Viața Sfântului Voievod Neagoe Basarab (26 septembrie). Supranumit „Ctitor a toată Sfetagora” (v. Gavriil Protul, în „Viața Sf. Nifon”).

Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a venit în lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482, în împrejurări acoperite de taină, pe care istoricii nu le-au lămurit pe deplin.

La urcarea sa pe tron, în 1512, el şi-a revendicat descendenţa din domnul Ţării Româneşti Basarab cel Tânăr, poreclit Ţepeluş (noiembrie 1477-septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481-aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) şi nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe era deci strănepot, în linie dreaptă, al celui mai viteaz dintre domnii Ţării Româneşti după Mircea cel Mare, ştiut fiind că Dan al II-lea, care era nepot de frate al biruitorului de la Rovine, a ţinut pază la Dunăre împotriva cotropirii otomane (1).

După moartea silnică a lui Basarab, copilul a rămas să crească în familia lui Pârvu, alături de doi fraţi, Preda, viitor ban al Craiovei, şi Pârvu, şi două surori, Vlădaia şi Marga, copiii Neagăi cu Pârvu. Puternica şi ambiţioasa familie a boierilor Craioveşti, care avea în Oltenia o situaţie aproape domnească, dar care nu putea domni, nefiind „os domnesc” şi-a dat seama că într-o zi tânărul fiu de domn, urcându-se pe tron, le va crea o situaţie privilegiată. Că va putea domni astfel printr-însul.

Înzestrat cu însuşiri excepţionale şi cu o mare sete de a învăţa, la care se adăuga talentul de scriitor ce va face dintr-însul primul nostru creator de geniu, tânărului Neagoe i-a fost dat să crească şi să se formeze în împrejurări tot excepţionale. Membru al celei mai bogate şi mai puternice familii boiereşti din Ţara Românească, el a putut beneficia de o pregătire deosebită, nu numai militară – ca a tuturor celor de rangul lui – dar şi cărturărească. Barbu Banul şi fraţii săi au zidit, în 1485, mănăstirea Bistriţa din Oltenia, aducând aici din sudul Dunării moaştele sfântului Grigorie Decapolitul, ceea ce făcea din noul lăcaş un prestigios loc de pelerinaj. Bistriţa a devenit imediat cel mai mare centru cultural al ţării, mai ales în urma relaţiilor directe cu muntele Athos şi cu centrele culturale rămase în Serbia, nedistruse de otomani.

Bistriţa olteană era pentru Ţara Românească, la sfârşitul secolului XV şi începutul celui de al XVI-lea, ceea ce Neamţu şi Putna erau în Moldova: „biblioteca centrală” şi prima şcoală de cărturărie a ţării. Unul din stareţii mănăstirii, care conducea obştea de la Bistriţa chiar pe timpul când Neagoe se ridică la vârsta primei tinereţi, se numea Macarie şi cum imediat ce ajunge domn Neagoe ridică mitropolit al ţării un Macarie, căruia în cuvântarea amintită i se va adresa în cuvinte de fiu duhovnicesc, istoricii au bune temeiuri să creadă că Macarie mitropolitul din 1512 este una şi aceeaşi persoană cu Macarie, stareţul Bistriţei şi că acesta a fost părintele duhovnicesc şi primul învăţător al voievodului (2). Nu ne putem închipui că acela care va dovedi o aşa de largă cunoaştere a teologiei şi a scrisului bisericesc să se fi format altundeva decât la Bistriţa familiei sale, lângă părinţii îmbunătăţiţi şi cărturarii de acolo. Mănăstirea era pe atunci şi cea mai bună ascunzătoare pentru un fiu de domn care trebuia ţinut departe de primejdiile epocii până la momentul potrivit, când lumina urma să fie scoasă de sub obroc.

Tânărul Neagoe nu era însă destinat de ai săi cinului monahal. El a primit, în acelaşi timp, educaţia de atunci a fiilor de boieri, exercitându-se în mânuirea armelor şi ascultând pe ai săi în discuţiile despre treburile statului. I-a fost dat să apuce în viaţă, pe când el însuşi se ridicase la vârsta înţelegerii depline a lumii, pe cel mai mare şi mai slăvit domn al românilor, Ştefan vodă al Moldovei, ale cărui fapte se ridicaseră în legendă, nu numai printre români, dar şi în ţările de primprejur şi chiar până în lumea apuseană. Neagoe avea 22-23 de ani în 1504 când titanul de la Suceava a fost aşezat în mormântul de la Putna şi neamul românesc întreg s-a cutremurat văzând că a căzut stejarul ce străjuia spre toate zările. Din tot ce va scrie mai târziu Neagoe, se vede cât de adânc s-au întipărit în sufletul şi în mintea sa personalitatea şi faptele marelui Ştefan. Deşi nu-l numeşte nicăieri, acesta ni se desprinde ca modelul ideal de conducător al românilor, propus de Neagoe fiului său. Toată copilăria, adolescenţa şi tinereţea şi le petrecuse în iradierea gloriei şi puterii părintelui Moldovei.

Dar în acelaşi timp Neagoe creşte într-o lume românească ce era confruntată cu greutăţi fără seamăn şi asupra căreia se întindea ameninţătoare umbra semilunii. Tânărul os domnesc n-a apucat vremea bătăliilor glorioase, intrate în amintire, ci vremea când însuşi marele Ştefan fusese obligat să vâre sabia în teacă şi să se împace cu ideea că Imperiul otoman este puternic pentru multă vreme prin aceste părţi ale Europei şi că de pe tronul de odinioară al binecredincioşilor bazilei nimeni nu mai este în stare să-l facă a se ridica. Dimpotrivă: lumea creştină îi caută prietenia, bunăvoinţa şi uneori chiar alianţa. În aceste împrejurări, tot ce mai puteau face românii era să-şi asigure ceea ce în urma unui secol de lupte vitejeşti reuşiseră să păstreze: fiinţa politică şi absoluta independenţă în cele dinlăuntru ale ţării, plătită acum cu tributul, dar garantată, pentru nevoie absolută, şi de oşti încă puternice.

Tot echilibrul politic al Europei se schimbase în câteva decenii şi strănepotul „cavalerului” (3) Dan al II-lea a trebuit să înveţe de mic o artă politică nouă: aceea de a dăinui în împrejurări grele, când oricând avalanşa otomană se putea prăvăli, nestăvilită de nimeni. Norocul cel mare fusese că vitejii voievozi dinainte, al căror şir îl încheiase Ştefan al Moldovei, reuşiseră să convingă imperiul că este mai bine să cazi la înţelegere cu românii şi să primeşti tribut de la ei, decât să-i înfrunţi pe câmpul de luptă şi să-i obligi să-şi apere ţara până la moarte. Atunci ei erau de neînvins. Dar dacă-i lăsai într-ale lor şi le cereai doar o jertfă materială, profitai de munca lor harnică şi de buna lor gospodărie, iar oile şi caii româneşti umpleau Stambulul şi făceau fala grajdurilor sultanului.

Aşa se stabiliseră nişte raporturi speciale care apăraseră ţările române de cucerirea directă, de administraţia otomană, garantând libera exercitare a legii proprii şi a credinţei, dezvoltarea nestânjenită a culturii. Spre deosebire de ce se întâmplase în sudul Dunării, ţările române rămăseseră astfel ca nişte oaze ale libertăţii către care se îndreptau ochii creştinilor robiţi. De aici plecau ajutoare pentru ei, se trimiteau bani cu care se reparau mănăstirile din Sfântul Munte Athos şi din alte părţi, erau ajutaţi ierarhii şi credincioşii din Balcani şi din Orient să-şi păstreze credinţa şi nădejdea. Când sabia intrase în teacă, acesta era noul război al românilor cu „păgânul”: să-i ajute pe cei supuşi să nu piară, să-i întărească pe temeliile credinţei şi nădejdii în Dumnezeu şi să se întărească ei înşişi pe aceleaşi temelii.

Marele Ştefan dăduse exemplul. Imediat ce fusese obligat să părăsească idealul cruciadei militare, el porni o nouă cruciadă, prin ctitoriile sale care vesteau prin monumentalitatea lor că aici, la nord de Dunăre, crucea străluceşte fără teamă. Iar legea creştină este legea locului. Era biruinţa cea mai adâncă a românilor, la capătul unui veac de lupte necurmate pentru libertate, cu cel mai mare imperiu al lumii de atunci.

Cultura, zidirea de monumente, arta, deveniseră astfel mijlocul cel mai sigur de a afirma libertatea românească în lumea dominată de semilună. Iar strânsele legături cu creştinătatea balcanică şi ajutorarea ei deveneau pe zi ce trece o mare politică pe termen lung. Ea ţintea apărarea creştinătăţii de stingerea sufletească ce deschidea calea pieirii fizice.

Boierii Craioveşti au fost printre cei dintâi care au înţeles vremile. Mănăstirea zidită de ei sta în strânsă legătură cu această lume balcanică, iar un hrisov din 1501 pentru mănăstirea Sfântul Pavel ni-i arată pe toţi fraţii Craioveşti şi pe tânărul nepot, ctitor la Athos, după modelul domnilor (4). Nici o familie feudală în afară de cea domnească nu mai emisese acte de danie pentru Sfântul Munte. Ei sunt cei dintâi şi gestul măsoară ambiţiile lor politice.

Politica lui Ştefan cel Mare din ultima perioadă îşi găseşte în Ţara Românească un imitator abil în Vlad Călugărul (1482-1495), frate după tată cu Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos. Parcă spre a arăta cum se schimbaseră vremile, în locul cumplitului ostaş şi în locul lui Radu cel Frumos, pus domn de Mahomed II şi alungat de Ştefan cel Mare, pe tron s-a urcat acest fiu al lui Vlad Dracul ce se trăsese afară din viitoarea vieţii şi a competiţiilor politice, căutând în mănăstire pacea sufletească şi înţelepciunea de dincolo de lume. Ţara îl obligase să ia sceptrul şi să revină în lume. Dar el a păstrat, pe tron, cumpăna minţii şi ochiul obişnuit să vadă departe şi adânc în firea lucrurilor, al celor obişnuiţi cu contemplarea zilnică a eternităţii.

Vlad Călugărul a fost un domn vrednic şi abil, care a ştiut să câştige şi pe cei din ţară şi pe cei din afară şi care a pus în Ţara Românească temeliile unei adevărate tradiţii politice noi, corespunzătoare vremurilor: tradiţia legăturilor strânse cu lumea creştină din imperiu. La moartea lui ţara l-a ales domn pe fiul său, Radu cel Mare. În 1495, când acesta urca pe tron, Neagoe păşea pragul adolescenţei spre vârsta raţiunii şi începea să se formeze ca bărbat în toată puterea. În faţa ochilor săi avea să se afle acum un adevărat „principe de Renaştere”, un domn care-şi purtase mulţi ani paşii prin lumea apuseană şi care ştia că pe acolo artele şi frumosul, fastul şi strălucirea principilor deveniseră metode de guvernământ. Înţelegea să fie şi el un astfel de principe şi va fi cel dintâi care, înălţând o ctitorie domnească ce urma să-l primească la sfârşitul zilelor, o va concepe de la început ca pe o capodoperă de artă, menită a cuceri admiraţie şi a duce faima ctitorului.

Ştefan îşi dobândea la Târgovişte, prin Radu cel Mare, un adevărat emul. Ţara Românească primea şi ducea astfel mai departe mesajul Moldovei din ultimii ani de domnie ai marelui conducător: a nu mai înfrunta pe otoman contând pe ajutorul creştinătăţii apusene, deoarece acest ajutor e iluzoriu; a dăinui în cetatea credinţei, prin afirmarea forţei creatoare a neamului în capodopere de artă şi în ctitorii ce deveneau coloana vertebrală a rezistenţei naţionale, simboluri ale condiţiei politice româneşti în această parte de Europă. La sud de Dunăre nu mai era îngăduit a se ridica biserici peste care să nu poată privi un turc călare! Ele trebuiau îngropate în pământ până la înălţimea turcului încălecat. Creştinii trebuiau să intre în pământ ei înşişi, în faţa stăpânului păgân. Tocmai de aceea cu fiecare biserică ce-şi înălţa turlele întărite, românii sfidau această lege din imperiu şi dovedeau că legea, la ei, şi-o fac singuri! Radu cel Mare a clădit la Dealu cea mai măreaţă biserică din câte se înălţaseră până atunci în Ţara Românească, şi înălţarea ei făcea aproape cât o bătălie câştigată pe câmpul de luptă. Era o bătălie! Pe alt câmp de luptă, deschis de români în coasta imperiului, pentru secole.

În ctitoria de la Dealu putem descifra deopotrivă suflul, mândria epocii lui Ştefan cel Mare şi adierile Renaşterii. Radu cel Mare începea să aşeze pe români în curentul de idei şi aspiraţii ale veacului modern.

Acesta este domnul în timpul căruia îşi începe ridicarea pe treptele ierarhiei politice viitorul domn Neagoe Basarab (5). În 1501, când Craioveştii emit amintitul act pentru mănăstirea Sfântul Pavel, Neagoe este trecut cu rangul de postelnic şi va fi, până în 1509, mare postelnic fără întrerupere. Funcţia era de intim al domnului (era cel însărcinat cu paza şi grija odăii domneşti) şi totodată de tălmaci de protocol; era cel ce primea şi prezenta pe soli domnului, traducându-i spusele lor. Funcţia presupunea cunoaşterea de limbi străine şi faptul că, tânăr fiind încă, Neagoe şi-o asumă, dovedeşte că îndeplinea condiţiile.

Aşadar încă din 1501, la 20 de ani sau chiar mai puţin, Neagoe apare în rândul dregătorilor curţii şi-şi începe educaţia politică în preajma lui Radu cel Mare, de la care avea de bună seamă ce învăţa şi ce asculta în ceasurile de răgaz, când domnul le va fi împărtăşit celor din preajmă cunoştinţele sale despre acea îndepărtată Europă ce o călcase cu piciorul ani în şir.

Dar realităţile româneşti nu erau cele ale Italiei. În faţa uriaşei presiuni a Imperiului islamic, zidurile de cetate trebuiau clădite acum nu din piatră de râu, ci din pietrele de granit ale credinţei strămoşeşti. Imperiului teocratic otoman, care cotropea şi trecea prin foc şi sabie în numele „războiului sfânt”, nu i se putea opune antichitatea greco-romană şi umanismul, ci tot tăria unei credinţe. Biserica devenea mai mult ca oricând cetatea sufletului neamului şi susţinătoarea luptei sale pentru dăinuire, Întărirea ei era o problemă politică urgentă înainte chiar de a fi una religioasă. O Biserică puternică şi bine condusă era pe atunci altfel de armată. Ştefan cel Mare o ştia de mult, de când îşi luase ocrotitori ai oştilor pe Sfinţii Gheorghe şi Dimitrie. Radu cel Mare a învăţat repede lecţia şi în 1503 el aducea în ţară, cu îngăduinţa sultanului, pe cel mai mare luptător pentru credinţă şi rezistenţă creştină din câţi urcaseră pe tronul patriarhiei ecumenice după tragicul an 1453: patriarhul Nifon al II-lea. La data aceea fusese detronat a doua oară şi exilat la Adrianopole, tocmai fiindcă i se simţise forţa şi abilitatea. Aurul românesc adăugat desigur rugăminţii, îi obţinuse eliberarea şi, venit în ţară, Nifon este pus de domn în fruntea Bisericii muntene şi cinstit ca un împreună conducător al ţării.

Patriarhul a adus aici marea lui experienţă, dar şi tradiţia şi amintirea Bizanţului, dorinţa Bisericii ecumenice de a salva şi continua această tradiţie. Pentru întâia oară un fost patriarh ecumenic devine, prin împrejurările istorice, conducătorul Bisericii din Ţara Românească.

Opera întreprinsă de Nifon al II-lea în cei doi ani cât a îndeplinit acest rol se încadrează desigur politicii lui Radu cel Mare, politică de consolidare a Bisericii ca sprijin în lupta pentru dăinuirea politică. A existat o deplină concordanţă între idealurile servite de patriarh şi cele ale românilor, dar s-a produs acum un fapt nou, de o importanţă hotărâtoare pentru istoria politică şi bisericească a întregului Răsărit şi Orient apropiat: s-a petrecut, într-un fel, trecerea asupra românilor a marii tradiţii imperiale bizantine, în care intra şi obligaţia de ocrotitori ai Bisericii Ortodoxe (6). Prezenţa patriarhului ecumenic, fie el şi în postura de patriarh „în retragere”, alături de Domnul Ţării Româneşti făcea dintr-o dată ca la Târgovişte să se repete, chiar la o scară mult mai redusă, o situaţie amintind de imperiul creştin, când alături de bazileu se afla patriarhul. Radu cel Mare devenea în felul acesta un nou „bazileu”, iar Ţara Românească se înfăţişa ca un pământ ocrotit de Dumnezeu, spre care creştinătatea robită privea ca la o oază a speranţei.

Nu încape îndoială că în cei doi ani cât a stat la noi patriarhul Nifon al II-lea a căutat să convingă pe domn şi clasa conducătoare a ţării de rolul lor excepţional în noua conjunctură politică, de misiunea lor de moştenitori ai împăraţilor bizantini, misiune din care decurgea obligaţia de a deschide şi mai larg baerele pungii în vederea ajutorării creştinătăţii balcanice. Ucenicul patriarhului Nifon, Gavriil Protul, care-i va scrie panegiricul după anul 1520, ne spune limpede că înaltul ierarh nu s-a mulţumit să execute voinţa domnului de a pune ordine în treburile bisericeşti şi a numi doi episcopi, ci i-a învăţat pe români teoria politică bizantină : „Grăia-le den pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeeştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduri de ce trebuie” (7).

Prin Nifon, acel „Bizanţ după Bizanţ” – cum l-a numit N. Iorga – îşi găsea la nord de Dunăre principalul punct de sprijin material şi moral, iar în locul „cavalerilor” atleţi cu sabia ai lui Hristos apărea un nou tip de domn român şi o nouă politică activă: moştenitorul tradiţiilor imperiale creştine şi sprijinitorul sistematic şi prestigios al creştinătăţii robite. În felul acesta, în faţa capitalei islamice a Imperiului otoman se creează la Târgovişte un fel de capitală nedeclarată a lumii creştine din imperiu. Nifon al II-lea şi Radu cel Mare au pus bazele acestei tradiţii. Fostul patriarh ecumenic este cea dintâi mare personalitate a lumii creştine supuse imperiului care descoperă noua funcţie a pământului românesc: de citadelă necucerită a dreptei credinţe şi a civilizaţiei creştine din Europa sud-estică şi din Orientul apropiat. Pe urmele lui Nifon vor păşi, timp de secole, numeroşi alţi mari ierarhi, cărturari, oameni politici din lumea creştină supusă. Pentru toţi, pământul românesc va apărea aşa cum pentru prima oară îi apăruse lui Nifon: placa turnantă a rezistenţei creştine, rezistenţă ce se putea transforma, la un ceas hotărât de Dumnezeu, în ridicarea armată pentru aşezarea crucii pe Sfânta Sofia. Eroul acelei ridicări avea să apară abia la sfârşitul secolului şi va fi Mihai Viteazul. Dar pregătirea lui începe acum.

E greu de spus cât va fi înţeles şi urmat Radu cel Mare din această învăţătură, dar putem spune cu certitudine că nici un cuvânt din discursul ecumenicului nu a rămas neprimit de tânărul postelnic ce se afla între auditori. Bizanţul, adus ca într-o raclă vie în sufletul şi gândul patriarhului, îşi găsise omul în stare să-l facă a renaşte! Umbrele bazileilor coborâseră către el, spre a redeveni vii în acest fiu de domn român care-şi aştepta în linişte ceasul.

Dar nu numai moştenirea Bizanţului, ci şi moştenirea celeilalte foste ţări creştine, cufundată deplin, în 1459, sub valurile cuceririi otomane, împărăţia sârbească, trece tot acum pe pământul Ţării Româneşti. Maxim Brancovici, ultimul descendent al celor din urmă conducători creştini ai sârbilor, se refugiază la Târgovişte, aducând cu el două rude apropiate, una, fiică a fratelui său Ioan: Despina Miliţa şi Elena Brancovici (8). Prin ele supravieţuiau „ţariţele” Serbiei, ale căror vieţi au fost scrise cândva de cărturarii strălucitei împărăţii a lui Ştefan Duşan.

Maxim Brancovici nu putea fi decât binevenit lângă Nifon al II-lea şi acesta îl convinge imediat pe voievod să-l ridice la scaunul episcopal. În felul acesta, Biserica Ţării Româneşti dă adăpost şi este împodobită cu două mari figuri ale creştinătăţii balcanice, iar curtea de la Târgovişte a lui Radu cel Mare capătă o înfăţişare nouă, de loc de refugiu şi întâlnire a ceea ce mai rămăsese din nobilimea balcanică.

Maxim Brancovici va mijloci, în 1507, pacea cu Bogdan al Moldovei, aducând pentru întâia oară în diplomaţie argumentul unităţii de neam. El va spune că nu se cade a lupta între ei fraţii de acelaşi neam (9). Tot Maxim pune la cale căsătoria lui Radu, nepotul de soră al domnului, cu fata lui Dimitrie Iacşici, unul din fruntaşii de atunci ai sârbilor.

Dar cea mai strălucită unire matrimonială între conducătorii românilor şi ai sârbilor o realizează Maxim când reuşeşte să-şi căsătorească nepoata, Despina Miliţa, cu tânărul postelnic Neagoe. Prin această căsătorie, din care se vor naşte trei băieţi şi două fete, Neagoe stabilea o legătură directă cu tradiţia politică balcanică, fiind, după Ştefan cel Mare (soţul Evdochiei de Kiev şi al Mariei de Mangop), al doilea domn român ce-şi ia lângă sine o soţie simbolizând un întreg trecut politic şi o veche tradiţie. Al treilea va fi Petru Rareş, viitorul soţ al celeilalte domniţe sârbeşti de la curtea muntenească, Elena Brancovici.

Din păcate, aşa cum se întâmplase uneori şi în Bizanţ, nu peste multă vreme între noul „împărat” şi fostul patirarh ecumenic a izbucnit un conflict, interesele şefului ţării lovindu-se de canoanele al căror apărător se socotea şeful spiritual. Domnul voia să-şi dea sora după un boier moldovean, Bogdan, refugiat în Ţara Românească. Boierul lăsase însă în Moldova o soţie de care nu fusese despărţit canonic, şi atunci patriarhul s-a opus. A fost picătura ce a răsturnat paharul unor relaţii ce începuseră a nu mai fi bune, între domn şi patriarh. Acestuia i s-a pus în vedere să părăsească ţara, ale cărei obiceiuri le-ar fi stricat. Izgonit, el a stat o vreme în casa Craioveştilor, ceea ce arată că legăturile cu aceştia deveniseră strânse şi mai ales că puternica familie îşi permitea asemenea gesturi de independenţă faţă de domn. În tot acest răstimp, ne spune biograful său, Gavriil Protul, Nifon a fost îngrijit de tânărul Neagoe, căruia îi trece testamentul său politic şi spiritual: „Iar fericitul Nifon îl întăria cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţe în toate faptele bune şi să se ridice în noroc bun şi să fie plăcut înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cum mai apoi, cu rugăciunea sfinţii sale, să umplură amândouă”.

Patriarhul Nifon a fost cel mai mare dascăl al lui Neagoe. A fost cel ce i-a transmis adânca lui cunoaştere teologică, patosul moral şi gândirea politică a Bizanţului, pe care o cunoştea desigur, fiindcă se ocupase vreme îndelungată cu copierea de cărţi şi nu-i vor fi scăpat sfaturile lui Agapet către Împăratul Justinian sau Învăţăturile lui Vasile Macedonul, sau scrisoarea patriarhului Fotie care se citea şi prin mănăstiri. Comparând cele ce – potrivit biografului său – Nifon le-ar fi predicat Curţii din Târgovişte cu ceea ce Neagoe va scrie mai târziu în Învăţăturile sale, asemănările sunt izbitoare şi ne conving de adevărul spuselor lui Gavriil Protul. Cei doi ani petrecuţi de Nifon la Târgovişte şi timpul de recluziune până la plecare, când Neagoe „aducea bucate de hrană sfântului şi aeve şi într-ascuns cu îndemnarea lui Dumnezeu, fără nici o temere” au fost ca o înaltă şcoală de teologie şi duhovnicie, cea mai înaltă pe care un domn român din vechime a primit-o vreodată, dascălul lui fiind un patriarh ecumenic şi un sfânt.

Prin Nifon va fi aflat Neagoe şi de obiceiurile împăraţilor bizantini de a scrie cărţi de învăţătură pentru fiii lor.

Legătura dintre ucenic şi dascăl a fost aşa de puternică, încât odată ajuns domn, Neagoe va obţine de la patriarhia ecumenică şi celelalte patriarhii canonizarea lui Nifon aproape imediat după moarte, caz foarte rar în Biserică. Ne putem închipui cu ce sete, sorbind fiecare cuvânt, va fi ascultat tânărul fiu de domn învăţăturile unuia dintre cei mai mari ierarhi ai vremii şi în acelaşi timp un om politic de înaltă clasă.

Nifon părăseşte Ţara Românească în 1505, fiind înlocuit în funcţia de conducător suprem al Bisericii de Maxim Brancovici, care primeşte oficial titlul de mitropolit al Ţării Româneşti. Nifon nu-l purtase fiindcă ar fi însemnat o scădere faţă de rangul său patriarhal. Retras la Athos, în mănăstirea Dionisiu, Nifon al II-lea formează acolo un ultim ucenic, monahul Gavriil, viitorul „protos” al comunităţii Sfântului Munte. Moare în 11 august 1508. Nu după multă vreme de la plecarea sa, Radu cel Mare este doborât de cumplita boală adusă din Occident, care-l desfigurase şi-l adusese într-o stare de chinuri groaznice. În 1508 moare şi el, câteva luni înaintea lui Nifon, în aprilie.

În acelaşi an apare cea dintâi tipăritură din cărţile române: Liturghierul lui Macarie. Acest domn de „Renaştere” românească are deci norocul să-şi înscrie numele şi pe cel dintâi semn că românii şi-au însuşit, printre cei dintâi în lumea ortodoxă, invenţia ce avea să revoluţioneze lumea şi să traseze cel mai bine hotarul epocii moderne: tiparul. Se crede că tipografia a funcţionat la Dealu, dar sunt tot mai multe temeiuri să credem că ea a fost instalată la Bistriţa şi că nu domnul, ci Craioveştii avuseseră ideea de a o înfiinţa. Dovadă că apar cărţi şi după moartea lui Radu cel Mare şi că s-au găsit, în ctitoria Craioveştilor, mai multe exemplare, semn că acolo era depozitul.

Moartea lui Radu cel Mare în aprilie 1508 deschide drum unor încercări grele pentru ţară şi-l pune pe tânărul Neagoe în situaţia de a face o experienţă hotărâtoare pentru tot ceea ce va gândi şi va scrie mai târziu în calitatea sa de cel dintâi gânditor politic al românilor.

Până atunci el crescuse cu ochii pe domni cumpătaţi, înţelepţi, cu largi orizonturi şi se bucurase de slava fără de seamăn a marelui vecin din Moldova. Avea să cunoască, în curând, cum arată „lupul în piele de oaie” (cum îl va numi pe Mihnea, supranumit de istorie „cel Rău”, Gavriil Protul). Acest fiu al acelui domn care, din păcate, adăugase la vitejia sa o cruzime bolnavă şi o lipsă de frâu în puterea asupra oamenilor ce-l făcuseră celebru sub numele infamant de „Drăculea” s-a înfăţişat ca unii eroi ai basmelor populare care se dau drept altul decât cel ce este. Gavriil Protul ne spune că la început i-a câştigat pe toţi cu făgăduieli şi cu o faţă atrăgătoare. A reuşit să-i păcălească şi pe Craioveşti, pe care i-a păstrat în sfatul său domnesc aproape un an. Dar imediat ce s-a simţit cu mâna pe frânele puterii „şi-a dezbrăcat lupul pielea oii” zice cronicarul şi a început să dezlănţuie o adevărată teroare. Marele nostru scriitor Alexandru Odobescu a evocat în nuvela sa romantică Mihnea cel Rău cruzimea şi nebunia acestui fiu, care moştenise de la tată numai firea întunecată şi gustul uciderii. Duşmănia lui înverşunată pe toţi ce-i care-i puteau sta în cale şi-i puteau frâna dezlănţuirea de cruzime şi fărădelege s-a lovit, cum era firesc, de Craioveşti. Aceştia, simţind încotro se îndreaptă urgia, au fugit peste Du-năre, la o rudă a soţiei lui Barbu Banul, şeful familiei. Era sârb de neam, dar se turcise cu numele de Mehmed-Beg şi ajunsese atotputernicul paşă al Nicopolei.

Unul din fraţii Craioveşti, Radu, n-a mai apucat să fugă şi a fost ucis de ostaşii trimişi în Oltenia de domn. Aceştia au dărâmat casele fraţilor Craioveşti şi au bătut chiar mănăstirea Bistriţa cu tunurile, dărâmând-o până în temelii, după cum spune cronica. La fel biserica Sfinţii Apostoli zidită de Neagoe.

Împreună cu ai săi, Neagoe porneşte mai departe de la Nicopole la Constantinopol, unde Mehmed Beg avea rude şi prieteni influenţi şi el însuşi se bucura de mare trecere. Prin aceştia, cei trei fraţi rămaşi, Barbu banul, Pârvu şi Danciu, ajung la sultan şi obţin acordul de a înlătura pe Mihnea cel Rău şi a-l înlocui cu fiul cel mai mic al lui Radu cel Mare, Vlad sau Vlăduţ, care nu avea decât 17 ani. Întorşi la Nicopole, primesc în ajutor trupele lui Mehmed. Un detaşament de avangardă este pus chiar sub comanda lui Neagoe, ceea ce dovedeşte că avea reputaţia unui bun militar. Nu a dezminţit-o. Printr-un atac prin surprindere, el a bătut lângă mănăstirea Cotmeana trupele trimise contra lui şi conduse de fiul domnului, Mircea. Victoria a fost aşa de categorică încât domnul n-a mai aşteptat să apară şi restul oştirii, ci a fugit spre munţi, la Sibiu, sperând că va reuşi să se întoarcă cu sprijin din Ardeal. Răzbunarea Craioveştilor l-a urmărit şi acolo, unde şi-a găsit moartea.

La urcarea pe tron a lui Vlăduţ, ne spune cronica ţării, care urmează povestirea lui Gavriil Protul, s-a încheiat un pact între noul domn şi Craioveşti, să se respecte reciproc. Din păcate nici cu acest domn lucrurile nu au mers multă vreme, deoarece nu el domnea, ci cumnatul său, acel Bogdan din Moldova, din cauza căruia fusese alungat patriarhul Nifon. Situaţia ţării era grea şi împrejurările din lume erau tulburi, iar pe tron stătea un copil nevrednic. Era firesc să vedem, în aceste condiţii, pe Neagoe, ajuns la deplină maturitate şi conştient de primejdiile ce ameninţă ţara, că socoteşte venit timpul să-şi dezvăluie pretenţia la tron, ca os domnesc ce era. S-a arătat de istorici că inelul cu care pecetluia semnătura ca membru al sfatului domnesc avea un blazon cu pretenţie, care amintea stema ţării (10), aşa încât, în ciuda a ceea ce ne spune Gavriil Protul, convingerea la care ajunsese Bogdan şi anume că fiul lui Pârvu Craiovescu umblă să-i ia tronul lui Vlăduţ, nu era simplă închipuire.

Ca urmare a investigaţiilor lui Bogdan, tânărul domn dă ordin ca lui Neagoe să i se taie nasul, după obiceiul vremii, spre a nu mai putea aspira la domnie. Dar nu a putut fi prins şi atunci sunt convocaţi Craioveştii care, spre a-l scăpa, jură în faţa domnului credinţă. Că jurământul era fals şi dictat de îm-prejurări o dovedeşte faptul că imediat după aceea au trecut iarăşi Dunărea, au revenit cu oştile lui Mehmed Beg şi, sub motiv că Vlăduţ nu şi-a ţinut cuvântul dat, i-au tăiat capul „sub un păr” cum spune cronica. În locul celui ucis ţara întreagă alege domn pe Neagoe. O ştim asta de la cronicarul favorabil lui.

Neagoe nu era un om bun din incapacitate de a face rău şi nici un nehotărât. La un moment dat, când negustorii munteni au fost înlăturaţi de saşi la Braşov şi unii au fost chiar omorâţi, domnul le trimite conducătorilor braşoveni teribila ameninţare că de se va mai repeta aceasta, va veni cu oştile ţării şi „va face Ţara Bârsei de nu i se va mai cunoaşte nici locul”. Ameninţarea a fost de ajuns, semn că se ştia că este în stare să o pună în aplicare, iar relaţiile bune s-au statornicit din nou.

Conflictul dintre structura lui morală şi crudele metode politice ale vremii răzbate în gândurile pe care Neagoe le aşternea pe hârtie spre sfârşitul vieţii. Modul cum a reuşit să-şi pună în practică principiile înainte de a le formula în scris se vede din întreaga sa domnie, pe care Haşdeu a caracterizat-o în felul lui genial: „Acest Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filozof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepţională de pace şi de cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1521”. Într-adevăr, nici un domn român până la Neagoe (şi numai doi alţii după el, Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza), nu a mai reuşit să facă atât de mult, în atât de scurtă vreme. Marelui Ştefan i-au trebuit 47 de ani ca să fie cel ce a rămas în amintirea neamului său, şi dacă ar fi murit după nouă ani de domnie, ca Neagoe, la mai puţin de 40 de ani, n-am fi avut de la el nici Putna, nici victoria de la Vaslui şi nici măcar pe aceea de la Baia, întâia lui mare biruinţă !

Neagoe Basarab, care se urcă pe tron la 30 de ani, a adus în viaţa noastră politică şi culturală o putere cum nu se mai văzuse până atunci de a modela timpul său şi mai ales de a pune pe acest timp nu pecetea întunecată a arbitrariului şi vărsării de sânge, ci pe aceea a înţelepciunii şi deschiderii către viitor ce-l va aşeza în conştiinţa urmaşilor ca începător de tradiţie. Tânăr încă, atunci când devine stăpânul absolut al unei ţări, el şi-a amintit de tânărul Solomon, a cărui viaţă o va da pildă fiului său, tocmai fiindcă nu a cerut nimic altceva decât înţelepciune. Dumnezeu i-a dat-o şi lui!

A fi puternic prin Dumnezeu şi în Dumnezeu fusese marea lecţie a lui Ştefan Vodă, care înfruntase duşmanii de zeci de ori mai tari simţindu-şi alături de el oştile nevăzute ale binelui şi pe sfinţii Dimitrie şi Procopie! Neagoe nu mai putea cere o astfel de putere, ci numai puterea gândului ce face faţă celor mai grele împrejurări. Dumnezeu i-a dat-o. În ajunul catastrofei unei mari puteri a vremii, Ungaria, ştearsă de pe harta Europei doar la câţiva ani după moartea lui Neagoe, voievodul român şi-a ridicat ţara la un prestigiu şi o strălucire ce nu reuşise să i le mai dea decât eroul de la Rovine. Domnia lui este în adevăr o minune făcută cu el şi cu neamul său, şi uimirea lui Haşdeu este îndreptăţită.

Cât de sus a ridicat Neagoe prestigiul Ţării Româneşti se vede din faptul că solul său trimis la Roma, la papa Leon al X-lea, este înnobilat de dogele Veneţiei într-un cadru solemn, actul cuprinzând cuvinte măgulitoare la adresa celui ce l-a trimis. Papa Leon îi răspunde la o propunere de alianţă în cadrul unei proiectate cruciade.

Dar mai ales în lumea ortodoxă prestigiul său este al unui nou bazileu şi Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei ecumenice îl numeşte în scrisoarea din 1519 „Preaînălţatul şi preastrălucitul şi preaslăvitul domn Ioan Neagoe, mare voievod şi împărat şi autocrat a toată Ungrovlahia”.

În 1517 cere şi obţine de la Patriarhia ecumenică canonizarea fostului său învăţător, patriarhul Nifon. Pe racla în care au fost aşezate moaştele şi care se păstrează la Dionisiu, domnul român este reprezentat închinându-se sfântului, iar versurile de slăvire sunt alcătuite de Maxim Trivalios, celebru mai târziu în Rusia ca „Maxim Grecul”. Toată lumea ortodoxă din imperiu ajunsese a privi la el ca la noul ei împărat, şi când în 1517 a avut loc sfinţirea măreţei catedrale de la Argeş, festivităţile au atins proporţii fără precedent. Gavriil Protul, martor ocular, le descrie în felul următor: „Că porunci Neagoe Vodă şi pohti să vie toţi arhimandriţii din muntele cel sfânt al Atonului, de-înpreună cu egumenii de la toate mănăstirile. Şi scrise şi carte. Iar Gavriil Protul dacă văzu cartea şi scrisoarea domnului, aciiş chiemă pe toţi egumenii de la toate mănăstirile cele mari: de la Lavra, de la Vatoped, de la Iver, de la Hilandar, de la Xeropotam, de la Caracal, de la Bistriţa lui Alimpie, de la Haritonul Cotlomuz care este Lavra Rumânească, de la biserica lui Filotei, de la Xinof, de la Zugraf, de la Simensc, de la Dohiar, de la Lavra Rusească, de la Pantocrator, de la Costamonit, de la Sveatâi Pavel şi de la Onisat, de la biserica lui Sveatâi Grigorie şi de la Simopetra.

Aceşti egumeni toţi veniră la Neagoe în Ţara Rumânească, denpreună cu Gavriil Protul carele fu zis mai sus. Decii chiemă domnul şi pe Teolipt Ţarigrădeanul, care este patriarh a toată lumea şi cu dânsul 4 mitropoliţi de la Sereş, de la Sardia, de la Midiia şi de la Melichin. Şi veniră şi ei şi-i primi cu mare cinste. Şi chiemă şi pre egumenii din ţara sa pre toţi şi pre tot clirosul şi merseră dimpreună cu Neagoe şi cu Macarie mitropolitul ţării la mănăstirea cea nouă şi minunată de la Argeş”. Urmează descrierea slujbei la care participă înalţii ierarhi în frunte cu patriarhul ecumenic: „Şi făcură vecernie şi colivă în lauda Adormirei Preacuratei Născătoarea lui Dumnezeu şi deade de luară toţi oamenii din colivă dupe obicină. Apoi făcu cină, ca să se odihnească oamenii lăudând pre Dumnezeu; iar după cină, tocară şi făcură bdenie toată noaptea patriarhul şi domnul denpreună cu mitropoliţii carii fură zişi mai sus, cu protul şi cu toţi egumenii Sfetagorii şi ai ţării. Şi se ruga lui Dumnezeu cu rugăciuni şi cu cântări iară alţii oamenii zicea toţi g(ospo)di pomilui. Şi sfârşiră bdeniia, când se vărsa zorile. Decii deca trecu 1 cias de zi, în luna lui avgust în 15 zile, traseră clopotele, ca să meargă patriarhul cu mitropoliţii şi cu tot clirosul denpreună, să tărnosească biserica. Iară prestolul, în oltariu, tocmi-l şi-l aşeză însuşi Neagoe Vodă cu mâinile sale spre sfinţiri şi aşeză şi făcătoarele de minuni icoane a lui Pantocrator şi a Precistii în biserică la locul lor, împodobite tot cu aur şi cu pietrii scumpe. Aşijderea puse şi alte sfinte icoane în biserică câte încăpură şi în tinda pentru stâlpi. Şi cele din tindă era câte cu 2 feţe şi pe deasupra cu boite săpate cu meşteşug şi poleite. Şi era acele icoane toate ferecate cu argint curat şi poliite cu aur, între care icoane era şi chipul sfântului Nifon, ferecat tot cu aur şi cu pietri scumpe înfrămseţat, atâta de minunat cât nu poate mintea omului să închipuiască şi să spue. Decii deca tărnosiră biserica şi aşezară toate lucrurile şi le sfinţiră, odihniră puţinei şi iar merseră la biserică domnul Neagoe Vodă şi doamna lui Despina şi coconii, carii îi dăruise Dumnezeu şi cu toţi boierii, fiind patriarhul cu mitropoliţii şi cu toţi egumenii şi clirosul în biserică. Iară deca sfârşiră dumnezeiasca liturghie făcu domnul ospăţ mare şi veselie tuturor oamenilor şi-i dărui pre toţi, pre cei mari şi pre cei mici, pre săraci şi pre văduve, pre mişei şi pre cei neputernici, şi tuturor câţi li se cădea milă le deade.

Iar slujba care se făcuse fericitului Nifon se blagoslovi de Teolipt patriarhul şi de tot soborul să se facă şi să se aşază pretutindenea. Şi tocmiră de făcură şi slujba sfinţiei sale cu vecernie, cu utrănie şi cu liturghie.

Şi puseră pre chir Iosif să fie arhimandrit într-aceea mănăstire noauă şi-l blagosloviră să facă liturghie cu bederniţă. Aşijderea toţi câţi vor fi (după) dânsul tot să poarte bederniţă, şi blagoslovenie să deade de chir Teolipt patriarhul şi de tot soborul, cum şi mai nainte se didease şi să făcuse în Tismana cu blagoslovenia lui Filotei patriarhul. Şi tocmiră să fie acestea mănăstiri amândoi cinstite într-un chip şi arhimandrii şi scaune mai mari de cât toate mănăstirile Ţărăi Munteneşti. Şi se făcu lucrul acesta cu mare legătură şi cu groaznic blestem”.

Iată şi descrierea măreţului monument de la Argeş, făcută de Gavriil Protul: „Şi sparse mitropoliia den Argeş den temeliia ei şi zidi în locul ei altă sfântă biserică tot de piatră cioplită şi netezită şi săpată cu floriu. Şi au prins toate pietrile, pe dinlăuntru den dos, una cu alta, cu scoabe de her cu mare meşteşug şi au vărsat plumb de le-au întărit. Şi au făcut prein mijlocul tinzii bisericii 12 stâlpi nalţi, tot de piatră cioplită şi învârtiţi foarte frumos şi minunaţi, carii închipuiesc 12 Apostoli. Şi sfântul oltariu deasupra prestolului încă făcu un lucru minunat cu turlişoare vărsate. Iar ferestrile bisericii şi ale oltariului, cele de deasupra şi ale tinzii, tot scobite şi răzbătute din piatră cu mare meşteşug le făcu; şi la mijloc o ocoli cu un brâu de piatră înpletit în 3 viţe şi cioplit cu flori şi poliit; biserica cu oltariu, cu tinda închipuind svânta şi nedespărţita Troiţe. Iar pre supt straşina cea mai de jos, împrejurul a toată biserica, făcu ca o straşină tot marmură albă, cioplită cu flori şi fo(a)rte scobite şi sepate frumos. Iară acoperământul tot cu plumb amestecat cu cositor; şi crucile pre turle tot cioplite cu flori şi unile făcute sucite; şi împrejurul boitelor făcute tot steme de piatră cioplită cu meşteşug şi poleite cu aur. Şi făcu un cerdăcel denaintea bisericii pre 4 stâlpi pe marmură pestriţă, foarte minunat, boltit şi zugrăvit şi învălit şi acela cu plumb. Şi făcu scara bisericii, tot de piatră scobită cu flori şi cu 12 trepte, sămănând 12 semenţii ale lui Israil; şi pardosi toată biserica, tinda şi altariul, înpreună şi acel cerdăcel, cu marmură albă. Şi o înpodobi pre dinlăuntru şi pre dinafară foarte frumos, şi toate scobiturile pietrilor dinafară le vopsi cu lazur albastru şi florile le polei cu aur. Şi aşa vom putea spune că adevărat că nu este aşa mare şi sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, care o au făcut marele împărat Iustinian, iară cu frămseţea este mai predesupra acelora”.

Neagoe le dădea tuturor creştinilor din imperiu dovada că există un pământ al lui Dumnezeu unde legea sultanului nu are ce căuta, unde nu strigă muezinul şi nu judecă hogea. Un pământ pe care poate înflori nădejdea că ţapul cu un corn al profetului Daniil va învinge balaurul verde al islamului cotropitor. Simbolul acesta era săpat în piatră chiar pe clopotniţă: ţapul cu un corn, străpungând balaurul. Şi toţi cei ce păşeau pe sub ea ştiau ce mesaj să citească!

Neagoe a întemeiat definitiv, în conştiinţa întregii lumi creştine din imperiu, ideea că românii continuă tradiţia împărăţiilor creştine robite de turci şi că aici este refugiul şi centrul rezistenţei tuturor. Opera lui Gavriil, Protosul muntelui Athos, ne dovedeşte că cei ce şi-au asumat o vreme greaua sarcină au fost românii. Nimeni nu a mai reuşit ca Neagoe să reprezinte cu atâta strălucire ideea noului bazileu de la Târgovişte. Imitatorii lui vor fi, peste mai bine de un veac, Matei Basarab şi Vasile Lupu, iar mai presus de toţi Constantin Brâncoveanu.

Favorizat de războaiele din Asia Mică ce blocau imperiul şi-i amânau ofensiva spre Viena, Neagoe a avut instinctul acelui porumbel din basmele noastre care ştie să prindă clipa când munţii nu se bat în capete. El nu a lăsat să-i scape clipa. Şi în loc să-şi dea frâu liber pornirilor omeneşti de slavă deşartă, s-a nevoit să dea ţării sale cea mai trainică nemurire: a culturii şi artei. La ea ajunsese în cele din urmă şi Marele Ştefan al Moldovei.

Secretul înfăptuirilor fără seamăn, la voievodul Neagoe, stă însă şi în echilibrul moral al personalităţii. Poate că văzând cu ochii săi urmările vieţii lui Radu cel Mare va fi căpătat groaza bolii, dar e mai sigur că însăşi vocaţia sa a fost aceea a unui om stăpân pe simţurile sale, în care mintea este împărat trupului, cum va scrie chiar el. Într-un şir de domni pentru care puterea însemna, din păcate, şi frâu liber pornirilor trupeşti, este neîndoielnic faptul că Neagoe Basarab a avut o viaţă de familie fără pată. Reputaţia lui morală a fost atât de înrădăcinată la contemporanii săi, încât nimeni nu a avut îndrăzneala să se dea drept fiu natural al său spre a revendica tronul.

Viaţa l-a încercat din greu şi a primit totul creştineşte, fără cârtire. Mama i-a murit atunci când era pribeag la Constantinopol. Din trei băieţi şi două fete, a îngropat doi fii, unul mic, altul în care-şi pusese nădejdea de părinte. Ultimul rămas era nevârstnic atunci când boala necruţătoare de care va muri l-a avertizat că nu mai are răgaz să-l vadă în vârstă. Supremul examen al omului, moartea, avea să-l dea la aceeaşi vârstă la care ne va muri celălalt geniu ce a meritat din plin calificativul de „expresie integrală a sufletului românesc” – Mihai Eminescu.

Moartea lui Neagoe, la 39 de ani, în septembrie 1521, ar putea părea o amară nedreptate faţă de acest creştin ce-şi pusese nădejdea în Dumnezeu. Numai noi, privind în perspectiva timpului, înţelegem că Dumnezeu l-a luat înainte de a vedea cum apele se revarsă din nou şi cum odată prăbuşită „poarta Europei” – Belgradul – sub loviturile celui mai mare dintre sultani, Soliman Magnificul, lumea se umple iarăşi de spaimă. A murit în timpul teribilei campanii, cu grija în suflet pentru ţara şi viitorul neamului său, dar scutit de umilinţa şi înfrângerea în care se va prăbuşi regatul vecin. De grija ce-l stăpânea ştim de la un om care avea să-şi câştige dreptul la nemurire, dar peste veacuri, spunând într-o scurtă scrisoare toată năpasta ce ameninţa iar lumea şi făcând-o nu în altă limbă, slavonească, ci pe limba românească. Omul se chema Neacşu „ot Dlăgopole” – Câmpulung Muscel, foarte aproape de capitala Târgovişte, unde se stinge „Băsărabă Vodă”.

Boala fără leac şi ameninţarea morţii au făcut din voievodul de la Argeş cel mai mare scriitor al românilor în epoca veche şi întâiul teolog şi scriitor duhovnicesc de geniu ridicat din mijlocul Ortodoxiei româneşti. La fel ca păstorul din Mioriţa, care în faţa morţii în loc să se chircească şi să-şi acopere ochii, căutând să ocolească implacabila lege a vieţii, se ridică la grandioasa viziune a nunţii cosmice şi înfruntă neantul printr-o creaţie de geniu, Neagoe Basarab a răspuns provocării bolii şi certitudinii sfârşitului apropiat încordându-şi toate puterile în elaborarea unui grandios testament. Nu în versuri, ca al păstorului mioritic, ci în câteva sute de pagini ce reprezintă întâia capodoperă, de valoare universală, a culturii române. Ca şi Mioriţa, ea a ieşit din aceeaşi atitudine în faţa morţii: de a potenţa viaţa prin reflectarea ei în oglinda cea fără lumină, şi de a se îndrepta spre pragul final cu gândul aşezării, în toate, a rânduielilor de pe urmă. Tăria unui neam şi măsura sufletească a unei naţii o dă numai cercetarea raportului ei cu moartea. Şi puţine neamuri sau poate chiar nici unul nu a mai ridicat confruntarea omului cu moartea la înălţimile ameţitoare ale Mioriţei şi la rodnicia experienţei lui Neagoe Basarab.

Neagoe Basarab şi-a scris Învăţăturile sale cu gândul limpede de a le lăsa fiului nevârstnic, în locul lui, care avea să plece curând. Dar şi cu gândul de a se împărtăşi tuturor urmaşilor săi, de a nu lăsa să se risipească comoara adunată într-o viaţă scurtă dar atât de bogată în agoniseli spirituale şi în înfăptuiri. Ar fi fost de ajuns catedrala de la Argeş şi tradiţia politică ce o lăsa, ca să-i asigure dăinuirea în amintirea generaţiilor. Dar geniul său i-a pus în mână pana pe care ucenicul călugărilor din Bistriţa olteană şi al marelui Nifon Patriarhul a dovedit că o poate mânui la egalitate cu cei mai mari, din câţi au scris la vremea sa şi înainte de dânsul.

Dacă domnia de numai nouă ani, dar atât de bogată în roade, a lui Neagoe Basarab poate fi socotită o adevărată minune înfăptuită de un om politic dăruit cu puterea harului, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie au părut la rândul lor o minune, şi mai greu de primit. Unora li s-a părut că atâta evlavie şi atâta cunoaştere a Scripturii şi Părinţilor Bisericii din partea unui conducător de oameni este cu neputinţă, ca şi cum cartea de căpătâi a tuturor oamenilor vremii aceleia n-ar fi fost Sfânta Scriptură. Că românii au reuşit să dea un scriitor creştin încoronat, în stare să se înalţe, în neamul lor, până la culmi neatinse nici de împăraţii Bizanţului (care şi ei au scris sfaturi către fiii lor) şi nici de stăpânitorii altor popoare europene, iată şi aceasta este un har de la Dumnezeu către dânşii! Fiindcă nimeni, într-adevăr, după regii biblici ai poporului ales n-a mai cuprins atâta omenească orgă de sentimente, de la rugăciunea sublimă şi smerită la strigătul de luptă şi victorie asupra vrăjmaşului. Deschidă oricine cărţile şi scrisorile Bizanţului, de la Agapet la Manuil II Paleologul, şi va vedea cât de sus stă, în arta rostirii unei naturi umane depline, domnul român de la Târgovişte. Citească oricare memoriile şi sfaturile oricărui rege al altor popoare, şi se va mira cum acest domn de la Dunărea de Jos a putut gândi şi simţi, pe vremea sa, cu atât de mult mai presus de toţi.

Neagoe Basarab a săvârşit şi minunea de a aşeza literatura română în rândul marilor literaturi ale lumii, creatoare de capodopere. Cartea lui, încă necunoscută cum se cuvine dincolo de hotare, este una din cele mai cutremurătoare mărturii omeneşti despre om, iar în lumea noastră dobândeşte o actualitate tot mai vădită.

Născut într-o lume de obiceiuri crude, o lume care vărsa fără milă şi reţinere sângele omului, Neagoe Basarab se ridică cu o forţă neegalată de nimeni spre a apăra dogma creştină a unicităţii fiinţei umane răscumpărate prin jertfa Mântuitorului de sub osândă, şi pe care nimeni nu are dreptul să o răpună fără dreptate şi judecată. În lumea noastră nimic nu se repetă cu mai multă şi dureroasă insistenţă decât această propoziţie a demnităţii şi unicităţii omului, cu care se deschid Învăţăturile! Dar nimeni până atunci, în nici o scriere politică nu s-a oprit atât de mult ca să condamne crima împotriva omului, ca să arate cât de mare menire i-a fost dată omului de la Dumnezeu. Când se vor aduna într-o zi, la un loc, toate cărţile scrise de regi sau pentru regi, domnul român li se va dovedi tuturor superior prin această forţă a omeniei sale.

Dar ele sunt totodată adânc înrădăcinate în sufletul neamului nostru, ele sunt suprema expresie a omeniei lui creştine, a credinţei lui în dreptate, în puterea binelui, în biruinţa legică şi finală a binelui pe lume.

Nimeni n-a mai întrupat în cultura română cu forţa lui Neagoe această trăsătură fundamentală a sufletului românesc – credinţa în puterea binelui, în triumful lui final. Fiindcă nimeni nu a legat-o mai strâns de credinţa şi iubirea pentru Cel de Sus. Neagoe Basarab, binecredinciosul domn român, a dat cea mai înaltă cugetare creştină în problemele stăpânirii şi conducerii oamenilor. Nici învăţatul episcop Boşsuet, autorul, peste două secole, al cărţii intitulate Politica scoasă din înseşi cuvintele Scripturii Sfinte nu a reuşit să facă din duhul creştin şi puterea lumească o alcătuire atât de firească. Prin Neagoe Basarab, românii au dat lumii un model de cugetare politică umană şi creştină neatins şi nedepăşit de nimeni. Cartea domnului român, cu cât se va studia mai adânc, în comparaţie cu toate cărţile de acest soi, se va ajunge la această încheiere.

Dar nu numai un gânditor politic creştin şi român era Neagoe, nu numai un scriitor politic a cărui artă a scrisului a atins culmi reîntâlnite, ci şi un uriaş cugetător religios al neamului nostru. Multă vreme învăţaţii laici s-au înfruntat cu argumentul că atâtea pagini închinate lui Dumnezeu nu pot să fie decât ale unui călugăr, făcându-se a nu vedea că atâtea pagini despre stăpânire, diplomaţie şi războaie nu au cum să fie ale unui călugăr, dacă acel călugăr nu ar fi fost şi oştean şi şef de stat!

Ceea ce nici unul dintre ei n-a băgat însă de seamă este nu numărul de pagini în care se vorbeşte despre cele dumnezeieşti, ci geniul cu care acest lucru se face, extraordinara capacitate de cuprindere, într-o sinteză a dogmaticii, moralei şi spiritualităţii creştine. A trebuit să se lămurească, după aproape un secol de ceartă între oameni ce se băgau unde nu aveau pregătire, şi să-şi primească adevăratul răspuns (11). Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt întâiul nostru tratat de dogmatică, de morală, de spiritualitate creştină. Voievodul format printre călugării de la Bistriţa în aceeaşi măsură în care s-a format la curtea de la Târgovişte este primul nostru mare teolog şi primul cugetător filocalic al Bisericii Ortodoxe Române.

Toată opera lui Neagoe Basarab este o „filocalie” şi am putea spune că el încearcă prima oară să facă din domnie o „filocalie”. Învăţăturile lui Neagoe Basarab sunt „Filocalia” omului politic, cum este Filocalia manualul monahului şi al creştinului dornic de desăvârşire. A purta duhul Filocaliei peste apele întunecate şi adesea însângerate ale politicii a fost geniul şi unicitatea lui Neagoe Basarab. Şi a face din politică o slujire a dreptăţii şi a binelui a fost poate una din misiunile încredinţate neamului nostru, până în zilele de acum.

A fost o minune toată domnia lui Neagoe Basarab. A fost o minune scrierea unei asemenea cărţi în timpul în care apărea Machiavelli. A fost o minune dăinuirea şi renaşterea neamului nostru după atâtea încercări, întărit de duhul încrederii în triumful dreptăţii.

Arhim. CIPRIAN

1. N. Iorga îl trece printre „Cavaleri” în Istoria românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937, şi-l numeşte „Dan Vodă cel Viteaz”.
2. Petre Ş. Năsturel, Recherches sur Ies redactions greco-roumaines de la „Vie de Saint Niphon II, patriarche de Constantinople”, capitolul „Une nouvelle hypothese au sujet de la personne du metropolite Macaire de Hongrovalachie”, în „Revue des etudes sud-est europeennes”, tom. V, 1967, nr. 1-2, p. 56-58.
3. Denumirea e dată de N. Iorga acelor domni care au asimilat în personalitatea lor idealul apusean al cavalerului medieval, pentru care vitejia este suprema virtute şi câmpul de luptă se confundă cu însăşi existenţa. Timpul „Cavalerilor” trece şi lasă loc abilei diplomaţii, dar în scrierea lui Neagoe idealul vitejesc al epocii „cavalerilor” şi-a găsit cea mai puternică expresie literară şi doctrinară din toată literatura română. Idealul său este vitejia înţeleaptă.
4. Textul lui în Documenta Romaniae Historica, B, Ţara Românească, vol. II, p. 6-9.
5. Pentru originea şi cariera lui politică vezi Dan Pleşia în „Valachica”, Târgovişte, I, 1969 şi II, 1970.
6. Vezi Nicolae M. Popescu, Nifon II, Patriarhul Constantinopolului, extras din „Analele Academiei Române”, seria II, tom. XXXVI, Bucureşti, 1914.
7. Viaţa Patriarhului Nifon… în Literatura română veche (1402-1647). Introducere, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăila şi Dan Zamfirescu, vol. I, Bucureşti, 1969 (colecţia „Lyceum”, p. 74).
8. I. C. Filitti, Despina, princese de Valachie, fille presumee de Jean Brankovith, extras din „Revista istorică română”, I, 1931, p. 241-250. Ion-Radu Mircea, care a identificat numele mamei Despinei, crede că era şi ea un copil din flori al despotului, soră numai după tată cu Elena Rareş, care este cunoscută ca fiică legitimă a despotului Ioan. Vezi De l’ascendance de Despina, epouse du voevode Neagoe Basarab, A propos d’une inscription slavonne inedite, în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 435-437.
9. Cronica lui Macarie în Cronicile slavo-române publicate de Ioan Bogdan, ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1959 şi Literatura română veche…, I, p. 173 numeşte pe Maxim „adevărat fiu al luminii” şi adaugă că a fost „înălţat de arhiereii moldoveni la rangul de mitropolit”, ceea ce arată legăturile Bisericii din Ţara Românească cu cea din Moldova. Solia sa de pace ocupă în cronică un rol însemnat, dar argumentul comunităţii de neam apare nu aici, ci în Cronica lui Ureche: „pentru că sunt creştini şi de o seminţie”. Adaosul lui Ureche nu lasă nici o îndoială asupra înţelesului acestor cuvinte : ele nu se referă la rudenia celor doi domni, cum susţin unii istorici, ci la faptul că aparţin aceluiaşi popor. Maxim Brancovici a fost canonizat de Biserica sârbă în cuprinsul căreia şi-a sfârşit zilele, zidind mănăstirea Kruşedol. Viaţa lui a fost tipărită şi tradusă după ediţia din „Glasnik” de Haşdeu în Arhiva istorică a României”, II, p. 65-68. Cităm de aici: „Alungat din pasă şi din patrie, fericitul Maxim luă cu el moaştele fratelui său şi ale părinţilor săi şi merse la Radu, domnul Munteniei, carele fiind iubitoriu de Hristos îl primi cu bucurie sufletească şi cu veselie şi-i dete loc de odihnă ca şi în patrie. Dar diavolul duşman al faptelor bune aţâţă răsbel între domnii ambelor Dacii, Radu şi Bogdan vodă, şi era aproape să se înceapă bătălia, când iată fericitul Maxim sbură ca o pasăre în mijlocul ambelor armate şi prin dumnezeiasca înţelepciune a minţii sale alină pe amândoi domnii, carii întăriţi prin dragoste s-au întors fiecare pe acasă, lăudând pe Dumnezeu şi pe sfântul, pe care amândoi îl luară în dragoste. Atunci Maxim fără voia lui fu înălţat şi hirotonit la tronul mitropolitan al Munteniei” (p. 67). Mănăstirea Kruşedol a fost zidită cu ajutorul lui Neagoe Basarab şi există donaţii ale sale şi ale doamnei Despina la Kruşedol.
De observat că şi pentru autorul necunoscut al Vieţii…, Ţara Românească şi Moldova sunt „amândouă Daciile”, deci ideea unităţii de neam a românilor apare şi aici. Grigore Ureche consemna o tradiţie rămasă printre moldoveni, dar ne-consemnată de Macarie, atunci când spunea că Maxim a folosit argumentul apartenenţei la acelaşi neam.
10. Aurelian Sacerdoţeanu, Contribuţii la studiul diplomaticii slavo-române, Sfatul domnesc şi sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521) în „Romanoslavica”, X, 1964, p. 405-434. La p. 412 este reprodus fotografic sigiliul atârnat la hrisovul lui Vlad cel Tânăr din 17 august 1511. Asemănarea cu stema ţării e clară, şi după această dată va fi izbucnit şi conflictul.
11. Dr. Antonie Plămădeală, Neagoe Basarab, domn al culturii româneşti, în vol. „Dascăli de cuget şi simţire românească”, Bucureşti, 1981.

Sursa: Sfinţii Români via Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 598-619, Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab.

Update: La 8 iulie 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, pentru faptele sale sfinte şi înflorirea vieţii spirituale şi duhovniceşti ortodoxe din Ţara Românească. Prăznuirea lui se face pe data de 26 septembrie.

Vezi și Acatistul Sfântului Voievod Neagoe Basarab – text
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie – PDF

Posted on 26 Septembrie 2012, in Studii and tagged , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: