Schitul Karulia [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Bătrânul-Partenie

Bătrânul-Partenie se trăgea dintr-o familie nobilă a ţarilor ruşi şi, la vârsta de 18 ani, s-a făcut monah la Chilia Sfântul Nicolae Burazéri. S-a nevoit întru ascultare, smerenie şi zdrobirea cugetului propriu, pe care le învaţă viaţa de chinovie, dar dorul pentru aflarea isihiei depline l-a îndemnat să plece de la Chilia sa şi să se ducă la Karúlia, unde a arătat lepădare de sine şi dragoste pentru toţi părinţii sihaştri de acolo, pe care îi vedea ca îngeri sfinţi în trup ai lui Dumnezeu.

În general, îi ajuta pe toţi şi nu lăsa pe nimeni să intre în Chilia sa, ca să ascundă că dormea în Peşteră pe pământ şi niciodată în pat. Avea o înfăţişare biblică, impunea respect şi era îndeajuns să-i vezi chipul ca să-ţi dai seama de originea sa nobilă.

Şiragul de mătănii din mâini şi rugăciunea de pe buze nu-i lipseau niciodată. Şi numai când îl vedeai simţeai teamă amestecată cu admiraţie. Tuturor le inspira respect şi toţi îl iubeau. Însă din cauza multei nevoinţe nu a dus-o mult. L-a chemat Domnul în cămările cereşti, spre a se bucura pururi dimpreună cu veşnicul Dumnezeu, cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

Bătrânul-Zosima care împletea coşuri

Un alt vrednic de luat în seamă şi plin de virtuţi a fost Bătrânul-Zosima, un mare ofiţer din armata rusă, care după căderea regimului ţarist a vizitat Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi s-a închinat la Schitul Sfântului Andrei, aşa-numitul „Serai”, şi la Schitul Profetului Ilie (Schituri înălţate şi locuite de monahi ruşi), dar nu a rămas la nici unul dintre acestea, ci duhul lui şi-a aflat odihna în locurile abrupte şi stâncoase de la Karúlia.

Ca să nu ajungă o povară pentru nimeni, a învăţat să împletească coşuri. Aceasta era rucodelia sa, cu care îşi câştiga cele necesare traiului. Avea întotdeauna rugăciunea pe buze, asemenea tuturor monahilor, şi pomenirea morţii pururea înaintea ochilor, mai ales după câte văzuse şi trăise în anii revoluţiei şi războiului din patria sa. Era iubit de toţi şi, la o vârstă înaintată, l-a luat Atotbunul Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor.

Stamate Tâlharul

Acest tâlhar a săvârşit nenumărate hoţii în zona Peninsulei Chalcidice, ajungând, după cum se pare, să facă prădăciuni chiar şi în Sfântul Munte.

Într-o zi s-a hotărât să prade împreună cu doi tineri una dintre Chiliile care se află la o oarece distanţă mai mare de Karyés, fiind mai izolată de celelalte Chilii. Această foarte veche Chilie aparţine de Mănăstirea Pantocrator şi are o biserică închinată Sfântului -Gheorghe Faneroménos¹. După cum mi-a povestit părintele Ioachim, stareţul meu, şi mi-au întărit şi cei din obştea fraţilor Danieléi, care şi ei au auzit această întâmplare de la Bătrânii lor, iar aceia de la străbunul lor, Bătrânul-Daniil cel dintâi, acel tâlhar, în urmă cu două sute de ani, s-a dus să jefuiască Chilia, care avea renumele uneia dintre cele mai bogate Chilii din Karyés.

Aşa cum este cunoscut, în anii robiei turceşti, toţi munţii ţării noastre erau plini de hoţi şi bande de tâlhari. Aceşti tâlhari au stat la pândă şi au aflat că la Chilia aceasta locuiau doi bătrânei neputincioşi, care aveau mulţi bani. Aceasta i-a făcut pe tâlhari să nu mai stea mult pe gânduri. La miezul nopţii s-au dus la Chilie şi au bătut în poartă. S-a auzit o voce întrebând cine este şi ce vrea la ceasul acela. Tâlharii n-au răspuns, dar au continuat să bată în poartă. La un moment dat, capul lor, Stamate, a spus pe un ton poruncitor: „Deschideţi poarta! Suntem străini şi vrem găzduire!”

Un tânăr le-a deschis şi i-a întrebat cu ce treabă au venit la Chilie. Aceia, înarmaţi cum erau, i-au spus că au nevoie să vorbească cu Stareţul. S-au mirat însă că la Chilia aceasta au văzut un tânăr, deoarece ştiau că acolo nu locuiesc decât doi bătrâni bolnavi. Acesta i-a condus la casa de oaspeţi, la „Arhondaric”, şi le-a spus: „Aşteptaţi aici până îl chem pe Stareţ.”

Sfântul Gheorghe face minuni

Tâlharii s-au aşezat să-l aştepte pe Stareţ. A trecut un ceas, au trecut două, dar Stareţul şi nici altcineva nu părea să se arate; în toată casa domneau o linişte şi o tăcere absolute. Atunci tâlharii, pierzându-şi răbdarea, au încercat să se ridice ca să se apuce de prădat, aşa cum hotărâseră de la început, şi să ia tot ceea ce era de preţ, de la bani până la candelele de argint şi orice altceva ar mai fi găsit. Au încercat, aşadar, să se ridice, dar nu au putut să se clintească nici la stânga, nici la dreapta, nici mâinile şi nici picioarele nu puteau să şi le mişte. Ca şi cum ar fi fost legaţi în cătuşe, nu puteau să se urnească din loc.

Atunci tâlharii înarmaţi au început să strige şi să ceară ajutor de la Bătrânii neputincioşi şi bolnavi. Din cauza strigătelor, Bătrânii au sărit speriaţi din somn, au alergat într-acolo unde se auzeau strigătele şi, când colo, ce să vadă?!? Tâlharii, deşi păreau liberi, nu puteau să facă nici o mişcare. Bătrânii i-au întrebat: „Cine sunteţi? Ce căutaţi aici? De ce aţi venit, cum aţi intrat în casa noastră? Cine v-a deschis poarta şi v-a lăsat înăuntru?”

La început tâlharii ţipau, ameninţau: „O să vă junghiem ca pe nişte capre, ne-aţi făcut vrăji ca să nu ne putem mişca, dezlegaţi-ne, dacă vreţi să vă fie bine! De ce ne-aţi legat? Noi suntem oameni buni, n-am venit să vă facem rău.”

În sfârşit, când au înţeles că erau mai neputincioşi decât acei bătrânei şi nu aveau nici o putere, au început să plângă şi să-i roage să-i dezlege.

Părinţii, pe un ton calm şi liniştit, i-au întrebat: „Cum aţi ajuns, fraţilor, în casa noastră? Cine v-a dat drumul şi ce vreţi de la noi?”

Tâlharii le-au vorbit cu lacrimi despre răul ce căzuse asupra lor: „Părinţilor, un tânăr ne-a deschis poarta, ne-a spus să ne aşezăm aici şi să aşteptăm până veţi veni voi.”

Stareţii, înţelegând că a avut loc o minune, au alergat la biserică, au luat icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi le-au arătat-o tâlharilor. Atunci aceia, văzând icoana, au spus înfricoşaţi într-un glas: „Da, el este cel ce ne-a deschis!” şi deîndată pocăindu-se, au sărit de la locurile lor, au căzut la pământ şi s-au închinat icoanei Sfântului Gheorghe, strigând cu bucurie: „El e cel ce ni s-a arătat şi care acum ne-a eliberat din legăturile noastre nevăzute!” S-au pocăit pentru faptele lor, au făcut multe daruri acestei Chilii, printre care şi o icoană a Sfântului Gheorghe, care de atunci a luat numele de Sfântul Gheorghe Faneroménos – adică „cel ce s-a arătat”.

Acest tâlhar, după marea minune petrecută cu el şi, aşa cum ne-a adeverit şi obştea Danieléilor, pocăindu-se, a părăsit îndeletnicirea de tâlhar şi s-a dus la Karúlia. Acolo a zidit o mică Colibă cu o bisericuţă închinată Sfântului Gheorghe şi s-a făcut monah cu numele de Stamate. Se spune că el ar fi primul care s-a sălăşluit la Karúlia. Şi-a aflat în Pustia aceasta liniştea şi pacea sufletului şi şi-a petrecut restul vieţii sale într-o pocăinţă sinceră şi frângere a inimii, mărturisindu-şi zilnic păcatele. A sporit atât de mult în viaţa duhovnicească, încât monahul lavriot, apoi Mitropolit de Korytsa² şi profesor universitar la Universitatea din Atena, Evloghie Kurilas, aşa cum a scris Stareţului Daniil Katunakiótul, a găsit în actele Mănăstirii Lavra că „Bătrânul Stamate, fost tâlhar, a avut parte de un sfârşit cuvios la Karúlia şi a fost un monah sfânt”!

Bătrânul-Filaret

Din istorisirile părintelui Daniil de la obştea Danieléilor, Bătrânul-Filaret a fost unul din mai-marii Mănăstirii Stavronichita. Dar a plecat de aici, pentru că pe vremea aceea era o Mănăstire idioritmică şi viaţa părinţilor acestei obşti nu era cea la care se gândea părintele Filaret. A plecat ca să afle mai multă isihie şi pace sufletească, ca să atingă liniştirea deplină a minţii şi să se dedice acelui lucru pe care-l dorea sufletul său: rugăciunea minţii. Aşadar, a plecat în Pustie, la Karúlia, şi a rămas la o Colibă izolată.

Avea o educaţie deosebită, pentru că a intrat în Mănăstire la maturitate, alegând conştient monahismul şi renunţând la viaţa conjugală, care are parte de multe griji şi nelinişti şi de multe ori îndepărtează de Dumnezeu.

Era înfrânat, liniştit şi vorbea puţin; se ruga neîncetat şi studia neobosit Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi, învăţăturile şi dumnezeieştile înţelesuri ale vieţii Domnului nostru Iisus Hristos. Zi şi noapte cugeta la mărimea iubirii lui Dumnezeu şi a Tatălui faţă de omul apostat şi nerecunoscător, care de dragul lui L-a jertfit pe Fiul Unul-Născut, Cel ce a primit de bunăvoie, în dumnezeiasca iconomie a Întrupării Sale, să Se aducă jertfă, pentru a mântui neamul omenesc din robia păcatului. A adus în faţa lui într-un chip viu pogorârea desăvârşită, smerenia fără margini, patimile înfricoşătoare, ocările şi groaznicele suferinţe, pe care Fiul cel Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu le-a îndurat ca om desăvârşit, şi iubirea pe care a arătat-o, o arată şi o va arăta omului nerecunoscător, răufăcător şi ucigaş. Se minuna de măreţia, slava, bucuria şi pacea minţii pe care le-a insuflat Domnul nostru Iisus Hristos în inima omului, după Învierea Lui slăvită cea de-a treia zi, când S-a arătat ucenicilor şi Sfinţilor Săi Apostoli şi le-a spus: „Pace vouă, pacea Mea o dau vouă” (In. 14, 27) şi „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20, 23). Aşa a pregătit sălaşul Paracletului, începător de taine, curăţitor şi sfinţitor, al Sfântului Duh şi al Dumnezeului tuturor, după cum El Însuşi a spus: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de-spre toate cele ce v-am spus Eu” (In. 14, 26).

Meditând şi gândindu-se ziua şi noaptea la acestea, Filaret socotea că omul este sălaşul ideal al Preabunului, în Trei sori şi Trei Ipostasuri, Dumnezeu, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, după cum El Însuşi spune în Sfânta Scriptură: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23).

Cu inima înaripată de aceste cugetări duhovniceşti şi de altele asemănătoare lor şi cu flacăra aprinsă a iubirii dumnezeieşti, se afierosea cu tot sufletul rugăciunii minţii şi în inimă i se revărsa dragostea pentru toţi fraţii, toţi oamenii şi întreaga lume, văzută şi nevăzută. Mânat de aceste simţăminte, dornic de a-i ajuta şi sluji pe dimpreună-nevoitorii săi concret, cu fapta, planta pe nişte porţiuni aride amenajate de el însuşi³ cartofi, care, din cauza lipsei apei, se făceau mici şi piperniciţi, dar foarte buni la gust. Îi dădea pe toţi nevoitorilor din jur, zicând că în anul acela Dumnezeu i-a binecuvântat şi s-au făcut mulţi şi, drept urmare, nu putea să-i mănânce el singur pe toţi, în timp ce pentru sine nu păstra nici măcar unul. Voia ca de pe urma trudei sale să se înfrupte toţi, ca să aibă şi el parte de răsplată, urmându-l pe Apostolul Pavel, care spunea: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine… căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi… mai fericit este a da decât a lua” (F.A. 20, 34-35). La fel făcea şi cu legumele, cu ridichea, cu lăptuca, le împărţea pe toate câte se făceau părinţilor, pe când el mânca cele mai aspre ierburi, pe care le fierbea, le amesteca cu tărâţe şi alcătuiau mâncarea desăvârşită pentru el. Ca să se pedepsească, nu purta niciodată papuci sau alt fel de încălţări, ci în locurile acelea prăpăstioase şi greu de străbătut ale Sfântului Munte mergea cu picioarele goale, fără nici o încălţăminte. Iar picioarele sale, lovite de atâtea ori de pietre şi din cauza căldurii dogorâtoare pe timpul verii în acele locuri, se înăspriseră şi ajunseseră asemenea unei carapace de broască ţestoasă.

Astfel, trecea pe la toţi pustnicii, le împărţea legume, cartofi şi pesmeţii pe care îi primea de la Mănăstirile din apropiere şi spunea: „Părinţi şi fraţi, mâncaţi din binecuvântarea şi darurile pe care ni le-a adus Dumnezeu în acest an!” Adeseori, pentru ca ceilalţi să creadă că nu e cu minţile întregi, spunea multe şi diferite lucruri fără sens. Şi le spunea cu atâta firesc, încât mulţi îl socoteau nebun sau neghiob. Dar el se bucura şi simţea o mare încântare că numeroşi fraţi îl credeau într-adevăr cu minţile rătăcite. Prin urmare, mulţi îşi băteau joc de el, îl dispreţuiau sau chiar îl insultau. Alţii încercau, de asemenea, să vadă cu ce scop face toate acestea. Astfel, într-o zi, Stareţul Danieléilor, monahul Gherontie, unul dintre monahii cei mai încercaţi şi sporiţi duhovniceşte, bun iconar şi psalt desăvârşit, i-a spus Bătrânului-Filaret cu multă seriozitate: „Frate Filaret, iartă-mă, dar eşti prefăcut şi mincinos, umbli desculţ şi faci pe sfântul cu noi. Vrei ca în felul acesta să-i impresionezi pe oameni, ca să te laude şi să creadă că ai fi, care va să zică, om sfânt. Iar tu te încrezi în laudele lor, te laşi cuprins de înfumurare şi te umpli de mândrie şi vanitate. Bietul de tine, nu ştii că vei fi pedepsit pentru că faci acestea şi îi sminteşti pe fraţi?”

Acestea i-a spus Bătrânul-Gherontie, de faţă cu monahul Daniil cel tânăr, care mi-a zis, dându-mi toate asigurările, că l-a văzut pe Bătrânul-Filaret cum s-a pocăit chiar în clipa aceea şi şi-a cerut iertare. Şi pentru că a început să creadă că l-a smintit pe Bătrânul-Gherontie, după aceea, ori de câte ori se ducea la Sihăstria Danieléilor, purta nişte papuci vechi şi foarte mari, pe care-i avea întotdeauna în desaga sa şi, când se apropia de casa lor, îi punea în picioare, ca să nu-i smintească pe fraţi.

Mâncarea lui obişnuită era fructul de nopal⁴, care se află din belşug în zona Karúlia, fiindcă se pare că au fost plantate acum foarte mulţi ani şi s-au înmulţit într-atât, încât au înţesat stâncile. Lua fructele, proaspete sau uscate, le zdrobea aşa cum erau, cu ţepi…! Le amesteca cu tărâţe şi le mânca, uneori crude, alteori coapte.

Avea multă evlavie la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi, când îi pomenea numele, lacrimile îi curgeau din ochi ca dintr-un izvor. Când auzea cântări bisericeşti, mai ales „Cuvine-se cu adevărat…”, plângea şi inima i se umplea de bucurie şi veselie.

Într-o zi, părintele Daniil i-a spus Bătrânului-Filaret: „Părinte Filaret, de multă vreme te urmăresc şi văd că atunci când psalmodiem, în loc să te bucuri, ca noi toţi, tu plângi. De ce? Ce anume te face să plângi?” Acesta, ezitând, i-a spus: „Când îi ascult pe fraţi psalmodiind, mintea mea se mută de la pământ la cer şi mi se pare că-i aud cântând pe Îngerii lui Dumnezeu. Atât de mult se veseleşte sufletul meu, încât, de bucurie, ochii mi se umplu de lacrimi. Alteori, simţindu-mi păcătoşenia, plâng, neputând cânta şi eu împreună cu îngerii aceştia pământeşti ai lui Dumnezeu. Şi atunci, lacrimile curg şi mai bogat, fiindcă mă gândesc că dacă nu pot să cânt alături de aceşti fraţi aici pe pământ, atunci cum mă voi învrednici să-L slăvesc şi să cânt numele Domnului Dumnezeului nostru, dimpreună cu Cetele cereşti de Îngeri, eu, nevrednicul şi păcătosul? Şi de pe urma tuturor acestor gânduri ale mele, frate, ochii mei varsă totodată lacrimi de bucurie şi de întristare şi încep în sinea mea să slăvesc preacinstitul, preasfântul şi de mare cuviinţă nume al Domnului Dumnezeului nostru.”

Spre apusul vieţii sale

După ce a depăşit vârsta de 80 de ani şi după o asceză aspră, Bătrânul-Filaret a slăbit trupeşte, dar în sufletul său cugetul şi râvna pentru viaţa duhovnicească se întăreau şi creşteau, aşa cum spune Apostolul Pavel: „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, în ceruri” (II Cor. 5, 1) şi „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26, 41).

Simţind şi Bătrânul-Filaret că vremea plecării sale s-a apropiat, l-a rugat pe Stareţul obştii Danieléilor, monahul Gherontie, să-i dea binecuvântarea şi să le îngăduie monahilor Gherontie şi Acachie să vină la Coliba sa din Pustie şi să-i cânte, spre slava lui Dumnezeu, câteva imne bisericeşti.

Bătrânul-Gherontie, întrucât cunoştea starea duhovnicească a părintelui Filaret, le-a dat binecuvântarea acestor psalţi cu voci deosebite, care, fiindcă-l iubeau şi aveau evlavie faţă de Bătrânul-Filaret, s-au dus cu bucurie la Coliba Stareţului Filaret de la Karúlia şi i-au cântat cu simţire duhovnicească „Preasfântă Stăpână…”, „Ajutorului omenesc nu mă încredinţa…”, „Pe Părinţii din Athos…” şi alte frumoase cântări atonite, primind în schimb rugăciunea şi binecuvântarea sa.

De bucurie, lacrimile curgeau din ochii Bătrânului-Filaret ca două izvoare. Îl slăvea pe Dumnezeu cu glas tare, îi mulţumea Preasfintei Maici a lui Hristos şi Născătoarei de Dumnezeu Maria şi, îngenunchind, a înălţat o rugăciune fierbinte Stăpânului Hristos: „Păzeşte, Dumnezeul meu, obştea fraţilor Danieléi – aceşti îngeraşi ai Pustiei. Şi să-i acoperi, mă rog Ţie, Hristoase al meu, pe toţi călugării care din dragoste pentru Tine, din iubire dumnezeiască, au lăsat lumea şi cele ale ei, au urât bunătăţile mincinoase ale pământului şi caută să se desfete de acele bunătăţi făgăduite ale vieţii veşnice, despre care, prin gura Apostolului Tău Pavel, ne-ai spus că «Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (II Cor. 1, 9). Pe aceşti călugări care au venit aici, în acest loc sfânt – în Sfântul Munte, dar şi pe toţi cei care au cerut adăpost la limanul acesta care se numeşte «Grădina Maicii Domnului», prin puterea şi harul Tău, acoperă-i în faţa rătăcirilor satanei. Dăruieşte trezvie minţii, curăţie şi neîntinare inimii şi mântuire sufletului lor şi întregii lumi. Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!”

Învăţături

După ce şi-a încheiat rugăciunea sa fierbinte, a început să înveţe despre vederile dumnezeieşti şi despre chezăşiile virtuţii. Adică ne-a spus în ce chip şi mod putem să începem rugăciunea minţii, în ce fel putem evita rătăcirile diavolului, care seamănă cu măiestrie zâzania iubirii de sine şi a mândriei în mintea şi inima celor care vor să se nevoiască, să sporească în această virtute dumnezeiască şi să intre în lupta duhovnicească, unde vor avea de înfruntat faţă către faţă pe diavolul. Vor întâlni, ne-a spus, multe greutăţi, dar nu trebuie să-şi piardă curajul, ci să stăruie cu smerenie şi să spună neîncetat rugăciunea „Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

„Dar, a continuat, copiii mei, luaţi aminte la cele ce vă voi spune: să rostiţi rugăciunea aceasta întreagă, şi nu aşa cum obişnuiesc să o spună unii, pe jumătate, de dragul conciziei, chipurile, să spună numai jumătate din ea. Aceasta, după Sfinţii Părinţi, este o rătăcire de neîngăduit, pentru că atunci când omitem «Fiul lui Dumnezeu», anulăm înţelesul teologic al acestei rugăciuni, care este în acelaşi timp simplă, dar plină de teologie, însumând întreaga Taină a Iconomiei Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, după cum spune şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Şi trebuie să ştiţi că din acest punct începe rătăcirea diavolului pentru cei care se nevoiesc să dobândească rugăciunea dumnezeiască şi cerească, care se cuvine să fie una cu respiraţia noastră. Iar când ne deprindem să o spunem corect de la început, mintea noastră se va curăţa de orice pată lumească. Atunci mintea va intra în inima noastră, care la început va simţi constrângere, durere, îngreunarea respiraţiei şi întristare. Dacă însă vom stărui în rostirea întreagă şi nu pe jumătate a rugăciunii, patimile şi neputinţele umane, care îşi află neîncetat sălaş în inima noastră, se vor retrage. Dacă, în cele din urmă, inima se va curăţi, se va aprinde lampa luminii dumnezeieşti, adică vor începe luminările cereşti şi se va ridica acolo tronul lui Dumnezeu. După ce se petrec toate acestea şi altele multe pe care voi înşivă le veţi afla prin făptuire, vor veni descoperirile şi izbânzile tainice ale vieţii duhovniceşti, pe care, dacă Atotbunul Dumnezeu vă va învrednici, le veţi vedea voi înşivă, sub povăţuirea harului Preasfântului Duh. Atunci veţi înainta fără teamă, sporind şi crescând în adevărata viaţă duhovnicească, şi vi se vor descoperi tainele lui Dumnezeu, care ni se revelează şi pot fi cugetate cu mintea, dar nu şi exprimate în grai omenesc.”

Profeţie

Bătrânul a spus acestea şi multe altele, pe care n-am fost în stare să le reţinem, pentru că erau revelaţii şi înţelesuri foarte înalte pe care nu le înţelegeam prea bine, ci mai mult ne minunam, zicându-ne în sinea noastră: ce comoară duhovnicească se ascunde în acest „vas de lut”! Aşa cum a spus şi Apostolul Pavel: „Şi avem comoara aceasta – a Sfântului Duh – în vase de lut” (II Cor. 4, 7). La un moment dat ne-a spus: „Iar acum, copiii mei, vă rog să cântaţi imnul naţional al Athosului şi imnul Preasfintei noastre: Cuvine-se cu adevărat.” Când i-am cântat şi acest imn, ne-a îmbrăţişat, ne-a dat sărutarea „în Hristos” şi ne-a spus profetic: „Fraţii mei şi îngeraşii Preasfintei, n-am să vă mai văd niciodată cu ochii mei trupeşti, pentru că m-a chemat Domnul, cu mijlocirile Preasfintei şi ale Părinţilor Aghioriţi, să mă ia în sălaşurile cereşti.”

Şi, după toate acestea, ne-a condus până la uşa de afară a Colibei sale de nevoinţă, iar în ziua următoare, când ne-am dus să-l vedem şi să luăm de la el rugăciunea şi binecuvântarea, plecase pentru totdeauna dintre cele pământeşti. L-am găsit pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi cu ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit firesc, dar sufletul său zburase la cele cereşti. A adormit somnul Fericiţilor cu acest sfârşit cuvios, după cum „a dorit şi poftit sufletul său după curţile Domnului”.

După moartea sa am descoperit că sub patul de lemn Bătrânul-Filaret avea un trunchi mare cioturos, pe care îşi îngăduia odihna puţină a trupului său. Patul era întotdeauna aşternut şi singura dată când s-a întins în el a fost în ceasul morţii. Aceasta înseamnă „a dormi pe jos”⁵ şi „chinuire a trupului”⁶.

Încercarea de la vremea bătrâneţilor

Cu puţini ani înainte de a pleca din această lume, un om răufăcător a furat de la Bătrânul-Filaret tot ceea ce avea mai de preţ în Coliba sa, adică toate cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le avea în posesia sa şi le citea. Organele de poliţie l-au arestat pe hoţ cu cărţile în Tesalonic.

Ca să se justifice în faţa poliţiei, hoţul a spus că a cumpărat cărţile de la Bătrânul-Filaret, care locuieşte la Karúlia. Poliţia l-a acuzat pe părintele Filaret, autosesizându-se, de comerţ ilicit cu antichităţi, de vânzare de cărţi socotite patrimoniu cu o valoare inestimabilă. Au venit citaţiile şi Bătrânul-Filaret a fost nevoit să se prezinte la tribunal ca acuzat. Fraţii Danieléi au aflat de acest trist eveniment şi s-au îngrijit ca el să se îmbrace cu haine mai decente, să-şi schimbe hainele zdrenţuroase şi cârpite, dar foarte curate pe care le purta. În sfârşit, unul dintre fraţii obştii l-a însoţit până la tribunalul din Salonic. S-a prezentat acolo, la tribunal, fără avocat.

Infractorul îşi asigurase serviciile unui avocat foarte bun, care, în urma unui rechizitoriu redutabil, i-a convins pe judecători de pledoaria sa. Din nefericire, de multe ori justiţia umană este dusă în eroare şi nu mai distinge binele de rău pentru a fi capabilă de o judecată dreaptă, motiv pentru care avem nenumărate judecăţi nedrepte şi erori de justiţie.

Un avocat evlavios, care urmărea cazul şi a înţeles jocul viclean al impostorului şi retorica neîntemeiată a avocatului acuzării care denatura adevărul cu bună ştiinţă, a preluat apărarea Bătrânului-Filaret, fără recompensă, şi a pledat în favoarea sfântului şi preacuviosului Stareţ, care era atât de simplu şi binevoitor, încât, atunci când l-a auzit pe avocatul acesta pledând şi apărându-l, spunea cu admiraţie: „De unde le ştie, binecuvântatul, pe toate acestea? Numai cineva care are harul Duhului Sfânt poate să vorbească atât de frumos şi să înfăţişeze lucrurile întocmai aşa cum s-au petrecut!”

Atunci când președintele tribunalului l-a chemat pe Bătrânul-Filaret să depună jurământul, acesta s-a ridicat de pe banca acuzaților, s-a apropiat de Sfânta Evanghelie, și-a făcut de trei ori semnul crucii și a sărutat-o cu evlavie.

Atunci președintele i-a spus pe un ton sever că trebuie să pună mâna pe Evanghelie și să jure. La întrebarea Bătrânului-Filaret ce carte este aceea, președintele i-a spus că este Evanghelia pe care creștinii credincioși pun mâna și jură să dea chezășie pentru adevărul celor susţinute.

Bătrânul-Filaret i-a spus domnului președinte: „Dacă aceasta, așa cum spuneți, este Sfânta Evanghelie, atunci vă rog să deschideți la capitolul al V-lea, versetul 34 din Evanghelia după Matei, și veți vedea că acolo spune chiar așa: «Eu însă vă spun: Să nu te juri nicicum: nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu; nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a Marelui Împărat; nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă tu nu poţi să faci un singur fir de păr, alb sau negru» (Mt. 5, 34-36).” Președintele i-a spus aprodului să deschidă Evanghelia, dar când au deschis-o au constatat că acea pagină cu pericopa respectivă din învățătura Domnului referitoare la jurământ lipsea, și atunci, cu curaj, Bătrânul-Filaret i-a spus președintelui: „Domnule președinte, încercăm prin harul lui Dumnezeu să păzim cele pe care le-a rânduit Evanghelia Stăpânului Hristos, ca niște creștini adevărați. Și de vreme ce Hristos Însuși ne spune să nu ne jurăm, cum să încălcăm noi porunca lui Dumnezeu, spre a păzi «legile omenești» (Mt. 15, 9), poruncile voastre ce rânduiesc să se jure oamenii care socotesc că sunt creștini adevărați, cu toate că încalcă și nesocotesc această poruncă a Sa? Îmi pare rău, domnule președinte, că vă numiți creștini, dar nu păziţi poruncile lui Hristos.”

Președintele și judecătorii s-au simțit insultați de cuvintele usturătoare ale adevărului pe care le-a rostit Bătrânul-Filaret și pentru refuzul jurământului l-au condamnat la 9 luni de închisoare.

Starețul a primit cu bucurie decizia de condamnare și era gata să se ducă la închisoare, dar auditoriul din tribunal, revoltat de decizia aceasta nedreaptă a tribunalului, care nu a vrut să-l pedepsească pe hoț, ci l-a condamnat pe nedrept pe preacuviosul Stareț, a făcut de îndată chetă, a plătit cauțiunea și Bătrânul, nedreptățit de justiția umană, dar biruitor, triumfător și apărător al adevărului, s-a întors la Coliba lui de nevoință, la Karúlia.

Când a ajuns la Karúlia, povesteşte părintele Daniil, l-am întrebat: „Cum ai petrecut, părinte, la Tesalonic? Cum ți s-a părut lumea? Ce s-a întâmplat la tribunal?”

Însă Bătrânul-Filaret, cu o față veselă și cu zâmbetul pe buze, i-a spus: „Frații mei, toată lumea aleargă și se nevoiește pentru mântuirea sa, în afară de mine păcătosul.” N-a spus nimic altceva și s-a închis în sine.

Virtuțile sale

Vom aminti, ca o completare, o minune referitoare la Bătrânul-Filaret, nevoitorul și pustnicul de la Chiliile de sihaştri de la Karúlia, o minune pe care dumnezeiasca Pronie a împlinit-o pentru a-l face pe lucrătorul virtuții să se îndepărteze de orice gând și grijă faţă de lucrurile materiale, care sunt întotdeauna obstacol în fața sporirii și intrării noastre în viața duhovnicească și, mai mult, alcătuiesc cea mai mare piedică în încercarea de a dobândi neîncetata și continua rugăciune a minții.

Pentru ca Atotbunul Dumnezeu să elibereze inima Bătrânului-Filaret de orice grijă de prisos și să fie pentru noi o lecție, potrivit căreia ar trebui să avem credință şi nădejde în Dumnezeu, dragoste şi respect faţă de aproapele nostru, s-a întâmplat următorul fapt:

În anul 1935, Bătrânul-Filaret avea neapărată nevoie de două sute de drahme. Lucrul acesta pusese stăpânire pe gândurile şi inima lui. Într-o zi părintele imnograf Gherasim de la Sfânta Ana Mică l-a văzut trecând foarte abătut pe la Coliba Cinstitului Înaintemergător şi l-a întrebat ce-l apasă.

Bătrânul-Filaret i-a făcut cunoscută părintelui Gherasim problema care-l frământa şi părintele Gherasim i-a dat două sute de drahme spunându-i: „Cuvioase părinte Filaret, ia banii ăştia de care ai trebuinţă şi nu e nevoie să mi-i dai înapoi, dar, dacă poţi, fă o rugăciune la Preabunul Dumnezeu să ne miluiască.”

Bătrânul-Filaret a luat banii şi, după ce i-a mulţumit părintelui Gherasim, s-a dus să înapoieze cele două sute de drahme, ca să-şi achite datoria.

În ziua următoare Bătrânul-Filaret se îndrepta spre Schitul Sfânta Ana. Pe drum, după obiceiul monahilor, spunea neîntrerupt rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine şi lumea Ta!” Aşa cum mergea, vede pe jos patru hârtii una lângă alta. Le-a luat în mână, le-a cercetat şi s-a mirat, pentru că nu păreau asemenea celorlalte hârtii.

S-a întors la Sihăstria părintelui Gherasim de la Sfânta Ana Mică, i-a arătat hârtiile pe care le-a găsit şi l-a întrebat cu simplitatea ce-l caracteriza: „Ce hârtii sunt acestea, părinte Gherasime? Le-am găsit un pic mai jos, în timp ce mergeam la Sfânta Ana. Erau jos, răsfirate pe drum!”

Părintele Gherasim i-a spus: „Acestea sunt patru hârtii de câte cincizeci de drahme pe care Dumnezeu ţi le-a trimis pentru nevoile tale.” Într-adevăr, aşa cum mi-a spus părintele Gherasim, erau patru bancnote noi-nouţe şi nefolosite de câte cincizeci de drahme. „Aş vrea, cuvioase părinte, a adăugat părintele Gherasim, să-mi împărtăşeşti ce spuneai şi la ce te gândeai când mergeai spre Sfânta Ana.” Părintele Filaret i-a spus: „Ce altceva, părinte Gherasim, să fi spus decât rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…», însă din când în când gândul îmi fugea la cele două sute de drahme pe care mi le-ai dat şi mă gândeam cum să ţi le dau înapoi. Şi, pe când mă gândeam la aceasta, am văzut la pământ aceste hârtii. Ia-le, te rog, să se elibereze mintea mea de gândul acesta şi datoria aceasta!”

Părintele Gherasim s-a minunat de lucrările dumnezeieştii Pronii, L-a slăvit pe Preabunul Dumnezeu şi l-a rugat pe Stareţul Filaret să păstreze banii trimişi lui de Dumnezeu şi să se roage Domnului pentru mântuirea sufletului său.

Note:

1 Cel ce s-a arătat (n. trad.).

2 Astăzi localitatea albaneză Korçë (n. trad.).

3 Suprafeţe înclinate, improprii pentru agricultură, amenajate artificial în vederea cultivării diferitelor plante şi legume (n. trad.).

4 Un soi de cactus, al cărui rod comestibil se mai numeşte şi „pară cu ţepi” (n. trad.).

5 Χαµαικοιτία, nevoință amintită adesea în literatura ascetică de Sfinţi, precum Efrem Sirul sau Ioan Damaschin (Despre cele opt duhuri ale răutăţii, PG 95, 84A) (n. trad.).

6 Cf. I Cor. 9, 27 (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 205-218 / Foto 1 (sus): Înfricoșătoarea Karoulie (fără credit), (2). Chilia Sf. Gheorghe – Faneromenos din Karyes ce aparține de Măn. Pantokrator, (3). Icoana făcătoare de minuni a Sf. Gheorghe – Faneromenos, astăzi se află într-un paraclis al katholikonului Măn. Pantokrator, (4, 5, 6).  Gheronda Filaret din Karoulia, 1872-1962. Foto Pávlos Mylonás, 1959, (7). Gheronda Filaret din Karoulia, 1872-1962. Foto Jacques Lacarière, 1954, (8). Karoulia, (9) Coperta cărții Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, (10, jos) Chilii pustnicești din Karoulia.

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos