Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea a II-a). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

Citiți la acest link prima parte a interviului: Despre Părintele Sofronie Saharov de la Essex (Partea I). Convorbire cu Arhimandritul Zaharia, Ieromonah al Mănăstirii din Essex, închinată Cinstitului Înaintemergător al Domnului (Patericul Secolului XX)

Klitos Ioannidis (K.I.): Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi izvorăşte de la Duhul Sfânt, fiind scăldată în sângele şi lacrimile nevoitorilor duhului.
În cea de-a doua parte a convorbirii noastre cu părintele Zaharia, vom puncta câteva elemente ale învăţăturii părintelui Sofronie, din care vom vedea faptul că acest stâlp de nădejde al Ortodoxiei trăia în şi prin Duhul Sfânt.

Arhimandritul Zaharia (Arh.Z.): Pentru mine este greu să vorbesc despre părintele meu, pentru că nu ştiu exact la ce anume aţi dori să ne referim.

K.I.: Aţi putea începe cu viaţa sa legată de biserică.

Arh.Z.: Părintele acorda o mare importanţă sfintei Liturghii. Rugăciunile rostite în timpul Liturghiei le numea „rugăciuni de supunere“. Spunea că prin sfânta Liturghie omul trăieşte întreaga viaţă a lui Hristos.
Părintele Sofronie considera că omul contemporan poate găsi totul în sfânta Liturghie. Când Liturghia este săvârşită cu atenţie, ea cuprinde întreg harul lui Dumnezeu. De fapt, Hristos este Cel care o săvârşeşte, iar unde Se află Hristos, acolo este şi Cerul întreg.
Părintele spunea că în zilele noastre, când lipsesc aproape cu desăvârşire condiţiile necesare pentru rugăciunea inimii, singurul lucru care ne-a rămas este sfânta Liturghie. Liturghia trebuie pregătită şi săvârşită cu întreaga noastră putere sufletească şi cu multă atenţie, ca să dobândim prin ea plinirea harului şi mântuirea.

K.I.: De altfel, punctul culminant al prezenţei harului are loc la sfânta Liturghie, prin Taina sfintei Împărtăşanii şi prin unirea cu Hristos. Credinciosul primeşte Trupul şi Sângele lui Hristos spre viaţă veşnică.

Arh.Z.: Gândul său era centrat mereu pe imaginea lui Hristos urcând pe Golgota şi pe felul cum acest Om, numit Iisus Hristos, a purtat pe umerii Săi durerea întregii lumi, rugându-Se pentru Adam şi murind pentru el. De aceea, atunci când a înviat, a scos din mormânt întreaga moştenire a lui Adam. La sfânta Liturghie rostim „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-Ţi aducem de toate şi pentru toate“, iar Dumnezeu ne răspunde „Sfintele sfinţilor…“, prin care sfinţeşte şi binecuvântează jertfa pe care I-o aduc preotul şi credincioşii, adică iubirea, credinţa şi nădejdea. (Părintele credea că şi credincioşii sunt sfinţiţi. Dacă preotul care săvârşeşte sfânta Liturghie şi credincioşii care sunt de faţă îi aduc Domnului darurile lor prin rugăciune, atunci binecuvântarea lui Dumnezeu se pogoară asupra întregii lumi.)

K.I.: În felul acesta, omenirea devine neam de sfinţi.

Arh.Z.: Neam de sfinţi vor fi cei care sunt botezaţi şi care păstrează harul de la sfântul Botez.

K.I.: Aşa este. Hristos a cerut ca Evanghelia să fie propovăduită la toate neamurile. Cei care o primesc intră în poporul de sfinţi.

Arh.Z.: Da.

K.I.: Părinte Zaharia, ne-aţi vorbit despre pregătirea pentru sfânta Liturghie, fapt asupra căruia părintele insista în mod deosebit. De ce?

Arh.Z.: Acesta este un subiect complex. Părintele insista mai ales asupra rugăciunii de pocăinţă. Omul trebuie să se roage la sfânta Liturghie aşa cum ne învaţă rugăciunile pe care le citim înainte de sfânta Euharistie, care sunt rugăciuni de pocăinţă, ce arată că omul este bolnav sufleteşte. (Cu toţii suntem căzuţi şi bolnavi sufleteşte, având nevoie de tămăduire). Numai harul lui Dumnezeu vindecă rănile păcatului. Aşadar, dacă vrem să primim har şi milă în timpul sfintei Liturghii, trebuie să-I înălţăm Domnului rugăciuni de pocăinţă.

K.I.: Aceasta era pregătirea pentru sfânta Liturghie şi pentru primirea sfintei Împărtăşanii la care se referea părintele?

Arh.Z.: Da. Toată viaţa noastră trebuie trăită după modelul sfintei Liturghii. Adică, aşa cum la sfânta Liturghie credem în Taine, după cuvântul lui Hristos, şi chemăm harul Duhului Sfânt prin rugăciunea către Părintele ceresc, cerând să se sfinţească darurile, la fel trebuie să fie şi viaţa noastră; ea trebuie să aibă la bază cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciunea. Numai astfel se sfinţeşte întreaga zidire şi omul care trăieşte în ea. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Timotei, orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune (I Timotei 4, 4 [n.t.].). Putem să ne sfinţim viaţa dacă trăim după cuvântul lui Dumnezeu şi dacă chemăm harul Duhului Sfânt, pe care Domnul l-a dăruit lumii după Învierea Sa.

K.I.: Părinte Zaharia, v-aţi referit la chemarea harului. Cum înţelegea părintele Sofronie această chemare şi cum o săvârşea?

Arh.Z.: Orice gest de-al său era însoţit de pocăinţă. Ieşea din chilie şi spunea: „Binecuvântează-mi, Doamne, ieşirea şi intrarea“. În tot ce făcea, chema mai întâi ajutorul lui Dumnezeu.

K.I.: Întregul său comportament avea caracter hieratic. Se mişca în limitele sfinţeniei.

Arh.Z.: Da. Dădea o mare importanţă cuvântului lui Dumnezeu, care trebuie să fie viu în orice om. De aceea, încerca să şi-l împlânte în inimă, chemând mereu numele lui Hristos în rugăciune.

K.I.: Dacă tot am ajuns aici, aş dori să ne referim la chemarea numelui lui Hristos, adică la cunoscuta rugăciune a inimii. Care era învăţătura părintelui referitoare la această rugăciune şi cum voia să fie viaţa sa şi a monahilor de lângă el?

Arh.Z.: Părintele îşi organizase viaţa în jurul a doi poli. Primul era sfânta Liturghie, iar celălalt era chemarea numelui lui Hristos. Pe aceştia îşi concentra întreaga atenţie. Dacă am înţeles bine întrebarea dumneavoastră, doriţi să aflaţi ce anume recomanda. Cerea acelaşi lucru care se impune şi în privinţa sfintei Liturghii, adică rugăciunea pocăinţei. Nu îi plăceau tehnicile speciale de practicare a rugăciunii. Insista ca omul să înveţe să se roage cu inima. Părintele credea că pocăinţa şi credinţa adevărată în Hristos îl fac pe om să-şi deschidă sufletul, moment în care rugăciunea prinde rădăcini şi îşi găseşte singură ritmul care să fie în rezonanţă cu inima. Câteodată ne vorbea despre tehnicile de rugăciune, dar ne spunea să nu le dăm importanţă, căci altfel, se poate să pierdem harul lui Dumnezeu, în vreme ce prin pocăinţă omul nu poate eşua, cu condiţia ca inima sa să fie plină de dor pentru Dumnezeu. În felul acesta, gândul se lipeşte singur de inimă, iar rugăciunea capătă ritm.

K.I.: Pentru că părintele a fost practicant al rugăciunii inimii, ne-o recomanda mereu şi nouă, care eram bolnavi sufleteşte. Ce însemna pocăinţa pentru părintele Sofronie?

Arh.Z.: Pentru el, pocăinţa însemna ca omul să aibă conştiinţa planului de dinainte de veacuri, pe care Dumnezeu l-a alcătuit pentru el.
Adică felul în care a fost conceput omul, ce înseamnă plinirea sa şi care este scopul vieţii sale. Atunci când înţelege planul pe care Dumnezeu l-a alcătuit pentru el dinainte de veacuri, omul face totul ca acel plan să fie dus la împlinire.

K.I.: Ceea ce ne-aţi spus e foarte frumos. Este vorba despre numele cel nou, scris în Cartea Vieţii.

Arh.Z.: Părintele avea mereu o gândire teologică. Tot ce se întâmpla putea fi explicat de el prin teologie.

K.I.: Îmi aduc aminte, din puţina mea experienţă alături de el, că ţinea lucrurile la un nivel teologic foarte greu de atins pentru unii, şi anume la esenţa a ceea ce sunt sfântul ipostas şi persoana.
Părinte Zaharia, aş dori să ne oprim puţin asupra temei cuvântului lui Dumnezeu, la care deja ne-am referit în parte. Cum vă transmitea părintele cuvântul lui Dumnezeu, ce însemna trăirea lui în mănăstire şi cum voia să-l transmită oamenilor?

Arh.Z.: Părintele ne aduna o dată pe săptămână. În ultimii 4 ani ai vieţii sale, când simţea că i se apropia sfârşitul, ne aduna în fiecare zi de luni şi ne vorbea timp de o oră. Înainte, nu aveam întâlniri regulate. În timp ce mâncam la trapeză şi se citea din textele sfinte, el oprea lectura şi comenta ceea ce tocmai auzisem. Niciodată nu se pregătea de dinainte. Pur şi simplu, se ruga şi atrăgea Duhul Sfânt asupra lui, după care începea să ne vorbească. De multe ori când ne aflam la masă, pe unii dintre noi îi părăsea pofta de mâncare, căci cuvântul lui Dumnezeu rostit de buzele sale era atât de dulce, încât atenţia noastră era captivată în întregime. Părintele credea în spusele Sfântul Evanghelist Luca, ce afirma că, dacă este nevoie să ne apărăm, nu trebuie să ne pregătim dinainte cu ce vom spune.

K.I.: Însuşi Dumnezeu a spus lucrul acesta.

Arh.Z.: Da. El ne dă cuvânt şi înţelepciune atunci când este nevoie. Părintele credea foarte mult în acest lucru, drept care îl aplica în mod constant în viaţa sa. Zicea: „Dacă ne rugăm, iar rugăciunea noastră porneşte din inimă, atunci orice întâlnire dintre duhovnic şi fiul său duhovnicesc sau a fraţilor între ei poate să fie un moment sfânt“. Ce voia să spună prin aceasta? Că acolo unde este rugăciune, Dumnezeu îşi dezvăluie voia prin oameni.

K.I.: Aşa este. Foarte frumos.

Arh.Z.: După cum spunea părintele, cuvântul lui Dumnezeu trebuie să se zămislească în inima noastră, unde să fie purtat ca într-un pântece de mamă şi să fie spus semenului sau fratelui nostru atunci când este necesar. Doar astfel, prin harul sfânt, cuvântul lui Dumnezeu pătrunde în inima celui care ascultă, făcându-l să renască spiritual.

K.I.: Părinte Zaharia, atunci când citim scrierile părintelui Sofronie, vedem că el interpretează anumite înţelesuri cuprinse în Evanghelie prin inspiraţie de sus. Ai impresia că aceste lucrări nu au fost scrise de mână omenească, ci au fost inspirate de Duhul Sfânt. Personal, simt evlavie şi frica lui Dumnezeu când citesc cărţile părintelui Sofronie, mai ales în pasajele în care interpretează anumite fragmente din Sfânta Scriptură. De multe ori mi-am zis: „Dar oare eu de ce nu am putut să gândesc în felul acesta?“

Arh.Z.: Cuvântul lui Dumnezeu are o mare profunzime. Noi îl înţelegem după credinţa pe care o avem şi după viaţa mai apropiată sau mai îndepărtată de Dumnezeu pe care o ducem. Părintele Sofronie a spus ceva foarte îndrăzneţ în cartea sa despre Sfântul Siluan: „Dacă toate Scripturile s-ar pierde şi ar dispărea, Biserica ar vieţui în continuare la fel, deoarece în ea există trăire şi experienţă. Sfinţii Bisericii ar putea înlocui cu succes Sfintele Scripturi. Poate nu în aceeaşi formă, ci în alte forme, la fel de adevărate. Omul sfânt a fost răpit în lumea de deasupra şi a văzut lumina lui Dumnezeu, chiar şi numai pentru o fracţiune de secundă. În felul acesta, el a devenit purtător al cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl simte în adâncurile sale. Cuvântul lui Dumnezeu este pentru el ceva familiar, izvorând dintr-o viaţă dedicată în întregime adevărului sfânt“.

K.I.: De altfel, cuvântul veşnic (adevărul) este mereu prezent.

Arh.Z.: El este, de fapt, Hristos.

K.I.: Este, cu adevărat, Hristos. Prin urmare, noi ne îndreptăm spre Cuvântul lui Dumnezeu, care vine înspre noi dacă facem din inima noastră vas curat, unde să poată sălăşlui harul. Părintele Sofronie era un asemenea vas al harului şi al cuvântului lui Dumnezeu.

Arh.Z.: Tema aceasta este foarte profundă. Părintele spunea că interacţiunea dintre cuvântul lui Dumnezeu şi inima omului este de natură duhovnicească.

K.I.: Cu adevărat, aşa este.

Arh.Z.: Această interacţiune înseamnă întâlnirea cu Dumnezeul cel viu, cu Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Părintele zicea că acesta este un eveniment care nu poate fi descris în cuvinte. Este un fapt cât se poate de real.
Toţi proorocii au avut parte de o asemenea experienţă. Însă atunci când aceştia se arătau semenilor lor ca să le transmită informaţia din cer, pentru că era vorba de fapte care nu puteau fi transpuse în cuvinte, ceea ce aveau de zis îşi pierdea oarecum valoarea în mintea ascultătorilor, deşi era vorba de lucruri foarte mari şi importante, pe care le cunoşteau toate Cerurile. Chiar şi Hristos a fost nevoit să spună din acest motiv: Tatăl este mai mare decât Mine (Ioan 14, 28 [n.t.].). Nu pentru că Tatăl ar fi mai mare, căci Fiul este egal cu Tatăl, ci pentru că în momentul acela oamenii care erau de faţă nu puteau înţelege mai mult. Le-a spus ceea ce erau ei în stare să înţeleagă.

K.I.: Părinte Zaharia, prin ceea ce ne-aţi povestit, ne-aţi oferit o imagine a felului cum părintele Sofronie vă transmitea adevărurile cereşti. Puteţi să ne redaţi câteva din cuvintele sale de învăţătură?

Arh.Z.: În convorbirile pe care le organiza, părintele încerca să ofere, mai ales începătorilor, o teorie a vieţii duhovniceşti (erau printre noi şi câţiva novici, pe care îi iniţia în cele sfinte). Vorbea mai ales despre patimi, despre curăţirea acestora, despre păcate şi despre felul în care omul putea să trăiască în fiecare zi fără de păcat, aşa cum rostim în rugăciuni: „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi“. Lupta duhovnicească este permanentă. Dacă nu ne îndepărtăm de la adevărurile Bisericii şi ne păzim de păcat, atunci putem birui moartea.

K.I.: Părintele Sofronie a simţit mereu nevoia să-l ridice pe semenul său la înălţimile la care trăia el însuşi.
Din cartea ce cuprinde învăţăturile părintelui, văd că nevoia de a lua greutatea de pe umerii celuilalt era pentru el esenţială şi existenţială. Voia să-l îndepărteze pe om de grosimea materială şi să-l ajute să devină asemenea cu îngerii.

Arh.Z.: Însă lucrul acesta nu se împlineşte numai prin cuvinte. Părintele ne susţinea pe toţi prin puterea rugăciunii sale sfinte. Sfinţii se roagă fără încetare pentru toată lumea. Când aceştia vorbesc, ceilalţi simt şi recunosc în ei pe prietenii lui Dumnezeu, pentru că sunt conştienţi de puterea rugăciunii lor pentru întreaga lume. De altfel, chiar şi noi, oamenii simpli, dacă ne rugăm unul pentru celălalt, atunci când ne întâlnim, ne situăm pe un nivel superior al existenţei.

K.I.: Pentru că Hristos Se află printre noi…

Arh.Z.: Întocmai.

K.I.: Şi ne împărtăşim cu toţii din acelaşi Potir.

Arh.Z.: Ne strângem laolaltă în numele Său sfânt.

K.I.: Părinte Zaharia, mai spuneţi-ne dacă vă lipseşte prezenţa părintelui, acum că a plecat din această lume.

Arh.Z.: Sincer, nu ne lipseşte deloc.

K.I.: Aşa ceva am vrut să ascult.

Arh.Z.: Mormântul lui este aproape şi îi simţim prezenţa în permanenţă. De asemenea, cuvântul lui dăinuie la fel de viu ca atunci când era în trup. Ne-a vorbit despre tot ce se putea vorbi. Ne-a transmis toată cunoaşterea pe care o avea despre Hristos, Care este alfa şi omega.

K.I.: Vă mulţumesc în mod deosebit pentru această discuţie referitoare la părintele Sofronie. Consider că a fost un mare privilegiu a vă avea alături de noi şi a vă auzi povestindu-ne despre oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, despre adevăraţii luptători de pe scena vieţii, care sunt exemple vii de urmat şi de care avem atâta nevoie, mai ales în epoca în care trăim. Sper ca lucrările părintelui să fie pentru toţi cei care le vor citi un izvor dătător de viaţă. În timpul călătoriilor mele din afara ţării, am avut prilejul să constat că părintele Sofronie era citit de mulţi străini. Iată o veste bună pentru întreaga Biserică.

Preluare din lucrarea “Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.207-213.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1) Arhimandritul Sofronie. (2). Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon) în 1933. (3 – jos). Arhimandritul Sofronie împreună cu Părintele Zaharia (dr.) și Starețul Efrem Vatopedinul (stg.)