Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea I). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

Klitos Ioannidis (K.I.): În cele ce urmează, vom vorbi despre Mănăstirea Patriarhală a Cinstitului Înaintemergător al Domnului de la Essex, Anglia, şi despre de-a pururi pomenitul părinte Sofronie Saharov. Avem bucuria prezenţei alături de noi a ieromonahului Zaharia, care a fost apropiat părintelui Sofronie. Sfinţia sa a tradus cărţile Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este şi Despre rugăciune. Trăieşte de mulţi ani la Essex, în Anglia, şi slujeşte mănăstirea, contribuind la lucrarea de mântuire a Bisericii.
Părinte Zaharia, să începem cu părintele Sofronie, care a fost o figură aparte a Ortodoxiei contemporane. El este omul care a adus duhul Ortodoxiei în lumea occidentală, începând de la cartea Sfântul Siluan, la care s-au adăugat şi altele, traduse în foarte multe limbi europene.
Odată, mă aflam pe vârful Alpilor, la casa lui Nietzsche, şi a venit la mine o doamnă ca să-mi spună că citeşte cartea despre Sfântul Siluan. Era o scriitoare elveţiancă. Cred că a te afla într-un loc străin de Ortodoxie şi a veni la tine cineva din acea lume să-ţi vorbească despre Sfântul Siluan este un lucru foarte important. Este ca un semn.
Vă rog să ne vorbiţi despre personalitatea părintelui Sofronie.

Arhimandritul Zaharia (Arh.Z.): Îmi este greu să vorbesc despre părintele Sofronie, pentru că nu pot să exprim prin cuvinte ceea ce ar fi de spus. Am trăit în apropierea sa aproximativ 27 de ani, dar niciodată nu am ajuns să mă obişnuiesc cu el, în sensul de a-l considera un om obişnuit. Fiecare contact pe care îl aveam cu el era pentru mine un adevărat eveniment – un eveniment nou –, chiar dacă viaţa sa exterioară era foarte simplă. Ceea ce mă impresiona în mod deosebit la părintele Sofronie era felul în care vorbea şi puterea rugăciunii rostite de el. Dar, mai ales, profunzimea spuselor sale. Când mă duceam să-l văd (la amiază, la miezul nopţii sau dimineaţa), îl găseam uneori dormind într-un fotoliu. Se trezea, iar eu îi spuneam: „Am cutare problemă. Ce să fac?“ Atunci, el îmi dădea imediat câteva sfaturi, care ştiam că veneau din cealaltă lume. Lucrul acesta mă uimea mai mult decât orice altceva.
În privinţa vieţii exterioare, trăia alături de noi ca un om simplu şi ca un adevărat frate al nostru. Niciodată nu ni s-a adresat prin cuvinte ca „fiule“, „măi copile“ sau altele asemenea. Ne trata ca pe egalii săi, cu foarte mare respect. Eu eram acolo unul dintre cei mai tineri.

K.I.: Lucrul acesta vădeşte subtilitatea spiritului său.

Arh.Z.: Părintele avea caracter şi temperament artistic. De multe ori spunea: „Pentru a fi creştin, omul trebuie să aibă spirit artistic. Adică aşa cum artistul este dedicat zi şi noapte obiectului artei sale, încercând să exprime prin el desăvârşirea, la fel şi creştinul adevărat este dedicat unei singure idei. El se preocupă de felul cum se va prezenta dinaintea Dumnezeului celui viu, încercând să devină din ce în ce mai pregătit pentru întâlnirea cu Creatorul“.

K.I.: Este vorba de ilustrarea cuvintelor: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5, 48 [n.t.].).

Arh.Z.: Da. Mereu îmi spunea că „toate artele încearcă să exprime desăvârşirea şi să răpească o parte din veşnicie, dar nu reuşesc, iar în sufletul omului rămâne un gol, pentru că desăvârşirea şi veşnicia nu pot fi răpite cu mijloace omeneşti, prin simpla oferire a sinelui artistului către ceilalţi oameni“.

K.I.: Răpirea veşniciei se face numai prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, despre care vorbea adesea părintele Sofronie.
Dacă tot vorbim despre artă, să spunem faptul că părintele Sofronie era pictor de icoane. La mănăstirea dvs. a realizat o pictură unică, într-un stil propriu. Pentru mine, vederea icoanelor pictate de părintele Sofronie a fost o experienţă cutremurătoare.

Arh.Z.: Se pare că prin pictură dorea să redea aceleaşi idei exprimate în cărţile sale legate de înţelesul ipostasului omenesc şi al persoanei. Prefera cuvântul „ipostas“, deoarece el exprimă mai bine ceea ce voia el să spună. Cine priveşte icoanele zugrăvite la noi în biserică şi la trapeză poate vedea profunzimea exprimată pe chipurile oamenilor, povenită din abisurile inimii, care cuprind în ele întregul sine al omului, atât prin latura dumnezeiască, cât şi prin cea omenească.

K.I.: Cu alte cuvinte, încerca să îl redea pe Hristosul din noi. Şi reuşea lucrul acesta într-un mod uimitor.

Arh.Z.: Da. Părintele exprima aceleaşi idei şi în cărţile sale. Cei care sunt interesaţi de acest subiect pot citi ceea ce părintele Sofronie a scris.
Nu este uşor să vorbim despre părintele Sofronie. Să mă iertaţi, pentru că nu ştiu cum să mă exprim. Părintele avea o mare sete de Dumnezeu. Şi se căia tot timpul pentru faptul că în tinereţe apucase pe drumuri rătăcite.

K.I.: Se apropiase de religiile orientale?

Arh.Z.: Da. Avea un asemenea dor de Dumnezeu, încât şi carnea sa îl simţea.

K.I.: Uimitor. În cărţile sale este evidentă această iubire a sa pentru Dumnezeu. Din ceea ce a scris, se simte că pătimea ca Iisus pe Cruce, ca să ajungă să-L cunoască pe Dumnezeul cel viu. Cuvintele Eu sunt Cel ce sunt (Ieşirea 3, 14 [n.t.].) îi aprindeau sufletul.

Arh.Z.: Atunci când prin aceste cuvinte din Cartea Ieşirii i s-a descoperit că Dumnezeul absolut şi necuprins este personal, viaţa i s-a schimbat radical, iar el a renăscut sufleteşte.

K.I.: A fost momentul în care s-a îndepărtat de religiile abstracte ale Orientului.

Arh.Z.: Şi a încetat să-i mai slujească pe dumnezeii filosofilor, după spusele sale.

K.I.: Aşa este. Părinte Zaharia, dacă tot am vorbit despre legătura dintre artă şi cele sfinte, permiteţi-mi să-l pomenesc aici pe părintele Porfirie, care atunci când l-am cunoscut mi-a spus ceva asemănător. A aflat că scriu poezie şi mi-a zis: „Sfinţii nu sunt oare poeţi? Imaginează-ţi-i pe apostoli şi pe Hristos în Tiberiada, la marea Galileii. Există ceva mai poetic decât să-i vezi urcând pe munte sau mergând pe malul mării sau călătorind în corabie? Aceasta este poezie“. Şi a mai adăugat: „Dumnezeu nu vrea alături de el oameni grosolani. Vrea oameni subtili, aşa cum sunt poeţii şi artiştii“. Punctul acesta de vedere coincide cu ceea ce am spus mai înainte despre părintele Sofronie.

Arh.Z.: Desigur. Dumnezeu cere mai întâi de toate o inimă zdrobită. Numai inima zdrobită predispune omul la acceptarea poruncilor lui Dumnezeu ca legi de viaţă. Părintele mai spunea: „Cea mai mare poezie şi creaţie fără sfârşit este rugăciunea. Prin rugăciunea personală adresată lui Dumnezeu, omul colaborează cu Creatorul pentru reînvierea în inima sa a chipului şi a asemănării lui Dumnezeu, care s-au întunecat prin cădere şi prin păcat“. Aceasta era pentru el cea mai de seamă poezie, prin care omul ajunge dumnezeu după har.

K.I.: Părinte Zaharia, câte ore pe zi lucra părintele Sofronie? Sfinţia voastră l-aţi cunoscut când era deja înaintat în vârstă, deşi i-aţi fost alături timp de 27 de ani.

Arh.Z.: Când l-am cunoscut, avea cam 70 de ani. A murit la aproape 97.
Era tot timpul ocupat cu problemele de zi cu zi ale fraţilor, cu construcţia mănăstirii… De asemenea, veneau la el o mulţime de închinători. Până la 75 de ani, a lucrat şi cu braţele. După ce n-a mai putut munci, a început să fie, după cuvântul său, „avocat al oamenilor dinaintea lui Dumnezeu“.

K.I.: Foarte frumos spus.

Arh.Z.: Încerca să-i ajute pe oameni să-şi găsească drumul corect în viaţă.

K.I.: Am vorbit mai înainte despre rugăciune. Ştiu că aţi tradus cartea sa Despre rugăciune în limba aspră a Bisericii, care nu este limba populară, şi nici cea veche, ci o limbă aparte.

Arh.Z.: El însuşi a învăţat greaca prin 1925, când s-a dus la Sfântul Munte. A învăţat-o foarte bine, imediat ce i s-a cerut lucrul acesta, pentru că monahii de la Mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon aveau nevoie de vorbitori de limbă greacă, pentru relaţiile cu lumea din afară şi cu celelalte mănăstiri. Părintele s-a rugat să i se dea puterea să ajungă să cunoască atât de bine greaca, încât atunci când se va ruga în această limbă, să nu o simtă ca pe o limbă străină. Iar Dumnezeu i-a împlinit cererea. Părintele zicea: „Când slujesc în greacă, nu simt niciodată că este pentru mine o limbă străină“.

K.I.: Atât de bine a ajuns să o cunoască.

Arh.Z.: Parcă era făcut anume pentru ea…

K.I.: Ca şi cum ar fi fost limba sa maternă.

Arh.Z.: Da. Şi vorbea mai degrabă în limba bisericească, aşa cum dumneavoastră înşivă aţi putut constata.

K.I.: Da. Desigur.

Arh.Z.: Considera că limba populară nu poate servi pe de-a întregul ca mijloc de exprimare al teologiei noastre. Prefera limba Sfinţilor Părinţi. Pentru că, aşa cum afirmă într-o lucrare de-a sa nepublicată, referindu-se la Sfânta Treime: „În vremea aceea, grecii au depăşit hotarele înţelegerii omeneşti în ceea ce priveşte cultura limbii“.

K.I.: Părinte Zaharia, bănuiesc că la traducerea cărţii Despre rugăciune aţi colaborat cu părintele Sofronie.

Arh.Z.: La Despre rugăciune foarte puţin, pentru că era deja foarte bolnav. Dar când am tradus cartea Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este, a verificat fiecare pagină.

K.I.: Povestiţi-ne despre această colaborare şi despre felul cum verifica traducerea. Ce vă spunea? Cum voia să iasă lucrurile?

Arh.Z.: Părintele cântărea fiecare cuvânt în parte. Spunea: „Cuvântul omului este după chipul cuvântului lui Dumnezeu şi trebuie mereu să găsim cuvântul cel mai potrivit, ca să nu pierdem cuvântul veşnic“. Mereu se afla în căutarea cuvântului potrivit, atât în dicţionare, cât şi prin rugăciune. Când eram în impas, se ducea să se roage, iar cuvântul potrivit era atunci revelat lui însuşi sau vreunui colaborator de-al său.

K.I.: În felul acesta exprima cât mai bine cu putinţă ceea ce voia să spună.

Arh.Z.: Da. Sunt sigur că mai există greşeli, dar acestea provin de la mine, pentru că sunt desprins de mediul vorbitor de limbă greacă de 30 de ani.

K.I.: Cu toate acestea, traducerile pe care le-aţi realizat sunt uimitoare; aş putea spune, chiar unice. Eu am citit aproape toate cărţile părintelui Sofronie, iar Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este mi se pare una dintre cele mai tulburătoare scrieri ale secolului nostru. Şi nu folosesc cuvinte mari. Aşa am simţit eu. Am citit de două-trei ori fiecare carte şi consider că sunt printre cele mai bune din epoca în care trăim. Am citit multe alte cărţi, printre care şi filosofie. Dar acestea te poartă până la cer.

Arh.Z.: În cazul unora din temele despre care scrie părintele Sofronie, a fost nevoie până la el să treacă multe veacuri ca să le vedem abordate. Unele aspecte din cele cu care se ocupă părintele Sofronie pot fi citite şi la Sfinţii Părinţi, dar sunt şi destule lucruri originale. De exemplu: despre persoană, despre lumina necreată, despre diferitele teorii legate de lumina necreată, despre rugăciunea Domnului de pe Getsimani – cum o înţelegea şi cum o trăia el însuşi –, despre har şi despre pomenirea morţii (n-am găsit nicăieri la Sfinţii Părinţi o asemenea exprimare legată de acest fenomen, ca la părintele Sofronie).

K.I.: El a atins înălţimile ce se află dincolo de înţelegerea omenească.

Arh.Z.: Să mă iertaţi, căci poate părea mândrie ce am să spun, dar lucrul acesta poate fi verificat de oricine.

K.I.: Fireşte că poate fi verificat. Să vă mai spun ceva: anumite exprimări din Sfânta Scriptură, ce ascund adevăruri sfinte, te fac să zici: „Dar eu de ce nu văd astfel lucrurile?“ Ai sentimentul, aşa cum bine spunea un coleg de-al meu, profesor universitar, că acele cuvinte nu sunt scrise de mână omenească. Au fost inspirate de Dumnezeu.

Arh.Z.: Da. De altfel, Domnul a fost, este şi va fi Acelaşi totdeauna, după cum Biserica noastră este de-a pururi apostolică. Dumnezeu Se revelează oamenilor Săi din toate epocile, nu numai proorocilor şi apostolilor. În caz contrar, Biserica nu ar mai fi Una, Sobornicească şi Apostolească.

K.I.: Ce vă zicea părintele în legătură cu lumina necreată? Desigur, aceste lucruri sunt scrise în cărţile sale, dar mărturia prin viu grai este mai intensă.

Arh.Z.: Da. Părintele insista mai ales pe următoarea idee: pentru a ajunge la vederea luminii necreate, omul trebuie să treacă prin încercări şi să-I dovedească lui Dumnezeu că are credinţă vie şi adevărată. Atunci când omul este statornicit în dragostea lui Dumnezeu, el primeşte să fie încercat până la sfârşitul zilelor sale. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul proorocilor, a apostolilor şi a dreptului Iov. Părintele avea următoarea axiomă: „Plinirea deşertării inimii precedă plinirea desăvârşirii“. Aşa cum spunea părintele, când omul ajunge la iadul pocăinţei şi-L convinge pe Dumnezeu că Îi aparţine Lui, atunci Dumnezeu i Se revelează ca lumină. Cu alte cuvinte, omul este învelit în har în asemenea măsură, încât trăieşte unit cu Dumnezeu şi nu mai ştie dacă se află în trup sau în afara lui.

K.I.: Este ceea ce a afirmat Sfântul Apostol Pavel: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (II Cor. 12, 2 [n.t.].).

Arh.Z.: Da. Spunea că omul nu poate ajunge la o asemenea răpire dacă nu şi-a văzut sărăcia duhovnicească şi nu a plâns pentru ea fără încetare, fiind cu inima curată. Omul care merge pe acest drum este dedicat în întregime lui Hristos.

K.I.: Părinte Zaharia, consider că punctul central al învăţăturii părintelui Sofronie a fost fraza pe care Hristos i-a spus-o Sfântului Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“.

Arh.Z.: Aşa este.

K.I.: Dacă aţi discutat acest subiect cu părintele Sofronie, v-aş ruga să ne spuneţi cum privea el lucrurile.

Arh.Z.: Părintele spunea: „Este greu să vorbim oamenilor contemporani despre aceste aspecte, pentru că ei nu pot suporta să asculte. De altfel, Creştinismul, în forma lui autentică, nu poate fi predat. Trăim cu toţii la un nivel etic, pe când la nivelul ontologic al Creştinismului nu urcă decât foarte puţini oameni dintr-o generaţie“.

K.I.: Puţini ajung în vârf.

Arh.Z.: Mulţi oameni din zilele noastre spun că trăim într-o eră post-creştină.

K.I.: Ideea aceasta este o nebunie.

Arh.Z.: Părintele zicea că niciodată nu a existat o eră creştină.

K.I.: Foarte corect.

Arh.Z.: Tema aceasta, legată de fraza: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“, înfăţişează măsura desăvârşirii urcuşului spre Hristos. Aşa cum Hristos a coborât în cele mai de jos ale pământului de bunăvoie, ca să-l mântuiască pe om, la fel şi omul, din multă dragoste pentru Dumnezeu şi din ură desăvârşită faţă de situaţia în care a ajuns, se condamnă pe sine la osânda Iadului. El primeşte iadul, fapt care este o stare harismatică. Desigur, ceea ce este de bunăvoie biruieşte ceea ce este fără voie. Dacă omul primeşte de bunăvoie să coboare cu Hristos în Iad, atunci el a biruit Iadul. A biruit tot răul, iar biruinţa lui Hristos devine propria sa biruinţă. Ca să ne exprimăm şi mai simplu, „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui“ înseamnă defăimarea de sine dusă la limitele sale extreme. Prin defăimarea de sine, omul îşi asumă pe deplin responsabilitatea căderii. Aşadar, el aruncă vina asupra lui, dând dreptate lui Dumnezeu şi primind toată ruşinea căderii, la fel ca tâlharul cel bun de pe cruce, care face un salt instantaneu de la iad către lumina Împărăţiei lui Dumnezeu.

K.I.: Ceea ce ne povestiţi este uimitor, părinte Zaharia.

Arh.Z.: Iar cine se defăimează singur dinaintea lui Dumnezeu, îşi asumă patimile lui Hristos. Se dedică patimilor lui Hristos şi, ca urmare, primeşte harul Învierii Domnului.

K.I.: L-aţi văzut vreodată pe părintele lăcrimând sau plângând?

Arh.Z.: L-am văzut de câteva ori, dar numai spre sfârşitul vieţii sale, când era deja foarte bătrân. Nu considera că este bine să fie văzut de ceilalţi cum plânge. Spunea că „Adevăratul proroc este întotdeauna stăpân peste duhul său şi nu-şi dezvăluie propriile trăiri dinaintea celorlalţi. În felul acesta, nu se mândreşte înaintea fratelui său“.

K.I.: Tot ce am spus până acum ne face să înţelegem că părintele era un spirit puternic. A primi să intri în Iad cu Hristos nu este un lucru uşor pentru nimeni.

Arh.Z.: Totuşi, atunci când omul Îl caută pe Hristos din tot sufletul şi din toată inima sa, Dumnezeu îngăduie ca el să cunoască Iadul şi chinurile sale, nu pentru a fi distrus, ci pentru a fi iniţiat în marea taină a venirii lui Hristos. Mai întâi, trebuie să-L cunoască pe Hristos prin durere, pentru ca abia mai apoi să-L cunoască prin slava Sa.

K.I.: Cel care urcă trebuie să şi coboare.

Arh.Z.: Întocmai. Aşa este.
După ce omul Îl cunoaşte pe Hristos prin durere, el poate să Îl îndreptăţească pe Dumnezeu să-i ofere şi cele înalte, aşa cum Tatăl le-a oferit Fiului Său. Domnul îi va da omului o asemenea iubire, încât inima sa va fi capabilă să cuprindă în ea întreaga lume. Va cunoaşte atunci toate dimensiunile deşertării şi ale Răstignirii lui Hristos. Părintele spunea că „Împărăţia lui Dumnezeu aduce în inima omului pe Creator şi creaţia Sa, adică pe întregul Adam. Aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu“.

Preluare din lucrarea “Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.199-206.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Citiți la acest link a doua parte a interviului: Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea a II-a). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)