Daily Archives: 11 mai 2013

Costion Nicolescu, „Et in Athos Ego. Muntele sfințit” (reeditare)

Muntele_sfintitEt in Athos Ego. Muntele sfintit,
Costion Nicolescu
Editura Reîntregirea 2010,
Editura Sophia 2013 (reeditare)

286 pagini, 22 x 13
ISBN: 978973136351

„Nu știu alţii cum sunt”, dar eu când se pronunţă cuvântul Athos, nu pot să nu-mi aduc aminte de copilărie și de faptul că atunci când l-am auzit prima dată era doar numele celui mai vârstnic, mai nobil, mai tainic și mai înţelept dintre cei trei mușchetari. Aveam să mă mir când aveam să aflu, mult mai târziu, că Athos este numele unui munte din Grecia și n-am reușit nici până în ziua de astăzi să descopăr ce l-a făcut pe Alexandre Dumas să dea unuia dintre eroii lui acest nume. Nu pot să spun că mi-am visat sau dorit cu ardoare să merg în Sfântul Munte, așa după cum, în general, n-am fost niciodată un poftitor nesăţios să merg în străinătate. Dar, ori de câte ori mi s-a ivit prilejul s-o fac, m-am bucurat nespus. Trebuie, totuși, să mărturisesc că în ultimii ani mi se insinuase tot mai mult dorinţa de a merge acolo, asta venind dintr-un motiv care poate părea a avea mai mică anvergură. Voiam să-l întâlnesc faţă către faţă pe părintele Petroniu Tănase, cunoscutul duhovnic de la Schitul nostru Prodromu, și mă temeam că nu voi ajunge s-o mai fac. Veștile de acolo îmi vorbeau despre slăbirea continuă a puterilor sale fizice. El era punctul meu de „acasă”, acolo. De aceea, atunci când Dumnezeu S-a milostivit și mi s-a oferit în această primăvară, imediat după Paște, prilejul unui pelerinaj, am purces la el cu  entuziasm, bucurându-mă enorm, ca de un dar preţios ce era. Întrezăream posibilitatea intrării într-o poveste capabilă să-mi dezvăluie taine luminate. Am plecat așa cum ai pleca la rai, dar cu gândul că voi ajunge acolo…

Dan C. Mihăilescu vorbind despre prima ediție a cărții lui Costion Nicolescu, „Et in Athos ego. Muntele sfinţit”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia (Emisiunea „Omul care aduce cartea” – Săptămâna 7 – 11 februarie 2011). Click A I C I

Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe – „Faneromenos”, de la Mănăstirea Pantokrator, Sfântul Munte Athos

sfantul-gheorghe-faneromenos-pantokrator

(…) Icoana a fost realizată în veacul al XIV-lea, fiind păstrată într-o chilie din Kapsala (aşa se numeşte o parte a teritoriului Mănăstirii Pantokrator) până în anul 1982, când a fost mutată în biserica mare. În urma minunii din 1821, miracol pe care îl vom evoca, icoana a fost supranumită „Faneromenos”, ceea ce în limba română se traduce ca „cel ce s-a arătat”.

Într-o noapte , în anul 1821, o ceată de răufăcători a bătut la uşa chiliei din Kapsala, în care era păstrată icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Acesta transformat în tânăr strălucitor de frumos, deschide uşa şi îi pofti pe tâlhari la masă, în arhondaric.

După ce i-a lăsat să mănânce şi a aflat că ei voiau să jefuiască acea chilie şi mănăstirea toată, sfântul i-a legat pe tâlhari cu lanţuri nevăzute. După aceea a dispărut. Tâlharii au rămas legaţi şi nemişcaţi în toată noaptea aceea. A doua zi, călugării, văzându-i pe tâlhari legaţi cu lanţuri nevăzute, au rămas uimiţi.

Făcându-li-se milă, călugării l-au rugat pe Sf. Gheorghe să-i dezlege pe tâlhari deoarece s-au pocăit. Sfântul Gheorghe, de această dată, invizibil, îi dezlegă. După ce au fost eliberaţi, toţi tâlharii s-au călugărit, nevoindu-se până la moarte chiar în chilia aceea. De atunci, din 1821, icoana aceasta este supranumită „Faneromenos”.

Mihai Stere Derdena
Sursa: Revista Permanențe, anul XIII, nr. 10-11, octombrie-noiembrie-2010 via scribd

Pășind sfios prin Grădina Maicii Domnului, Sfântul Munte Athos, Arhim. Mihail Daniliuc

schitul-prodromu

Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoare a chinoviilor athonite, adevărate flori, ce dăruiesc pelerinilor pace și bucurie în Duhul Sfânt. Vârful Atonului, atinge maiestuos înaltul cerului, îmbrățișându-se cu norii zglobii, tiviți pe alocuri cu chenare aurii, iar hăurile măgurii se scăldă în apele mării de un albastru sidefat, voind parcă să ne deslușească lămurit armonia dintre pământ și apă, dintre mare și munte.

Din ce cauză s-o fi numind „grădină”? Pentru ce chiar „a Maicii Domnului”, de vreme ce acolo trăiesc călugări, numărând timpul în boabe de metanii? Asemenea întrebări mi le-am pus adeseori, gândind că „grădină” înseamnă un spațiu deschis, destinat cultivării plantelor decorative, a florilor, în scop estetic, recreativ. Ajungând în Sfântul Munte, nedumeririle mi s-au stins. Am înțeles că într-adevăr Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoarea chinoviilor athonite, adevărate flori, ce dăruiesc pelerinilor pace și bucurie în Duhul Sfânt. Nu-mi propun să aștern aici o istorie a acestor meleaguri ferice, unde mănăstirile, schiturile, chiliile, sihăstriile – adesea sfidând înălțimile ori genunile – înlesnesc pelerinului sârguincios întâlnirea cu Stăpâna „grădinii”. Voiesc să vă redau, în puţine rânduri, câteva clipe de bucurie, liniște, frânturi de rugăciuni, trăite pe binecuvântatul pământ athonit.

Când am purces către ținutul atât de râvnit de orice căutător de frumuseți nepieritoare, s-a întâmplat ca marea, ce-l înconjoară din trei laturi, să clocotească de furie. Se luptau crâncen două anotimpuri: iarna, simțind că pierde înfruntarea, cu ultime forțe a tulburat-o, încât valuri năprasnice mușcau cu o nestăvilită cruzime din țărmul istovit să țină piept talazurilor învolburate. De aceea a trebuit să folosim cealaltă modalitate de a intra în muntele sfințit, uscatul. Un soare cald, de primăvară, o lumină moale, aurie, în care parcă ți se topea sufletul, ne-au cuprins. Camarazii mei de pelerinaj se arătau la fel de încântați ca mine, deși unii nu mergeau pentru prima dată pe urmele atâtor „sfinți grădinari” ai Maicii Domnului. Trecând de o zonă cam aridă, cu o vegetație firavă, am străbătut un loc ca de poveste. Puzderie de gângănii se țeseau pretutindeni, tremurând în suluri de raze. Pe ici, pe colo zăream câte un pârâiaș încrețit în zâmbiri binevoitoare; pe malurile lui, desișuri de copaci tineri își dezvăluiau verdeața crudă la soare. Mașina, strecurându-se uşoară pe margini de prăpastii, ne ducea înspre primele obiective: Mănăstirile Hilandar și Costamonitu. Ne-am închinat cu evlavie în cele două așezări monahale. În prima domnea o „nefirească” liniște. Viețuitorii, după privegherea de toată noaptea, se odihneau. Însă Maica Domnului, din icoanele bisericii, ne-a întâmpinat ca o gazdă primitoare.

La cea de-a doua, economul obştii, cu mânecile suflecate, trebăluind, ne-a oferit o autentică lecție de smerenie. Dulama, atât de veche încât abia mai suporta încă un petic pe lângă celelalte așezate într-o dezordine ordonată, m-a făcut să realizez că pe monahul costamonit nu-l prea interesa veșmântul cel din afară. Cu siguranță își lucrase unul minunat pe dinăuntru, dezvăluit de ochii săi blânzi, luminoși, contrastând cu barba căruntă, răsfirată, ce-i acoperea obrajii.

prodromou si prodromitaDe aici am pornit către aşezământul atât de drag oricărui român venit în Sfântul Munte Athos. Se apropia seara, soarele scăpătase deja spre asfințit. Urcam cu anevoie pe culmea unde a fost zidită „mica Românie” din Athos. Schitul Prodromul (adică Înaintemergătorul), căci despre el vorbim, a fost întemeiat între anii 1852-1866 de ieroschimonahul Nifon Ionescu și ucenicul său, Nectarie. Închinat Sfântului Ioan Botezătorul, se află pe teritoriul Mănăstirii Lavra, având drept ctitori principali pe domnitorul Moldovei, Grigorie Ghica, alături de mitropolitul de la Iași, Sofronie Miclescu, și de Nifon, mitropolitul Munteniei, cărora li s-au adăugat mulți creștini darnici, evlavioși. Ni s-a servit întâi o mică gustare în trapeza mănăstirii – ce te îndemna mai degrabă să flămânzești după dorul de Dumnezeu –, după care ne-am cazat. Apoi, bibliotecarul chinoviei, părintele Daniel, ne-a purtat cu vorbă caldă printre rafturile ordonate, clituite de cărți, ale bibliotecii așezământului adăpostind valori de o inestimabilă valoare spirituală și culturală, oferindu-ne și un prețios cuvânt de învățătură. Au urmat câteva ceasuri de tihnă. În toiul nopții, când până și stihiile se odihnesc, bătu clopotul, chemând obştea să facă noaptea zi prin stăruitoare rugăciune. Din toate ungherele cetății ce împrejmuiesc biserica se auzeau pașii domoli ai monahilor ieșiți din chilii, parcă purtați de îngerești aripi, grăbindu-se să aducă slavă lui Dumnezeu. Alături de tovarășii mei de drum, am intrat în sfântul locaș. Licăririle lumânărilor se îngemănau cu flacăra lină a candelelor, scăpărând în jur scântei ca de foc. Maica Domnului, din arhicunoscuta icoană Prodromița, ne privea cu bunătate, binecuvântându-ne pelerinajul. În zori, slujba se sfârși. Hrăniți duhovnicește, călugării se retrăgeau, cu aceeași fină discreție, în odăile lor. Noi, peregrinii, ne îndreptarăm către chilia unui părinte nins de vreme, coborât parcă dintr-o icoană.

avva-iulian, foto ciprian negreanuDeși ostenit după atâta corvoadă duhovnicească, avva Iulian nu ne-a refuzat. Blând, ne-a primit în cămăruţa sa cuminte, luminată de aceeași nelipsită candelă aşezată în fața câtorva icoane devenite ferestre ale Cerului. Ne-a povățuit cu un grai blajin, ca al unui bunic sfătos. Și acum îmi sună în minte zicerea smeritului athonit: „taine mari noi trăim, dar la ele nici gândim”. Luând blagoslovenie, l-am lăsat pe fericitul ostenitor să-şi continue vorbirea cu îngerii. Mulțumindu-i Maicii Domnului pentru găzduire, am pornit spre alte flori din preafrumoasa ei grădină: Marea Lavră, Iviru, Pantocratorul, Stavronichita, Sfântul Ilie, Vatopedu. Ne-am închinat la nenumărate sfinte moaște, ne-am reîntâlnit cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prezentă în icoanele sale făcătoare de minuni ce străjuiesc bisericile sau paraclisele mănăstirilor ori schiturilor din muntele monahilor.

În călătoria noastră zăream uneori vârful Atonului, atingând maiestuos înaltul cerului, îmbrățișându-se cu norii zglobii, tiviți pe alocuri cu chenare aurii. Alteori, hăurile măgurii se scăldau în apele mării de un albastru sidefat, voind parcă să ne deslușească lămurit armonia dintre pământ și apă, dintre mare și munte, care a chemat cu tainică glăsuire călugări de diferite etnii ce s-au retras din lume, ca s-o binecuvinteze de aici prin necurmatele lor rugăciuni. Au urmat în pelerinajul nostru alte chinovii ca Xiropotamu, Sfântul Pantelimon (Russikon), Cutlumuș, Caracalu, Schitul românesc Lacu, adăpostind mulțime de asceți căutători ai potecii către Patria Cerească. După câteva zile de hrană sufletească, clipe de taină și rugăciune, marea, potolită, a îngăduit să ne îmbarcăm pe un vas, oferindu-ne astfel posibilitatea să admirăm din larg grădina Maicii Domnului. În tăurile singurătății a rămas Muntele, sfințit de nevoințele atâtor anahoreţi, știuți sau neștiuți, iar noi ne-am întors acasă cu o mângâiere nespusă, purtând în suflet lumini athonite, dar mai ales întâlnirea cu Maica Domnului, proteguitoarea neobosită a grădinii Ei duhovnicești.

Arhim. Mihail Daniliuc,
Egumenul Schitului Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Vovidenia, Neamț

Sursa: Doxologia

Foto Schitul Prodromu © Silviu Cluci
Foto Avva Iulian © Pr. Ciprian Negreanu