Cuvintele Bătrânilor: Preotul și misiunea sa

cuvintele-batranilor-carteXIV. Preotul şi misiunea sa

1. Bătrânul Ioil susţinea că cel ce s-a consacrat lui Dumnezeu are în el foc sfânt, foc aprins de Însuşi Dumnezeu: “Dorinţa de a te consacra lui Dumnezeu presupune atât jertfe din partea omului cât şi un foc atât de puternic încât să ardă toate dorinţele trupeşti iar aspiraţiile pământeşti să nu se aprindă în el. Această dorinţă nu poate fi întreţinută şi atinsă. Eu însumi nu pot aprinde acest foc. Nimeni n-are puterea de a aprinde focul care-l face pe un tânăr de 20-25 ani, adică un bărbat în toată puterea tinereţii, capabil de a înfrânge toată dorinţa trupească şi de a căuta nevoinţa şi renunţarea. Singur Dumnezeu poate aprinde un asemenea foc.”

2. Următoarea experienţă liturgică a Bătrânului Iacob nu-i lipsită de interes: “Oamenii sunt orbi şi nu văd ce se petrece în timpul Sfintei Liturghii. Odată, când slujeam, ceea ce am văzut m-a împiedicat să ies din altar la vohodul mare: am simţit deodată că cineva mă prinde de umăr şi mă duce la proscomidiar. Crezând că este cântăreţul, m-am întors şi am văzut o aripă imensă pe care Arhanghelul a petrecut-o în jurul gâtului meu, şi el mă conducea pentru a face vohodul mare. Asemenea lucruri se petrec în altar la Sfânta Liturghie! Uneori, nu puteam suporta ce vedeam şi mă aşezam pe un scaun. Unii conslujitori credeau atunci că nu mă simt bine: ei nu ştiau ce vedeam şi auzeam eu!”

3. Acelaşi Bătrân zicea: “Când preotul scoate miridele şi-i pomeneşte pe credincioşi la proscomidie, îngerul Domnului coboară din cer, preia aceste pomeniri şi le depune în faţa tronului lui Dumnezeu ca rugăciune pentru cei ce au fost pomeniţi.”

4. Există un motiv pentru care cuvintele predicatorilor rămân în general fără rezultat. Referitor la acest subiect, Bătrânul Amfilohie sublinia: “În zilele noastre, cuvintele predicatorilor sunt ca esenţa de terebentină aruncată pe foc. Poporul sărac şi neştiutor n-ascultă. El vrea să vadă fapte şi o viaţă plină de milă creştină. El vrea să fie compătimit frăţeşte. Numai prin dragoste, prin fapte de milostenie, îi vom strânge pe fraţii noştri în jurul lui Hristos.”

5. Un episcop se plângea că predica sa înflăcărată nu dădea roade. Bătrânul Ieronim i-a zis: “Nu-i suficient ca vânătorul să fie un excepţional trăgător la ţintă. El mai trebuie să-şi încarce arma nu numai cu praf de puşcă, ci şi cu plumb! Învaţă întâi prin exemplul tău, şi tu vei vedea apoi că predica ta dă roade!” Altă dată, el sublinia: “Când predicatorul n-a făcut experienţa celor propovăduite, n-a fost format, cum îi va putea forma pe alţii? Mai bine înveţi prin fapte decât prin cuvinte!”

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Preoţia este un mare dar făcut oamenilor de Dumnezeu.”

7. Unui arhimandrit, care era nefericit pentru că n-a devenit episcop, acelaşi Bătrân i-a zis: “Lucrul acesta mi se pare o hulă. Dacă mâinile tale murdare pot lua pâinea şi vinul şi, prin invocarea Duhului Sfânt, le prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos; dacă ai primit puterea să-i faci, prin Botez, pe urmaşii lui Adam participanţi la Crucea şi Învierea Domnului; dacă ţi s-a dat puterea de a-ţi pune epitrahilul şi mâinile pe capul celui mai mare păcătos al pământului şi acela să iasă de la spovedanie cu sufletul curat, cum cutezi să te simţi nefericit? Pentru că nu porţi mitră? Dumnezeu să aibă milă de noi!”

8. Apărând cu zel haina preoţească, Bătrânul Epifanie zicea: “Preotul este întruparea absolutului, expresia veşniciei, expresia temeiniciei şi neclătinării, crainicul Cerului, chipul nestricăciunii, îndrumătorul înspre eternitate. Înfăţişarea lui rămâne aceeaşi de-a lungul veacurilor, ca aducere aminte şi simbol a adevărurilor veşnice şi neschimbabile pe care le reprezintă!”

9. “Reverenda, zicea Bătrânul Amfilohie, este stindardul Bisericii lui Hristos. De aceea, noi care o purtăm, trebuie să ne sforţăm s-o onorăm printr-o viaţă sfântă, pentru ca şi cei ce n-o poartă s-o onoreze şi s-o respecte”.

10. Bătrânul Filotei vorbea cu căldură despre ţinuta preoţească: “Eu sunt fericit de a purta reverenda şi o consider mai preţioasă şi mai nobilă decât orice haină, chiar decât purpura regală! Mă simt nevrednic de a purta o haină la fel de simplă, onorabilă şi sfântă, ca a milioanelor de călugări, martiri, mărturisitori şi sfinţi, care au cinstit-o. Sunt îndurerat gândindu-mă la clericii care n-o mai poartă, îşi rad barba, şi-i deplâng.”

11. Epifanie, Bătrânul din Athena, era un exemplu luminos de preot total dăruit slujirii. Redăm câteva din cuvintele referitoare la clerici: “Cu toate că nu provin dintr-o familie săracă, n-am nimic; nici măcar o palmă de pământ. N-am nici o avere mobilă sau imobilă, decât veşmintele simple şi modeste, reverenda şi cărţile. Până-n ziua de astăzi, Domnul mi-a ajutat să nu primesc nici daruri, nici salar, nici recompensă pentru vreo slujbă.” “Să nu uităm, fie că suntem preoţi căsătoriţi sau celibatari, suntem reprezentanţii lui Iisus Cel blând şi smerit cu inima. Am fost chemaţi să sporim în smerenie şi nu pentru a ne certa în altar pentru întâietate.” “Clericii, mai ales cei celibatari, trebuie recrutaţi dintre bărbaţii maturi, cu o educaţie excelentă , cu o evlavie profundă, cu o moralitate ireproşabilă, cu un caracter ferm, şi care au dobândit o formare deplină, la care se ajunge prin muncă şi sudoare, prin rugăciune şi meditaţie, prin post şi priveghere, prin sărăcie de bună voie şi suferinţă, şi prin o seamă de renunţări. Căci asceza nu este privilegiul şi datoria doar a călugărilor, ci a fiecărui credincios, a clericilor şi în special a celor celibatari. Biserica Ortodoxă este profund ascetică, şi cei ce nu iubesc asceza şi sunt prieteni cu comoditatea şi cu confortul n-au loc în ea.”

12. Bătrânul Daniel rezuma astfel calităţile duhovnicului: “El trebuie, în primul rând, să aibă o binecuvântată indulgenţă faţă de păcătoşi şi să manifeste o mare dragoste. În al doilea rând, trebuie să fie discret şi să prefere mai bine moartea decât să dezvăluie păcatul penitentului. În al treilea rând, el trebuie să fie călăuzit de virtutea dreptei judecăţi.”

13. Un bun duhovnic compătimeşte cu penitenţii. Bătrânul Iacob îşi mărturisea astfel propria sa suferinţă: “Eu compătimesc dimpreună cu penitentul pe care-l spovedesc, eu sufăr împreună cu el. Eu sufăr şi plâng pentru el. Îl rog pe Sfântul David, după spovedanie, să uit ce nu-i necesar şi să-mi amintesc ceea pentru care trebuie să mă rog. Eu mă rog pentru penitenţii mei, mă neliniştesc pentru ei şi aştept să revină la spovedanie.”

14. Bătrânul Filotei, duhovnic cu multă experienţă, zicea: “Mărturisesc că adesea, după ce am spovedit toată ziua şi bune ore din noapte, în marile oraşe mai ales, dar şi în sate, mă simţeam atât de epuizat încât cădeam ca mort pe pat, crezând că nu mă voi mai ridica, că voi muri sau voi rămâne mai multe zile bolnav, imobil şi inactiv. Dar dimineaţa, când mă trezeam, mă simţeam proaspăt şi bine dispus.”

15. Bătrânul Epifanie zicea: “Nu este mai mare bucurie pentru mine decât a rămâne ore întregi pe scaunul de spovedanie pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu.”

16. Bătrânul Filotei vorbea astfel despre sarcina de duhovnic: “Faţă de generaţia noastră pervertită, duhovnicul trebuie să uzeze de iconomie, căci dacă el uzează de rigoare, nici un penitent nu poate fi găsit vrednic de a se cumineca, sau foarte puţini. O prudenţă absolută şi un mare discernământ sunt necesare duhovnicului. El trebuie, de asemenea, să se roage cu căldură lui Dumnezeu, Tatăl nostru Cel ceresc, să-l lumineze asupra felului în care să uzeze de iconomie.”

17. Duhovnicul trebuie să aibă o mare experienţă pentru a-i putea întâmpina pe oameni cu sensibilitate pastorală. Bătrânul Porfirie, care a devenit duhovnic la 21 de ani, mărturisea următoarele: “La început n-aveam experienţă şi dădeam canoane severe, călugărilor şi laicilor care veneau să se spovedească mie, şi un mare număr dintre ei reveneau să mă vadă după puţin timp, pentru a-mi spune că nu pot împlini canonul ce li l-am dat. Am înţeles că datorită lipsei mele de experienţă canoanele ce le dădeam erau prea severe”. Altă dată zicea: “Când sunt în post, îl înţeleg mai bine pe penitent.”

18. Referitor la principiul iconomiei pe care duhovnicul trebuie să-l aplice, Bătrânul Daniel sfătuia astfel: “Pentru a fi în siguranţă, părinte duhovnic, nu fi prea indulgent în aplicarea canoanelor dar nici prea aspru, căci vei îndepărta penitenţii de pocăinţă. Cazurile şi păcatele vrednice de iconomie judecă-le cu mare discernământ şi funcţie de principiul iconomiei. Dar pentru păcatele care nu sunt vrednice de iconomie fii riguros, pentru a nu trebui să te justifici în ziua judecăţii”.

19. Bătrânul Ieronim spunea că cea mai deplorabilă boală a preoţilor este iubirea de arginţi: “Vai de preotul care devine lacom, căci va cădea şi-n alte numeroase patimi.” Şi îi dădea aceste sfaturi practice unui tânăr preot: “Când ieşi din casă şi mergi pe stradă, oriunde ai merge, să ştii următoarele: lumea observă cum merge preotul, cum vorbeşte şi cum se comportă. Mergi normal. Nu balansa braţele. Poartă o rasă lungă, cum se cuvine, cu mâneci largi. Mergi cu atenţie, ca un creştin, şi nu cu un aer frivol ca oamenii din lume”.

20. Bătrânul Ioil le zicea copiilor săi duhovniceşti: “Voi aveţi un mare dar de la Dumnezeu: mă găsiţi când voiţi şi eu sunt gata să vă ascult cu gingăşie şi dragoste. Mă aveţi în buzunarul vostru! Numai după ce voi muri veţi înţelege ce vă spun acum!”

21. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, avea obiceiul de a zice: “Eu mă asemăn cu un arbore bătrân la umbra căruia oile blânde a lui Hristos îşi găsesc plăcerea de a se adăposti în zilele calde de vară, iar păsările mici să se aşeze pe ramurile lui. Toate îl roagă pe bătrânul arbore să trăiască, pentru a profita de bucuria lui. În acelaşi timp rădăcinile lui slăbesc puţin câte puţin. O iarnă grea va veni, un vânt puternic îl va dezrădăcina, şi va fi bun doar de foc. Pentru moment bătrânul arbore le mulţumeşte oilor şi păsărilor care-i ţin companie în singurătatea sa”. Altă dată, îşi exprima aşa dragostea pentru fiii săi duhovniceşti: “Fără voi, copiii mei, nu vreau Raiul!”

22. Următoarele cuvinte ale Bătrânului Epifanie merită să fie citate: “Inima mea n-are decât intrări, n-are ieşiri! Cel ce intră în inima mea rămâne acolo. Orice ar face, eu îl iubesc la fel ca atunci când a intrat prima dată în inima mea. Eu mă rog pentru el şi-i cer mântuirea”. “Cea mai teribilă suferinţă pentru mine este de a şti că am rănit o persoană iubită”. “Eu vreau ca cei ce sunt aproape de mine să se simtă în largul lor şi nu în apăsare. Nu chem pe nimeni, nu reţin pe nimeni, nu izgonesc pe nimeni. Cine vrea, să vină! Cine vrea, să rămână! Cine vrea, să plece! Nu socot pe nimeni ucenic sau slujitor”: “Am renunţat la toate posibilităţile înainte de a le avea: am renunţat la calitatea de profesor universitar, la locul de secretar al Arhiepiscopului sau al Sfântului Sinod, la demnitatea de superior al unei frăţii apostolice, la postul de paroh al unei mari biserici, la slujirea de episcop. Am un singur patrafir pentru a spovedi sufletele, şi nimic altceva!”

23. Bătrânul Iosif îi scria unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Dorinţa mea, focul inimii mele, dragostea dumnezeiască care-mi aprinde fără încetare lăuntrul, este ca sufletele să fie salvate şi oferite Domnului nostru Iisus ca jertfe duhovniceşti”. Pentru lucrul acesta el se ruga mult, văzând că învăţăturile pe care le dăm altora nu dau întotdeauna rezultate şi nu schimbă decât rareori caracterul şi felul de a trăi a celor ce le ascultă. Marele isihart sublinia: “Dacă harul lui Dumnezeu nu-l limpezeşte pe om, oricâte cuvinte i-ai spune, nu va trage nici un folos. Le ascultă un moment şi, puţin după aceea, se va întoarce captivat fiind de patimile sale. Dar dacă harul lucrează în acelaşi timp cu cuvântul, funcţie de dispoziţia interioară a omului, o schimbare se va produce imediat. Din acest moment viaţa lui se va schimba. Lucrul acesta se întâmplă cu cei ce n-au urechile şi conştiinţa împietrite. Dimpotrivă, celor ce aud ce e bine, dar neascultători rămân în voia lor cea rea, le poţi vorbi o zi şi o noapte, umplându-le urechile cu toată înţelepciunea Părinţilor, făcând minuni în faţa ochilor lor şi vărsând asupra lor Nilul întreg, nu vor primi nici o picătură de apă! Vor, în acelaşi timp, să vină la sihăstria mea pentru a vorbi şi a-şi petrece timpul cu nădejdea să scape de acedie. Din acest motiv eu închid poarta, nu deschid nimănui şi mă folosesc de isihie şi de rugăciunea lui Iisus”.

24. Bătrânul Iacob supunea: “Când am îmbrăcat reverenda, toţi am avut dorinţa de a ne sfinţi. Trebuie să fim atenţi. Căci cinstea din partea lumii, mândria şi slava deşartă ne pot face să ne pierdem sufletul în loc de a ne sfinţi”.

25. Lumea zace în rele, dar acest lucru nu trebuie să ne descurajeze. Bătrânul Ieronim sublinia: “Dacă sunt mii de orbi şi unul care vede, acesta îi poate călăuzi pe toţi, ca să nu se rătăcească”.

26. Într-una din ultimele sale zile de viaţă, Bătrânul Antim le destăinuiau călugăriţelor sale: “Aş vrea să am puterea de a face bine aproapelui, dar nu pot. Mă rog doar şi suspin către Domnul să mă ţină în viaţă atâtea zile, cât va vrea şi să-mi dea harul Său, pentru a le putea da câteva lucruri celor care se apropie de mine: o cruce, un sfat, o mângâiere, o rugăciune… Oricine se află aproape de mine este prietenul meu, fie că-i evreu, musulman sau altceva, şi doresc ca Domnul să mă arate vrednic de a face câteva lucruri pentru ei şi ai ajuta, cum am făcut toţi aceşti ani”. El avea, bineînţeles, aceeaşi dragoste pentru călugăriţele sale, fiicele sale duhovniceşti: “Eu sunt părintele vostru, le spunea el, şi cu toată bătrâneţea mea, n-am încetat de a întinde peste voi haina gingăşiei mele părinteşti. Mă silesc, în plus, de a vă planta mici copaci, de a zidi, de a face tot ce pot pentru ca voi să fiţi liniştiţi, ca voi să trăiţi în pace, apărate de toate relele, şi ca voi să nu plângeţi, să nu vă tânguiţi şi să nu suferiţi când mă veţi pierde”.

27. Bătrânul Porfirie zicea: “Dacă eu sunt în relaţii reci cu episcopul, dacă episcopul este supărat pe mine, rugăciunea mea nu atinge cerul”. Şi făcea această confidenţă: “Pentru a mă ajuta să-mi fac mai bine misiunea şi a conduce cât mai multă lume spre El, Dumnezeul nostru Sfânt mi-a acordat harisma de a vedea un pic mai mulţi ca alţii”.

28. Adresându-se fiilor săi duhovniceşti, acelaşi Bătrân, zicea următoarele referitor la sfaturile ce le da: “Nu descoperiţi altora ce vă spun, căci cuvintele mele sunt remediul specific vouă, sunt pentru cazul vostru. Remedii identice aplicate altor persoane, chiar dacă prezintă simptome identice, nu vor da aceleaşi rezultate bune!”

29. Sfinţii Bătrâni reuneau viaţa mistică cu apostolatul. Bătrânul Amfilohie spunea în felu-i caracteristic: “Eu nu fac decât să semăn sămânţa monahismului şi apostolatului, fără nici o artă. Eu Îl rog pe Dumnezeu să trimită inginerul agronom competent pentru a cultiva ştiinţific ceea ce eu am semănat, fără ca eu însumi să cunosc arta culturii duhovniceşti. Văd că acum Dumnezeu face din Patmos un loc potrivit pentru un aeroport spiritual”. Şi adăuga: “Voci dezolante se aud din profunzimile Africii cerându-ne lumina creştinismului şi călăuzirea duhovnicească pentru a înainta pe drumul sfânt al Golgotei. Noi n-avem dreptul să ne facem urechile surde. Trebuie să întindem braţele spre fraţii noştri care sunt atât de obosiţi şi se află departe de Biserica Ortodoxă. De aici încolo, deci, să punem în funcţie centrala de energie atomică duhovnicească!”

30. Bătrânul Amfilohie sugera câteva lucruri originale şi foarte importante pentru drumul spiritual al tuturor credincioşilor, mai ales al păcătoşilor: “Trebuie ca în toată Grecia să se creeze spitale duhovniceşti pentru păcătoşi, spitale în care ei să poată sta două-trei luni, în funcţie de rănile lor. Şi după ce vor dobândi principii de viaţă creştină, se vor întoarce acasă cu obiceiurile bune câştigate în aceste aşezăminte duhovniceşti”.

31. În 1879 Sfântul Sinod l-a condamnat la exil în Mănăstirea Paloiokastrita din Corfu, pe nedrept, pe Bătrânul Eusebiu. De acolo el comunica, prin scrisori, cu fiii săi duhovniceşti. În una din scrisorile sale, el scrie: “Dacă aş fi liber, aş vrea mult să colind oraşele şi satele pentru a învăţa, mângâia şi sfătui pe fraţii mei care suferă şi să le transmit adevărurile preţioase şi salvatoare pe care eu le cunosc, prin harul lui Dumnezeu”.

32. Bătrânul Daniel constata cu zece ani mai înainte ce se petrece acum: “Vedem cu mare tristeţe că în facultăţile de teologie se disting puţin luminile încercate ale Bisericii. De ce? Pentru că cei mai mulţi vor să cunoască intelectual doctrina şi nu se preocupă de exercitarea virtuţii nici a filozofiei cele după Dumnezeu, care sfinţeşte sufletul. Ei încearcă doar să-şi satisfacă misiunea lor înaltă printr-o înţelepciune exterioară şi de aceea eşuează”. Şi completa: “Părinţii mari şi dascălii Bisericii s-au ridicat deasupra lucrurilor pământeşti cu ajutorul a două aripi: educaţia şi viaţa virtuoasă. Şi ei au fost iniţiaţi în tainele supranaturale a sfintei teologii. Aşa îşi ocroteau ei oile duhovniceşti în Hristos de rătăcirile eretice”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!

Anunțuri

Posted on 3 Ianuarie 2013, in Texte duhovnicești and tagged , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: