărtat de la noi orice urmă de rușine, de vreme ce, precum zice Scriptura, toate ocările celor ce l-au ocărât pe El au căzut asupra Lui. Hristos, dorindu-ne tămăduirea și mântuirea, nu S-a cruțat pe Sine, ci pentru bucuria pusă înainte-I, a răbdat crucea, neținând seama de ocara ei. Cu alte cuvinte, suferind rușinea crucii, Hristos a șters rușinea noastră și ne-a mântuit. A făcut cunoscută pe pământ calea Sa smerită astfel încât oricine o va urma să afle de deplin vindecare și de aceea Domnul Însuși îi cheamă la pocăință pe toți cei păcătoși și bolnavi.

Prin urmare, pocăința prin mijlocirea căreia dobândim vindecare și mântuire este strâns legată de calea Domnului care primește de bunăvoie rușinea. Dar pentru a se pocăi și a se vindeca de păcat, omul trebuie mai întâi să-și vadă păcatul. Atunci când omul e departe de Dumnezeu, el rătăcește în întuneric și nu-i este cu putință să înțeleagă cât de jos a căzut. Însă atunci când, cu credință în Hristos, primește cuvântul de la Domnul în același timp el primește în inimă și focul ceresc al harului dumnezeiesc. Dobândește luminare lăuntrică și o nouă și îndoită vedere, theoria. Pe de-o parte. Focul harului întipărește în inima credinciosului chipul ceresc al Cuvântului care l-a zidit. Pe de altă parte, focul acesta îi vădește sărăcia duhovnicească și întunecatul hău în care zace omul căzut.

Această vedere este un dar ceresc neprețuit care nu încetează să insufle în om o necontenită pocăință. Ea naște în el dorința arzătoare de a lepăda toată spurcăciunea și prisosința răutății de a se întoarce cu pocăință la casa Tatălui său care este în ceruri. Există însă o mare piedică în calea luminării și a îndoitei vederi de sus, și anume mândria. Mândria împietrește inima și slăbănogește vederea duhovnicească a sufletului, încât omul nu mai este în stare să recunoască esența și dimensiunea metafizică a păcatului. Cel mândru nu poate să iubească pentru că mândria îl închide în sine însușii și-l îmbată cu desfătările lucifericei îndumnezeiri de sine. Ea lasă în urma ei o apăsătoare pustiire lăuntrică și-l face pe om să cadă pradă iadului și nebuniei. Când omul este chinuit de silnicia patimii mândriei, el caută scăpare în lumea înconjurătoare și, încercând să-și umple cumva golul lăuntric, se afundă în și mai mare stricăciune și pierzanie, încât este gata să săvârșească orice nelegiuire și păcate. În starea aceasta tragică, omul se confruntă cu următoarea dilemă: fie să se ascundă de la fața Domnului Dumnezeu și să moară în păcatele sale, neprimind să poarte pe umeri povara rușinii pentru păcătoșenia sa, fie să-și lepede cugetul întinat, prin care se îndreptățește de căderea sa, și să primească chemarea lui Hristos la pocăință. Această primire a cuvântului lui Dumnezeu, după cum am mai spus, aduce cu sine o luminare lăuntrică și o îndoită vedere și simțire. Omul vede, pe de-o parte, dragostea neprihănită și sfințenia lui Hristos, iar pe de altă parte, înfricoșătoarea beznă a păcatului și înșelăciunea patimilor care-l chinuiește. O asemenea luminare prin har nu doar călăuzește sufletul la contemplare, dar îi și dăruiește de care are trebuință pentru a face saltul spovedaniei. “Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt 10, 32), zice Domnul. Tot El ne și înștiințează: “De tot cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său” (Lc 9, 26). Cu alte cuvinte, oricine se rușinează să-l primească pe Hristos ca Dumnezeu și Mântuitorul răstignit, precum și cuvântul crucii și evanghelia lui Hristos ca pe puterea lui Dumnezeu care este spre mântuirea celui ce crede, de acela și Hristos se va rușina să-L primească în slăvita zi a celei de-a doua veniri a Lui.

Aceste cuvinte ale Domnului ne fac să înțelegem limpede că într-o lume care zace sub puterea celui rău spovedania și primirea crucii lui Hristos se însoțesc de rușine. Calea aceasta este anevoioasă, însă în ea aflăm mare putere, căci printr-însa dobândim mântuirea cea veșnică. Îndemnându-l pe om să mărturisească, Hristos îl cinstește și îl face egalul Său. Dar dacă omul se leapădă de Hristos, atunci și Domnul la rândul Lui Se va lepăda de om. Judecata aceasta pare a fi foarte aspră, însă ea este în același timp și plină de milostivire, căci omul este slugă, iar Hristos este Domnul a toate. Judecata este aspră ca să ne insufle teamă și să ne izbăvească de rușinea osândei și a pierzaniei. Ea este plină de milostivire prin aceea că naște în noi rușine și recunoștință pentru marele și nemeritatul dar al mântuirii, izbăvindu-ne astfel de cumplita rușine a nerecunoștinței. Cu alte cuvinte, rușinea și ocara pe care omul le suferă prin primirea crucii lui Hristos fac ca el să fie cunoscut Domnului, iar în împărăția Tatălui Său și în prezența îngerilor Lui această rușine se preface în harul înfierii și în puterea vieții celei nestricăcioase. Când credinciosul își cunoaște fărădelegea, el nu mai caută să o ascundă ci, împotriva lui însuși, o mărturisește Domnului. Și, pentru rușinea ce o rabdă atunci când se pocăiește, Domnul îi iartă nelegiuirea inimii și îl primește cu harul mântuirii celei veșnice. Cu cât este mai adâncă pocăința cu care mărturisește păcatele în taina spovedaniei, cu atât este mai mare puterea și harul pe care le primește spre înnoirea vieții sale. Prezența rușinii în taina spovedaniei nu este doar un lucru firesc și sănătos duhovnicește, dar el ne încredințează și de faptul că pocăința noastră vine în inimă, că este de bunăvoie și plină de smerenie. Oricine se pocăiește cu adevărat, mărturisindu-și păcatele, ia asupră-și întreaga răspundere pentru toate fărădelegile săvârșite, fără a se îndreptăți pe sine, așa cum a făcut Adam în rai, nu dă vina pe Dumnezeu sau aproapele, ci își poartă rușinea păcatelor cu smerenie și bărbăție. Această lucrare plină de evlavie tămăduiește pe om, înlăturând tumoarea canceroasă a mândriei, și-i dăruiește smerenia, care atrage într-o și mai mare măsură harul vindecător al Domnului, potrivit cuvântului Scripturii. “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (Pr 3, 34; Iac 4,6). Ce lucru minunat că prin harul lui Dumnezeu rușinea se preface în putere prin care omul biruie patimile și păcatul. Să vedem încă cum anume lucrează omul împreună cu Dumnezeu în taina aceasta care-l scoate din mlaștina ucigătoare a păcatului și-l așează din nou pe calea vieții.

sofronie-zaharia-efremPericopa din Evanghelie care ne înfățișează întâlnirea lui Zaheu cu Iisus ne ajută să înțelegem cum este cu putință acest lucru. Persoană de mare vază, vameș care-și dobândise averea prin înșelăciune, Zaheu a fost mânat de dorința de a vedea cine este Iisus, dar fiind mic de statură nu și-a putut împlini dorința din pricina mulțimii care se adunase. Însă Zaheu era atât de dornic să-L vadă pe Iisus încât nu i-a păsat că se face de râs în fața lumii, gata să primească orice fel de rușine, a prins curaj și s-a urcat într-un sicomor. Iar când Domnul s-a apropiat de locul acela, a privit la Zaheu și l-a chemat să coboare din copac ca să-l întâlnească. Ba mai mult, i-a făcut cinstea să intre în casa sa și a rămas împreună cu el. Iar ceea ce a urmat a fost cu adevărat minunat. Zaheu, care nu ținuse seama de ce avea să zică lumea, și-a îndreptat viața. Într-o clipită, toată fărădelegea a răscumpărat-o și datoriile le-a întors împătrit întru dreptate. Și a auzit din gura Mântuitorului și Dumnezeului nostru cuvintele acestea: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc 19, 9). Oare cum a fost cu putință să se întâmple o asemenea minune? De unde această putere să preschimbe un vameș nelegiuit într-un om drept în care Dumnezeu să binevoiască a se sălășlui și peste a cărui casă să se pogoare pacea lui Hristos? Este foarte simplu. Zaheu nu a ținut seama de părerea lumii și de bunăvoie a primit să pătimească rușine pentru Hristos și de aceea Dumnezeu a luat aminte la el. Hristos a văzut în Zaheu o anumită înrudire duhovnicească cu sine, căci Iisus urca atunci la Ierusalim pentru a suferi ocara și a pătimi pentru mântuirea lumii. El S-a îndreptat spre crucea rușinii și Zaheu, în chip proorocesc, s-a lepădat lui Hristos, pătimind și el rușine. Din dorința sa de mântuire, L-a câștigat pe Hristos nu ca împreună călător doar, ci și ca oaspete la masa Sa. Și cercetarea Domnului a adus casei sale pace și harul mântuirii, dar mai cu seamă i-a lărgit împătrit inima, schimbându-i cu desăvârșire viața. Acest împătrit închipuie pătrunderea lui Zaheu în taina adâncimii, înălțimii, lungimii și lărgimii crucii lui Hristos. Cu alte cuvinte, purcezând pe calea Domnului, adică pe calea rușinii cea spre mântuire, inima lui Zaheu a suferit o împătrită lărgire, născându-se astfel din nou întru nemărginirea vieții celei veșnice. Aceeași cale smerită ne învață evanghelia și prin pilda vameșului și a fariseului și cea a fiului risipitor.

Drepții Vechiului Testament cunoșteau în chip proorocesc această dimensiune a tainei crucii. De pildă când Iosua, tânărul și dreptul rege al lui Israel, a citit pentru prima dată cartea legii, a rămas uluit și și-a sfâșiat hainele, căci și-a dat seama de rătăcirea lui Israel de la calea părinților or și de mânia lui Dumnezeu care stătea să se abată asupra lor. Așa încât a trimis soli la proorocița Culda pentru a afla care era voia Domnului cu el și cu poporul său. Culda a proorocit venirea multor rele și a mâniei lui Dumnezeu peste norodul răzvrătit. Cât despre rege, a spus că Domnul i-a iertat păcatele pentru că a crezut în cuvintele cărții legii. Deoarece s-a înmuiat inima lui și s-a smerit înaintea Domnului și a plâns, el avea să fie cruțat de mulțimea năpastelor ce urmau să vină și așezat în mormântul său cu pace la un loc cu părinții săi. Astfel, rușinea adâncă a inimii l-a mântuit și l-a îndreptățit pe rege înaintea Domnului. În dorința Sa de a ne mântui, Hristos nu S-a cruțat deloc pe Sine. Scriptura ne spune că: “Ocările celor ce L-au ocărât pe El au căzut asupra Lui”, și că acesta s-a întâmplat afară din tabără. Cu alte cuvinte, ocara pe care a pătimit-o Domnul pentru mântuirea noastră nu putea fi mai mare. La fel și noi, atunci când primim în spovedanie ocara pentru păcatele săvârșite, părăsim tabăra aceste lumi, cinste și duhul ei, și aducem pururi lui Dumnezeu jertfă de laudă. Aducând rugăciune de mulțumire Începătorului mântuirii Sale, credinciosul purcede pe calea Domnului și-l întâlnește pe Hristos, Care este El însușii calea. Atunci Hristos, milostivul însoțitor al celor ce se pocăiesc, îl face pe om părtaș la harul Său și-i reînnoiește viața. Părintele Sofronie ne spune că: “Dumnezeu nu judecă de două ori”. Dacă în viața aceasta trăim sub judecata cuvântului lui Dumnezeu și primim rușinea mărturisirii păcatelor noastre, atunci scăpăm de judecata de apoi. “cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la Judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (In 5, 24).

rascumparand-vremeaSfinții Părinți ne spun că cel ce se osândește pe sine de bunăvoie, aleargă spre patimile Mântuitorului. Să ne gândim la pilda tâlharului celui bun. Acesta, prin osândire de sine,și-a preschimbat propria cruce în crucea lui Hristos și a aflat mântuire chiar în ziua aceea. Adevărata osândire de sine dă pururi slavă lui Dumnezeu, iar sieși, omului căzut, toată ocara, “fie Dumnezeu adevărat și tot omul mincinos” (Rm 2,4). Inima celui ce se osândește pe sine este plină de recunoștință pentru că acum își dă pe deplin seama de adevărul cuvintelor că “Hristos a murit pentru noi când noi eram încă păcătoși” (Rm 5,8). Omul care nu a aflat pocăință își are toate puterile sale firești îndreptate către țărâna din care a fost zămislit, inima îi este împietrită iar mintea împrăștiată și cu totul alipită de lumea zidită. Simte înăuntrul lui un gol pe care nimic nu-l poate umple, iar scopul venirii sale pe lume rămâne neîmplinit căci se îndreaptă spre prăpastia neființei. Dar dacă se pocăiește și se mărturisește cu smerenie, va afla o inimă zdrobită. Zdrobirea inimii îi pricinuiește o durere profundă pentru că acum i se dezvăluie toată urâciunea căderii omului. Însă această durere și rușinea care însoțește recunoașterea păcatului ară pământul nelucrat al inimii, dezrădăcinând patimile și ocara. Puterile sufletului află acum tămăduire și se unesc pentru a împlini porunca de a-L iubi pe Dumnezeu și de a I se închina în duh și adevăr. Stând înaintea Domnului cu cutremur și cu dragoste, omul dobândește harul, care într-atât îi lărgește inima, încât el îmbrățișează toată omenirea și mijlocește înaintea Domnului pentru mântuirea întregii lumi. Împlinind cele două mari porunci ale dragostei de Dumnezeu și de aproapele, omul pune înăuntrul lui temelie Bisericii lui Dumnezeu, ca Duhul Sfânt să Se poată sălășlui în el. Dumnezeu primește rugăciunea pe care o pătimim pentru Hristos ca o jertfă, o mulțumire adusă Lui, Cel care ne-a mântuit prin crucea rușinii. Și pentru mulțumita aceasta ne cercetează și ne face părtași la viața sa. Într-adevăr, sufletele noastre sunt mântuite prin această jertfă a rușinii. De aceea, ori de câte ori văd oameni care se spovedesc cu sinceritate și cu rușine, îmi vine să mă ascund sub pământ și mă tem ca nu cumva să împiedic în vreun fel lucrarea lui Dumnezeu în ei, pentru că știu, că în ceasul căinței și al rușinii lor, mila Domnului Se odihnește peste ei și tot cerul le vine în ajutor. Pentru spovedania lor sinceră și umilă, oamenii aceștia primesc mare har și cu adevărat se nasc din nou.

Sursa: Răscumpărând vremea – Arhim. Zaharia Zaharou, Editura  Renașterea 2014 via Porunca Iubirii

Notă: Arhimandritul Zaharia Zaharou este unul dintre cei mai iubiți părinți contemporani, ucenic al Cuviosului Sofronie Saharov și duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul“, Maldon-Essex, Marea Britanie

Posted on 6 Noiembrie 2014, in Texte duhovnicești and tagged , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: