Cap. XXVIII: Despre pocăinţa mântuitoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cu mai mulţi ani în urmă, în Chilia Sfintei Treimi de la Schitul Sfânta Ana trăiau cinci fraţi de sânge. Din pizma satanei, ei au început să se certe între ei în aşa fel încât au ajuns să fie cunoscuţi ca aducători de tulburare. Ei însă îşi cereau iertare unul de la altul în fiecare noapte şi astfel au fost iertaţi.
Mulţi ani au trecut în acest fel. Apoi, într-o zi, nu s-a mai auzit nici un zgomot în chilia lor. În acea noapte, egumenul schitului a fost înştiinţat în somn că toţi cei cinci fraţi au adormit în Domnul. El a mers cu alţi părinţi la chilie şi a văzut că era adevărat. Toţi cinci au plecat la Domnul, făcând plecăciune, în timp ce-şi cereau iertare unul de la celălalt. Dumnezeu Cel Milostiv i-a luat la El chiar după Vecernie. Astfel, Dumnezeu a arătat un semn despre dreptate şi mântuire, o dovadă a corectitudinii şi răbdării Sale, un semn că nimeni nu trebuie să judece pe semenii săi.

chrismon 

Se spune că o întâmplare asemănătoare s-a petrecut cu mai mulţi ani în urmă într-o chilie a ivirenilor, numită Sfânta Treime, şi situată între Iviru şi Milopotamu, unde trăiau nouă fraţi împreună cu stareţul lor. Aceşti oameni erau atât de paşnici şi evlavioşi, încât au cerut lui Dumnezeu să moară împreună şi să le fie dat «un sfârşit creştinesc al vieţii, fără durere, neprihănit, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos».
Astfel, într-o zi după Vecernie, în timp ce-şi cereau iertare unul de la celălalt, toţi aceşti zece binecuvântaţi au plecat la Domnul din această viaţă trecătoare. Ei erau îmbrăcaţi cu rasă, camilafcă şi cu schimele călugăreşti şi ţineau în mână metaniile, întreaga armură călugărească.
Călugării vecini i-au găsit zece zile mai târziu. Înfăţişarea lor era ca acelor ce sunt încă în viaţă; trupurile lor erau slabe şi răspândeau o mireasmă cerească, în loc de miros urât.

chrismon

Odată, cineva l-a întrebat pe un părinte din Sfântul Munte:
– Părinte, ce e Sfântul Munte?
Şi el a răspuns:
– Va fi mai multă bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte… Aici sunt mulţi care se pocăiesc, ori mai bine zis, aici toţi facem pocăinţă.

chrismon 

Un bătrân spunea:
– Monahul e îmbrăcat în pocăinţă. El e aprins în întregime de dragostea lui Dumnezeu şi trăieşte în pocăinţă.

chrismon

În Creta a fost odată un tâlhar, bine înarmat, care făcea multe stricăciuni turcilor, dar îi ajuta pe creştini atât în public, cât şi în secret. El era atât de înfricoşător pentru turci, încât paşa acelui ţinut i-a oferit amnistie generală pentru toate crimele şi nedreptăţile pe care le-a comis turcilor, numai să părăsească Creta. Atât erau ei de dornici ca să scape de acţiunile sale criminale. Dar tâlharul îi ura pe turci aşa de mult, încât a refuzat să accepte oferta paşei.
Mai târziu, Sfânta Ana, mama Maicii Domnului, i-a apărut într-o vedenie înfricoşătoare şi i-a poruncit să accepte oferta guvernatorului şi să plece cât mai curând posibil la schitul ei din Sfântul Munte. Vedenia l-a convins pe acel om violent să părăsească Creta. Părinţii de la schit spun că paşa, ca să fie sigur că tâlharul a plecat pentru totdeauna, l-a însoţit până la Muntele Athos.
De îndată ce a sosit în portul Dafni, el a cerut să fie condus la Schitul Sfânta Ana. Când a ajuns acolo, el n-a intrat în ascultarea nimănui, dar a cerut să fie tuns monah cu numele Ana. El a dorit de asemenea să stea lângă biserica Sfânta Ana.
Părinţii schitului au discutat şi i-au spus că numele Ana nu e potrivit pentru un bărbat. Astfel el a acceptat să fie tuns cu numele de Ioachim. I-au dat o cameră lângă biserică, chiar în spatele cimitirului, unde a trăit singur, călăuzit de toţi părinţii, pe care-i asculta cu mare umilinţă. El a trăit în acea cameră mai mult de cinci ani şi apoi a plecat să locuiască într-o peşteră, în spatele schitului, unde părinţii îi duceau pâine proaspătă şi uscată. Acolo s-a luptat mult cu ispitele cauzate de demonii văzuţi şi nevăzuţi şi le-a suferit pe toate cu răbdare, ca şi cum ar fi fost un călugăr cu experienţă de mulţi ani. Rezistenţa lui la schimbările vremii, atât vara cât şi iarna, a fost remarcabilă.
Odată, spun părinţii, a căzut zăpadă multă, de peste un metru înălţime, şi a acoperit totul. Părinţii din Chilia «Întâmpinarea Domnului» tocmai copseseră pâine şi au mers la peşteră să-i ducă şi părintelui Ioachim. Ajungând acolo, ei nu l-au găsit, deşi l-au căutat peste tot. În cele din urmă, au început să-i strige numele, la care au auzit o voce stinsă de sub zăpadă. Ei au început să sape şi l-au găsit stând pe o piatră şi rugându-se liniştit. El s-a plâns că i-au tulburat minunata linişte şi căldură pe care le simţea sub zăpadă.
A trăit la Sfânta Ana din 1890 până în 1915, suferind multe greutăţi şi lipsuri, însă căindu-se sincer. El se împărtăşea deseori cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, se ruga mereu şi nu a lipsit la nici una din slujbele zilnice sau rugăciunile comune. A fost răsplătit de Dumnezeu cu multe daruri duhovniceşti, printre care înainte–vederea şi proorocia.
Odată, când trei ruşi au venit să-l întâlnească şi să primească binecuvântarea lui, el i-a dat celui dintâi trei boabe de linte, celui de-al doilea nişte tămâie şi celui de-al treilea o floare. După ce aceia au plecat, un părinte l-a întrebat care e înţelesul darurilor, iar el a răspuns:
– Primului i-am dat trei boabe de linte pentru că va deveni călugăr. Celui de-al doilea i-am dat tămâie, pentru că atunci când se va întoarce acasă, îl va găsi pe tatăl său mort. Iar celui de-al treilea i-am dat o floare, pentru că, întorcându-se acasă, el se va căsători şi va da floarea femeii cu care se va căsători.
Şi, într-adevăr, ce a profeţit s-a împlinit întocmai. La puţin timp după aceea a răposat, prezicându-şi sfârşitul cu trei zile înainte. A avut o moarte sfântă, o trecere de pe pământ la cer, unde drepţii locuiesc în locuinţe cereşti.
Să nu lăsăm uitată povestea sufletului binecuvântat al monahului Macarie Grigoriatul, ci mai bine să o aducem la lumină, ca să poată fi descoperite minunatele lucrări ale providenţei divine, ca şi multa căinţă a acestui suflet. Eu însumi l-am întâlnit pe părintele Macarie, acum decedat, în timpul deselor mele vizite la mănăstirea sa, unde era gazda oaspeţilor în camerele mănăstirii (arhondar). Care e povestea dramatică a vieţii sale, care s-a sfârşit cu fericirea mântuirii?
Părintele Macarie a fost tuns monah în 1922 şi apoi a venit la Sfântul Munte, pe când părintele Gheorghe era egumen la Mănăstirea Grigoriu. Odată, când s-a îmbolnăvit, i s-a dat binecuvântarea de a merge la Salonic pentru a se îngriji de sănătatea sa. Dar, fiind tânăr şi lipsit de experienţă în vicleşugurile diavolului, el a cedat dragostei de mamă şi a mers la Atena, fără să-şi dea seama cât de slab era duhovniceşte şi ce pericol îl aşteaptă pe fiecare monah ce se întoarce în lume. Cedând un pic la început, el a ajuns să abandoneze schima monahală. Într-un timp scurt, el s-a căsătorit şi a avut şi un copil.
Dar cei nouă ani pe care i-a trăit în lume au fost plini de amărăciune, zbucium şi suferinţă. El nu se putea odihni nicăieri de mustrările conştiinţei, în ciuda stării bune şi a vieţii sale aparent fericită. Într-o zi, când era singur cu copilul său de patru ani şi îşi schimba maioul, copilul, privind la el mirat, i-a spus cu voce tare: «Iată, vreau aceleaşi litere roşii pe care le ai tu».
Ce se întâmplase? Copilul, cu ochii săi curaţi, a văzut literele schimei monahale, pentru că tunsoarea şi schima călugărească sunt o îmbrăcăminte pentru totdeauna a sufletului călugărului. Părintele Macarie a fost zguduit până în inima sa. Cu mare durere, el a hotărât să se întoarcă în mănăstire, ceea ce a şi făcut în iunie 1934.
Egumenul, părintele Atanasie, care era mare în virtute, ca un stejar înalt, l-a trimis să stea trei ani şi jumătate la părintele Dorotei în Karyes. După aceea, el s-a întors în mănăstirea sa, unde a petrecut restul anilor în marea trudă a pocăinţei şi în dragoste faţă de ascultările ce-i erau încredinţate. A muncit din greu; a construit zece terase cu scări, a spart o stâncă mare şi a îndepărtat-o de pe o groapă uscată, pe care a umplut-o cu pământ, şi unde a plantat măslini, portocali şi viţă de vie. El vorbea puţin, iar când vorbea era foarte înţelept. Suspina adesea. Nu râdea niciodată. De multe ori, cu capul plecat, putea fi auzit cum spunea: «Vai de capul meu!».
După ce s-a întors la Muntele Athos, a trăit încă patruzeci de ani. Aceşti ani au fost ani de pocăinţă şi căinţă profundă: «…sfârşit fără durere, neprihănit, în pace şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos». S-a îmbolnăvit, şi în timp ce era transportat la Salonic, a adormit în Domnul, în maşină. Şoferul a relatat că în momentul adormirii a răspândit o mireasmă ce nu se poate spune în cuvinte.

chrismon

Noi am fost martori oculari la marele foc ce a distrus o treime din zona împădurită a peninsulei atonite. Un foc de o asemenea mărime nu a mai avut loc niciodată în istoria Sfântului Munte. Mi s-a spus că acest foc a fost profeţit de Sfântul Nil Izvorâtorul de mir, care, după cum s-a zvonit, a spus că focul va dura 14 zile. Părinţii bătrâni din Muntele Athos au considerat focul ca un semn, datorită suprafeţei ce a acoperit-o, intensităţii şi duratei sale – în ciuda eforturilor depuse de călugări, a Departamentului pentru Incendii şi a instalaţiilor utilizate. În ciuda tuturor rugăciunilor şi litaniilor şi, deşi ploua peste tot în jur, pe Muntele Sfânt nu a căzut nici un singur strop de ploaie, iar un vânt foarte puternic a răspândit incendiul distrugător.
De asemenea, părinţii bătrâni spun că atunci când în trecut se producea un foc, de îndată ce era spusă rugăciunea şi erau scoase Sfintele Moaşte, focul era stins ori de ploaie, ori de vântul ce bătea din direcţia opusă focului. Aceasta era înţeleasă ca ocrotire din partea Maicii Domnului. Acest mare incendiu ridica întrebarea: De ce Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea Sfântului Munte, a abandonat Grădina ei răzbunării distrugătoare a focului?
Întrebarea ar fi rămas fără răspuns dacă nu i-am fi vizitat pe cei în vârstă, cu părul alb, care au avut prea puţină şcoală, dar minţi luminate de anii de ascetism. Ei ne-au spus:
– Unii spun că e o ispită, dar noi credem că e o lecţie ce trebuie învăţată. Am păcătuit, neascultând poruncile, şi am nedreptăţit monahismul, şi de aceea e nevoie de pocăinţă şi lacrimi.
Alţii au spus că focul a fost «o preînchipuire înfricoşătoare a lucrurilor ce vor veni».

chrismon

În timpul unei mari secete, un bătrân a spus:
– Dacă nu ne plecăm genunchii în marea şi sfânta Vineri, ca să plângem şi să ne pocăim, Dumnezeu nu va opri mânia Sa…

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Posted on 3 Noiembrie 2014, in Cărți, Patericul athonit, Texte duhovnicești and tagged , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: