Daily Archives: 3 ianuarie 2013

Cuvintele Bătrânilor: Monahismul

cuvintele-batranilor-carteXV. Monahismul

1. Bătrânul Gavriil, călugăr din Muntele Athos, zicea: “Monahismul este, în primul rând, o metodă de descoperire a patimilor ascunse. Apoi el pune în lucrare o terapie duhovnicească. În sfârşit, el cultivă virtuţile şi asigură sfinţirea sufletului”.

2. Bătrânul Daniel din Katounakia descrie calea monahală succint, dar cuprinzător în acelaşi timp: “Cel ce a dorit cu ardoare viaţa monahală şi care, stăpânit de dorul lui Dumnezeu, a decis să urmeze această cale, când constată că prilejurile de păcătuire îl împiedică în lume să ducă o viaţă evanghelică şi să-şi păzească sufletul în asemănare intactă cu Dumnezeu, se îndepărtează de lume şi de lucrurile din lume: renunţă, după porunca Domnului, la tatăl şi mama sa, la fraţi, la rude, şi la toate plăcerile din lume, singura ţintă fiind să-I placă Domnului. Socotind că viaţa mănăstirească ne învaţă calea strâmtă şi cu scârbe, adică rugăciunea, postul, privegherea şi renunţarea la felul de a gândi din lume, el renunţă la bunurile şi bogăţiile sale, respinge cu bărbăţie toate plăcerile lumii, voia sa proprie şi judecata sa, se aşează într­o mănăstire din Sfântul Munte, într-un schit, într­o chilie sau în pustie, şi se supune de bună voie şi cu dragoste de Dumnezeu, fără nici o ţintă materială. Şi acolo, se va ruga după rânduielile monahale”.

3. “Pentru a savura bucuria vieţii călugăreşti şi duhovniceşti, zicea Bătrânul Amfilohie din Patmos, tu trebuie să cultivi din toată inima rugăciunea, răbdarea şi liniştea. Fără rugăciune, nu-i uşor să ai răbdare şi să-ţi păstrezi liniştea. Prin harul lui Dumnezeu, toată viaţa mea am practicat aceste virtuţi”.

4. Bătrânul Antim se adresa astfel comunităţii sale: “Eu compar ambianţa mănăstirii, mulţimea fraţilor, cu florile, cu pomii, cu fructele, cu un stup. Albinele sunt insecte lăudabile şi utile tuturor, căci ele lucrează ziua şi noaptea pentru aproapele lor. Ele formează o mănăstire în care domneşte ordinea: ele au o stareţă şi toate sunt la dispoziţia ei. În scurt, ele au un sistem de mănăstire de obşte. Ele aleargă după flori care sunt departe, aleargă după pomi: una aduce miere, alta apă, alta argila necesară la construcţia casei lor. Şi acolo, în interiorul stupului lor, ele se înmulţesc şi dau viaţă”.

5. Bătrânul Iacob le sfătuia pe călugăriţele sale ca mănăstirea lor să fie mereu deschisă, căci “este nedrept ca pelerinii să aştepte afară de mănăstire în frig, în ploaie sau în soarele torid. Aceasta este milostenia: călugărul trebuie să se jertfească. Mănăstirea nu ne aparţine: noi suntem oaspeţii mănăstirii Sfântului David. Noi suntem locatari şi geranţi. Tot aparţine Sfântului, chiar hainele şi hrana noastră. Singurul lucru pe care noi l-am adus în mănăstire sunt păcatele noastre, pe care încă le plângem”.

6. Călugării sunt santinele Bisericii. Bătrânul Amfilohie zicea: “Acolo unde nu există monahism ortodox, nu există Biserică, precum nu există ţară fără armată şi oraş bine administrat fără jandarmi! Călugării păzesc graniţele Bisericii şi le apără împotriva vrăjmaşilor ei, care, în epoca noastră materialistă, se năpustesc ca nişte lupi asupra ei pentru a o sfâşia”. Altă dată, Bătrânul explica: “În mănăstire, unii sunt trimişi de Dumnezeu şi alţii de diavolul. Dumnezeu îi trimite pe unii pentru a întări mănăstirea, diavolul îi trimite pe alţii pentru a o distruge”.

7. “Viaţa monahală, zicea Bătrânul Ioil, este un martiriu nevăzut şi plin de har. Fiecare suflet consacrat se supune de bună voie martiriului continuu de a renunţa la plăcerile pământeşti şi la desfătările trupeşti. Semnul după care se recunosc călugării autentici, care se luptă cu o reală bărbăţie pentru mântuire, este acela că trăiesc în anonimat, dispersându-se de bună voie în anonimatul monastic şi ascunzându-şi viaţa întreagă în sânul smereniei lui Hristos”.

8. Bătrânul Ieronim scria într­-o scrisoare: “Viaţa călugărească este un pom roditor, a căruri rădăcină este dragostea şi care este udat cu lacrimile pocăinţei”.

9. Bătrânul Gavriil zicea: “Călugării adevăraţi sunt virtuoşi, smeriţi cu gândul şi lucrând în tăcere mierea faptelor bune. Fără a deranja pe nimeni, se mulţumesc cu modestele meşteşuguri manuale şi dăruiesc chiar şi săracilor puţinul pe care-l au”. “Sărăcia este însoţitoarea călugărilor buni şi semnul exterior după care se recunosc asceţii plini de virtuţi. Astăzi mai există în schiturile şi smeritele colibe din Athos suflete iubitoare de Dumnezeu, care îmbrăţişează sărăcia de bună voie pentru a se îmbogăţi pe plan duhovnicesc şi împart cu bucurie pâinea lor cu cei săraci”.

10. Următoarea experienţă duhovnicească a Bătrânului Porfirie merită citată: “Când am devenit călugăr, m-am simţit bine; am devenit foarte puternic chiar şi fizic. Dacă înainte eram bolnăvicios, sănătatea mea s-a îmbunătăţit prin rezistenţa la muncă şi prin curaj. Mai ales, mă simţeam veşnic. Biserica este o taină. Cel ce intră în Biserică nu mai moare, este salvat, este veşnic. Eu m-am simţit, deci, veşnic şi nemuritor. După ce am devenit călugăr, credeam că moartea nu există. Această convingere mă stăpâneşte”. Uneori el zicea: “Asceza ortodoxă nu-i făcută numai pentru călugări, ci şi pentru laici! Rugăciunea liturgică, slujbele lungi şi lauda lui Dumnezeu în duh de dragoste sunt o mare binecuvântare. Sufletele sunt robite de patimi şi găsesc izbăvire în dragostea lui Hristos. Mi se pare foarte plăcută retragerea în Sfântul Munte, în schitul unde am început viaţa călugărească, şi să-L laud pe Dumnezeu în singurătate”.

11. Bătrânul Iosif Isihastrul le scria fiilor săi duhovniceşti: “Eu trăiesc momentan într-o grotă şi mă bucur de o linişte minunată. Sunt omul cel mai fericit din lume, căci trăiesc fără griji şi primesc necontenit mierea isihiei. Când harul lui Dumnezeu se îndepărtează puţin, isihia vine ca un alt har şi mă hrăneşte pe pieptul său. Suferinţele şi greutăţile vieţii active şi plină de ispite se par neînsemnate. Aici, jos, până la cea din urmă suflare, încercările şi bucuriile sunt întotdeauna amestecate”.

12. Bătrânul Iacob zicea: “Acesta nu-i un loc care sfinţeşte, ci-i un mod de viaţă. Putem trăi în Sfântul Munte şi să gândim ca-n lume şi, invers, ne putem găsi fizic aici şi să gândim ca-n Sfântul Munte. Pentru adevăratul călugăr, oriunde s-ar găsi, este Sfântul Munte!”

13. Bătrânul Epifanie îşi învăţa astfel călugării: “N-am venit în mănăstire pentru rucodelie, nici pentru grădini, nici pentru construcţii! Căci ne putem mântui fără aceste lucruri. Noi am venit în mănăstire pentru a ne mântui. Şi pentru aceea, trebuie să ne petrecem zilele fără păcate, în linişte şi rugăciune”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!

 

Reclame

Cuvintele Bătrânilor: Preotul și misiunea sa

cuvintele-batranilor-carteXIV. Preotul şi misiunea sa

1. Bătrânul Ioil susţinea că cel ce s-a consacrat lui Dumnezeu are în el foc sfânt, foc aprins de Însuşi Dumnezeu: “Dorinţa de a te consacra lui Dumnezeu presupune atât jertfe din partea omului cât şi un foc atât de puternic încât să ardă toate dorinţele trupeşti iar aspiraţiile pământeşti să nu se aprindă în el. Această dorinţă nu poate fi întreţinută şi atinsă. Eu însumi nu pot aprinde acest foc. Nimeni n-are puterea de a aprinde focul care-l face pe un tânăr de 20-25 ani, adică un bărbat în toată puterea tinereţii, capabil de a înfrânge toată dorinţa trupească şi de a căuta nevoinţa şi renunţarea. Singur Dumnezeu poate aprinde un asemenea foc.”

2. Următoarea experienţă liturgică a Bătrânului Iacob nu-i lipsită de interes: “Oamenii sunt orbi şi nu văd ce se petrece în timpul Sfintei Liturghii. Odată, când slujeam, ceea ce am văzut m-a împiedicat să ies din altar la vohodul mare: am simţit deodată că cineva mă prinde de umăr şi mă duce la proscomidiar. Crezând că este cântăreţul, m-am întors şi am văzut o aripă imensă pe care Arhanghelul a petrecut-o în jurul gâtului meu, şi el mă conducea pentru a face vohodul mare. Asemenea lucruri se petrec în altar la Sfânta Liturghie! Uneori, nu puteam suporta ce vedeam şi mă aşezam pe un scaun. Unii conslujitori credeau atunci că nu mă simt bine: ei nu ştiau ce vedeam şi auzeam eu!”

3. Acelaşi Bătrân zicea: “Când preotul scoate miridele şi-i pomeneşte pe credincioşi la proscomidie, îngerul Domnului coboară din cer, preia aceste pomeniri şi le depune în faţa tronului lui Dumnezeu ca rugăciune pentru cei ce au fost pomeniţi.”

4. Există un motiv pentru care cuvintele predicatorilor rămân în general fără rezultat. Referitor la acest subiect, Bătrânul Amfilohie sublinia: “În zilele noastre, cuvintele predicatorilor sunt ca esenţa de terebentină aruncată pe foc. Poporul sărac şi neştiutor n-ascultă. El vrea să vadă fapte şi o viaţă plină de milă creştină. El vrea să fie compătimit frăţeşte. Numai prin dragoste, prin fapte de milostenie, îi vom strânge pe fraţii noştri în jurul lui Hristos.”

5. Un episcop se plângea că predica sa înflăcărată nu dădea roade. Bătrânul Ieronim i-a zis: “Nu-i suficient ca vânătorul să fie un excepţional trăgător la ţintă. El mai trebuie să-şi încarce arma nu numai cu praf de puşcă, ci şi cu plumb! Învaţă întâi prin exemplul tău, şi tu vei vedea apoi că predica ta dă roade!” Altă dată, el sublinia: “Când predicatorul n-a făcut experienţa celor propovăduite, n-a fost format, cum îi va putea forma pe alţii? Mai bine înveţi prin fapte decât prin cuvinte!”

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Preoţia este un mare dar făcut oamenilor de Dumnezeu.”

7. Unui arhimandrit, care era nefericit pentru că n-a devenit episcop, acelaşi Bătrân i-a zis: “Lucrul acesta mi se pare o hulă. Dacă mâinile tale murdare pot lua pâinea şi vinul şi, prin invocarea Duhului Sfânt, le prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos; dacă ai primit puterea să-i faci, prin Botez, pe urmaşii lui Adam participanţi la Crucea şi Învierea Domnului; dacă ţi s-a dat puterea de a-ţi pune epitrahilul şi mâinile pe capul celui mai mare păcătos al pământului şi acela să iasă de la spovedanie cu sufletul curat, cum cutezi să te simţi nefericit? Pentru că nu porţi mitră? Dumnezeu să aibă milă de noi!”

8. Apărând cu zel haina preoţească, Bătrânul Epifanie zicea: “Preotul este întruparea absolutului, expresia veşniciei, expresia temeiniciei şi neclătinării, crainicul Cerului, chipul nestricăciunii, îndrumătorul înspre eternitate. Înfăţişarea lui rămâne aceeaşi de-a lungul veacurilor, ca aducere aminte şi simbol a adevărurilor veşnice şi neschimbabile pe care le reprezintă!”

9. “Reverenda, zicea Bătrânul Amfilohie, este stindardul Bisericii lui Hristos. De aceea, noi care o purtăm, trebuie să ne sforţăm s-o onorăm printr-o viaţă sfântă, pentru ca şi cei ce n-o poartă s-o onoreze şi s-o respecte”.

10. Bătrânul Filotei vorbea cu căldură despre ţinuta preoţească: “Eu sunt fericit de a purta reverenda şi o consider mai preţioasă şi mai nobilă decât orice haină, chiar decât purpura regală! Mă simt nevrednic de a purta o haină la fel de simplă, onorabilă şi sfântă, ca a milioanelor de călugări, martiri, mărturisitori şi sfinţi, care au cinstit-o. Sunt îndurerat gândindu-mă la clericii care n-o mai poartă, îşi rad barba, şi-i deplâng.”

11. Epifanie, Bătrânul din Athena, era un exemplu luminos de preot total dăruit slujirii. Redăm câteva din cuvintele referitoare la clerici: “Cu toate că nu provin dintr-o familie săracă, n-am nimic; nici măcar o palmă de pământ. N-am nici o avere mobilă sau imobilă, decât veşmintele simple şi modeste, reverenda şi cărţile. Până-n ziua de astăzi, Domnul mi-a ajutat să nu primesc nici daruri, nici salar, nici recompensă pentru vreo slujbă.” “Să nu uităm, fie că suntem preoţi căsătoriţi sau celibatari, suntem reprezentanţii lui Iisus Cel blând şi smerit cu inima. Am fost chemaţi să sporim în smerenie şi nu pentru a ne certa în altar pentru întâietate.” “Clericii, mai ales cei celibatari, trebuie recrutaţi dintre bărbaţii maturi, cu o educaţie excelentă , cu o evlavie profundă, cu o moralitate ireproşabilă, cu un caracter ferm, şi care au dobândit o formare deplină, la care se ajunge prin muncă şi sudoare, prin rugăciune şi meditaţie, prin post şi priveghere, prin sărăcie de bună voie şi suferinţă, şi prin o seamă de renunţări. Căci asceza nu este privilegiul şi datoria doar a călugărilor, ci a fiecărui credincios, a clericilor şi în special a celor celibatari. Biserica Ortodoxă este profund ascetică, şi cei ce nu iubesc asceza şi sunt prieteni cu comoditatea şi cu confortul n-au loc în ea.”

12. Bătrânul Daniel rezuma astfel calităţile duhovnicului: “El trebuie, în primul rând, să aibă o binecuvântată indulgenţă faţă de păcătoşi şi să manifeste o mare dragoste. În al doilea rând, trebuie să fie discret şi să prefere mai bine moartea decât să dezvăluie păcatul penitentului. În al treilea rând, el trebuie să fie călăuzit de virtutea dreptei judecăţi.”

13. Un bun duhovnic compătimeşte cu penitenţii. Bătrânul Iacob îşi mărturisea astfel propria sa suferinţă: “Eu compătimesc dimpreună cu penitentul pe care-l spovedesc, eu sufăr împreună cu el. Eu sufăr şi plâng pentru el. Îl rog pe Sfântul David, după spovedanie, să uit ce nu-i necesar şi să-mi amintesc ceea pentru care trebuie să mă rog. Eu mă rog pentru penitenţii mei, mă neliniştesc pentru ei şi aştept să revină la spovedanie.”

14. Bătrânul Filotei, duhovnic cu multă experienţă, zicea: “Mărturisesc că adesea, după ce am spovedit toată ziua şi bune ore din noapte, în marile oraşe mai ales, dar şi în sate, mă simţeam atât de epuizat încât cădeam ca mort pe pat, crezând că nu mă voi mai ridica, că voi muri sau voi rămâne mai multe zile bolnav, imobil şi inactiv. Dar dimineaţa, când mă trezeam, mă simţeam proaspăt şi bine dispus.”

15. Bătrânul Epifanie zicea: “Nu este mai mare bucurie pentru mine decât a rămâne ore întregi pe scaunul de spovedanie pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu.”

16. Bătrânul Filotei vorbea astfel despre sarcina de duhovnic: “Faţă de generaţia noastră pervertită, duhovnicul trebuie să uzeze de iconomie, căci dacă el uzează de rigoare, nici un penitent nu poate fi găsit vrednic de a se cumineca, sau foarte puţini. O prudenţă absolută şi un mare discernământ sunt necesare duhovnicului. El trebuie, de asemenea, să se roage cu căldură lui Dumnezeu, Tatăl nostru Cel ceresc, să-l lumineze asupra felului în care să uzeze de iconomie.”

17. Duhovnicul trebuie să aibă o mare experienţă pentru a-i putea întâmpina pe oameni cu sensibilitate pastorală. Bătrânul Porfirie, care a devenit duhovnic la 21 de ani, mărturisea următoarele: “La început n-aveam experienţă şi dădeam canoane severe, călugărilor şi laicilor care veneau să se spovedească mie, şi un mare număr dintre ei reveneau să mă vadă după puţin timp, pentru a-mi spune că nu pot împlini canonul ce li l-am dat. Am înţeles că datorită lipsei mele de experienţă canoanele ce le dădeam erau prea severe”. Altă dată zicea: “Când sunt în post, îl înţeleg mai bine pe penitent.”

18. Referitor la principiul iconomiei pe care duhovnicul trebuie să-l aplice, Bătrânul Daniel sfătuia astfel: “Pentru a fi în siguranţă, părinte duhovnic, nu fi prea indulgent în aplicarea canoanelor dar nici prea aspru, căci vei îndepărta penitenţii de pocăinţă. Cazurile şi păcatele vrednice de iconomie judecă-le cu mare discernământ şi funcţie de principiul iconomiei. Dar pentru păcatele care nu sunt vrednice de iconomie fii riguros, pentru a nu trebui să te justifici în ziua judecăţii”.

19. Bătrânul Ieronim spunea că cea mai deplorabilă boală a preoţilor este iubirea de arginţi: “Vai de preotul care devine lacom, căci va cădea şi-n alte numeroase patimi.” Şi îi dădea aceste sfaturi practice unui tânăr preot: “Când ieşi din casă şi mergi pe stradă, oriunde ai merge, să ştii următoarele: lumea observă cum merge preotul, cum vorbeşte şi cum se comportă. Mergi normal. Nu balansa braţele. Poartă o rasă lungă, cum se cuvine, cu mâneci largi. Mergi cu atenţie, ca un creştin, şi nu cu un aer frivol ca oamenii din lume”.

20. Bătrânul Ioil le zicea copiilor săi duhovniceşti: “Voi aveţi un mare dar de la Dumnezeu: mă găsiţi când voiţi şi eu sunt gata să vă ascult cu gingăşie şi dragoste. Mă aveţi în buzunarul vostru! Numai după ce voi muri veţi înţelege ce vă spun acum!”

21. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, avea obiceiul de a zice: “Eu mă asemăn cu un arbore bătrân la umbra căruia oile blânde a lui Hristos îşi găsesc plăcerea de a se adăposti în zilele calde de vară, iar păsările mici să se aşeze pe ramurile lui. Toate îl roagă pe bătrânul arbore să trăiască, pentru a profita de bucuria lui. În acelaşi timp rădăcinile lui slăbesc puţin câte puţin. O iarnă grea va veni, un vânt puternic îl va dezrădăcina, şi va fi bun doar de foc. Pentru moment bătrânul arbore le mulţumeşte oilor şi păsărilor care-i ţin companie în singurătatea sa”. Altă dată, îşi exprima aşa dragostea pentru fiii săi duhovniceşti: “Fără voi, copiii mei, nu vreau Raiul!”

22. Următoarele cuvinte ale Bătrânului Epifanie merită să fie citate: “Inima mea n-are decât intrări, n-are ieşiri! Cel ce intră în inima mea rămâne acolo. Orice ar face, eu îl iubesc la fel ca atunci când a intrat prima dată în inima mea. Eu mă rog pentru el şi-i cer mântuirea”. “Cea mai teribilă suferinţă pentru mine este de a şti că am rănit o persoană iubită”. “Eu vreau ca cei ce sunt aproape de mine să se simtă în largul lor şi nu în apăsare. Nu chem pe nimeni, nu reţin pe nimeni, nu izgonesc pe nimeni. Cine vrea, să vină! Cine vrea, să rămână! Cine vrea, să plece! Nu socot pe nimeni ucenic sau slujitor”: “Am renunţat la toate posibilităţile înainte de a le avea: am renunţat la calitatea de profesor universitar, la locul de secretar al Arhiepiscopului sau al Sfântului Sinod, la demnitatea de superior al unei frăţii apostolice, la postul de paroh al unei mari biserici, la slujirea de episcop. Am un singur patrafir pentru a spovedi sufletele, şi nimic altceva!”

23. Bătrânul Iosif îi scria unuia dintre fiii săi duhovniceşti: “Dorinţa mea, focul inimii mele, dragostea dumnezeiască care-mi aprinde fără încetare lăuntrul, este ca sufletele să fie salvate şi oferite Domnului nostru Iisus ca jertfe duhovniceşti”. Pentru lucrul acesta el se ruga mult, văzând că învăţăturile pe care le dăm altora nu dau întotdeauna rezultate şi nu schimbă decât rareori caracterul şi felul de a trăi a celor ce le ascultă. Marele isihart sublinia: “Dacă harul lui Dumnezeu nu-l limpezeşte pe om, oricâte cuvinte i-ai spune, nu va trage nici un folos. Le ascultă un moment şi, puţin după aceea, se va întoarce captivat fiind de patimile sale. Dar dacă harul lucrează în acelaşi timp cu cuvântul, funcţie de dispoziţia interioară a omului, o schimbare se va produce imediat. Din acest moment viaţa lui se va schimba. Lucrul acesta se întâmplă cu cei ce n-au urechile şi conştiinţa împietrite. Dimpotrivă, celor ce aud ce e bine, dar neascultători rămân în voia lor cea rea, le poţi vorbi o zi şi o noapte, umplându-le urechile cu toată înţelepciunea Părinţilor, făcând minuni în faţa ochilor lor şi vărsând asupra lor Nilul întreg, nu vor primi nici o picătură de apă! Vor, în acelaşi timp, să vină la sihăstria mea pentru a vorbi şi a-şi petrece timpul cu nădejdea să scape de acedie. Din acest motiv eu închid poarta, nu deschid nimănui şi mă folosesc de isihie şi de rugăciunea lui Iisus”.

24. Bătrânul Iacob supunea: “Când am îmbrăcat reverenda, toţi am avut dorinţa de a ne sfinţi. Trebuie să fim atenţi. Căci cinstea din partea lumii, mândria şi slava deşartă ne pot face să ne pierdem sufletul în loc de a ne sfinţi”.

25. Lumea zace în rele, dar acest lucru nu trebuie să ne descurajeze. Bătrânul Ieronim sublinia: “Dacă sunt mii de orbi şi unul care vede, acesta îi poate călăuzi pe toţi, ca să nu se rătăcească”.

26. Într-una din ultimele sale zile de viaţă, Bătrânul Antim le destăinuiau călugăriţelor sale: “Aş vrea să am puterea de a face bine aproapelui, dar nu pot. Mă rog doar şi suspin către Domnul să mă ţină în viaţă atâtea zile, cât va vrea şi să-mi dea harul Său, pentru a le putea da câteva lucruri celor care se apropie de mine: o cruce, un sfat, o mângâiere, o rugăciune… Oricine se află aproape de mine este prietenul meu, fie că-i evreu, musulman sau altceva, şi doresc ca Domnul să mă arate vrednic de a face câteva lucruri pentru ei şi ai ajuta, cum am făcut toţi aceşti ani”. El avea, bineînţeles, aceeaşi dragoste pentru călugăriţele sale, fiicele sale duhovniceşti: “Eu sunt părintele vostru, le spunea el, şi cu toată bătrâneţea mea, n-am încetat de a întinde peste voi haina gingăşiei mele părinteşti. Mă silesc, în plus, de a vă planta mici copaci, de a zidi, de a face tot ce pot pentru ca voi să fiţi liniştiţi, ca voi să trăiţi în pace, apărate de toate relele, şi ca voi să nu plângeţi, să nu vă tânguiţi şi să nu suferiţi când mă veţi pierde”.

27. Bătrânul Porfirie zicea: “Dacă eu sunt în relaţii reci cu episcopul, dacă episcopul este supărat pe mine, rugăciunea mea nu atinge cerul”. Şi făcea această confidenţă: “Pentru a mă ajuta să-mi fac mai bine misiunea şi a conduce cât mai multă lume spre El, Dumnezeul nostru Sfânt mi-a acordat harisma de a vedea un pic mai mulţi ca alţii”.

28. Adresându-se fiilor săi duhovniceşti, acelaşi Bătrân, zicea următoarele referitor la sfaturile ce le da: “Nu descoperiţi altora ce vă spun, căci cuvintele mele sunt remediul specific vouă, sunt pentru cazul vostru. Remedii identice aplicate altor persoane, chiar dacă prezintă simptome identice, nu vor da aceleaşi rezultate bune!”

29. Sfinţii Bătrâni reuneau viaţa mistică cu apostolatul. Bătrânul Amfilohie spunea în felu-i caracteristic: “Eu nu fac decât să semăn sămânţa monahismului şi apostolatului, fără nici o artă. Eu Îl rog pe Dumnezeu să trimită inginerul agronom competent pentru a cultiva ştiinţific ceea ce eu am semănat, fără ca eu însumi să cunosc arta culturii duhovniceşti. Văd că acum Dumnezeu face din Patmos un loc potrivit pentru un aeroport spiritual”. Şi adăuga: “Voci dezolante se aud din profunzimile Africii cerându-ne lumina creştinismului şi călăuzirea duhovnicească pentru a înainta pe drumul sfânt al Golgotei. Noi n-avem dreptul să ne facem urechile surde. Trebuie să întindem braţele spre fraţii noştri care sunt atât de obosiţi şi se află departe de Biserica Ortodoxă. De aici încolo, deci, să punem în funcţie centrala de energie atomică duhovnicească!”

30. Bătrânul Amfilohie sugera câteva lucruri originale şi foarte importante pentru drumul spiritual al tuturor credincioşilor, mai ales al păcătoşilor: “Trebuie ca în toată Grecia să se creeze spitale duhovniceşti pentru păcătoşi, spitale în care ei să poată sta două-trei luni, în funcţie de rănile lor. Şi după ce vor dobândi principii de viaţă creştină, se vor întoarce acasă cu obiceiurile bune câştigate în aceste aşezăminte duhovniceşti”.

31. În 1879 Sfântul Sinod l-a condamnat la exil în Mănăstirea Paloiokastrita din Corfu, pe nedrept, pe Bătrânul Eusebiu. De acolo el comunica, prin scrisori, cu fiii săi duhovniceşti. În una din scrisorile sale, el scrie: “Dacă aş fi liber, aş vrea mult să colind oraşele şi satele pentru a învăţa, mângâia şi sfătui pe fraţii mei care suferă şi să le transmit adevărurile preţioase şi salvatoare pe care eu le cunosc, prin harul lui Dumnezeu”.

32. Bătrânul Daniel constata cu zece ani mai înainte ce se petrece acum: “Vedem cu mare tristeţe că în facultăţile de teologie se disting puţin luminile încercate ale Bisericii. De ce? Pentru că cei mai mulţi vor să cunoască intelectual doctrina şi nu se preocupă de exercitarea virtuţii nici a filozofiei cele după Dumnezeu, care sfinţeşte sufletul. Ei încearcă doar să-şi satisfacă misiunea lor înaltă printr-o înţelepciune exterioară şi de aceea eşuează”. Şi completa: “Părinţii mari şi dascălii Bisericii s-au ridicat deasupra lucrurilor pământeşti cu ajutorul a două aripi: educaţia şi viaţa virtuoasă. Şi ei au fost iniţiaţi în tainele supranaturale a sfintei teologii. Aşa îşi ocroteau ei oile duhovniceşti în Hristos de rătăcirile eretice”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!

Cuvintele Bătrânilor: Credința – Smerenia – Milostenia

cuvintele-batranilor-carteXIII. Credinţa – Smerenia – Milostenia

1. Bătrânul Iosif sublinia că virtuţile se dobândesc prin strădania omului şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu. El folosea acest exemplu: “Ţăranul ară pământul, îl grapă, seamănă şi aşteaptă mila lui Dumnezeu. Şi, dacă Dumnezeu nu trimite ploaie şi vânturi bune la momentul potrivit, pierde rodul muncii sale. Acelaşi lucru şi cu noi: dacă Dumnezeu nu trimite apele curăţitoare ale harului Său, noi vom rămânea fără roade şi lucrările noastre vor deveni hrană pentru draci. Căci patimile le vor sufoca şi nu vom culege nimic. Să nu uităm că virtuţile cultivate rău devin patimi”.

2. Filotei, Bătrânul din Paros, zicea: “Adevărata fericire nu constă din demnităţi nici din odihna trupului. Adevărata fericire este virtutea. Cei ce luptă pentru a dobândi virtuţile şi pun în practică poruncile lui Dumnezeu sunt cu adevărat fericiţi”.

3. Ce este credinţa? Bătrânul Ioil zicea că ea “este o experienţă sigură, căci Dumnezeu nu este doar o fiinţă, ci El este Fiinţa. Dumnezeu este existenţa mai sigură ca unitatea în matematică! Noi nu trebuie să visăm sau să vorbim în aer, noi trebuie să gândim şi să uzăm de raţiunea noastră! Să zburăm, dar în acelaşi timp, să avem şi picioarele pe pământ! Căci dacă noi zburăm fără a ne păzi picioarele pe pământ, vântul ne va purta, pe noi şi raţiunile noastre!”

4. Credinţa, aboleşte raţiunea care ne face să ne îndoim de toate şi, ne dăruieşte cunoştinţa duhovnicească. Raţiunea, după Bătrânul Iosif, nu este opusă credinţei, dar cu aripile sale scrutează şi fură profunzimile tainelor. Acest mare isihast îi scria unuia din fiii duhovniceşti: “Cercetează dacă tu ai în tine credinţă sau te domină raţiunea. Dacă tu te vei lăsa cu totul în voia lui Dumnezeu, iată, că ai înţeles ce este credinţa şi, cu siguranţă, Dumnezeu va veni în ajutorul tău. Atunci, chiar dacă eşti încercat de mii de ori şi satana te ispiteşte pentru a-ţi slăbi credinţa, preferă mai bine de mii de ori moartea şi nu asculta raţiunea! Uşa tainelor se va deschide pentru tine şi te vei minuna constatând că înainte erai legat cu lanţurile raţiunii şi că acum zbori cu aripi dumnezeieşti pe deasupra pământului şi că respiri un alt aer, un aer de libertate, de care alţii sunt lipsiţi. Şi invers, dacă tu constaţi că raţiunea te domină şi că la cel mai mic necaz te tulburi şi cazi în deznădejde, să şti, că încă n-ai credinţa şi nădejdea în Dumnezeu”.

5. Pentru a-şi întări duhovniceşte călugăriţele sale şi a le stimula zelul pentru dobândirea umilinţei, Bătrânul Antim zicea: “Pentru că n-avem dragostea de Dumnezeu pentru a împlini virtuţile, să avem cel puţin smerenie! Puţinul pe care îl vom împlini va fi astfel socotit egal cu marile lucrări şi lupte ascetice a vechilor călugări. Unii dintre ei n-au şovăit să-şi verse sângele, alţii au fost aruncaţi în mare, alţii au practicat ani îndelungaţi o nevoinţă aspră în pustie, alţii au fost tăiaţi în bucăţi de către călăi. În ce ne priveşte, să înlocuim toate aceste chinuri prin smerenie! Doresc să vă dau câteva sfaturi în acest sens. Vine o persoană şi-ţi spune câteva lucruri. Cuvintele ei îţi pătrund ca o sabie în măruntaie. Nu răspunde, ci proşterne-te la pământ pentru a părăsi lupta! Un altul te insultă, îţi spune cuvinte care-ţi ard sufletul, atingând zelul tău, străpungându-ţi inima. Păstrează-ţi liniştea şi proşterne-ţi faţa la pământ, ca sabia aceasta să treacă pe deasupra ta. Pentru umilinţa ta, Dumnezeu te va răsplăti aşa cum l-a răsplătit pe cel ce a purtat marile lupte ale nevoinţei ascetice sau a suferit martiriul”.

6. La întrebarea: “De ce nu acceptă să fie episcop?”, Bătrânul Eusebiu răspundea: “A fi episcop nu-i greu şi, dacă aş fi dorit, aş fi putut deveni! Dar a deveni om a lui Dumnezeu, este dificil!“

7. Bătrânul Filotei zicea: “Credinţa îl duce pe om la frică. Ce frică? Frica de păcat! Omul se teme să nu-L supere pe Dumnezeu. Cel ce se teme se smereşte. Şi smeritul are pe Duhul Sfânt în el”.

8. Bătrânul Amfilohie spunea, referitor la omul mândru: “Omul mândru nu atrage pe nimeni. Şi dacă atrage pe cineva, acela se va îndepărta repede! Legătura duhovnicească este indisolubilă numai când există suflet de copil, nevinovăţie şi sfinţenie”.

9. Extras din testamentul duhovnicesc al Bătrânului Porfirie: “Îi implor pe toţi ce m-au cunoscut să se roage pentru mine căci şi eu smeritul m-am rugat pentru voi. Dar, acum când eu plec la cer, am sentimentul că Dumnezeu îmi va zice: «ce vrei să faci aici?» Şi eu n-am decât un lucru să-I răspund: «Doamne, eu nu sunt vrednic să fiu aici, dar dragostea Ta să facă ce vrea cu mine!» Aşa că eu nu ştiu ce voi deveni. Doresc, însă, ca dragostea lui Dumnezeu să lucreze”.

10. Următoarele cuvinte ale Bătrânului Porfirie asupra umilinţei merită să fie citate: “Ascultarea duce la smerenie, smerenia la discernământ, discernământul la intuiţie şi intuiţia la clarviziune. Să fim smeriţi, dar să nu discutăm asupra smereniei. Discuţiile asupra smereniei sunt o capcană a diavolului, şi duc la deznădejde şi la inerţie duhovnicească, pe când adevărata smerenie duce la nădejde şi la împlinirea pruncilor lui Hristos. Pentru ca un om să se schimbe, trebuie ca harul lui Dumnezeu să vină asupra lui şi pentru ca harul să vină, trebuie să te smereşti. Creştinii trebuie să evite religiozitatea bolnăvicioasă, atât aerul de superioritate pentru virtuţile lor cât şi complexul de inferioritate din cauza păcatelor lor. Una este complexul de inferioritate şi alta smerenia. Una este melancolia şi alta pocăinţa!”

11. Bătrânul Ioil zicea adesea despre sine: “Eu mă asemăn cu un arici. Când îl observi, calci pe un spin şi sângerezi”. Alteori, argumentând viaţa călugărească, explica: “Fără umilinţă, omul nu poate vedea faţa lui Dumnezeu. Pentru trup, smerenia stă în ajunare, priveghere, în a duce o viaţă aspră şi austeră, în a practica în general, asceza. Smerenia, pentru suflet, constă în a trăi retras. Asceza şi viaţa retrasă, iată două mijloace care păstrează atât trupul cât şi sufletul în smerenie. Acestea două îl fac pe călugăr: el îşi smereşte trupul prin asceză şi sufletul prin viaţă retrasă”.

12. Acelaşi Bătrân face deosebire între demnitatea omului şi demnităţile din lume: “În lume sunt oameni care posedă anume demnităţi şi alţii care nu posedă. Primii, orice s-ar întâmpla şi oriunde ar fi, sunt respectaţi şi iubiţi. Dacă vor sau nu, demnitatea respectivă în mod natural îi plasează în prim plan, în avanscenă. Pe de altă parte, cei ce n-au demnităţi, curg ca o contragreutate în apele societăţii şi se cufundă. Neavând demnităţi, care să-i situeze în prim plan, le caută cu îndârjire. Demnităţile lumii sunt pentru ei ca un dop de plută: cu cât este mai mare, cu atât mai mult speră să readucă contragreutatea la suprafaţă, care prin ea însăşi nu poate decât să rămână la fund! Acesta este motivul pentru care mulţi se zbat pentru dobândirea demnităţii lumeşti. Una este demnitatea şi altceva demnităţile lumeşti!”

13. Bătrânii aveau o părere proastă despre ei înşişi. Bătrânul Ieronim zicea în felul său caracteristic: “Aş vrea să fiu un vierme al pământului pe care toţi îl strivesc. Aş vrea ca nimeni să nu-mi dea atenţie şi ca nimeni să nu mă iubească. Eu vreau să-L iubesc doar pe Dumnezeu, eu vreau să-L văd doar pe Dumnezeu!”

14. Bătrânul Epifanie repeta adresa: “Am făcut un acord cu Dumnezeu. Eu să-mi golesc buzunarele şi El să mi le umple. Dumnezeu n-a trădat niciodată acordul, dar eu da! Şi Dumnezeu nu S-a plâns!”

15. Bătrânul Iacob proceda la fel şi zicea: “Sume considerabile de bani au trecut prin mâinile mele, dar toate au destinaţia lor: suferinzii, săracii, cei ce au nevoie. În fiecare lună eu dau cele necesare, hrană şi bani, la familiile care au nevoie. Îi dau un ban lui Dumnezeu şi El îmi restituie zece!”

16. Bătrânul Gheorghe vorbea adesea de milostenie: “Dacă te rogi fără a face milostenie, rugăciunea ta este o lucrare moartă. Mâna ta să fie mereu deschisă pentru a da! Faceţi milostenie cu văduvele şi orfanii. Milostenia şi rugăciunea au aceeaşi valoare”.

17. Când se preocupă să facă milostenie, o seamă de creştini aleg persoanele. Bătrânul Ieronim dă sfatul tocmai invers: “Când faci milostenie, nu căuta dacă persoana respectivă este vrednică sau nu. Dă ce poţi, fără a face deosebire între oameni! Milostenia spală sumedenie de păcate”. Şi adăuga: “Dacă-ţi oferă cineva ceva primeşte, ca să nu opreşti harul lui Dumnezeu să se coboare peste cele ce dă, iar tu, în felul acesta vei arăta că eşti smerit. Dacă n-ai deja ceea ce ai primit, păstrează. Dacă ai deja, dă-le celui ce n-are”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!

 

Cuvintele Bătrânilor: Sfânta Împărtășanie

cuvintele-batranilor-carteXII. Sfânta Împărtăşanie

1. Bătrânul Amfilohie zicea: “Când omul se împărtăşeşte, primeşte forţă, este iluminat, contemplă orizonturi largi, simte bucurie, funcţie de dispoziţia sa interioară şi de înflăcărarea sa. Unul simte bucurie şi odihnă, altul simte pace, celălalt dorinţa de a se consacra lui Hristos şi o milă inefabilă pentru toţi. Personal, atunci când mă aflu foarte obosit, după Sfânta Împărtăşanie, mă simt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat!”

2. Această experienţă duhovnicească a Bătrânului Iacob are un interes aparte: “Când mi-am început viaţa preoţească în mănăstire, în afară de ceasuri, era rânduită slujirea zilnică a Sfintei Liturghii. Începeam slujba noaptea şi terminam Liturghia înainte de a se face ziuă. Împărtăşindu-mă în fiecare zi cu Sfintele Taine, simţeam o aşa mare putere în mine încât eram ca un leu. Sufletul meu ardea de o asemenea flacără dumnezeiască încât, toată ziua, nu-mi era nici foame, nici sete şi nu simţeam nici căldura, nici frigul. Neobosit, lucram de dimineaţa până seara. Chiar şi vara, când după masă părinţii se odihneau în chiliile lor, căutând un pic de răcoare, eu transportam pământ fertil şi îngrăşământ în grădinile pe care le cultivam în afara mănăstirii”.

3. Acelaşi Bătrân ne descoperea acest fapt impresionat: “Când dădeam Sfânta Împărtăşanie credincioşilor, nu le vedeam niciodată faţa; în acelaşi timp gândul îmi spunea uneori să privesc faţa celor ce se apropiau de Sfânta Cuminecătură. Vedeam atunci lucrul următor: unul avea cap de câine, altul semăna cu o maimuţă, alţii aveau înfăţişarea înspăimântătoare a deferitelor animale. Dumnezeul meu, ziceam eu, aceştia sunt oameni. Cum se face că au chip de animale? Numeroşi alţii înaintau pentru a se împărtăşi cu un chip luminat şi voios, care strălucea ca soarele după ce se împărtăşeau”. Altă dată, Bătrânul ne-a destăinuit aceasta: “Într­-o zi am văzut un cheag de sânge pe disc, l-am arătat unui frate, şi a dispărut puţin după aceea”.

4. Creştinii încă n-au înţeles că Sfânta Împărtăşanie este una dintre Tainele obligatorii ale Bisericii. Cei mai mulţi nu se împărtăşesc cum ar trebui. Bătrânul Filotei zicea referitor la acest subiect: “Din necredinţă şi lipsă de evlavie, unii nu se împărtăşesc deloc. Alţii, din ignoranţă, lipsă de credinţă şi neglijenţă, prin lipsa de dragoste adevărată şi curată faţă de Dumnezeu, se împărtăşesc o dată sau de două ori pe an. Şi atunci din obişnuinţă, fără frică de Dumnezeu, fără credinţă şi fără dragoste. Este o situaţie tristă şi vrednică de plâns când preotul, deschizând uşile împărăteşti, îi pofteşte pe credincioşi să se împărtăşească şi nimeni nu se apropie!”

5. Bătrânul Ieronim sublinia: “Cel ce se împărtăşeşte trebuie să simtă înainte frică de Dumnezeu, evlavie şi căinţă. Iar, după împărtăşire, trebuie să simtă pace, bucurie şi dorinţa de a nu vorbi cu nimeni”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!

 

Cuvintele Bătrânilor: Păcatul – Pocăința – Spovedania

cuvintele-batranilor-carteXI. Păcatul – Pocăinţa – Spovedania

1. Bătrânul Ioil din Kalamata sublinia urmările funeste ale păcatului: “Păcatul întunecă duhul. Omul senzual, invidios, lacom, mândru are mintea atât de întunecată încât poate cunoaşte toată înţelepciunea şi limbile pământului, ajungând la adânci bătrâneţe şi dobândind o mare experienţă, fără a vedea însă, datorită senzualităţii, lăcomiei şi altor patimi, nici pe părinţi, nici pe prieteni, nici pe om, nici pe Dumnezeu, nici trupurile, nici sufletele. Păcatul distruge cel mai mare bun pe care-l avem: voinţa noastră. Păcatul îi întunecă într-atât voinţa încât păcătosul chiar dacă are uneori licăriri de cumpătare şi-şi vede propria sa neşansă, nu mai este în măsură de a se abţine”.

2. Bătrânul Gavriil spunea că păcatul duce la necredinţă. Sublinia în special: “Tot omul înclină spre rău şi spre păcat. Dacă persistă în păcat sau sporeşte în rău, se străduieşte să-şi înăbuşe conştiinţa. Pentru a ajunge aici, începe prin a se îndoi de poruncile lui Dumnezeu şi a pune în discuţie justeţea lor, pentru a sfârşi în final în necredinţă şi îndepărtare de Biserică şi de Taine, şi mai ales de Taina Spovedaniei”.

3. Bătrânul Ioil zicea: “Nu există păcat mic sau mare. Mic sau mare, păcatul rămâne mereu păcat. Multele noastre păcate mici sunt mai rele decât un păcat mare, pentru că trec neobservate şi nu ne îngrijim să ne îndreptăm. Păcatul mare «înaintea mea este pururea» (Psalmul 50, 4). Este ca şi cu iedera din jurul copacului, i se pare normal să fie aşa şi protestează când am tăia-o chiar dacă noi nu vrem altceva, atunci când înlăturăm micile ierburi parazite ce cresc pe trunchi, decât ca să nu se usuce copacul!”

4. Sufletul se curăţeşte de mizeria păcatului prin pocăinţă. Antim, Bătrânul din Chios, le aducea aminte de acest adevăr călugăriţelor sale folosindu-se de exemplul următor: “Ce fac cei ce au faţa şi mâinile murdare? Deschid un robinet şi lasă să curgă apă din belşug pentru a se spăla. Să le luăm exemplul: să deschidem, nu unul, ci două robinete: ochii noştri! Şi să lăsăm lacrimile de pocăinţă să curgă din belşug: ele vor spăla toată otrava acestei lumi pline de mândrie, care a mânjit şi pângărit bietul nostru suflet. Numai lacrimile pocăinţei pot curăţi sufletul”.

5. Bătrânul Filotei zicea: “Semnul pocăinţei adevărate este o profundă cunoştinţă a păcătoşeniei, frângerea şi străpungerea inimii, suspinele, rugăciunea, postul, privegherea şi lacrimile. Aceasta este pocăinţa autentică şi adevărată. Această pocăinţă este de folos, căci ea aduce iertarea păcatelor şi împăcarea cu Dumnezeu”.

6. Când omul primeşte Lumina lui Hristos, este condus la pocăinţă. Bătrânul Porfirie sublinia: “Tot omul este «zăpăcit» profund de păcatul care este în interiorul sufletului său. Trebuie să lase o crăpătură, pentru ca Lumina şi Dragostea lui Hristos să poată intra. Aşa va începe «dezăpăcirea». Întotdeauna iniţiativa îi aparţine lui Hristos. Omul trebuie să-L primească şi, prin efortul său treaz, va putea simţi apoi minunile pe care Dumnezeu i le descoperă”. O altă dată, el explica: “Tu nu te poţi pocăi cu adevărat şi nu poţi găsi verticalitatea dragostei lui Dumnezeu: Dumnezeu şi tu, Hristos şi tu. Dragostea lui Hristos se dăruie şi se dă morţii întotdeauna pentru alţii”.

7. Bătrânul Iacob cerea creştinilor să se apropie fără reţinere de taina mărturisirii: “Nu ezitaţi!” Nu vă temeţi! Orice aţi fi făcut, chiar cel mai mare păcat, duhovnicul, cu epitrahilul său, are, prin demnitatea primită de la Hristos şi de la Apostoli, puterea de a vă ierta”.

8. Bătrânul Amfilohie i-a zis unui păcătos ce s-a spovedit: “Uită păcatele tale, fratele meu, că Hristos le-a şters din Cartea Vieţii”.

9. Antim, sfântul din insula Chios, dădea acest sfat călugăriţelor sale: “Să alergăm la spovedanie, nu cu justificări, vrând să-l convingem pe duhovnic că nu suntem vinovaţi şi că altul ne-a determinat să păcătuim. Ci să alergăm la aceasta cu pocăinţă, cu frângerea inimii şi cu smerenie. Să alergăm la spovedanie de câte ori cădem!”

10. Aceste cuvinte ale Bătrânului Porfirie merită să fie citate: “Spovedania este pentru om un mijloc de a ajunge la Dumnezeu. Este o ofrandă a dragostei lui Dumnezeu pentru om, şi nimeni şi nimic nu-l poate priva de această dragoste. Melancolicul se învârte în jurul eului său şi nu se ocupă decât de el însuşi. Dar păcătosul care se pocăieşte şi se spovedeşte iese din sine. Credinţa noastră are acest privilegiu imens: existenţa duhovnicului, a părintelui duhovnicesc. Dacă tu ţi-ai spovedit păcatele duhovnicului tău şi ai primit dezlegarea, nu te mai întoarce înapoi! Să facem din când în când o spovedanie generală, căci diversele incidente şi răni sufleteşti provoacă în noi boli trupeşti. Şi să ne spovedim nu numai păcatele, ci şi gândurile, gândurile de teamă, de tristeţe, de bucurie sau de supărare, prilejuite de diverse evenimente, ca cutremurele de pământ, moartea celor dragi, căsătoriile, îndoielile, etc.”

11. Bătrânul Iacob sfătuia: “Credinciosul nu trebuie să-şi descopere altora nici spovedania, nici viaţa, nici practicile sale duhovniceşti. Căci toate acestea se fac în secret şi la sfatul părintelui duhovnicesc”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!

Cuvintele Bătrânilor: Experiențe duhovnicești

cuvintele-batranilor-carteX. Experienţe duhovniceşti

1. Cel care-L doreşte pe Hristos se dedică rugăciunii neîncetate, care, cum zicea Bătrânul Ieronim “îl reînnoieşte pe om, îl îmbucură şi-l face în întregime duh. Nu mai simte că are măruntaie, carne şi oase. El este duh. Şi când dorinţa lui se înflăcărează şi mai mult, nu mai poate vorbi: Îl simte pe Dumnezeu în el şi plânge”.

2. Să notăm încă două experienţe duhovniceşti ale Bătrânului Ieronim: “Viaţa duhovnicească cere o mare atenţie. Ea este bună şi dulce, dar pretinde luptă. Petru a se mântui, omul trebuie să se spele în sângele şi lacrimile sale. Sfinţii Mucenici s-au spălat în sângele lor; noi să vărsăm măcar câteva lacrimi”. “Nu cunosc nici o biserică care să nu fie frumoasă. Simt acelaşi lucru peste tot: intrând într-un mic paraclis, unde există doar o icoană, îmi este de ajuns. Dumnezeu este prezent peste tot. Să nu gândim că El se află doar în bisericile mari şi impresionante!”

3. Bătrânul Filotei zicea: “Citind în tinereţea mea Vieţile Sfinţilor, simţeam ca o rază de lumină dumnezeiască pătrunzându-mi în inimă, umplând-o de dulceaţă, de bucurie şi de fericire, şi înflăcărând-o de dorinţă şi de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru cer. Nu mâncam, nu mă plimbam, nu vorbeam cu nimeni, căci mintea mea nu se gândea decât la cer şi inima era lipită de Dumnezeu”.

4. Bătrânul Amfilohie zicea: “Viaţa duhovnicească oferă mari bucurii. Primeşti aripi, scapi de lume, nu mai ţii seamă de nimic. Devii ca un copil şi Dumnezeu locuieşte în inima ta”.

5. Referitor la singurătate, pe care omul de azi aşa de mult o evită, Bătrânul din Patmos zicea: “Singurătatea este o convorbire cu Dumnezeu şi cu Îngerii, care se apropie de noi cu dragoste şi gingăşie. Nu voi schimba niciodată stâncile aride şi sumbre ale Patmosului cu grădinile înflorite ale Athenei. În oraş oamenii n-au simţământul sacrului. Ei privesc florile, casele frumoase, fără ca inima să-I mulţumească lui Dumnezeu, care ne-a copleşit cu atâtea frumuseţi. Într-un loc pustiu, dimpotrivă, peisajul urât şi păsările care cântă rău te fac să-L simţi pe Dumnezeu foarte aproape. Fericit ce se află aproape de Dumnezeu, chiar dacă trăieşte pe o stâncă!”

6. Bătrânul Porfirie zicea: “Când Duhul Sfânt ne cercetează, noi Îl înţelegem, n-avem nici o îndoială. Lucrul acesta nu-i ca una din emoţiile noastre obişnuite. Ci este un ceva care vine de sus transformându-ne şi făcând din noi oameni noi. Când Hristos vine să locuiască în noi, vom vedea numai binele, vom simţi dragoste pentru lumea întreagă. Răul, păcatul şi ura vor dispare singure, nu vor mai avea loc în noi”.

7. Fericirea Raiului poate fi experimentată din această viaţă dacă se reunesc condiţiile necesare. Bătrânul Gavriil, călugăr din Muntele Athos, zicea: “Simplitatea deplină împreunată cu frica de Dumnezeu îl conduc pe om la starea fericită în care trăiau Adam şi Eva în Rai, înainte de cădere”.

8. Bătrânul Amfilohie îi sfătuia pe fiii săi duhovniceşti să-i privească astfel pe ceilalţi: “Oricare ar fi slăbiciunile lor, consideraţi-i pe ceilalţi superiori vouă. Nu vă comportaţi cu acrivie, ci întotdeauna să gândiţi că orice om are aceeaşi vocaţie ca şi voi. Prin harul lui Dumnezeu, eu i-am considerat întotdeauna pe ceilalţi superiori mie, ca pe nişte sfinţi”.

9. Ceea ce le descoperea Bătrânul Epifanie călugărilor lui, vrând să-i întărească în lupta pentru renunţarea la voia proprie, are un interes aparte: “Ah, părinţii mei, dacă aţi şti cum mi-am zdrobit eu voia proprie! Eu am iubit două lucruri în viaţa mea: cititul şi scrisul. Dar eu m-am lipsit şi mă lipsesc de cele două, cu scopul de a fi ca cel ce a pierdut cea mai mare bucurie pe care a avut-o în lume! Când citesc Sfânta Scriptură şi scrierile Părinţilor, mă ridic de la pământ la cer. În ce priveşte scrisul, iertaţi-mă pentru mărturisirea ce v-o fac, sunt ca un om beat. Îi văd pe mulţi care vor să scrie un text: şterg, scriu, şterg din nou, scriu din nou… Eu, n-am timp să-mi notez gândurile, văd că ele mă năpădesc ca fulgii de zăpadă! Simt că stiloul meu are aripi. Dar, cu toată capacitatea mea de a scrie şi cu dorul de a citi, m-am lipsit şi de una şi de alta şi am rămas să răspund la telefon, care sună fără oprire, pentru a da soluţii la o problemă sau alta, sau spovedesc ore întregi, şi nu numai intelectuali, ci şi oameni simpli şi puţin instruiţi. Nu doresc să diminuez importanţa tainei spovedaniei în comparaţie cu scrisul. Voia lui Dumnezeu, în acelaşi timp, este ca eu să spovedesc, nu ca să citesc şi să scriu, lucru ce mă atrage atât de mult!”

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!