Despre Părintele Porfirie Bairaktaris. Convorbire cu ÎPS Irineu (Bulovici), mitropolit de Bacica (Bașka) și profesor la Facultatea de teologie din Belgrad (Patericul Secolului XX)

pr-porfirie

Klitos Ioannidis (K.I.): Sfinţii Părinţi sunt pentru Ortodoxie stâlpii luminoşi care îi îndrumă pe oameni pe drumul mântuirii, aşa cum cere Hristos. De aceea, oricâte am auzi despre ei şi oricâte am cunoaşte despre viaţa lor, tot nu este de ajuns pentru a ne face să înţelegem măreţia sfinţeniei lor. Suntem în mod deosebit emoţionaţi pentru faptul că despre părintele Porfirie – acest mare Părinte al zilelor noastre – ne va vorbi Mitropolitul sârb din Bacica, Irineu Bulovici, care l-a cunoscut pe acest înger trăitor pe pământ vreme de mulţi ani.

Irineu (Bulovici) (I.B.): L-am cunoscut pe părintele Porfirie cu destui ani în urmă, pe vremea când eram la studii postuniversitare, la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. Ca tânăr ieromonah, săvârşeam slujbe prin diferite biserici şi mănăstiri din Attica (Provincie a Greciei, unde se află şi Atena, capitala acestei ţări [n.t.].). Astfel, s-a întâmplat să slujesc şi la bisericuţa Sfântului Nicolae din Kallisia, unde stătea pe-atunci părintele Porfirie.

Cât timp mă aflam în acel loc, având în vedere starea precară de sănătate a părintelui, fiii săi duhovniceşti şi-au exprimat dorinţa să rămân să slujesc acolo, pentru ca părintele să poată rezista să-şi împlinească lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu de a mărturisi lumea. Astfel, timp de şapte ani la rând, duminica şi în zi de sărbătoare, am slujit fără încetare în acea bisericuţă. Îl vedeam şi pe părintele Porfirie, care se împărtăşea la fiecare sfântă Liturghie, după care se ducea să primească lumea.

Încă de la început am vorbit cu părintele şi, de la primele întâlniri chiar, mi-am dat seama de marele său dar al străvederii, pe care îl avea de la Duhul Sfânt, şi am rămas uluit în urma acestei experienţe.

K.I.: Aţi vrea să vă referiţi la câteva situaţii concrete?

I.B.: Odată a venit la el o familie dintr-o ţară din Vestul Europei. Nu erau ortodocşi şi nu ştiu de unde aflaseră de părintele Porfirie. Când au intrat înăuntru, părintele m-a chemat la el ca să traduc. Dar imediat, înainte ca ei să vorbească, mi-a spus:

– Zi-le să nu se teamă pentru copilul lor bolnav, pentru care au venit până aici. Eu, smeritul, mă voi ruga, iar Dumnezeu este mare şi copilul se va însănătoşi. Să se ducă în pace de unde-au venit.

pateric sec. XXLe-am tradus ce spusese părintele. Între timp, oamenii aceia nu apucaseră să scoată nici o vorbă. Când au auzit cuvintele părintelui, au rămas uluiţi. I-au mulţumit şi au plecat. Nu a mai fost nevoie să îşi spună păsul, căci părintele le răspunsese deja la ceea ce îi preocupa pe ei.

Apoi, când mă duceam la el să mă spovedesc şi să-i cer sfatul, de cele mai multe ori, scenariul era aproximativ la fel cu acela pe care tocmai vi l-am povestit. Adică, fără să fie nevoie să-i spun păcatele, problemele pe care le aveam sau orice altceva mă preocupa în acel moment, părintele nu numai că îmi spunea ce să fac, dar se exprima în aşa fel, încât îmi dădeam seama că înţelesese problema mai bine decât aş fi putut să o înţeleg eu însumi.

De atunci, şi mai ales după moartea de-a pururea pomenitului Justin Popovici din Serbia, în 1979, părintele Porfirie m-a primit la el cu multă dragoste şi răbdare. Aşa am petrecut lângă el mulţi ani, timp în care am văzut atâţia oameni care veneau la el dezamăgiţi şi amărâţi, şi plecau cu chipuri strălucitoare şi cu sufletul liniştit şi renăscut. În felul acesta, mi-am dat seama pe viu ce înseamnă duhul patristic în Biserica Ortodoxă şi ce mare dar este faptul că Dumnezeu lasă să fie mărturisit în fiecare generaţie şi că, prin aleşii săi, tămăduieşte şi mântuieşte atâtea suflete în toate timpurile.

Ceea ce aş vrea să subliniez – deşi este un lucru îndeobşte cunoscut, dar nu strică să ni-l amintim; dimpotrivă, avem foarte multă nevoie să nu uităm – este faptul că părintele a trăit la înălţimea cerului, acolo unde noi, oamenii păcătoşi şi pătimaşi, nu putem ajunge, iar smerenia sa era tot atât de mare, pe cât era şi înălţimea trăirii sale duhovniceşti.

Ceea ce întotdeauna m-a impresionat a fost faptul că părintele nu afişa o smerenie de suprafaţă, ci cu toată sinceritatea şi convingerea afirma despre sine că este cel mai mare păcătos din lume. Smerenia era experienţa şi trăirea sa interioară cea mai profundă, fără să-i fie necunoscută măreţia harului Duhului Sfânt.

Această combinaţie era pentru mine surprinzătoare. Părintele Porfirie nu avea nici cea mai mică îndoială că vorbea de la Duhul Sfânt. Iar dacă nu primea informaţia de la Duhul Sfânt, nu deschidea gura. În acelaşi timp, spunea cu toată sinceritatea: „Pe mine toţi oamenii mă consideră bun. Dar eu nu sunt bun. Sunt un om păcătos“.

K.I.: Pentru că am ajuns până aici, aş dori să vă întreb următorul lucru: Părintele Porfirie, ca de altfel toţi Părinţii Bisericii, este sălaş al Duhului Sfânt. În ce fel credeţi că îşi alege Duhul Sfânt omul în care să locuiască?

I.B.: Este foarte greu să răspundem la această întrebare. Cred, însă, că atunci când înşişi părinţii îşi scot în evidenţă nevrednicia, într-un fel cu adevărat evanghelic, este pentru noi un semn al credinţei, iubirii şi virtuţii lor. Duhul Sfânt este acolo unde doreşte, dar, în acelaşi timp, numai inimile curate pot să fie locuinţe ale Celui Bun şi Sfânt.

Aşa a fost şi cu Părintele Porfirie, care s-a dus de mic copil la Sfântul Munte, unde s-a supus cu totul părinţilor de acolo, pe care i-a iubit, s-a nevoit, a privegheat şi a împlinit toate canoanele vieţii ascetice – nu ca pe o obligaţie sau o slujire exterioară, ci ca pe o nevoie interioară. Toate acestea au făcut din el sălaş al Duhului Sfânt. Credinţa, iubirea fără margini, curăţia desăvârşită şi nepătimirea sunt condiţii absolut necesare ale acestei stări harismatice, care îi caracterizează pe Părinţii Ortodoxiei noastre.

Părintele Porfirie a avut multe harisme. A fost o figură profetică, ce avea în acelaşi timp şi harul de a tămădui. Părintele nu vorbea despre darul său, însă acesta a fost mărturisit de cei pe care i-a vindecat de felurite boli, unele dintre ele chiar incurabile.

Părintele Porfirie avea şi marele dar al păstoririi. Era în stare să plece în „călătorie“, de acolo unde se afla, până în Creta sau în Cipru, spre exemplu, ca să ajute un suflet despre care Duhul Sfânt îi descoperea că se află în nevoie. Faţă de omul la care se ducea, arăta multă blândeţe şi grijă.

porfirie-kavsokalivitulK.I.: Făcea părintele Porfirie asemenea călătorii?

I.B.: Odată mi-a vorbit de nişte mănăstiri din Serbia – unde se află, în ce stare sunt, cum arată locul din jurul lor, cum sunt munţii, ce fel de oameni trăiesc acolo; totul în amănunt, fără să fi fost vreodată acolo cu trupul.

K.I.: Se pare că asemenea descrieri erau foarte frecvente.

I.B.: Ceea ce subliniez mereu este faptul că părintele Porfirie era un teolog foarte profund. A cercetat cuvântul lui Dumnezeu zi şi noapte, încă din tinereţe. Eu predau Noul Testament la Facultatea de Teologie şi totuşi, de multe ori, am rămas ruşinat dinaintea lui, când venea cu o grămadă de referiri din cărţile Vechiului Testament, în vreme ce Noul Testament îl ştia aproape pe de rost. Dar şi interpretările pe care le dădea erau roade ale lecturilor sale. Lucrul acesta nu s-ar fi întrevăzut din stilul cu care vorbea, stil pe care îl alegea anume ca să fie înţeles de toţi.

În acelaşi timp, pătrundea până în adâncul sensurilor cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, fără să aibă pregătirea teologică obişnuită, putea să ne ajute pe noi, teologii. Se duceau la el chiar şi profesori universitari, ca să îi ceară sfaturi duhovniceşti. Mi-aduc aminte cu câtă limpezime şi profunzime aborda problemele strict teologice. Aş putea spune că avea harisme numeroase şi complexe. Era, cu adevărat, o combinaţie minunată a tuturor harismelor.

Părintele Porfirie spunea mereu că trebuie să fim optimişti şi să avem nădejde, ştiind că Hristos este iubire. Oricât de jos am cădea şi oricât de mare ar fi amărăciunea şi neputinţa noastră dinaintea marilor probleme ale vieţii, nu trebuie să ne pierdem niciodată bucuria interioară, pentru că Hristos este viu şi stă alături de noi.

Nădejdea şi optimismul pe care le transmitea părintele Porfirie se puteau citi pe toate chipurile oamenilor care ieşeau din chilia sărăcăcioasă şi umilă din Kallisia şi apoi din Oropos. Chipurile acelor oameni străluceau cu adevărat.

K.I.: El însuşi a fost un copil vesel al Împărăţiei cerurilor.

I.B.: Exact… exact! Şi deasupra tuturor lucrurilor punea încrederea în Biserica lui Hristos, ca trup teantropic şi ca stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15 ).

Pe mine, personal, m-a impresionat şi mi-a folosit duhovniceşte foarte mult un sfat pe care mi l-a dat odată şi anume, să nu pun viaţa isihastă deasupra unei vieţi active. A face deosebire între acestea două este, mai degrabă, un lucru fals şi superficial. Aşa cum spunea fericitul părinte, esenţa este să ne supunem voii adevărate a lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale şi să iubim slujirea pe care o împlinim.

Vă mărturisesc faptul că mi-a fost foarte greu ca, după o viaţă retrasă şi liniştită, în care aveam timp să studiez, întâlnindu-mă cu foarte puţini oameni, să trebuiască dintr-odată să-mi asum o viaţă publică, de responsabilitate ecleziastică, să fac parte din comisii şi delegaţii, să cutreier mereu capitalele europene, să mă întâlnesc cu politicieni şi diplomaţi – lucruri pe care astăzi sunt obligat să le duc la împlinire, atât ca membru al sfântului Sinod, cât şi ca urmare a diferitelor legături bisericeşti pe care le întreţine Patriarhia noastră. Toate acestea mă obosesc foarte mult duhovniceşte şi mărturisesc că tânjesc după viaţa liniştită de odinioară, când mă duceam la Kallisia şi nimeni nu ştia de existenţa unui călugăr pe nume Irineu, de unde se trage el şi alte asemenea. Părintele Porfirie mi-a cerut să mă întorc în Serbia, pe când eu mi-aş fi dorit să rămân undeva în Sfântul Munte, aproape de el. Aceasta era nevoia mea interioară, dar părintele mi-a spus că nevoia Bisericii era să mă întorc în Serbia şi să-mi slujesc ţara. Iată cuvintele sale:

– Ascultă, fiul meu. Când lucrurile acestea sunt cerute de Biserică şi sunt binecuvântate de duhovnicul tău, iar tu împlineşti ascultarea din tot sufletul, atunci, prin harul lui Dumnezeu, slujirea ta exterioară se transformă în rugăciune, fără ca tu să-ţi dai seama. Dar dacă alegi să mergi chiar şi în cel mai liniştit loc din Athos sau la orice mănăstire ai dori, şi o faci împlinindu-ţi propria voie, ca să te simţi tu mai bine chiar şi duhovniceşte – adică să te simţi bine duhovniceşte, fără binecuvântarea Bisericii sau a duhovnicului tău –, atunci, orice ai face, totul va fi în zadar.

K.I.: Ceea ce v-a spus părintele este surprinzător.

I.B.: Da. Pot să vă mărturisesc că de atunci şi până astăzi, când lucrez, îmi aduc aminte de aceste cuvinte şi mă liniştesc.

Preluare din lucrarea “Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp. 46-50.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus): Cuviosul Porfirie Bairaktaris, frescă dintr-o trapeză de la o mănăstire din România © Laurențiu Dumitru

Anunțuri

Posted on 21 Iunie 2013, in Interviuri, Porfirie Kavsokalivitul, Schitul Kavsokalivia, Texte duhovnicești and tagged , , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: