Pater Artemios Grigoriatul: „Tinerii au nevoie de o dragoste dură!”

pater-artemios-grigoriatul

„Osiou Grigoriou”, a şaptesprezecea mănăstire athonită, adăposteşte mulţi părinţi sporiţi duhovniceşte, mulţi monahi misionari, dar şi pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai canoanelor ortodoxiei: Arhimandritul Georgios Kapsanis până nu demult egumenul acestui sfinte chinovii. Voit‑am a lua cuvânt de învăţătură de la avva Kapsanis, dar tot ce obţinut fratele Laurenţiu pentru mine a fost promisiunea câtorva minute viitoare şi sfatul de a cere învăţătură noului stareţ: Gheronda Hristophoros. Eu am făcut ascultare, dar gheronda s‑a smerit pe sine şi mi‑a spus că el este de prea puţină vreme stareţ şi nu poate da încă sfaturi mirenilor. Un sfat totuşi am primit de la el: să‑l caut pe papa Artemios, că el e cel mai îndreptăţit să dea „cuvânt cu putere multă”. Pater Artemios este un foarte căutat duhovnic (chiar şi de comunităţile greceşti din America) şi un foarte bun cunoscător de limbă greacă veche; între altele, el este autorul akatistului şi paraclisului sfintei Anastasia. Aşa că, însoţit de îndatoritorul frate Laurenţiu – fără de care nu m‑aş fi descurcat într‑această minunată şi folositoare discuţie – am purces la căutarea părintelui Artemios – care ne‑a şi primit, nu după multă vreme, cu o elleniki caffe

  • Părinte, care credeţi că este virtutea de căpătâi la un călugăr? Şi, eventual, dacă e diferită de cea a mireanului: poate că pentru un călugăr e mai întâ­ietoare dreapta socoteală decât dragos­tea… Mar interesa însă părerea sfinţiei voastre, nu cea din cărţi.

Cea mai importantă este dragostea – cum spune şi Evanghelia. Şi pentru laikos şi pentru monachos. Dar aici, la noi, în Sfântul Munte, vorbim mai mult despre smerenie. Pentru că dragoste fără smerenie nu există. Cum spune şi sfântul Ioan Klimaks (Scărarul): „Dragostea te ridică, iar smerenia te ţine ca să nu cazi”. Sunt două virtuţi practice. Mari.

  • Dacă tot a venit vorba despre sme­renie, vaş întreba părinte, cum să fac să dobândesc şi eu la virtutea asta, că oricât mă străduiesc şi oricât mă rog, tot najung la măsura altora – pe care nui văd osteninduse prea mult în privinţa asta? Este oare smerenia o virtute care se dobândeşte, sau care se primeşte?

În limba greacă există două noţiuni: tapeinosis şi tapeinophrosinis (ταπεινότητα) – adică vorbim despre două lucruri distincte: smerenia şi smerita cugetare. Există o diferenţă între ele şi anume una practică: când vorbim des­pre smerenie vorbim despre o virtute pentru care te nevoieşti tu, personal, în fiecare faptă pe care o săvârşeşti. Spre exemplu: faci ascultare. Tăindu‑ţi voia şi făcând ascultare, tu, de fapt, te smereşti. În schimb, smerita cugetare este un dar de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, sme­renia este o încercare omenească – însă cu ajutorul harului lui Dumnezeu –, pe când smerita cugetare este numai dar de la Dumnezeu.

Când un creştin încearcă, se strădu­ieşte din toate puterile, să ajungă smerit, atunci Dumnezeu îi dăruieşte şi smerita cugetare. Când el lucrează asceza (asket­ismos ασκητισμός „exerciţiu”), atunci Domnul îi dăruieşte şi smerita cugetare. Altfel spus, pentru nevoinţele sale asce­tice, Dumnezeu îi dăruieşte şi virtutea smeritei cugetări.

De fapt, smerenia nu are definiţie. Pentru că nici Dumnezeu nu este definit. Părintele Sofronie de la Essex spune că Dumnezeu este dragoste, viaţă, lumină, Adevăr şi înviere. Eu spun că Dumnezeu este smerit şi că nimic mândru sau înti­nat nu există la El.

  • Apofatic…

im-grigoriou1Pentru că mândria este întinăciune (necurăţenie). Deci Dumnezeu este cu­rat – adică… smerit.

Nu poţi numi smerenia „smerenie” şi nici n‑o poţi descrie, pentru că cel sme­rit nu teoretizează smerenia. De exem­plu mărturiseşti duhovnicului tău că faci anumite rugăciuni (psalmi, akatiste, etc) ori ceva milostenii. Nu poţi să spui că faci aceste lucruri cu smerenie – chiar dacă ele presupun acest lucru – pentru că atunci nu mai eşti smerit. Mai mult de‑atât: dacă eşti într‑adevăr smerit, nici prin gând nu‑ţi va trece că ai făcut toate acestea cu smerenie.

Aşadar: smerenia se naşte din celelal­te virtuţi şi, la rândul ei, naşte şi ea alte virtuţi.

Când un om are pocăinţă şi plânge pentru păcatele sale – se smereşte. Aşij­derea şi când se mărturiseşte. Când face ascultare de duhovnicul său, iarăşi se smereşte. Când omul nu are mânie – are smerenie. Când nu judecă pe altul, iar este în stare de smerenie. Când iartă, este plin de smerenie. Şi aşa, toate celelalte virtuţi se nasc din smerenie. Smerenia nu este „vizibilă” – ca să zic aşa – dar fără ea nu poţi să practici celelalte virtuţi.

  • Am înţeles. Smerita cugetare e însă altceva…

Să ne aducem aminte de parabola va­meşului şi fariseului: vedem acolo clar că rugăciunea fără smerenie, milostenia fără smerenie, postul fără smerenie – toate acestea sunt false. Seamănă cu un ou fru­mos dar gol pe dinăuntru.

Smerenia este strâns legată de discer­nământ – care înseamnă că te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti dar aceasta mai implică şi vederea celuilalt în duh. Dacă eşti curat şi smerit poţi să vezi cele trecute şi viitoare ale celorlalţi. Însă nu se poate face o sche­mă, o schiţă a smereniei: este ceva între lăuntrul tău şi Dumnezeu. În linii mari, cam aşa stau lucrurile cu smerenia…

  • Katalaves. Altceva părinte: eu pre­dau Religie ortodoxă întro şcoală din România. Am copii care sunt in­teresaţi de religie, dar mai mult ca de acumulare de cunoştinţe, informaţii – ca săşi explice unele lucruri. Făcând însă mereu asta, ei ajung să nu mai creadă în minuni: nu cred şi nu ad­mit supra-raţionalul. Practic, îşi pierd (dacă au avut) credinţa. Ei admit exis­tenţa şi guvernarea lui Dumnezeu, dar la un nivel teoretic, ştiinţific, fără să aibă o legătură cu El. Întrebarea este: cum săi fac pe aceştia să vorbească cu Dumnezeu? Cum săi fac să se roage?

Primul lucru pe care trebuie să‑l faci este să te rogi tu pentru ei. Câţi ani au copiii?

  • Între şapte şi cincisprezece ani. Cu cei mici însă nam probleme, pentru că au rugăciune curată. Cu cei adoles­cenţi însă…

Întotdeauna tinerii sunt rebeli. Se re­voltă. Noi însă trebuie să le arătăm dra­goste şi să ne rugăm pentru ei. Cel mai important lucru este să le găsim un du­hovnic foarte bun care să‑i mărturisească şi să‑i îndrume pe… Cale. De fapt, la fel de important este ca şi părinţii lor să aibă – încă de la căsătorie – un duhovnic bun…

  • Păi, eu am mai mari probleme cu părinţii, pentru că ei merg mai rar de­cât copiii lor la biserică! Nau făcut religie în şcoală pentru că au trăit în ateismul perioadei comuniste. Aşa că vin la şcoală şi mă întreabă de ce le tri­mit pruncii la spovedanie?

Acesta este rodul neo-păgânismului răspândit în lume prin secte gen „New- Age”, „Martorii lui Yehova” etc. Iată ce trebuie să le spui copiiilor: religia este bună şi trebuie să se facă în şcoală. Doar că ea trebuie să dea roade, să nu rămână la stadiul de ştiinţă seacă.

Când tatăl fumează o ţigară, iar co­pilul îşi spune în sinea lui că „eu nu voi fuma” – atunci revolta sa e bună. Când tatăl este alcoolic, ori narcoman şi fiul său nu vrea să‑i urmeze stilul de viaţă – atunci, iarăşi, revolta sa este bună. Dacă însă tatăl este familist şi are o familie bună, dar copilului său îi plac mai mult desfătările trupeşti (desfrâul, narcoma­nia, jocurile de noroc etc) – atunci revol­ta sa este catastrofală. Trebuie să spunem copiilor noştri că şi noi am făcut multe greşeli în viaţă dar, în acelaşi timp, tre­buie să‑i facem să refuze, să respingă ori­ce lucru rău care vine de la părinţii lor. Chiar şi ateismul – propriu comunismu­lui, dar şi societăţii secularizate occiden­tale. Aşa au făcut şi părinţii noştri, pen­tru că şi generaţia mea a încercat să pună în locul lui Dumnezeu ştiinţa şi tehnica. Acum însă copii au de toate şi de asta nu mai nădăjduiesc în nimic. De aceea tre­buie să le cereţi să facă o „revoltă bună”.

  • Am mai avut şi o altfel de proble­mă: tânărul credea în Dumnezeu, ad­mitea că este Creatorul şi Pantokrato­rul a toate, dar pretindea… să fie lăsat în pace. Zicea că nu el Ia cerut lui Dumnezeu săl aducă la viaţă!

Şi înainte de căderea lui Ceauşescu erau oameni care trăgeau în Biserică şi totuşi lumea n‑a încetat să vină să se în­chine.

  • Am înţeles: totdeauna vor fi şi din­traceştia, indiferent de ceea ce facem noi. Dar acum, că tot veni vorba despre astfel de tineri, dumneavoastră cum pro­cedaţi cu narcomanii de care văngrijiţi?

Tinerii aceştia au nevoie de o dragos­te dură. Hard love. Dacă suntem prea soft cu ei atunci nu le rezolvăm problema lor. Ei chiar speculează atitudinea asta. Tre­buie să afişezi o indiferenţă fenomenală faţă de ei. Nu una reală, dar e nevoie să joci puţin teatru cu ei. Ei gândesc cam aşa: „Mama şi tatăl meu se ocupă de pro­blema mea. Eu nu trebuie să îmi mai fac griji”. Dar atunci când îl laşi puţin în indiferenţă, el vine şi întreabă: „Păi, de mine de ce nu se ocupă nimeni?”. Abia atunci e momentul să‑l ajuţi, pentru că în clipa aceea el simte că‑i lipseşte dra­gostea.

  • Înţeleaptă treabă…

cladirea-in-care-sunt-cazati-dependentii-de-droguriMulţi părinţi fac marea greşeală de a le da bani pentru droguri, ca să nu le mai vândă copiii lucrurile de prin casă. Se fac vinovaţi astfel de moartea lor. Ei trebuie să le cumpere tot ce vor copiii lor, dar să nu le dea niciodată bani.

  • Văd că aveţi experienţă în domeniu, părinte. Aţi avut şi dintraceia care au intrat în sevraj? Pentru că ştiu că nar­comanii care intră în sevraj fac destul de „urât” – ca să zic aşa.

Pot să facă cum vor. Aici însă, în afară de faptul că vomită şi au dureri de cap vreo cinci zile, nu fac nicicum. Într‑o săptămână, somatic sunt vindecaţi.

  • Cred că Theotokos îi vindecă, pen­tru că nam mai auzit de aşa ceva: să scapi de dependenţă de droguri în cinci zile.

Şi cei care iau metadonă (ca să nu in­tre în sevraj) scapă mai greu de depen­denţa de droguri, decât cei care vin în Sfântul Munte. Iar cei care vin aici nu primesc nici un substitut: nu au parte decât de rugăciunile noastre şi ale celor­lalţi narcomani. Dar… se află în grădina Maicii Domnului! Noi avem grijă ca ei să fie curaţi, să nu primească de pe undeva droguri şi în rest… Panaghia face totul!

Avem oameni care luau 8 g heroină (solubilă) zilnic şi, într‑o lună, au ajuns să muncească alături de noi la grădină. Somatic se vindecă repede – într‑o săp­tămână – dar susţinerea psihologică du­rează luni de zile, ba chiar ani întregi. Corpul este curăţat uşor, însă rata de re­cădere este foarte mare dacă pleacă prea repede în lume.

  • Dar în săptămâna în care practic ar trebui să intre în sevraj, nu intră în pa­nică, nu devin violenţi?

Nu. Cinci–şase zile stau în pat: dorm şi vomită. Jos, în clădirea de lângă arsa­na. După care sunt vindecaţi trupeşte, dar au nevoie de consiliere psihologică pentru câteva luni, sau chiar ani.

  • Şi cât îi ţineţi aici?

Opt luni cel puţin; doi–trei ani, de obicei. După opt luni însă, ca să mai ră­mână aici, trebuie să lucreze. Majoritatea s‑au întors în lume, lucrează şi chiar şi‑au întemeiat familii. Doi dintre ei au ajuns monahi: unul chiar la noi în mănăstire.

  • Cred că vă bucură mult salvarea lor…

Bineînţeles! Dar pe noi ne interesea­ză, în primul rând, mântuirea lor.

  • Şi în astea opt luni ei au vreun pro­gram, sau îi lăsaţi în voia lor?

Tot timpul un părinte stă şi se roa­gă împreună cu ei: fac câte un paraclis sau acatist împreună. Vin la Liturghie, se mărturisesc şi se împărtăşesc şi au diferi­te ascultări. Am aflat că unul dintre tine­rii care au stat la noi, prin anii ’88–’89, acum are doi copii şi o familie frumoasă şi este complet „curat”. Îmi amintesc că, pe când era în „convalescenţă”, s‑a dus la părintele Kapsanis (egumenul mănăsti­rii) şi i‑a spus: „Vă rog să ne iertaţi că nu suntem în stare să muncim şi noi aici”. Gheronda însă i‑a răspuns: „Nu asta do­rim de la voi, ci să vă faceţi bine!”

  • Frumos! Dar pe ei cine îi aduce aici? Părinţii lor?

Ei singuri vin. Când ajung să înţe­leagă şi să conştientizeze starea în care au ajuns, atunci se îndreaptă spre noi. Dacă vine trimis de părinţi sau de vre­un ierarh, atunci terapia nu are succes. Trebuie să vină ei singuri. Este important acest lucru – ca şi puterea ortodoxiei de a vindeca în chip minunat aceşti oameni.

În unele ţări există asociaţii dedicate dependenţilor – cum e cea a „alcoolici­lor anonimi”, de exemplu. Ei urmează o terapie în doisprezece paşi, iar primul este: „eu nu mă pot controla şi am nevo­ie de ajutor”. Tot astfel se întâmplă şi cu narcomanul: când recunoaşte că este bol­nav, atunci 50% din dependenţa lui este vindecată. Când el conştientizează că are o problemă – şi când şi‑o recunoaşte – mare parte din ea este ca şi rezolvată.

  • Altceva, părinte: cum mă poate aju­ta călugărul pe mine, cel din lume? (În afară de faptul că monahul se poate ruga pentru mine). Ce poate face monahis­mul pentru mireni? Din punct de vedere practic. Praktikos, ohi gnostikos.

Aşa cum lumina monahilor sunt înge­rii, tot aşa şi viaţa monahală este şi trebuie să fie lumină (phos) pentru laicat. Trebuie să observi că n‑am spus că monahii ar fi lumina mirenilor ci viaţa monahală. Mă refer mai mult la stilul (modul) de viaţă; la vieţuirea monahală – care poate fi un mo­del de urmat în relaţiile dintre laici. Sfinţii părinţi spun că nu există două moduri de viaţă şi diferenţe între cinul monahal şi la­icat. Viaţa de obşte este modelul vieţii de familie, slujbele sunt aceleaşi: şi în lume şi la mănăstire.

  • Că veni vorba: când credeţi că spo­reşte monahul – în chinovie sau în via­ţa de sine?

În idioritmie, niciodată. De fapt: ori eşti pustnic, ori eşti călugăr de obşte. În Athos nu există idioritmie decât prin Ka­tounakia (şi asta din cauza locului aspru). De fapt şi aceia sunt mai degrabă skitioţi, ca şi cei de la Agia Anna, Nea Skiti…

  • Dar în trecut a existat multă viaţă idioritmică în Sfântul Munte…

A fost moartea monahismului. În idi­oritmie călugării nu au un gheronda, nu au de cine face asculatare, nu au masă co­mună (trapeză) şi – mai ales – nu au faţă de cine să‑şi arate iubirea de aproapele. Şi sfântul Vasile cel Mare spune că una este eremitul, altul este skitiotul şi altul este monahul de chinovie.

  • Dar care e diferenţa majoră dintre eremit şi idioritmic?

Eremitul (pustnicul) are duhovnic. Cel cu viaţă de sine, nu are. Chiar şi marii pustnici: Maria Egipteanca, Pavel Tebeul, au trăit departe de lume, dar în unire cu Biserica. Când sfânta Maria Egipteanca s‑a întâlnit cu avva Zosima – după 47 de ani de vieţuire în pustiu – primul lucru pe care l‑a întrebat a fost: „Cum merge Biserica?”. Idioritmicul însă, trăieşte după capul lui.

  • Părinte, încă trei întrebări scurte: de câţi ani sunteţi monah, de când sunteţi aghiorit şi mai spuneţimi, ro­gu‑vă, dacă aţi trăit şi în lume?

De 36 de ani sunt în Athos şi m‑am călugărit la 23 de ani.

  • Deci aţi trăit câţiva ani şi ca mi­rean… Spuneţimi atunci: atacurile demonice sunt mai puternice aici, sau în lume?

Afară ai de‑a face cu ispite vizibile, aici însă, ai de‑a face cu războiul gândurilor.

  • Şi dacă nu biruie mental, nu trec la luptă făţişă diavolii?

În cea mai mare parte rămân la nive­lul mental.

  • Şi cum scapi, părinte?

Kirie Iisou Hriste, eleison imas

  • Doar atât?…

Şi smerenie.

  • Părinte, mi se întâmplă să nu pri­mesc anumite gânduri rele şi să‑mi păzesc mintea curată în timpul zilei, dar să mi lencuibe în vise în timpul nopţii. Şi mă trezesc cu un gust amar…

Primul gând, după ce trezeşti, trebuie să i‑L dai lui Dumnezeu. Aşa zic şi Sfinţii Părinţi.

  • E şi practic lucrul acesta, pentru că, în caz contrar, îţi vei aduce aminte ceea ce ai visat…

Dacă lâncezeşti în pat se va întâmpla asta, dar dacă te ridici repede la rugăciu­ne, sigur nu te vei mai simţi întinat şi gândul tău va fi la Dumnezeu.

  • Părinte, e atât de pervers diavolul că mă ispiteşte chiar prin cunoaştere: „Tu ştii cursele mele şi ştii şi cum să scapi de ele. Nu poţi greşi – doar eşti cu Biblia în faţă şi exact acum te gân­deşti la Dumnezeu!”. Şi, dacă nu iau seama, exact atunci cad.

Aici este şi un pic de mândrie. Noi trebuie să mergem la Dumnezeu ca nişte prunci. Trebuie să fim simpli.

  • Din păcate, părinte, mie tot mai greu să fiu simplu. Am copii la şcoa­lă care ştiu că Dumnezeu este acolo, printre ei – „dacă sunt adunaţi doi sau trei în numele Lui” – şi se roagă în ge­nunchi, cu atâta credinţă cum rar ţi‑e dat să vezi… Atunci, întradevăr, devin şi eu simplu şi mă pot ruga…

Toţi păţim lucrul acesta. La toţi ne e tot mai greu să redevenim simpli.

  • Şi mama mea îmi spune că nu se mai poate ruga cum se ruga ea când era fată… Cum sar putea recâştiga pă­rinte, acea simplitate pe care o aveam odinioară?

grigoriu-constantin-prodanÎn primul rând să nu ne încărcăm viaţa cu prea multe lucruri. Să nu‑ţi trebuiască ultimul smartphone, ultimul model de maşină; să nu mai ai televizoa­re peste tot în casă – şi în bucătărie şi la baie… Apoi: să nu uităm că întotdeauna noi trebuie să fim în slujba lui Dumne­zeu. Fiecare gând al nostru să‑l ducem la Dumnezeu. Şi de ce să te încrezi atât de mult în judecăţile minţii tale mărgini­te şi să nu vezi lucrurile prin credinţă? Pentru că credinţa noastră este viaţa şi verbul nostru personal. Iar viaţa noastră întru Hristos este, de fapt, o propovădu­ire tăcută.

Când îţi iubeşti copiii şi te rogi pen­tru ei – copiii au o anumită sensibilitate şi te simt. Şi chiar dacă la un moment dat vor „scăpa din frâie”, nu vor uita lu­crul acesta care l‑ai făcut pentru ei.

Părintele Isaia de la noi, a avut o viaţă tumultuoasă în lume: avea un chopper şi într‑o zi a avut un accident şi şi‑a frac­turat coloana vertebrală. S‑a făcut multă rugăciune în mănăstire pentru el, pentru că a venit aici tatăl său – care este teolog şi are şase copii – şi s‑a rugat împreună cu noi. S‑a vindecat, dar a rămas cu le­ziuni: poate întoarce doar capul. S‑a fă­cut monah şi după el s‑a călugărit şi ta­tăl său. Şi ne spunea pater Isaia: „Tatăl şi mama mea n‑au avut niciodată viaţă personală. Tot ceea ce au făcut, au făcut pentru copii lor. Oriunde mergeau, mer­geau numai împreună cu copiii.

  • Şi pe mine ma învăţat avva Adrian (Făgeţeanu) că nu voi vedea cerul dacă nu fac totul ca sămi mântuiesc întrea­ga familie. „Nu te culca peo ureche, că nai să te mântuieşti până nuţi bagi copiii şi nevasta în rai!” – mă certa bă­trânul. (Dumnezeu săl îmbucure!)…

Da. Raiul este şi pentru femei!

  • O întrebare personală părinte: dacă nu vaţi fi călugărit, ce vă vedeaţi fă­când în lume?

Anarhikos!

  • Chiar?…

„Long life love” – aveam un slogan inscripţionat în tinereţe…

  • Sună cam „metalist”, părinte…

Nu. Eram cu muzica folk. Şi împo­triva sistemului. Nu credeam în partide – nici acum nu mă încred în ele…

  • Credeţi în Dumnezeu şi bănuiesc că asta este suficient… Părinte, ştiu că sunteţi un bun cunoscător de limbă greacă veche şi aş vrea să vă întreb care sunt sensurile cuvântului „logos”?

Evanghelia lui Ioan începe cu „La în­ceput a fost Cuvântul” (Logos). Fiecare lucru are cauza sa. Şi toate lucrurile au o cauză comună. Cauza primordială se re­găseşte în toate lucrurile. Logos – poate să însemne „raţiune” sau „cuvânt”, dar, în acelaşi timp, mai poate desemna şi „cau­za”, ori „scopul”. Spunem în greacă: „Cu ce scop (logos) ai făcut asta?”. Adică, la Dumnezeu, „logos” înseamnă şi „scop”. Acest cuvânt „Logos” este Hristos – adi­că „cauza” şi „scopul” tuturor lucrurilor. Deci Hristos a făcut toate lucrurile (El este „cauza”-„logos”) şi le‑a făcut pentru El („scopul”-„logos”). Prin El şi pentru El. (By Him and for Him). Nu suntem „poporul ales” – precum evreii –, dar avem o limbă greacă veche foarte bună pentru Biserică şi dogmă.

  • Eu sunt convins de asta pentru că am apelat la greaca veche în privinţa versetului de la Ioan V, 29 care în tra­ducerea românească (nouă) sună astfel: „Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii”; în timp ce versiunea catolică sună altfel: „Şi vor ieşi spre învierea vieţii cei care au făcut binele, iar cei care au săvârşit ne­legiuire, spre învierea judecăţii”. Chiar şi versiunea Cornilescu concordă cu cea catolică la final: „şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată”. Cuvântul final, fiind un cuvânt-cheie în acest pasaj, am apelat la textul grec care foloseşte cu­vântul „crisis” – care nare nimic dea face cu „osândirea” prezentă în textul nostru ortodox. Este un cuvânt foarte important pentru că este singurul din tot Noul Testament care îndreptăţeşte rugăciunea pentru cei adormiţi.

Da. „Crisis” este mult mai aproape de judecată decât de osândire. Iar la judeca­tă poţi fi găsit şi bun şi atunci scapi de osândă!

a consemnat George Crasnean / Lumea monahilor nr. 83, mai 2014

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1). Pater Artemios Grigoriatul, (2.) Mănăstirea Grigoriu – foto credit Lumea Credinţei, (3). Clădirea în care sunt cazaţi dependenţii de droguri – foto credit Lumea credinţei, (4). Mănăstirea Grigoriu – foto credit Pr. Constantin Prodan, / (5 – jos). Mănăstirea Grigoriu – foto credit Laurenţiu Dumitru

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Sfânta Mănăstire Grigoriu, Sfântul Munte Athos

Anunțuri

Posted on 3 Iunie 2014, in 17. Mănăstirea Grigoriu, Artemios Grigoriatul, Interviuri and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink. 2 comentarii.

  1. Liliana Vinteler

    Mi-e drag sa citesc despre tot ce savarsiti si nu va suparati sfinti parinti si calugari daca mai si critic, am fost jurnalista. acum doar colaboratoare, si mi-s dragi legionarii. Pacat ca nu exista cladire pentru drogati femei, as risca pentru a vizita Muntele Sfant… Glumesc desigur, Doamne Ajuta!
    Hristos S-a Inaltat!

  2. Sunt sfaturi înțelepte și foarte utile părinților care au copii de educat… Doamne ajută!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: