Jean Biès, „Athos, muntele transfigurat” (recenzie)

CIPRIAN VIDICAN

JEAN BIÈS, Athos, muntele transfigurat, ed. Deisis, Sibiu, 2006, traducere Maria Cornelia Ică jr, postfaţă Maria-Cornelia şi Ioan I. Ică jr, 271 p.

Despre cartea Athos, muntele transfigurat se spune în postfaţă că este „incontestabil, cea mai profundă, vie şi impresionantă introducere în taina Sfântului Munte al ortodoxiei scrisă până acum în spaţiul occidental” (p. 262). În ce-l priveşte pe autor, fotografia de pe coperta a IV-a ne-ar putea induce în eroare. Dintr-un dreptunghi alb-negru ne zâmbeşte larg un om în vârstă, elegant totuşi, şi cu ceva universitar în ţinută. Şi de asemeni cu ceva oriental în trăsături. Acesta este, într-adevăr, Jean Biès, numai că pelerinajul său în Sfântul Munte, care face obiectul acestei cărţi, are loc în anul 1958, atunci când autorul avea doar 25 de ani (s-a născut la Bordeaux, în 1933). E vorba deci de un tânăr fascinat de Orient, cititor febril al lui René Guénon (1886-1951) şi îmbibat de ezoterism, care, împreună cu un prieten, întreprinde o călătorie în Athos într-o vară fierbinte din deceniul VI al secolului trecut. Athosul îl cucereşte imediat şi iremediabil. Urmează apoi o descriere entuziastă, la limita idolatriei (vârsta trebuie luată şi ea în calcul…) a personajelor, a mănăstirilor, a operelor de artă, a slujbelor sau a personajelor atonite. Totul este de natură să-l încânte pe tânărul pelerin, de la plajele pustii până la icoana cu trei mâini a Maicii Domnului şi de la „catedralele de cărţi”, cele mai multe vechi şi necitite, până la complicatul şi foarte personalizatul mod în care fiecare mănăstire măsoară timpul din cursul unei zile.

Peste toate răzbate admiraţia lipsită de rezerve a autorului pentru spiritualitatea care a făcut posibil fenomenul athonit. Rareori un observator occidental a fost nu doar atât de comprehensiv, ci şi, în replică, de critic la adresa propriei spiritualităţi şi a propriei tradiţii. De pildă, o sentinţă intransigentă a unui părinte (Chiril pe numele său), şi care ilustrează de altminteri destul de corect atitudinea generală a monahilor aghioriţi faţă de Apusul Europei, este reprodusă în carte cu un fel de satisfacţie auto-flagelantă: „Nu ne-am putea imagina celebrarea Liturghiei în faţa soarelui-apune şi anume cu faţa spre Occident, locul întunericului, sediul sufletelor moarte şi al altor reziduuri psihice, leagăn – astăzi mai mult ca niciodată – de organizaţii pseudo-spirituale, unele mai suspecte decât altele, şi care fac să se reverse peste tot «Pământul locuit» spiritul inversiunii extreme” (pp. 191-192). Nu ne miră faptul că în urma acestei vizite Jean Biès se va converti la ortodoxie (p. 262). Până atunci însă, el este un om deschis faţă de profunzimile tuturor religiilor, pe care se pare că le cunoaşte destul de bine şi pe care îi place să le apropie, ca atunci când, trezit de toaca unei mănăstiri, are această reflecţie: „…prin bătăile sale repetate, tot mai rapide, ea aminteşte la fel de bine toba ce deschide şedinţa şamanică, tam-tam-ul vânătorii africane, ciocanul zeului Thor, bastonul care ritmează cultul zen” (p. 129). Nu e deloc lipsită de farmec această abordare, la care Biès n-a renunţat nici după convertire, trezind admiraţia postfaţatorilor ediţiei româneşti, care scriu despre el: „Ortodox, Biès este însă dincolo de orice crispări şi exclusivisme, unul de largă respiraţie şi deschidere universală, asemenea apologeţilor din vechime” (p. 266).

Pentru cititorul român interesantă este întâlnirea cu contribuţiile româneşti la construirea sau repararea mănăstirilor atonite – „Hilandaru îşi datorează prosperitatea voievozilor Ungrovlahiei şi Moldovei, Dionisiu tot domnitorilor valahi, Cutlumuşu voievodului român Ioan Vladislav” (p. 77) – dar şi cu numele unor scriitori români, despre care autorul dovedeşte nu doar că a auzit, dar şi că ştie câteva lucruri. Ştefan Lupaşcu, Basarab Nicolescu sau Lucian Blaga sunt citaţi fiecare cu câte un gând. Blaga de exemplu „vedea în ortodoxie o «matrice stilistică» caracterizându-se prin ceva neostentativ şi, spunea el, fermecător, printr-un «fel de umbrire» punând în centrul a toate nostalgia şi celebrarea transcendenţei, lăsând poeticul să învestească metafizicul” (p. 197). Trimiterea este, foarte probabil, la cunoscuta idee blagiană a transcendentului care coboară şi care se materializează, în arhitectura bizantină, în bolta de deasupra naosului. Cei trei români trebuie să fi fost adăugaţi la cea mai recentă versiune a cărţii, pentru că trebuia să spun de la început că relatarea călătoriei lui J. Biès la Athos a apărut prima dată în 1963, apoi în 1980 şi în fine, revăzută, în 1997, versiune pe care ne-o redă traducerea de la Deisis.

Vorbim deci de o carte complexă, cu părţi de jurnal de călătorie, dar şi cu părţi de istorie, de critică de artă, de interviu, sau pur şi simplu de meditaţie personală. Mai mult decât orice însă, un exerciţiu de admiraţie, ce devine preludiul unei convertiri. O carte care nemulţumeşte uneori prin stilul încărcat şi juvenil, dar pe care te pomeneşti totuşi citind-o până la capăt.

Sursa: Ciprian Vidican (Revista Tabor):  JEAN BIÈS, Athos, muntele transfigurat, ed. Deisis, Sibiu, 2006, traducere Maria Cornelia Ică jr, postfaţă Maria-Cornelia şi Ioan I. Ică jr, 271 p.

Mulțumesc Pr. Dr. Cătălin Pălimaru pentru îngăduița de a prelua textelor din TABOR pe blogul de față.

Vezi și

 

Anunțuri

Posted on 31 August 2012, in Cărți and tagged , , , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: