Daily Archives: 18 martie 2014

Arad, 25 martie 2014: „Euharistia, Viața duhovnicească și Muntele Athos”, conferință susținută de către Hrisostom Stamoulis din Tesalonic (Grecia) [up-date: Conferinţa se va ţine şi la Oradea în data de 27 martie]

Stamoulis-25-martie-Euharistia_Viața_duhovnicească_și_Muntele_Athos

Hrisostom Stamoulis, decanul Facultății de Teologie din Tesalonic (Grecia) va promova un stil aparte, un dialog între Biserică şi societate, totul într-o conferinţă intitulată ”Euharistia, Viața duhovnicească și Muntele Athos”. Evenimentul se derulează în cadrul proiectului-program „Hristos în cetate”, închinat anului omagial euharistic în Patriarhia Ortodoxă Română şi va avea loc pe data de 25 martie, la Sala Filarmonicii din Arad, începând cu orele 18.00.

Hrisostom Stamoulis2Succesul didactic și științific al profesorului Stamulis se datorează faptului că promovează un tip de dialog original al Bisericii cu societatea, în cadrul căruia operele Sfinților Părinți întâlnesc cele mai prestigioase capodopere ale culturii universale și chiar domenii ale științei. Poezia, literatura, în general, muzica, filmul sau fizica fac casă bună cu scrierile marilor Părinți și teologi din vechime sau contemporani. Teologul perspicace și realist, iubit deopotrivă de tinerii săi studenți și de mai vârstnicii colegi de breaslă pentru modul empatic de a discuta despre problemele lumii contemporane este dublat de un artist de o mare sensibilitate. Absolvent al Conservatorului de Stat din Tesalonic, este compozitor al unor arii muzicale care îmbină melosul bizantin cu muzica grecească tradițională. Este și dirijor al coralei bisericești și al orchestrei de tineri „Sfântul Ioan Hrisostom” din Tesalonic.

Împărtășirea  „continuă” cu Hristos euharistic reprezintă temeiul efortului ascetico-moral de transfigurare a persoanei umane. Tema evaluează, printre altele, si contribuția insuficient sau deloc cunoscută a Sfântului Chiril al Alexandriei la renașterea filocalică în Muntele Athos, în secolul al XVIII-lea .

În Prefața scrisă la cartea sa Frumusețea sfințeniei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îi sintetizează astfel viziunea teologică: „Prof. H. Stamoulis ne dovedește o dată în plus posibilitățile inepuizabile ale unei teologii fundamentate patristic. Aceasta se poate deschide spre un dialog fertil cu alte domenii ale culturii umaniste, pe care le poate îmbogăți cu adevărul ultim al Revelației creștine”.

UP-DATE: Conferinţa se va ţine şi la Oradea în data de 27 martie, ora 18, amfiteatrul F003 din Universitatea din Oradea.

Reclame

Un lucru trebuie, Gheronda Efrem Filotheitul

staretul-efrem-filotheitul-slujind

UN LUCRU TREBUIE

✦ Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trai să fie atât cât e necesar şi să avem toţi ca preocupare a noastră cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor. Toată grija noastră trebuie să fie cum să ne curăţim sufletul, cum să îl modelăm după voia lui Dumnezeu, cum să facem să nu intrăm în iad. Mântuirea sufletului nostru nu este o joacă. Nu ne putem juca cu sufletul nemuritor.

✦ Suntem muritori şi suntem în trecere pe pământ, şi într-o zi vom pleca la cele veşnice, la Dumnezeu.

✦ Când nu avem mângâiere dumnezeiască, sufletul nostru nu îşi găseşte odihna în nici un fel, căci lucrurile materiale sunt străine de firea lui. Prin urmare, când sufletul omului se obişnuieşte cu cele ale lui Dumnezeu, prin rugăciune şi viaţă virtuoasă, atunci simte mulţumire şi siguranţă, şi Îl simte pe Dumnezeu înlăuntrul său.

✦ De aceea trebuie să ne îngrijim încontinuu să curăţim trupul nostru, să izbăvim conştiinţa noastră de legăturile nevăzute ale păcatelor şi atunci, cu harul lui Dumnezeu, vom reuşi lucrul care trebuie.

✦ Din faptele noastre se va vădi în ce măsură credem în Dumnezeu, în ce măsură credem în veşnicia sufletului şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea să cugetăm cu toţii serios şi să nu ne înşele diavolul şi păcatul în clipa în care avem nevoie de pocăinţă, lacrimi şi păreri de rău, şi să nu hoinărim încoace şi încolo, jucând, petrecând şi devenind altfel decât ne-a creat Dumnezeu. Nu, să lăsăm acestea şi să ne îngrijim cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la suflet, nu la cele dinafară. La cele dinafară se uită diavolul şi păcatul. Dumnezeu priveşte la cele dinăuntru, să înfrumuseţăm sufletul nostru cu virtuţi. Când ne împodobim pe dinafară, ne stricăm pe dinăuntru. Ne stricăm şi sluţim şi sufletul nostru. Pentru toate acestea Dumnezeu ne va cere socoteală.

✦ Aşadar să lăsăm grija traiului nostru şi să ne preocupăm de cum să lucrăm sufletul nostru şi să îl facem rodnic în faţa lui Dumnezeu, căci moartea ne aşteaptă. Alt drum nu există. Toţi vom trece pe acolo. Să ţinem cont de asta, că fiecare dintre noi va muri şi va trece pe la tribunalul ceresc. Să ne îngrijim de judecata noastră.

✦ Nu avem nimic în stăpânirea noastră, nici măcar sinele nostru nu-l stăpânim. Toate sunt nesigure, toate atârnă de un fir de aţă, căci putem să le pierdem pe toate, şi după moarte… Să cerem în rugăciunea noastră ca Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere şi sfârşit bun, şi să primim răspuns bun înaintea Marelui Judecător.

✦ Noi, creştinii, suntem datori să ne îngrijim mult de modul în care ne vom mântui. Avem nevoie şi ne e absolut necesar să ne gândim la felul în care ne vom mântui. Să ne preocupăm şi să ne străduim a afla cum să ne mântuim.

✦ Înfricoşător lucru este mântuirea noastră! Acum trăim şi peste puţin timp murim, închidem ochii. Îndată ce îi închidem pe aceştia, ni se deschid ceilalţi. Şi începe imediat cealaltă viaţă. Trăim însă ca şi când credem asta fără convingere. De aceea patimile şi slăbiciunile ne biruie, lumea ne atrage şi făureşte în noi alte idei, nu acelea pe care le vrea Dumnezeu.

✦ Trebuie să curăţim sufletul nostru de viaţa noastră de aici, folosind diferite mijloace de curăţire, precum taina sfintei spovedanii, lacrimile, nevoinţa, războiul cu gândurile, cu simţurile şi cu orice alt păcat. Mai întâi trebuie să curăţim sufletul nostru şi apoi Dumnezeu ne va da harul Său. Şi când Hristos ne va da harul Său, când ne va deschide ochii sufletului, atunci sufletul nostru va deveni rai şi Împărăţie cerească ce nu poate fi descrisă prin cuvinte!

✦ Întreaga viaţă a lui Hristos nu este altceva decât calea dreaptă, calea smereniei, iubirii şi iertării. Dacă ai smerenie, iubire şi iertare, eşti fiu al lui Dumnezeu, eşti frate al lui Hristos, eşti ucenic al lui Hristos, eşti omul care se va mântui, care va sta de-a dreapta Sa.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Despre frica de Dumnezeu, post, rugăciune, iertare, suferinţă, ascultare şi judecată, Gheronda Efrem Filotheitul

parintele-efrem-filotheitul

DESPRE FRICA DE DUMNEZEU, POST, RUGĂCIUNE, IERTARE, SUFERINŢĂ, ASCULTARE ŞI JUDECATĂ

Despre frica de Dumnezeu

✦ Frica de Dumnezeu este făclia care ne luminează ca să păşim pe drumul drept, care ne călăuzeşte la Împărăţia lui Dumnezeu. Frica dumnezeiască este absolut necesară ca să înaintăm pe calea Domnului.

✦ Să ne ridicăm de la frica slugii şi, sporind, să ajungem la frica fiului, care este cea mai nobilă treaptă a fricii de Dumnezeu.

✦ Creştinii noştri, având frica de Dumnezeu în sufletul lor, păzesc legea lui Dumnezeu. Păzind legea lui Dumnezeu, îşi păzesc sufletul şi îl apără de cel viclean, şi astfel se învrednicesc să ia parte la moştenirea viitoare.

✦ După măsura fricii de Dumnezeu pe care o avem în noi, aşa este şi grija cu care ne trăim viaţa.

chrismon

Despre post

✦ Postul este izgonitorul diavolilor. Cu post şi rugăciune, a zis Domnul, diavolii sunt alungaţi.

✦ De pântecele plin, Sfântul Duh nu se apropie.

✦ Fiecare creştin care vrea să trăiască creştineşte trebuie să pună la temelie postul, rugăciunea şi trezvia, căci atunci omul ajunge la o măsură mare a virtuţii.

✦ Boala este un post fără de voie, bolnavul prin răbdare şi mulţumire va înlocui postul pe care nu-l poate face datorită bolii.

✦ Când postul este întărit şi însoţit de rugăciune, citirea cărţilor duhovniceşti, trezvie, participare la slujbele Bisericii, spovedanie, Sfântă Împărtăşanie, fapte bune şi milostenie, atunci se întregeşte frumuseţea pregătirii sufletului pentru intrarea în Săptămâna Mare. Atunci va simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă, inima se va preschimba, sufletul va deveni sensibil şi va simţi mai intens Pătimirea lui Hristos. Va cunoaşte cât de puternică este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeul nostru a trăit muceniceşte viaţa Sa pe pământ, ca să ne ajute pe noi, trândavii, să ne nevoim. Dacă Hristos a suferit, oare, noi, ucenicii Lui, vom alege alt drum?

✦ Dacă îl judecăm pe fratele nostru, postul nu ne e de folos. Nu ne e de folos să postim dacă nu suntem atenţi la gândurile, la cuvintele şi la inima noastră. Postul e de folos când conţine şi dragoste către fratele nostru.

✦ Numai prin smerenie vom înainta. Postul este bun, iubirea bună, milostenia este frumoasă, la fel şi îndurarea. Dar ce este mai presus de toate? Trebuie să devenim smeriţi. Şi mai sus de smerenie ce este? Puterea de deosebire. Dacă puterea de deosebire lipseşte din virtuţi, greşim. Şi virtuţile au nevoie de cârmuire. Binele, dacă nu se naşte cu cuvioşenie, nu este bine. Postul este bun, dar este mijloc, nu scop. Mijloacele au scop şi scopul este smerenia, şi din smerenie vine puterea de deosebire.

De aceea trebuie să armonizăm tot ce facem, prin discernământul duhovnicului. Duhovnicul îţi va spune cât să posteşti, când să te împărtăşeşti, cum să cugeţi, cum să-l loveşti pe vrăjmaş, ce trebuie să faci aici, şi astfel, cu discernământul duhovnicului iluminat prin Sfântul Duh, pregăteşte-ţi sufletul tău. Deci postul este sfânt, dar este o cale. O vom aranja cum ne spune duhovnicul şi după puterile noastre psihotrupeşti. Să nu facem mai mult decât se cuvine, mai mult decât putem face. Trebuie măsură în toate. Pentru că lipsa de măsură nimiceşte folosul.

chrismon

Despre rugăciune

Rugăciunea dăruieşte oxigen duhovnicesc. Creştinul nu poate să trăiască creştineşte, cu nădejdea vieţii veşnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele lui Hristos şi al Maicii Domnului? Putem, e de-ajuns să vrem.

Desigur, avem piedicile diavolului, căci diavolul nu vrea rugăciune, ci vorbă lungă şi deşartă. Vrea să rătăcim cu mintea noastră, să colindăm cu gândul prin toată lumea, ne permite intrarea oriunde, dar ne împiedică intrarea către Hristos şi Maica Domnului. Însă noi să ne străduim cu orice preţ să comunicăm într-una cu Dumnezeu, să luăm oxigen.

În orice necaz, supărare, ispită şi problemă grea ne-am afla, să nu uităm rugăciunea. Să ne rugăm cu râvnă şi durere în suflet, şi Dumnezeu ne va da de veste, şi cererea noastră va fi împlinită…

Cu numele lui Hristos, asceţii au războit toate patimile; prin rugăciune au fost învredniciţi de eliberarea de patimi, au primit mari harisme. Când suntem săraci la suflet înseamnă că nu avem rugăciune. Harul lui Dumnezeu vine prin rugăciune.

✦ Când mintea omului se întinează de aducerea aminte de Dumnezeu, când îl uită pe Dumnezeu, când creştinul nu se roagă şi nu împlineşte voia lui Dumnezeu, când nu ţine poruncile lui Hristos, atunci se află în neascultare, cade în păcate.

✦ Mintea omului se molipseşte lesne şi se curăţeşte lesne. Inima se molipseşte greu şi se curăţeşte greu. Inima este împovărată de rădăcinile împătimirii. Toate patimile sunt înrădăcinate în această inimă. De aceea pe toţi ne doare când Dumnezeu, Care voieşte mântuirea noastră, încearcă din când în când să ne scoată cu cleştele duhovnicesc rădăcinile patimilor şi să ne dăruiască sănătatea sufletească şi eliberarea duhovnicească.

✦ Toate ne sunt trimise şi ni se dau prin pronia Preabunului nostru Dumnezeu, ca să dobândim sănătatea sufletească pe care am pierdut-o. Sănătatea sufletului, a inimii, este eliberarea de patimi, este sfinţenia, adică adevărata sănătate.

✦ Când vedem în noi revolta egoismului şi cugetele necuviincioase, atunci să întrebuinţăm osândirea de sine. Să ne osândim pe noi înşine. Pentru că tulburarea şi cugetele arată că fiara scârboasă a egoismului locuieşte înlăuntrul nostru.

✦ Cu toate că vedem fiara înlăuntrul nostru, de multe ori orbim de bunăvoie şi ne prefacem că nu o vedem; şi într-un fel rămânem orbi sufleteşte, şi inima noastră, ca şi când ar fi moartă duhovniceşte, nu simte.

✦ Când avem scandaluri, necazuri, ispite, primejdii, să îngenunchem şi să ridicăm mâinile, rugându-ne cu căldură şi smerenie la Hristos şi la Maica Domnului, şi să lăsăm cererile noastre să fie rezolvate. Să nu lăsăm mintea şi gura noastră fără rugăciune. Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-ne pe noi. Fără rugăciune, diavolul ne fugăreşte, prin cugete murdare, gânduri, cuvinte, trândăvie şi atâtea altele. Şi mai târziu ne înşeală cu totul. De aceea rugăciunea noastră trebuie să fie cât se poate de fierbinte şi neîntreruptă.

✦ Cu cât se roagă cineva mai mult, rugăciunea devine mai adâncă, înmiresmată şi plină de har, schimbă inima omului şi acesta îi iubeşte pe semeni cum se cuvine şi fără patimă.

✦ Fără trezvie şi rugăciune, inima nu se curăţeşte. Inima curată Îl vede pe Dumnezeu, Îl vede prin simţurile ei. Această parte sensibilă a inimii, când este curăţită prin nevoinţă şi rugăciune, îl simte pe Dumnezeu.

✦ În rugăciunea noastră să cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască iluminarea bună pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, pentru a cunoaşte măreţia noastră duhovnicească. Să ne străduim să împodobim sufletul nostru binecuvântat şi dăruit de Dumnezeu cu cât mai multe virtuţi. Să îl hrănim, să îl adăpăm, să îl înveşmântăm, să îl gătim, încât în ochii lui Dumnezeu sufletul nostru să fie frumos.

✦ Când ne apropiem de Dumnezeu cum se cuvine, luăm, simţim, gustăm însuşirile lui Dumnezeu. De pildă: când ne rugăm, simţim iubirea lui Dumnezeu, bucuria Lui, milostivirea Lui, devenim şi noi milostivi. Devenim şi noi luminaţi, plini de dragoste, curaţi, pentru că luăm de la Dumnezeu puterea de a ne curăţi… Când omul se tăvăleşte prin păcat, sufletul se sluţeşte.

✦ Omul împătimit are nevoie de vindecare ca să scape de patimi, căci acestea sunt adevăraţi tirani.

✦ Mare valoare duhovnicească are rugăciunea făcută cu credinţă şi lacrimi.

✦ Când inima omului se roagă şi se uneşte cu Dumnezeu, se simte bine. Trebuie neapărat ca inima să se facă precum un tron al lui Dumnezeu, ca un jertfelnic pe care să se aducă jertfă şi să se pomenească numele lui Hristos. Şi la fel cum jertfa lui Hristos pe sfânta masă aduce binecuvântări mulţimii din biserică, aşa şi numele lui Hristos, pomenit în inimă, aduce binecuvântări dumnezeieşti în ea şi, în felul acesta, inima se simte unită cu Dumnezeu.

✦ După cum spune Sfântul Apostol Pavel, suntem templu al lui Dumnezeu. Pentru a păstra templul lui Dumnezeu curat, aşa cum se cuvine faţă de Dumnezeu, trebuie să ne rugăm în continuu. Să-l ţinem pe diavol departe. Nici un hoţ nu poate fura o sobă aprinsă şi încinsă, pentru că se va arde pe de-a-ntregul; însă când o vede fără foc în ea, o fură uşor. Aşa şi diavolul, cel ce vrea să ne fure sufletul. Când îl vede pe acesta mort, rece, îngheţat, ne fură lesne curăţia şi neprihănirea, ne fură orice lucru bun avem în noi. Ne fură sufletul cu totul. Dar când îl vede aprins cu flacăra rugăciunii, îi este greu să îl fure şi chiar să se şi apropie de el. Trebuie să reaprindem mereu în noi dorinţa şi râvna pentru rugăciunea minţii.

Rugăciunea minţii şi, în general, trezvia aduc rezultate bune şi cu un efort ascetic mai mic; dar efortul ascetic mare, fără rugăciunea minţii, are folos foarte mic. Trezvia şi rugăciunea aduc mari bunuri în suflet, rodnicie duhovnicească, mângâiere în vreme de necaz şi alinare pe calea mântuirii.

chrismon

Despre iertare

✦ Pe pământ nimeni nu este fără păcat, toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi purtăm cu noi păcatele cu care ne-au împovărat neatenţia, patimile şi slăbiciunile noastre. Toţi avem nevoie să luăm iertare de la Dumnezeu. Ca să reuşim iertarea şi împăcarea cu Dumnezeu trebuie să ţinem seama de cuvântul evanghelic care spune: dacă le iertăm oamenilor greşelile lor, Părintele Ceresc ne va ierta şi nouă greşelile noastre. Împlinind acest cuvânt vom lua iertare de la Dumnezeu pentru greaua povară a păcatelor pe care le purtăm în spate. Ducem toţi un catastif cu păcate diferite, grele sau uşoare, multe sau puţine, şi nimeni nu face excepţie, în afară de Dumnezeu. Aşadar, dacă iertăm, vom fi iertaţi, dacă lăsăm, ne va lăsa şi nouă Părintele Ceresc greşelile noastre. Nu e cu putinţă, în nici un caz, să luăm iertare de la Dumnezeu, dacă noi nu-l iertăm din inimă pe aproapele nostru.

✦ Iertarea nu cere efort şi greutate. E nevoie doar de smerenie. Vom primi iertarea nenumăratelor noastre păcate dacă îi dăm şi noi iertare fratelui nostru.

✦ Aşa cum vrem să ne iubească Dumnezeu, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne apere şi să ne ocrotească prin Pronia Lui, dacă oferim toate acestea aproapelui nostru, să fim siguri că le vom lua de la Dumnezeu când ne vom întâlni cu El. Toată viaţa noastră continuăm să păcătuim, cu gândul, cu inima, şi cu toate simţurile trupeşti şi duhovniceşti ale sufletului. Gândiţi-vă cât de mare este izvorul păcatelor noastre. Dacă îi iertăm păcatele aproapelui nostru, secăm tot acest izvor al păcatelor.

✦ Când nu avem iubire şi iertare, harul lui Dumnezeu ne părăseşte.

✦ Iertarea pe care Dumnezeu o dă omului este necuprinsă, şi vine acum omul sărman, omul de lut, cel vinovat şi împovărat cu osândă grea şi îndepărtat de Dumnezeu, şi nu vrea să-i ierte seamănului său un cuvânt, o greşeală mică. Cum îi va da Dumnezeu dacă el nu dă, dacă nu-l iartă pe aproapele lui?

✦ Dumnezeul nostru este ocean nesfârşit de iubire, milă şi iertare. Gândiţi-vă ce Dumnezeu avem! De aceea să nu pierdem îndrăzneala şi nădejdea pocăinţei şi întoarcerii noastre. Dacă ne pocăim, iubirea Lui ne primeşte cu inima deschisă… Dacă tâlharul a deschis poarta Raiului cu cheia cuvintelor lui, cu atât mai mult pocăinţa, întoarcerea şi lacrimile vor deschide uşor poarta Împărăţiei Cerurilor.

✦ Dacă noi iertăm greşelile fratelui nostru, avem tot dreptul să spunem: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Aşa cum eu iert greşelile celorlalţi, Doamne, iartă şi Tu păcatele mele. Adică cu puterea, cu inima şi cu hotărârea cu care am dăruit iertarea noastră, înmiit o vom primi înapoi. Iată calea pe care ne putem mântui!

✦ Cât putem, fiii mei, să iertăm cu toată inima noastră, ca să ne ierte şi nouă Dumnezeu. Aceasta este condiţia, învoiala lui Dumnezeu cu oamenii.

✦ Părinţii Bisericii au avut grijă să îl iubească pe aproapele lor, aşa cum învaţă Evanghelia, şi izbutind aceasta, au ajuns la sfinţenie. Iertând din toată inima noastră, vom fi iertaţi de Dumnezeu.

✦ Unul singur este adevărul, că fiecare om va sfârşi odată viaţa sa şi va ajunge în veşnicie. Şi întrucât aşa se va întâmpla, să avem grijă. Trebuie să fim pregătiţi, curăţiţi, spovediţi, iubitori şi celelalte. Să facem asta acum, când avem timpul la dispoziţia noastră. Să ne silim să credem acest adevăr, că vom muri şi vom fi judecaţi după Evanghelie. Să luăm Evanghelia şi să ne străduim să o punem în practică.

✦ Omul care are dorinţa de a se mântui va fi urmărit de mila lui Dumnezeu. Îl va urmări până în ultima clipă, pentru că Dumnezeu găseşte cu lupa pe care o are moleculele dorinţei de mântuire din inima sa. Le va pune pe acestea în valoare şi îi va da omului puterea de a se mântui până la urmă. Sfânta Evanghelie a lui Hristos aduce multă mângâiere şi vă povăţuiesc mereu să o cercetaţi ca să aveţi lumina Lui în viaţa voastră.

✦ Cum va şterge Dumnezeu toate volumele în care sunt scrise păcatele noastre, când noi nu vrem să ştergem nici măcar o pagină din greşelile fratelui nostru? E nevoie de luptă împotriva ţinerii de minte a răului, împotriva duşmăniei şi a răzbunării.
Ce au câştigat toţi cei care au plecat fără să-i ierte pe ceilalţi? Nu se vor căi acum amarnic, fără folos şi fără îndreptare?… De vreme ce ne aflăm încă în această viaţă, de vreme ce cortina teatrului lumii prezente nu a căzut şi firul vieţii noastre nu s-a rupt, mai putem încă ierta.

✦ Hristosul nostru este o rugă desăvârşită, mângâiere înaltă, largă şi întinsă; nu are măsură. Prin urmare trebuie să-L iubim şi să pomenim cât putem de des numele Lui sfânt.

✦ Hristos a venit să ne înveţe cu întreaga Lui viaţă şi exemplul Lui, cu felul în care a trăit, cum trebuie să trăim şi noi. Hristosul nostru este îndurare, dragoste şi milostivire către aproapele nostru… De aceea noi toţi ar trebui, cu duhul recunoştinţei noastre, să-L iubim pe Hristos, să-L cinstim, să cugetăm la El. Să-I promitem că vom asculta voia Lui. Să ne recunoaştem păcatele şi să-I mulţumim pentru îndurările Sale. Mulţumirea noastră împlineşte o datorie de recunoştinţă către Dumnezeu şi totodată Îl provoacă şi Îl îndeamnă pe Dumnezeu să ne dea şi mai multe harisme decât ne-a dat până acum.

✦ Noi, oamenii, vrem multe de la Dumnezeu. Vrem să ne iubească, să ne ierte, să ne poarte de grijă, să ne ocrotească… Dar pentru a dobândi acestea de la Dumnezeu, trebuie să le dăm noi mai întâi aproapelui nostru şi atunci le vom primi. Vom dărui iubire, blândeţe, nejudecare, milostivire, ajutor şi le vom primi cu siguranţă de la Dumnezeu.
Va trebui să ne petrecem cât mai mult timp cu Hristosul nostru. Să-L iubim, să-L cinstim, să-L slăvim, să ne închinăm Lui, să-L mărturisim şi să-L urmăm în exemplul Său. Când vom face toate acestea, să credem neîndoielnic că luăm în noi însuşirile lui Hristos.

chrismon

Despre necazuri

✦ Când aveţi un necaz, o ispită, o supărare sufletească, economică, trupească, fie că-i boală, fie ispită sau orice alt rău, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă să se facă voia lui Dumnezeu şi nu a voastră… Domnul, Care a îngăduit ispita, îi dă totodată omului şi mijlocul prin care să o depăşească.

✦ În orice ispită am cădea, dacă nu îngenunchem, dacă nu ridicăm mâinile şi nu vărsăm lacrimi de implorare, ispita nu se îndepărtează… Ajutorul îl vom lua de la Hristos numai prin rugăciune.

✦ Dacă suntem nepăsători şi trândavi în înfruntarea ispitelor, acestea se întăresc, devin mai ameninţătoare, şi păcatul devine mai primejdios.

✦ Rugăciunile pe care le facem cu căldură, de bunăvoie, cu durere şi lacrimi vor fi ascultate.

✦ E cu neputinţă ca Dumnezeu să-l lase să piară pe omul pocăinţei şi al rugăciunii; e imposibil.

✦ Ceea ce vrea Hristos de la noi e să înţelegem păcătoşenia noastră, să avem cunoaştere de sine, să cerem iertare şi să-L iubim sincer. Această iubire o cere Dumnezeu de la om, că altfel îl iubim pe diavol şi ne ducem în iad.

✦ Dumnezeu nu va nesocoti rugăciunea smerită în duhul adevărului, ci se va îngriji şi o va răsplăti. Când rugăciunea noastră este smerită, când este însoţită de faptele iubirii şi milosteniei, Dumnezeu o va asculta şi va răspunde.

✦ Prin ispitele de folos trebuie să trecem ca să ne mântuim, dar să ne rugăm la Dumnezeu să nu ne lase să trecem prin cele fără de folos şi primejdioase.

chrismon

Despre ascultare

✦ Ascultarea dăruieşte lipsa de griji, căci grija este o tuberculoză duhovnicească, care încet-încet, precum microbul tuberculozei otrăveşte viaţa omului, sufletul şi trupul, şi treptat aduce moartea. Aşa face grija vieţii, îl macină pe om ca microbul şi îi ucide sufletul.

✦ Ascultarea se raportează la Hristos şi nu la omul de care ascultă cineva. Şi când ucenicul ascultă fără gânduri ascunse, ci doar din iubirea pentru Hristos, atunci ascultarea lui este cuviincioasă înaintea lui Hristos. Să ascultăm doar din iubire pentru Hristos, şi astfel drumul nostru către Hristos va deveni statornic şi fără povârnişuri.

✦ Care om de pe pământ nu a făcut greşeli şi nu a fost rănit în lupta cu diavolii, cu patimile şi cu lumea? Nu e vorba despre aceste răni, ci despre faptul că trebuie să vedem încontinuu locul unde trebuie să ajungem. Cu cele două virtuţi, ascultarea din iubire pentru Hristos şi rugăciunea, vom reuşi să dobândim iubirea lui Hristos. Şi când iubirea lui Dumnezeu va veni în sufletul nostru, atunci vom primi lumină pe drumul nostru. Atunci dragostea lui Hristos îndepărtează orice greutate şi simţim că suntem foarte fericiţi în viaţă.

Ascultarea îl smereşte pe om şi smerenia alungă orice lucrare ispititoare. Unde este smerenie, diavolul piere. Unde este mândrie şi egoism, acolo îşi face apariţia diavolul, ispitele şi patimile. Ascultarea este o virtute foarte frumoasă, deoarece îl înarmează pe om cu multă smerenie atunci când ascultă din iubire pentru Hristos, cu luare-aminte.

chrismon

Despre judecare

✦ Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă. Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!

✦ Rădăcina păcatului judecării începe din egoism şi mândrie, care sunt mari boli duhovniceşti. Toate patimile, păcatele şi căderile îşi au punctul de plecare în egoism.

✦ Să nu judecăm şi să nu osândim, căci acesta este păcat înfricoşător. Avem atâtea păcate asupra noastră, suntem atât de împovăraţi, avem atâtea greşeli personale, şi nu trebuie ca din cea mai mică pricină, când auzim ceva, să începem să bârfim, şi în felul acesta să-i dăm diavolului dreptul de a scrie învinuiri în catastiful greşelilor noastre. Să nu judecăm lesne. Părintele meu Iosif spunea: “Omul care nu-l judecă pe fratele său se va mântui. Căci dacă îşi cârmuieşte cum se cuvine limba sa, înseamnă că se cârmuieşte pe sine după voia lui Dumnezeu“.

Mântuirea noastră este foarte importantă şi este o lucrare plină de primejdii.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Adevăruri pe care nu trebuie să le uităm, Gheronda Efrem Filotheitul

efrem-filotheitul-trapeza

ADEVĂRURI PE CARE NU TREBUIE SĂ LE UITĂM

✦ Naşterea lui Hristos a fost nezgomotoasă şi smerită. A venit ca om, nu ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. A venit ca să-l miluiască, să-l ierte şi să-l mântuiască pe om. A dat poveţe mântuitoare, ne-a lăsat porunci, sfaturi şi pilda Sa sfântă pe care să o urmăm pentru a ne mântui sufletele noastre. Toate aici pe pământ sunt trecătoare şi efemere, se duc ca un vis…

✦ Credem pe deplin în a Doua Venire a Domnului, care va fi măreaţă, înfricoşătoare şi slăvită… Marii părinţi ai Bisericii noastre, asceţii care aveau minte curată şi lumina Sfântului Duh, au păstrat pururea în conştiinţa lor această înfricoşătoare a Doua Venire a lui Hristos. Au cugetat la ea încontinuu, şi asta i-a făcut să se îndurereze mereu şi ochii lor să nu înceteze a plânge…

✦ După moarte, omul este condus direct la tribunalul lui Dumnezeu. Până la a Doua Venire, lucrurile vor fi deja lămurite şi rezolvate pentru fiecare suflet. Atunci se va face împărţirea finală, se va termina toată sărbătorirea.

✦ Deoarece fiecare suflet omenesc va trece prin primul tribunal şi apoi va merge la marea Judecată, marele adevăr care va fi spus la sfârşitul vieţii noastre trebuie să ne preocupe mai mult decât orice altă grijă. Lumea întreagă nu este vrednică şi nu preţuieşte cât un suflet. Sufletul este nemuritor, lumea este stricăcioasă şi se va sfârşi. Suntem aici pentru puţin timp… Să ne pregătim bine şi mântuitor pentru această mare Judecată prin care trebuie să trecem. Moartea ne pândeşte în fiecare clipă. Inima omului lucrează ca ceasul: la fel cum acesta se va opri la un moment dat, exact aşa se va opri din funcţiune şi inima omului. Şi atunci va urma aşezarea sufletului nostru, ori în Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, ori în iadul cel veşnic, împreună cu diavolii.

✦ Să fim atenţi să nu ne orbească lucrurile pământeşti, căci grija multă pentru cele trupeşti este amăgire. Grija pentru mântuirea sufletului nostru trebuie să fie neîntreruptă, la fel şi rugăciunea şi mulţumirea către Dumnezeu. Fie că avem necazuri, fie bucurie, mulţumirea să nu lipsească din sufletul nostru.

✦ Să nu credem că numai prin lucruri materiale îi putem fi de folos săracului. Trebuie să-i oferim şi hrană duhovnicească. De multe ori, chiar şi sufletul nostru este întemniţat, este sărac şi gol în fapte bune. De acesta să ne îngrijim mai întâi, să îl îmbrăcăm, să îl hrănim şi să îl scoatem din închisoarea osândei, vinovăţiei şi păcatului. Şi când ajutăm sufletul nostru, e uşor apoi să-l ajutăm şi pe aproapele nostru.

Priviţi cât de jos a coborât Hristos. A coborât şi a zis: “Primiţi-Mă şi pe Mine ca pe un sărac; orice oferiţi acestui sărac, Mie îmi oferiţi. Şi Eu voi lua ceea ce îmi oferiţi voi şi pentru aceasta vă voi da Împărăţia Mea“.

Legea Evangheliei şi poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, nu sunt de neînfăptuit; înfăptuirea poruncilor lui Dumnezeu este fericire şi nu nefericire. Omul suferă când simte ură, când simte gelozie, când simte răutate. Şi preferăm să suferim decât să iubim. Când îl miluieşti pe sărac, trebuie să simţi fericire, să simţi bucurie, pentru că l-ai făcut să-şi afle odihna. Era înfometat şi acum nu-i mai e foame, ori îi era frig şi acum s-a încălzit. Era la închisoare, tu ai plătit şi acum este liber. Aceste fapte nu sunt grele şi omul se simte foarte fericit. Iată calea lui Dumnezeu!

✦ Poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, sunt foarte uşoare, odihnesc, răcoresc şi nasc fericire în sufletul omului. De aceea Hristos nu a cerut multe lucruri. Şi la a Doua Venire nu va zice: “De ce nu aţi lucrat nevoinţa?“. Nu. Va zice: “De ce nu l-aţi îmbrăcat pe sărac, de ce nu l-aţi mângâiat pe cel întemniţat?“. Ce sunt acestea? Faptele dragostei. De aceea a spus Hristos: “Cine este cel care Mă iubeşte? Cel ce ţine poruncile Mele. Cel ce nu Mă iubeşte pe Mine nu ţine poruncile Mele“. Prin cercetarea pe care a făcut-o celor de-a stânga, a vrut să le zică: “Voi nu aţi avut dragoste şi, pentru că nu aţi avut dragoste, nu puteţi intra în cămara dragostei“. Cămara dragostei se câştigă numai cu iubire şi jertfă. De aceea va trebui, cu dragoste şi smerenie, să intrăm în Împărăţia cerurilor.

Strâmtă şi dureroasă este calea ce duce la Viaţă. Drumul larg îi duce pe oameni în iad. Care este drumul larg? Viaţa lumească nepăsătoare şi zilele ce trec fără folos, goale…

Nu trebuie să ne amăgească diavolul, ci să ne străduim, cum se spune în Evanghelia Hristosului nostru, să curăţim interiorul potirului, care este sufletul nostru, inima noastră, mintea noastră. Dacă vei curăţi potirul pe dinăuntru va fi curat şi pe dinafară, omule. Prefăcutule, nu-l spăla pe dinafară şi înăuntru să-l laşi necurăţit. Ochii lui Dumnezeu le văd pe toate. Pe oameni îi vom păcăli, vom arăta altă faţă, dar cele dinăuntru sunt cunoscute de către Dumnezeu. Să ne străduim să devenim cum trebuie pe dinăuntru, să ne schimbăm. Să umplem timpul pe care ni l-a dat Dumnezeu cu fapte bune, cu gânduri bune, cu simţăminte curate.

Să nu ne preocupăm cu vorbe deşarte, să nu ne ocupăm cu discuţii necuviincioase şi vătămătoare. Să ne ferim limba noastră de la a-i judeca pe oameni: pe fratele nostru, pe aproapele nostru. Nu, să nu facem asta! Să ne judecăm pe noi, să ne osândim pe noi. Dacă ne osândim, ne vom izbăvi de osânda lui Dumnezeu. Dacă osândim, vom fi osândiţi, şi dacă judecăm, vom fi judecaţi; şi cu măsura cu care vom măsura altora, ne va măsura şi nouă Dumnezeu.

Fiecare clipă care trece nu se mai întoarce. Diavolul câştigă timpul nostru, şi în acest scop ne preocupă cu lucruri pământeşti şi trecătoare, încât să nu oferim mai mult lui Dumnezeu şi sufletului nostru. Să fim cât mai atenţi să ne aflăm în stare de veghe, să priveghem cu mintea, cu inima, să nu lăsăm să intre gândurile urâte, să nu lăsăm inima să se molipsească.

Dacă nu suntem cu luare-aminte, chiar şi în biserică putem să păcătuim mult. Când venim la biserică şi nu ne îmbrăcăm decent, şi prin lipsa de cuviinţă a îmbrăcăminţii noastre îi provocăm sminteală vreunui om, Biserica devine pricină de sminteală. Şi venind omul să se curăţească pe sine, pleacă şi mai murdar. Pentru că privirea lui a căzut undeva, pe ceva indecent. De aceea trebuie ca îndeosebi femeile să aibă foarte mare grijă ca atunci când vin la biserică să fie îmbrăcate cuviincios, atent. Răspunderea este foarte mare şi este un păcat pe care oamenii nu-l mărturisesc. Îşi spun păcatele, dar nu-i auzi spunând: “Ştii, părinte, în vremea necunoaşterii, când nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nu cunoşteam Evanghelia, pocăinţa, nu am fost învăţat şi poate prin neatenţia îmbrăcăminţii mele am smintit oameni. Fie cu hainele, fie cu locul în care şedeam, fie cu poziţia mea“.

Acestea sunt păcate pe care diavolii ni le pot reproşa, şi noi vom zice: “Dar cum s-au întâmplat acestea?“
“- Iată, când purtai haina aceea, când şedeai aşa, când nu ai avut grijă şi nu te-ai aşezat unde trebuia, l-ai smintit pe acel om.“

Atunci sufletul acela va fi ţintuit de vinovăţie şi astfel judecata va fi pe măsură. Vreau să spun, cu smerenie, că trebuie să fim atenţi la toate astea, căci vom pleca din lume şi vom merge la tribunal, vom merge la judecată… şi acolo vor fi spuse toate. Să avem grijă, deci, să fim cuviincioşi în toate. Să curăţim interiorul potirului nostru, sufletul nostru, inima noastră. Şi unde simţim vinovăţie, să ne pocăim.

Sfântul Vasile cel Mare a zis: “Nici femeie nu am cunoscut, dar nici feciorelnic nu sunt“. Când Sfântul Vasile cel Mare a zis că în viaţa feciorelnică pe care a trăit-o nu a cunoscut femeie, căci nu a fost căsătorit şi nici nu a păcătuit, dar nici cu vreo femeie nu este, s-a referit la gândire. Gândul păcătos trece şi dacă nu avem grijă, ne poate lăsa urme, ne poate lăsa pete şi murdării. Prin urmare, când ne pătăm, de ce avem nevoie? De spălare, de curăţire. Cum se face curăţirea? Curăţirea se face prin lacrimi, se face prin spovedanie şi pocăinţă. De aceea trebuie să avem grijă să nu ne biruiască cele lumeşti sau cele care astăzi ni se oferă ca fiind foarte bogate. Mă refer la ceea ce iubeşte omul: îi place să se înfrumuseţeze şi să se gătească, îi plac podoabele scumpe…

Când eu nu am grijă, ca om, şi provoc ispită fratelui meu, surorii mele, prin împodobirea neatentă, atunci eu port vinovăţia în spate. Lucru ce trece neobservat. De câte ori, dacă ne cercetăm conştiinţa, vom vedea că în viaţa noastră lumească, poate chiar şi acum, nu suntem atenţi? Prin urmare producem sminteală. Pe aceste păcate nu le cunoaştem; să le mărturisim şi vor fi şterse.

De aceea să fim cu luare-aminte la aceste lucruri, ca să fim pregătiţi. Moartea este înfricoşătoare, nu este joacă. Dacă vreunul dintre noi a cunoscut câte ceva despre moarte, dacă a fost primejduit de boală, a văzut cât de înfricoşătoare este. Vedeţi cum lăcrimează omul sau chiar plânge, şi ochii îi sunt neliniştiţi în ceasul morţii? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Şi sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai uşoară adiere de vânt.

Troparul slujbei de înmormântare zice: “Ce luptă are sufletul când se desparte de trup, cât lăcrimează atunci, către îngeri îşi ridică ochii şi în zadar se roagă; către oameni îşi întinde mâinile şi nu are cine să-l ajute“. Spune că îşi întoarce ochii către îngeri şi nu primeşte nimic. Căci îngerii zic: “După faptele tale, aliluia. Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuţi şi tu cu faptele tale“. Îşi ridică mâinile spre oameni şi le cere să-l ajute. Şi ei zic: “Cum să te ajutăm? Noi nu ne putem ajuta pe noi, cum să te ajutăm pe tine?“Şi atunci omul îşi dă seama de adevăr. Dar ce mai poate face în ceasul acela, când îi iese sufletul?

Această cercetare, acest adevăr, această realitate pe care vedem că o trăieşte fiecare om apropiat nouă, când pleacă din viaţă, ar trebui să ne fie lecţie, pentru a ne pregăti pe noi acum, pentru ca atunci când va suna ceasul, să fim gata. Şi cu toate că ne vom amărî, căci moartea este din natura ei grea şi amară, dacă conştiinţa nu va mărturisi împotriva noastră, vom simţi un balsam în suflet. Sufletul nădăjduieşte, simte că ceva se va întâmpla. De aceea deci, înainte de a sosi acel ceas înfricoşător, înainte de a veni această primă judecată a sufletului, şi apoi marea Judecată de la a Doua Venire, să ne pregătim, să fim atenţi, să ne grăbim acum; nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să punem în sufletul nostru pocăinţă şi să ne întoarcem la Dumnezeu. Şi când Dumnezeu va vedea această intenţie bună din partea noastră, ne va ajuta. Şi va spori această mică intenţie a noastră şi o va face mare, încât să ne putem învrednici de mântuirea sufletelor noastre.

✦ Hristos, Mântuitorul nostru, cunoscând toate câte se vor întâmpla, ni le prevesteşte în Sfânta Lui Evanghelie, pentru ca să luăm măsuri şi să ne pregătim. Să nu avem nici o justificare că nu ni le-a spus, că nu le-am citit, că nu le-am auzit şi că de aceea nu ne-am pregătit. Nu, Hristos ni le-a spus amănunţit. La fel Biserica şi Sfinţii Părinţi Propovăduitori şi toţi cuvioşii lui Dumnezeu vorbesc despre cele pe care trebuie să le lucrăm. Adică despre faptele luminii, ale Evangheliei, pe care, lucrându-le, să scăpăm de toată această uriaşă primejdie.

Din nefericire, toate lucrurile, şi mai ales păcatul, ne arată, precum se vede, că se apropie sfârşitul. Auzim de războaie, şi se vor face. Vedem cutremure. Vedem păcatul, vedem satanismul, şi ce nu ne văd ochii? Tehnologia va ajunge până la a ne scoate din minţi, din credinţă. La ce să ne mai aşteptăm?

Cu toate că şi moartea fiecărui om este o a doua venire, totuşi o aşteptăm acum şi o vedem venind la modul general. De aceea să ne pregătim încontinuu, să ne curăţim, să fim neprihăniţi pe dinăuntru, să lucrăm faptele luminii, cele pe care ni le spune Hristosul nostru, faptele dragostei. Inima noastră să devină lipsită de răutate, precum a pruncilor. Aşa cum a zis Domnul: “Dacă nu ne vom face ca şi copiii în nerăutate şi în dragoste, nu vom putea intra în Împărăţia Cerurilor“. Nu zice să avem mintea copiilor şi judecata lor, ci nerăutatea inimii la care să ajungem în legătură cu aproapele nostru. Acesta poate să ne facă rău, să ne înjure, să ne batjocorească, să râdă de noi, să ne privească cu trufie, noi trebuie să ne păstrăm inima în nerăutate, precum pruncii, şi astfel ne vom mântui. Dar dacă începem să pretindem ce-i al nostru bătându-ne cu pumnii în piept şi să cerem dreptate, vom fi găsiţi vinovaţi. Căci Evanghelia nu ne spune să răspundem răului cu rău.

Mai mult decât toate să ne aducem aminte de ziua aceea înfricoşătoare a Judecăţii, şi desigur, cum a zis Sfântul Siluan Athonitul, să medităm la iad, încât noi să ne ferim a ajunge la această stare. Când această meditaţie va deveni pentru noi temelie şi viaţă, vom fi ajutaţi să ne ferim de faptele întunericului şi astfel vom scăpa de acest groaznic şi înfricoşător iad. Să ne închinăm, să-I mulţumim şi să-L slăvim pe Hristosul nostru, care S-a făcut om pentru ca noi să devenim dumnezei. Să-L cântăm şi să-L preamărim pentru că S-a jertfit pentru noi, ne-a deschis ochii, ne-a arătat drumul luminii, ni l-a trasat şi ne-a ajutat să păşim pe el. Ne-a dat ca armă cu care să-i lovim pe vrăjmaşi în dreapta şi-n stânga, arma luminii, Evanghelia Lui, în care sunt scrise toate, pentru a ajunge biruitori la final, la poarta de aur pe care scrie Ierusalimul Ceresc. Ierusalimul Ceresc îşi aşteaptă copiii şi copiii lui sunt cei care urmează modelul, şi modelul este Hristos. Amin.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Despre Sfânta Taină a Spovedaniei, Stareţul Dionisie (Ignat) de la Colciu

pr-dionisi-ignat-colciu

Despre Sfânta Taină a Spovedaniei
– convorbire cu Stareţul Dionisie (Ignat), Chilia Sf. Gheorghe – Colciu (1909-2004) –

Duhovnicul are harul cel dumnezeiesc, prin punerea mâinilor arhiereului, ca să te sfătuiască cât îl duce mintea, cât are el darul de la Dumne­zeu. Sub nici un motiv el nu te va sfătui spre răul tău. Mă­car cât de simplu să fie el, o să te sfătuiască spre folosul tău. Şi, dacă te‑ai dus cu smerita cugetare în sufletul tău, să ştii că atunci se pogoară harul Sfântului Duh spre mintea du­hovnicului şi o să spună aşa nişte cuvinte că şi el o să se mire de unde i‑a dat Dumnezeu mintea aceea, ca să te sfă­tuiască pentru salvarea sufletului tău care e împotmolit în greutăţile păcatului. Ăsta‑i har dumnezeiesc, har dumne­zeiesc, de aceea Sfinţii Părinţi ne poruncesc aşa. Bine, sunt unii, duhovnici îndumnezeiţi, apropiaţi de Dumnezeu cu totul, şi sunt alţii, simpli, dar harul acela al duhovniciei tot îl au. […]

Eu nu cred că o să se găsească sau să fie vreun du­hovnic care să nu te sfătuiască cât îl duce mintea, care, dacă‑i zici că ai făcut un păcat, să‑ţi zică: „Nu‑i nimic, frate, fă tot aşa, că nu‑i nimic, eh…”. Nu cred că o să fie un aşa du­hovnic! Dacă am căzut în vreun păcat sau altul, datoria lui este să te sfătuiască să te depărtezi de păcat cât poţi, ca să te îndreptezi. De aceea, să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, ori­cât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la du­hovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Se duce greutatea păcatelor din bietul suflet împotmolit în răutate. Şi, prin spovedania lui şi cu binecuvântarea pe care o face duhov­nicul asupra capului tău, se iartă păcatele şi de‑acuma su­fletul se bucură.

Acuma o rămas ca să pui început tu singur, să nu mai faci ceea ce ai făcut, nu că: „bine că am scăpat de la duhovnic, de‑acuma mă duc şi urmez ca şi până acuma”. Nu! Trebuie să te osârduieşti. Ori de câte ori ai căzut, să te scoli. Primejdia cea mare este când nu te scoli din căderea aceea primejdioasă. Dacă te‑ai sculat, eşti câştigat. […]

Vedeţi bunătatea lui Dumnezeu cea dumnezeiască? Dumnezeu numai pentru păcătoşi a venit în lume, nu‑i aşa? Ştim cu toţii, pentru păcătoşi. Dumnezeu n‑o să‑i muncească pe păcătoşi pentru că‑s pă­cătoşi, o să‑l muncească pe cel care nu s‑a pocăit. Nu zice în Sfânta Scriptură: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însăr­cinaţi şi îngreunaţi cu toate felurile de păcate, veniţi, că numai la Mine veţi afla odihnă”?

Omul, dacă n‑are pacea sufletească, nu este aproape de Dumnezeu, şi de aceea Mântuitorul zice: „Veniţi, ajunge cât aţi păcătuit, ajunge cât v‑aţi făcut de cap, ajunge cât M‑aţi amărât. Veniţi la Mine şi vă spovediţi”. Orice păcat ai avut, dacă l‑ai spovedit cu smerita cugetare, cu smerenie şi cu părere de rău, într‑aceeaşi secundă eşti curat şi primit de Dumnezeu, citindu‑ţi duhovnicul dezlegarea. Şi vedeţi bu­nătatea lui Dumnezeu? N‑a pus un înger să spovedească, că noi, ca oameni, poate am fi spus: „Cum să mă duc la un înger să mă spovedesc?” A pus tot nişte preoţi, oameni cu harul lui Dumnezeu – prin citirea episcopului, preotul este făcut duhovnic şi acesta are putere să te dezlege şi să‑ţi dea canonul cuvenit, după Sfintele Canoane ale Bisericii. Şi te‑ai curăţat desăvârşit de păcate. De aceea, Dumnezeu o să ne pedepsească nu pentru că suntem păcătoşi; o să ne pe­depsească de ce nu ne‑am pocăit, fiindcă nu‑i în altă parte, ci numai la Dumnezeu este iertare.

staretul-dionisie--duhovnicul-de-la-sfantul-munte-athos-prodromosLumea aceasta pe care o vedem e vicleană; te iartă cu un scop, dar Dumnezeu te iartă desăvârşit ca să poţi intra întru Împărăţia Cerurilor. Însă după ce ne spovedim, să ne osârduim cu ajutorul Domnului, ca să nu ne întoarcem înapoi iarăşi, ca şi câinele la vărsătura lui. Şi dacă iar am căzut, iar să te duci la duhovnic, că, vezi, de şaptezeci de ori câte şapte ne iartă Dumnezeu. Dar totul e ca noi să nu fa­cem păcatele cu scop: „Mă duc să fac păcatul şi apoi mă duc să mă mărturisesc.” Nu! Că te înşeală vrăjmaşul, Sa­tana. Când fără să vrei faci păcatele e altceva. Ca om, ai alunecat… Ori de câte ori ai cădea, să nu rămâi într‑aceeaşi fărădelege. Scoală‑te, că Dumnezeu e aproape de fiecare din noi. Fără spovedanie nu se poate mântui nimeni. Că oameni suntem, şi de mici copii începem a greşi. […] Numai să te osârduieşti să faci canonul ce ţi l‑a dat duhovnicul şi te duci în rai! Dar dacă nu te spovedeşti, s‑a terminat; veşnicia ia­dului, pieirea te aşteaptă. […]

Duhovnicul nu‑i altceva decât un martor că într‑adevăr te‑ai spovedit. Acolo este Hristos Dumnezeu şi dacă te spovedeşti cu sinceritate şi n‑ascunzi nimica, ţi se iartă păcatele. Dar aşa, dacă te duci cu vicleşug, unele le spui, iar altele nu le spui, te păcăleşti singur. Nu‑l poţi în­şela pe Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ştie şi gândurile, şi rămăşiţa gândului fiecăruia din noi. Aşa, dacă te duci la duhovnic cu adevărată credinţă şi dragoste şi spui tot, cu desăvârşire, cum s‑a întâmplat şi ce ai pătimit, atunci ţi se iartă tot. Dar dacă ascunzi, înseamnă că eşti fals. Şi dacă eşti fals, n‑ai făcut nimic.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: „Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos”, vol. 1, Editura Prodromos, 2009 via familiaortodoxa.ro