Despre Părintele Iosif Spileotul. Convorbire cu monahul Iosif Vatopedinul (Patericul Secolului XX)

Gheron-Iosif-isihastul

Klitos Ioannidis (K.I.): Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre Ortodoxe sunt îndrumătorii luminaţi ai sufletelor credincioşilor, dar şi ai celorlalţi oameni cu probleme şi nevoi duhovniceşti. Ortodoxia grecească a fost binecuvântată cu acest mare dar al lui Dumnezeu care sunt Părinţii, ale căror suflete au urcat până la cer, de unde au trimis lumină sfântă asupra lumii.

Compatriotul nostru, monahul Iosif de la Mănăstirea Vatopedu, a avut bucuria să trăiască destui ani în preajma părintelui Iosif Spileotul sau Isihastul, despre care a şi scris nişte cărţi (*). De aceea, ne bucurăm foarte mult că monahul Iosif a avut bunătatea de a ne vorbi puţin despre această mare figură duhovnicească a secolului nostru. Vom începe cu câteva repere biografice pe scurt, pentru a-l localiza pe fericitul părinte din punct de vedere istoric.

pateric sec. XXMonahul Iosif (M.I.): Am slujit la picioarele părintelui Iosif, care a fost duhovnicul meu, timp de doisprezece ani şi jumătate. După ce a adormit în Domnul, în anul 1959, am mai rămas numai patru fraţi.
Fericitul părinte s-a născut în insula Paros. Pentru că era foarte sărac, a muncit de mic copil, din care cauză, nu a învăţat prea multă carte: numai clasele întâi şi a doua primare. După aceea, a muncit în Lavrio. Apoi, şi-a efectuat serviciul militar la Marină, a economisit ceva bani şi a început să lucreze ca plasator.
Avea un caracter drept şi moral. Nu suferea nedreptatea şi minciuna. La Atena, unde s-a ocupat o vreme cu negustoria, a primit de la nişte doamne o carte duhovnicească despre vieţile marilor Părinţi ai Bisericii noastre. A rămas atât de marcat de ea, încât s-a gândit să urmeze drumul acelor părinţi. Aşa că a părăsit viaţa lumească şi s-a retras la mănăstire, ca să pună în lucrare ceea ce citise, pentru că avea credinţa că ar putea, cu harul lui Dumnezeu, să meargă şi el pe acelaşi drum.
Prin anii 1921-1922 a întâlnit pe drum un călugăr aghiorit, pe care l-a urmat până în Sfântul Munte. A preferat viaţa isihastă şi de aceea s-a dus la Katunakia, care este cel mai pustiu loc din Athos. Acolo l-a întâlnit pe remarcabilul călugăr Daniil, întemeietorul obştii Danieliţilor – un părinte învăţat şi plin de toate virtuţile, capabil să sprijine sufletele. De la el a primit lumina călugăriei. Acesta a fost începutul său.
Dar pentru că a vrut să se dedice unei vieţi mai aspre, a început să se nevoiască singur. Câteva zile a rămas alături de părintele Calinic Isihastul, care, aşa cum mi-a povestit părintele Iosif, era un mare ascet purtător de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu era înzestrat cu harul de a-i îndruma şi pe alţii pe calea sfântă. De aceea, novicele de atunci Iosif a plecat şi de acolo şi a hotărât să se izoleze şi să se nevoiască singur.
Dar pentru că a văzut că este greu să meargă de unul singur pe acest drum, la sfatul părintelui Daniil, a urmat tradiţia Părinţilor noştri şi s-a dus să se pună sub ascultarea unui călugăr simplu, pe nume Efrem, ce trăia la Katunakia. Acesta era unul dintre cei patru fraţi din Epirul de Nord care trăiau într-o colibă la Katunakia, în apropierea Danieliţilor. Între timp, însă, până să ajungă părintele Iosif acolo, plecaseră trei dintre fraţi şi mai rămăsese numai părintele Efrem. Părintele Iosif a rămas acolo împreună cu părintele Arsenie, pe care îl întâlnise pe drum şi cu care a hotărât să se nevoiască împreună, pentru că aveau aceleaşi idealuri.
După ce au stat acolo o vreme, fiindcă erau tineri şi aveau multă râvnă pentru cât mai mult duh isihastic, s-au retras împreună cu părintele lor în locurile cele mai înalte ale Muntelui sfânt ce puteau fi locuite, unde au dus o viaţă foarte aspră.

K.I.: În ce consta această viaţă aspră?

M.I.: Nu se ocupau cu lucruri mari. Făceau nişte măturele din tufişuri, pe care le duceau pe la mănăstiri şi, aşa cum era rânduiala pe vremea aceea, le lăsau la poartă, de unde luau pesmet. În mănăstirile de obşte se luau resturile de pâine de la masă, se uscau în cuptor ca să nu mucezească şi se puneau în nişte vase mari la intrarea mănăstirii, de unde le luau pustnicii.

K.I.: Aşadar, trăiau cu pesmet şi apă.

M.I.: Doar sâmbăta şi duminica, dacă se găseau pe la vreo mănăstire, stăteau şi ei la trapeză şi mâncau. Atât de aspră era viaţa lor.
Atunci când părintele Efrem, care a cunoscut de dinainte că va muri, şi-a dat obştescul sfârşit ca un sfânt, cei doi tineri, Iosif şi Arsenie, au rămas fără duhovnic şi au început să rătăcească prin locurile acelea. Pe unde auzeau că este vreun părinte bun sau vreun loc cu încărcătură duhovnicească deosebită, mergeau acolo şi rămâneau cât timp voiau, după care plecau mai departe. Toată averea lor era câte o pelerină groasă – cu care se acopereau când dormeau –, o tolbă pentru pesmet şi o ulcică în care fierbeau câteodată ierburi. În timpul iernii, din cauza frigului pătrunzător, se duceau să stea în nişte colibe sărăcăcioase de la biserica Sfântului Vasile. După Paşti, se apucau din nou să cutreiere munţii. Această nevoinţă a durat opt ani încheiaţi.

Sinodia Sfantului Iosif Sihastrul de la Schitul Nou (muntele Athos)K.I.: Cum vă explicaţi, părinte, faptul că s-au supus unor nevoinţe atât de aspre?

M.I.: Avem de-a face cu un caz izolat. În trecutul Tradiţiei ascetice a Bisericii, mai întâlnim părinţi pustnici care se supuneau şi ei unor asemenea nevoinţe, ce îi uimesc şi îi înfricoşează chiar şi pe aceia care aud doar povestindu-se despre ele. Însă, aşa cum am mai spus, asemenea cazuri au fost excepţia de la regulă. O excepţie a fost şi marele nevoitor al generaţiei noastre, părintele Iosif Spileotul sau Isihastul.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale.
Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei.
Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

K.I.: Era, aşadar, din cei care câştigă împărăţia cu de-a sila.

M.I.: Este foarte adevărat. În felul acesta, a dobândit vederea de Dumnezeu. Având conştiinţa prezenţei harului, nu întrerupea nicicând nevoinţele, pentru ca să aibă mereu în el harul sfânt.

K.L.: Ce vă spunea despre felul cum se ruga?

M.I.: Încă de la început, înţelegând, cu puţina lui ştiinţă de carte, puterea harului Sfinţilor Părinţi, s-a grăbit să ajungă şi el la nivelul lor. Desigur, nu era un lucru uşor de înfăptuit. Însă dorinţa lui de a merge pe acest drum era atât de mare, încât nu renunţa; avea ceea ce Părinţii numesc „foame vrednică de laudă“. Insista mereu, implorându-L fierbinte pe Dumnezeu, să nu-l lipsească de starea aceea binecuvântată. Se ruga Domnului spunând: „Tu, Doamne, pe toate le vezi şi le cunoşti. Eu am părăsit lumea pentru totdeauna, m-am lepădat de toate şi nu am ţinut seamă de nimic, după cum nici nu voi ţine vreodată, numai ca să vin aproape de tine şi să găsesc ceea ce Părinţii spun că dăruieşti tuturor celor care Te urmează pe Tine, lucru pe care îl cer şi eu acum. Unde este?“
Plângând şi chinuindu-se pe sine astfel, a avut parte, în cele din urmă, de prima vizită a harului. Stătea şi privea spre vârful Athosului, acolo unde se află biserica Maicii Domnului – locul în care a primit harul Sfântul Maxim Kapsokalivitul –, şi o ruga pe Născătoarea de Dumnezeu, pe care o iubea în chip deosebit, ca să vină şi la el harul Duhului Sfânt. Pe când stătea acolo, ca un tânăr fără multă experienţă ce se chinuia pe sine ca să poată rosti rugăciunea, a venit dintr-odată asupra lui o rază luminoasă de energie necreată, care a intrat în el şi a început din clipa aceea să lucreze neîmpiedicat rugăciunea.
Aşa cum povestea el însuşi, se vedea pe sine dublu: „Mă vedeam pe mine aşa cum eram pe dinafară, dar şi cum eram pe dinăuntru, spunând rugăciunea cu nesfârşită dulceaţă şi cu exactitate matematică, fără să depun nici un efort şi fără să obosesc. Eram plin de atâta bucurie şi fericire, încât îmi ziceam că aşa arată raiul şi că nu este nevoie de un alt rai“.
Aceasta a fost prima venire a harului sfânt. După ce Dumnezeu i-a arătat în mod simţit ce este harul – fructul pe care Sfinţii Părinţi l-au dobândit prin multă luptă duhovnicească –, nimeni n-a putut să-l mai oprească. A început să se nevoiască şi mai mult, să evite orice contact cu oamenii, ca să nu vorbească şi să nu audă nimic, cu scopul de a ţine gândul neîmprăştiat. A fi călugăr înseamnă uitarea trecutului. Cele vechi trebuie uitate, ca să fie înlocuite cu cele noi. Părintele se îndeletnicea acum numai cu privegherea şi rugăciunea. Făcea măturele, le ducea la Marea Lavră şi lua în schimb pesmet, cu care trăia câte o săptămână întreagă.
În timpul acestor opt ani de nevoinţă a primit şi puternice atacuri din partea vrăjmaşului. Războiul pe care l-a purtat cu sălbăticia duhurilor întunecate era atât de puternic, încât a fost nevoit să sporească asprimea nevoinţelor trupului, crezând că în felul acela va reuşi să se izbăvească.
Aşa cum povestea el însuşi, timp de opt ani nu s-a întins în pat. Avea un taburet de lemn, unde şedea şi dormea. Dar nu deznădăjduia, căci pe drumul acesta merseseră şi Sfinţii Părinţi, aşa cum citise prin cărţi. De altfel, mulţi Părinţi s-au nevoit şi mai aspru.
La un moment dat, i s-a arătat şi Maica Domnului. Părintele Iosif ne-a povestit că a văzut-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu vie, cu trup, strălucind ca un soare şi ţinându-L în braţe pe Domnul nostru Iisus Hristos. Văzând, atât cât i-a fost cu putinţă, slava dumnezeiască a Maicii lui Dumnezeu, nu a putut să se mai ţină pe picioare şi a căzut pe podea, plângând şi suspinând: „Doamnă, nu mă părăsi!“ Atunci a auzit preacurata şi măreaţa voce a Maicii Domnului, care l-a asigurat de bunăvoinţa şi de ocrotirea ei.

K.I.: Cum era viaţa alături de fericitul bătrân?

Gheronda Iosif, 2007M.I.: Pentru cei mai tineri, era obligatorie privegherea. Începeam de la apusul soarelui şi ne opream la miezul nopţii. De la apus şi până la miezul nopţii, trebuia să ne rugăm singuri. După aceea, ne apropiam de el să-i spunem ce gânduri am avut, iar el ne dădea tot felul de sfaturi. Programul acesta era urmat timp de doi-trei ani, timp în care nu-i ascundeam nimic. Şi chiar dacă încercam să-i ascundem ceva, tot nu reuşeam, pentru că el însuşi ne spunea ce-i ascundeam prin harul său străvăzător.
După aceea, când dobândeam o oarecare experienţă, ne duceam să-i vorbim numai atunci când simţeam nevoia, dar niciodată înainte de miezul nopţii.
Ne explica mereu legea duhovnicească. Tălmăcea textele Sfinţilor Părinţi atât de amănunţit, încât duhul lor pătrundea în noi, ca şi cum le-am fi trăit noi înşine, pentru că una este să înveţi pe celălalt din cărţi, şi alta să-l înveţi din ce ai pătimit şi ai învăţat tu însuţi, pe pielea ta.
Când ne vorbea despre înţelesul ascultării, ne spunea că nimeni nu va reuşi să-l alunge pe „omul cel vechi“ decât numai dacă-şi va zdrobi egocentrismul. În cazul în care egocentrismul este prezent, harul sfânt nu poate să vină, ca să rămână în om şi să-l înnoiască pe acesta. Monstrul care se numeşte egoism este biruit numai prin totala supunere şi ascultare.
În continuare, ne introducea în înţelesurile iubirii lui Dumnezeu. Dându-ne numeroase amănunte, exprimate prin cele mai potrivite cuvinte, ne dovedea că nu există nimic mai vrednic de a fi o preocupare pentru om ca iubirea faţă de Dumnezeu. Toate celelalte sunt deşertăciune. Chiar şi virtuţile sau nevoinţele nu ne pot duce decât până la un punct. Scopul nostru trebuie să fie iubirea lui Dumnezeu, care ne oferă harul sfânt. Toate mişcările, conversaţiile, ţelurile şi acţiunile noastre se învârteau în jurul dobândirii harului, a cărui lucrare nădăjduiam să o simţim în noi, ca să ne izbăvim de omul cel vechi. Mereu ne vorbea despre har.
Când făceam vreo greşeală, nu ne apostrofa. Ne dădea de înţeles unde greşisem doar atunci când noi uitam deja de lucrul acela. Ne spunea în amănunt care erau cauzele care duseseră la cădere, de la primul gând, până la faptă. Ne descria drumul greşelii cu atâta acurateţe, încât spuneam: „Omul acesta trăieşte în noi“. Noi, care făceam greşeala, uitam cum am ajuns la ea, în schimb el ne descria în amănunt cauza căderii. Îl admiram şi spuneam că el este în noi mai mult decât noi înşine.
Acestui părinte i se datorează – să îmi îngăduie athoniţii să mă exprim astfel – deşteptarea Sfântului Munte, după curentul ce pătrunsese mai de mult în Athos şi care dusese la neglijarea laturii profund duhovniceşti a vieţii monastice, care este adevărata teologie. Dacă trăirea interioară înfloreşte acum în Athos, lucrul acesta se datorează în mare parte părintelui Iosif Isihastul sau Spileotul, prin impulsul deosebit pe care l-a dat lumii aghioritice, readucând-o la adevăratul ei înţeles, pe linia teologiei palamitice.

Preluare din lucrarea „Patericul Secolului XX”, Klitos Ioannidis, Editura Egumenița, traducere de Daniela Filioreanu, pp.161-167.

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto: (1) Gheron Iosif Isihastul, (2) Sinodia Cuviosului Iosif Isihastul (Spileotul) de la Schitul Nou (Nea Skiti). Jos, cu baston Părintele Iosif isihastul (1898-1959), iar în spate, cu barba neagră – Monahul Iosif (1921-2009) cel ce răspunde întrebărilor lui Klitos Ioannidis, (3) Monahul Iosif Vatopedinul în 2007. 

Notă

*Spre exemplificare, amintim cărţile Cuvinte de rugăciune şi Părintele Iosif Isihastul: Nevoinţe – Experienţe – Învăţături. Din aceasta din urmă, prezentăm un fragment grăitor, astfel încât cititorul acestui volum să vină în contact direct cu harul cuvântului părintelui Iosif Isihastul sau Spileotul:

„Atunci când vreţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, să lăsaţi la o parte toate gândurile şi planurile pe care vi le-aţi făcut, şi cu multă smerenie să cereţi în rugăciune să se arate voia sfântă. Şi orice lucru v-ar îngreuna inima, să-l încredinţaţi judecăţii lui Dumnezeu. Cei cu mai multă îndrăzneală şi care se roagă pentru a se face voia lui Dumnezeu, primesc în ei vestirea pe care o aşteaptă şi devin tot mai atenţi în viaţa lor, ca să nu facă nimic fără vestire de sus.
Mai este şi o altă modalitate de a afla voia lui Dumnezeu, folosită des în Biserică, şi anume sfatul cerut prin intermediul părinţilor duhovnici. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte binefăcător pe cei ce o cinstesc, se face pentru ei cunoaştere în necunoaştere, acoperământ şi putere pentru punerea în lucrare a sfaturilor-porunci, pentru că Dumnezeu Se dezvăluie cu trăsătura Sa părintească oamenilor ce ascultă de El. Desăvârşirea ascultării, care este virtutea virtuţilor, îi aseamănă pe cei care o urmează cu Fiul lui Dumnezeu, Care a făcut ascultare până la moarte. Şi aşa cum lui Iisus I s-a dat toată puterea şi toată bunăvoirea Tatălui, la fel şi celor care ascultă de El, li se dă vestea despre voia sfântă şi harul de a o duce la împlinire.
Cei care caută oameni înduhovniciţi, de la care să afle voia lui Dumnezeu, trebuie să ştie următorul lucru: voia lui Dumnezeu nu se revelează în chip magic, şi nici nu este relativă, ea nefiind cuprinsă între limitele strâmte ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu caută asupra neputinţei omeneşti şi îl informează pe cel care crede în mod absolut şi se smereşte dinaintea Creatorului său, însetat fiind să afle voia Lui şi să aibă puterea de a o pune în aplicare. Un asemenea om primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul sfat pe care i-l spune părintele duhovnic. Însă când credinţa, ascultarea şi smerenia nu conlucrează cu adevărat – fapt dovedit prin aceea că-l contrazice pe părinte şi îi pune diferite întrebări, având intenţia de a se consulta după aceea şi cu alţi oameni –, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde, aşa cum se ascunde soarele după nori. Chestiunea acesta este foarte delicată şi necesită multă atenţie. Avva Marcu spune că «omul care se supune aproapelui său ascultă de el, iar Dumnezeu lucrează asupra celui care ascultă, după credinţa lui». Condiţia de bază pentru cel care cere să afle voia lui Dumnezeu este ca el să poată primi dezvăluirea sfântă, pentru că – aşa cum am mai spus – voia lui Dumnezeu nu este cuprinsă sau aşezată în chip magic în locuri şi obiecte, ci este revelată numai celor care sunt vrednici de bunăvoirea sfântă“ [n.a.].
Anunțuri

Posted on 4 Aprilie 2013, in 02. Mănăstirea Vatopedi, Interviuri, Iosif Isihastul, Iosif Vatopedinul, Noul Schit (Nea Skiti), Texte duhovnicești and tagged , , , , . Bookmark the permalink. 2 comentarii.

  1. Mare sfat pentru marea intrebare „Voia lui Dumnezeu ” – fiti sanatosi si binecuvantati ” Doamne ajuta si noua pacatosilor .

  2. MARIA PATRAȘCU

    Pentru ca avem foarte multe lucruri de învatat ,si multe sfaturi de primit,m-as bucura sa primesc în continuare,astfel de articole.Cu respect.Maria.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: