Cuvintele Bătrânilor: Monahismul

cuvintele-batranilor-carteXV. Monahismul

1. Bătrânul Gavriil, călugăr din Muntele Athos, zicea: “Monahismul este, în primul rând, o metodă de descoperire a patimilor ascunse. Apoi el pune în lucrare o terapie duhovnicească. În sfârşit, el cultivă virtuţile şi asigură sfinţirea sufletului”.

2. Bătrânul Daniel din Katounakia descrie calea monahală succint, dar cuprinzător în acelaşi timp: “Cel ce a dorit cu ardoare viaţa monahală şi care, stăpânit de dorul lui Dumnezeu, a decis să urmeze această cale, când constată că prilejurile de păcătuire îl împiedică în lume să ducă o viaţă evanghelică şi să-şi păzească sufletul în asemănare intactă cu Dumnezeu, se îndepărtează de lume şi de lucrurile din lume: renunţă, după porunca Domnului, la tatăl şi mama sa, la fraţi, la rude, şi la toate plăcerile din lume, singura ţintă fiind să-I placă Domnului. Socotind că viaţa mănăstirească ne învaţă calea strâmtă şi cu scârbe, adică rugăciunea, postul, privegherea şi renunţarea la felul de a gândi din lume, el renunţă la bunurile şi bogăţiile sale, respinge cu bărbăţie toate plăcerile lumii, voia sa proprie şi judecata sa, se aşează într­o mănăstire din Sfântul Munte, într-un schit, într­o chilie sau în pustie, şi se supune de bună voie şi cu dragoste de Dumnezeu, fără nici o ţintă materială. Şi acolo, se va ruga după rânduielile monahale”.

3. “Pentru a savura bucuria vieţii călugăreşti şi duhovniceşti, zicea Bătrânul Amfilohie din Patmos, tu trebuie să cultivi din toată inima rugăciunea, răbdarea şi liniştea. Fără rugăciune, nu-i uşor să ai răbdare şi să-ţi păstrezi liniştea. Prin harul lui Dumnezeu, toată viaţa mea am practicat aceste virtuţi”.

4. Bătrânul Antim se adresa astfel comunităţii sale: “Eu compar ambianţa mănăstirii, mulţimea fraţilor, cu florile, cu pomii, cu fructele, cu un stup. Albinele sunt insecte lăudabile şi utile tuturor, căci ele lucrează ziua şi noaptea pentru aproapele lor. Ele formează o mănăstire în care domneşte ordinea: ele au o stareţă şi toate sunt la dispoziţia ei. În scurt, ele au un sistem de mănăstire de obşte. Ele aleargă după flori care sunt departe, aleargă după pomi: una aduce miere, alta apă, alta argila necesară la construcţia casei lor. Şi acolo, în interiorul stupului lor, ele se înmulţesc şi dau viaţă”.

5. Bătrânul Iacob le sfătuia pe călugăriţele sale ca mănăstirea lor să fie mereu deschisă, căci “este nedrept ca pelerinii să aştepte afară de mănăstire în frig, în ploaie sau în soarele torid. Aceasta este milostenia: călugărul trebuie să se jertfească. Mănăstirea nu ne aparţine: noi suntem oaspeţii mănăstirii Sfântului David. Noi suntem locatari şi geranţi. Tot aparţine Sfântului, chiar hainele şi hrana noastră. Singurul lucru pe care noi l-am adus în mănăstire sunt păcatele noastre, pe care încă le plângem”.

6. Călugării sunt santinele Bisericii. Bătrânul Amfilohie zicea: “Acolo unde nu există monahism ortodox, nu există Biserică, precum nu există ţară fără armată şi oraş bine administrat fără jandarmi! Călugării păzesc graniţele Bisericii şi le apără împotriva vrăjmaşilor ei, care, în epoca noastră materialistă, se năpustesc ca nişte lupi asupra ei pentru a o sfâşia”. Altă dată, Bătrânul explica: “În mănăstire, unii sunt trimişi de Dumnezeu şi alţii de diavolul. Dumnezeu îi trimite pe unii pentru a întări mănăstirea, diavolul îi trimite pe alţii pentru a o distruge”.

7. “Viaţa monahală, zicea Bătrânul Ioil, este un martiriu nevăzut şi plin de har. Fiecare suflet consacrat se supune de bună voie martiriului continuu de a renunţa la plăcerile pământeşti şi la desfătările trupeşti. Semnul după care se recunosc călugării autentici, care se luptă cu o reală bărbăţie pentru mântuire, este acela că trăiesc în anonimat, dispersându-se de bună voie în anonimatul monastic şi ascunzându-şi viaţa întreagă în sânul smereniei lui Hristos”.

8. Bătrânul Ieronim scria într­-o scrisoare: “Viaţa călugărească este un pom roditor, a căruri rădăcină este dragostea şi care este udat cu lacrimile pocăinţei”.

9. Bătrânul Gavriil zicea: “Călugării adevăraţi sunt virtuoşi, smeriţi cu gândul şi lucrând în tăcere mierea faptelor bune. Fără a deranja pe nimeni, se mulţumesc cu modestele meşteşuguri manuale şi dăruiesc chiar şi săracilor puţinul pe care-l au”. “Sărăcia este însoţitoarea călugărilor buni şi semnul exterior după care se recunosc asceţii plini de virtuţi. Astăzi mai există în schiturile şi smeritele colibe din Athos suflete iubitoare de Dumnezeu, care îmbrăţişează sărăcia de bună voie pentru a se îmbogăţi pe plan duhovnicesc şi împart cu bucurie pâinea lor cu cei săraci”.

10. Următoarea experienţă duhovnicească a Bătrânului Porfirie merită citată: “Când am devenit călugăr, m-am simţit bine; am devenit foarte puternic chiar şi fizic. Dacă înainte eram bolnăvicios, sănătatea mea s-a îmbunătăţit prin rezistenţa la muncă şi prin curaj. Mai ales, mă simţeam veşnic. Biserica este o taină. Cel ce intră în Biserică nu mai moare, este salvat, este veşnic. Eu m-am simţit, deci, veşnic şi nemuritor. După ce am devenit călugăr, credeam că moartea nu există. Această convingere mă stăpâneşte”. Uneori el zicea: “Asceza ortodoxă nu-i făcută numai pentru călugări, ci şi pentru laici! Rugăciunea liturgică, slujbele lungi şi lauda lui Dumnezeu în duh de dragoste sunt o mare binecuvântare. Sufletele sunt robite de patimi şi găsesc izbăvire în dragostea lui Hristos. Mi se pare foarte plăcută retragerea în Sfântul Munte, în schitul unde am început viaţa călugărească, şi să-L laud pe Dumnezeu în singurătate”.

11. Bătrânul Iosif Isihastrul le scria fiilor săi duhovniceşti: “Eu trăiesc momentan într-o grotă şi mă bucur de o linişte minunată. Sunt omul cel mai fericit din lume, căci trăiesc fără griji şi primesc necontenit mierea isihiei. Când harul lui Dumnezeu se îndepărtează puţin, isihia vine ca un alt har şi mă hrăneşte pe pieptul său. Suferinţele şi greutăţile vieţii active şi plină de ispite se par neînsemnate. Aici, jos, până la cea din urmă suflare, încercările şi bucuriile sunt întotdeauna amestecate”.

12. Bătrânul Iacob zicea: “Acesta nu-i un loc care sfinţeşte, ci-i un mod de viaţă. Putem trăi în Sfântul Munte şi să gândim ca-n lume şi, invers, ne putem găsi fizic aici şi să gândim ca-n Sfântul Munte. Pentru adevăratul călugăr, oriunde s-ar găsi, este Sfântul Munte!”

13. Bătrânul Epifanie îşi învăţa astfel călugării: “N-am venit în mănăstire pentru rucodelie, nici pentru grădini, nici pentru construcţii! Căci ne putem mântui fără aceste lucruri. Noi am venit în mănăstire pentru a ne mântui. Şi pentru aceea, trebuie să ne petrecem zilele fără păcate, în linişte şi rugăciune”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!

 

Posted on 3 Ianuarie 2013, in Texte duhovnicești and tagged , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: