Daily Archives: 21 august 2012

Bătrânul Dionisie Ignat de la Colciu, așa cum l-a văzut Starețul Efrem Vatopedinul

Bătrânul Dionisie a fost un Stareţ din Sfântul Munte. Din muntele rugăciunii, muntele pocăinţei, muntele lacrimilor, muntele nevoinţei, din muntele în care domneşte chipul Maicii Domnului. Din muntele în care, aşa cum spunea cineva, nu se naşte nimeni, ci unde oamenii vin să moară; să moară păcatului, patimilor, poftelor, ambiţiilor şi tulburărilor lumii acesteia înşelătoare, pentru a urca acolo unde se întrezăreşte slava lumii ce va să fie, a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Bătrânul Dionisie a venit în Sfântul Munte în 1926 la vârsta de 17 ani. Viaţa călugărească i-a fost însoţită dintru început de sărăcie, strâmtorare, osteneli şi ispite, într-o măsură pe care cu greu ne-am putea închipui-o astăzi. În chilia închinată Sfântului Gheorghe din Schitul Colciu s-a strămutat în 1936 şi, până la trecerea sa la Domnul, pentru aproape şaptezeci de ani, a stat cu răbdare şi dor de isihie într-o cămară smerită de numai cinci metri pătraţi. Acolo, însă, l-a cunoscut pe Hristos şi a înţeles fără de tăgadă că, aşa cum spunea Gheron Iosif Isihastul, la capătul răbdării, atunci când încetează orice mângâiere omenească, în inimă se pogoară dulceaţa mângâierii dumnezeieşti.

Batrânul nu era un om învăţat, dar avea multă cunoştinţă duhovnicească, sau altfel spus, gustase din harul Duhului Sfânt. Cuvintele lui erau simple, aşa cum de altfel era el însuşi, însă atunci când vorbea, cel care avea urechi să audă (Mt. 11,15) era încredinţat într-un tip tainic că prin el vorbeşte întrega tradiţie a Bisericii. I s-ar fi potrivit vorbele Sfântului Apostol Pavel: Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stau în cuvântări de înduplecare ale înţelepciunii ci în arătarea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu (1Co. 2,4-5).

Părintele odihnea pe oricine îi bătea la uşa chiliei. Români, greci, ruşi, bulgari, sau oameni veniţi din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii, mireni sau călugări, primeau răspunsuri la întrebări existenţiale, erau sfătuiţi, ajutaţi să-şi cunoască adâncurile inimii, îşi găseau liniştea. Bătrânul nu se asemăna unui înţelept al „lumii acesteia”… şi nu avea propriu-zis o „învăţătură”; vorbea după nevoia fiecăruia. Însă aşa cum l-am cunoscut şi l-am înţeles noi, ne-au rămas în inimă trei lucruri pe care, fie prin vorbă, fie prin vieţuirea sa, le punea cu delicateţe înaintea celor care veneau către el însetaţi să audă cuvinte ale vieţii veşnice (In. 6, 68); cele trei sunt: ascultarea, răbdarea în necazuri şi cugetul smerit.

Părintele Dionisie ne vorbea, deci, despre ascultare. Ascultarea monahului nu e disciplină ori rânduială seacă, şi nici supunere militărească. Chintesenţa nevoinţei lui este să încerce să pătrundă şi să-şi însuşească duhul Stareţului, ştiind că numai aşa, tătindu-şi voia proprie şi făcând voia Părintelui său duhovnicesc, va afla de fapt voia lui Dumnezeu. După cum ne spunea deseori Bătrânul, atunci când a venit de foarte tânăr în Sfântul Munte, a învăţat să primească întotdeauna cuvântul Stareţului ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, fără să-l icodească sau să-l pună la îndoială. Ucenicind întru acest chip al vieţuirii călugăreşti, a ajuns să simtă atâta plinătate în lăuntrul său, încât toată viaţa sa nu a cerut nimic pentru sine; pentru că întotdeauna se simţea împlinit. Şi, într-adevăr, Părintele Dionisie era o mărturie vie a roadelor duhovniceşti ale ascultării: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenţă a Sfântului Duh; îi sărutai mâna şi răspândea bună mireasmă; îl priveai şi vedeai pe chipul său pace lăuntrică şi nădejde; te apropiai de el şi erai covârşit de bucurie. Şi înţelegeai că adevărata bucurie nu ţine de lucrurile din afară, nici nu e o stare psihologică, ci un fapt pur duhovnicesc, lăuntric, la care omul ajunge atâta timp cât trăieşte în ascultare viaţa Duhului Sfânt.

Ne vorbea, apoi, Părintele de răbdarea în necazuri. Omul care l-a iubit pe Dumnezeu, iubeşte să-I îmbrăţişeze şi Crucea. Sfântul Apostol Pavel spune: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine (Gal. 2, 20). Aşadar pentru a-l dobândi pe Hristos în lăuntrul nostru, trebuie neapărat să trecem prin Cruce. De aceea oamenii îmbunătăţiţi, care trăiesc harul Duhului Sfânt şi au o comuniune neîncetată cu Dumnezeu, nu cârtesc oricâte necazuri ar întâlni, nu se neliniştesc, nu se mânie, pentru că în toate, după cuvântul Avvei Pimen, aruncă vina asupra lor şi aşteaptă ispită până la capătul vieţii. Părintele Dionisie a trecut şi el prin multe ispite, de tot felul, în faţa cărora sufletul său delicat s-ar fi frânt, dacă nu l-ar fi avut cu adevărat în inimă pe Hristos. Şi tocmai pentru că era un om cu viaţă duhovnicească, care trăise călugăria cu multă acrivie, Dumnezeu i-a dăruit să îmbrăţişeze mai mult Crucea Sa: a îngăduit ca, înainte de moarte, pentru aproape zece ani, să fie orb. Îmi spunea adeseori: „Pentru mine toate sunt întuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este de fapt o binecuvântare dumnezeiască.

Înainte de toate, însă, Bătrânul ne vorbea de smerenie. Şi aceasta cred că era esenţa ipostasului său duhovnicesc, lecţia cea mai însemnată pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit şi l-am respectat.

Astăzi lumea întreagă e mişcată de mândrie şi de egocentrism, iar smerenia e socotită de mulţi lipsă de adaptare sau complex de inferioritate. Temei al fiecărei fapte ne stă trufaşul „eu” şi din cauza lui nu putem spori, nu putem iubi şi nu ne găsim odihna. Hristos ne descrie limpede calea tămăduirii: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11, 29).

dionisie-ignat-efrem-vatopedinulDupă cum în viaţa fiecărui om există lucruri pe care le aude şi nu le uită niciodată, aşa îmi aduc şi eu aminte de un cuvânt al Bătrânului Dionisie, un cuvânt simplu, dar puternic şi cu miez: Cugetul smerit este temelia întregii vieţi de nevoinţă. Oricâte lucruri bune ai face, fără cuget smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este veşmântul dumnezeirii, aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul. Când omul se înveşmântează cu ea, simte în lăuntrul său odihnă, iar odihna sufletească, aşa cum o înţeleg Sfinţii Părinţi, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentală, ci buna alcătuire a puterilor lăuntrice duhovniceşti ale omului de către harul Duhului Sfânt. În faţa Părintelui Dionisie aveai încredinţarea că „ştie” şi trăieşte acest lucru. Toate în fiinţa sa „respirau” smerită cugetare: chipul luminos, zâmbetul cald, vorba blândă şi sfătoasă, delicateţea, hazul şi simplitatea, felul în care îşi ascundea nevoinţa şi lucrarea călugărească, într-un cuvânt nobleţea sa duhovnicească. Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie.

De curând ucenicii Bătrânului au editat o carte cu cuvinte ale acestuia; au ales nu să scrie ei înşişi despre Părinte ci să-l lase pe acesta să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, cu toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos. Cititorul care se aşteaptă să găsească în paginile cărţii meşteşug retoric, argumente originale, sau cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit. Ca orice Bătrân autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într-un chip „seducător” după măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate întregi de teologie, pentru că sunt trăite, sunt născute din sudoarea şi lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni sau monahi. Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Arhimandrit Efrem, Egumenul Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedi, Sfântul Munte

Foto (sus): Laurențiu Stan, 2004

Sursa: Vatopaidi

Pe vârful Athosului. Minuni contemporane ale Maicii Domnului

Această prezentare necesită JavaScript.

Odată mi-am luat un sac de dormit şi câteva lucruri şi am plecat să mă liniştesc o săptămână pe vârful Athosului. Ajungând la Panaghia, care este puţin mai jos de vârf şi unde se află o bisericuţă închinată Maicii Domnului, am rămas prima noapte acolo. A doua zi, înainte de amiază, a apărut un grup format dintr-un călugăr, un preot de mir şi patru fii duhovniceşti. Era primăvara, după Paşti, şi preotul avea obiceiul să vină în fiecare an şi să aducă Sfânta Lumină de la Ierusalim pe vârful Athosului. Acelaşi lucru se întâmpla şi anul acesta.

Am rămas împreună la Panaghia, unde preotul săvârşea Sfânta Liturghie în fiecare zi. Mâncarea noastră erau prescurile, pe care le aduseseră ei, şi ceai pe care îl făceau din plantele culese de acolo. Preotul îşi spovedea ucenicii în fiecare seară, iar dimineaţa îi împărtăşea.

M-am minunat de ascultarea lor! Doi dintre ei aveau acelaşi nume, şi când preotul striga: „Hristo!”, se repezeau amândoi să-i îndeplinească porunca, neştiind care fusese chemat.

Am urcat şi am stat câteva zile şi pe vârful Athosului, împreună cu ei. Acolo se află o bisericuţă închinată „Schimbării la Faţă a Mântuitorului”. Într-una din seri, ne-am aşezat cu toţii în strănile bisericuţei şi cineva dintre noi a propus să povestim o minune întâmplată cu noi. A început călugărul, care avea 50 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

„Eu, părinţilor şi fraţilor, sunt venit aici de la vârsta de 18 ani. Mi-am petrecut viaţa mai mult în pustie, la chiliuţa mea. Odată, pe când ascultam o predică, părintele respectiv spunea că dacă citim acatistul Bunevestiri a Maicii Domnului de douăsprezece ori, ni se va îndeplini orice dorinţă care ne este de folos. Auzind acestea, m-am minunat şi am început să le spun şi oamenilor să citească acest acatist, dar de 40 de ori.

Trece o perioadă de timp, şi, pe când mă aflam la Thessalonic, vine o femeie la mine şi spune că a făcut precum i-am spus, citind acatistul, şi s-a vindecat de cancer; altcuiva i s-a rezolvat rapid o problemă.

Auzind acestea, am rămas pe gânduri. Să vă spun drept: nu citisem niciodată acest acatist; mă ocupam mai mult cu rugăciunea inimii.

În acea seară, ducându-mă acasă, am început şi eu să citesc acatistul Buneivestiri de trei ori, iar apoi m-am culcat. Pe când dormeam, văd în vis că se deschid cerurile şi o văd pe Maica Domnului coborând, înconjurată de slavă. S-a apropiat de mine şi m-a binecuvântat, apoi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am arătat capul, zicând că de multe ori mă doare. Atunci ea m-a privit cu blândeţe şi mi-a zis că de acum nu o să mă mai doară. Apoi a continuat, zicând: «De acum înainte să vorbeşti neîncetat la oameni şi eu nu te voi părăsi». M-a binecuvântat din nou şi s-a înălţat iarăşi la cer, precum venise”.

Într-adevăr, pe acest părinte l-am văzut de multe ori vorbindu-le oamenilor şi împărţind gratis broşuri cu acatistul Maicii Domnului.

După ce am vorbit eu, a venit rândul preotului. Cu toate că nu prea dorea să vorbească, la insistenţele noastre ne-a spus câteva lucruri care aveau legătură, după cum reţin, cu darul înainte-vederii.

Acest preot slujea zilnic, de 30 de ani, Sfânta Liturghie şi făcea câte o priveghere de toată noaptea pe săptămână. Mai târziu, am fost şi eu la biserica din Thessalonic unde slujea acest părinte. Toate femeile erau îmbrăcate cuviincios, iar capul îl aveau acoperit. Este preot căsătorit şi are un copil, dar duce o viaţă de monah, căci după naşterea copilului trăieşte în curăţie cu soţia.

După preot a vorbit unul din ucenicii lui, care ne-a povestit: „Nu cu mult timp în urmă mi-am cumpărat două icoane cu Maica Domnului. Una am dăruit-o bisericii unde slujeşte părintele, iar cealaltă am păstrat-o acasă. De multe ori această icoană pe care o am acasă scoate o mireasmă de se umple toată casa. Când m-am căsătorit şi părintele ne-a pus cununiile pe cap, icoana pe care o dăruisem bisericii a scos atâta mireasmă de s-a umplut toată biserica, aducând tuturor bucurie cerească. Acest lucru s-a repetat de mai multe ori”.

Cu binecuvântarea părintelui, ne-a mai povestit un lucru întâmplat la Ierusalim: „Anul acesta, când am fost la Ierusalim, m-am împărtăşit la Mormântul Sfânt. În mâna părintelui am văzut Sfânta Împărtăşanie că era carne şi sânge. În clipa în care am înghiţit-o, am simţit atâta bucurie şi dulceaţă de parcă nu mai eram în trup. Această stare a ţinut trei zile”. Un lucru înspăimântător, dar minunat.

Apoi ne-a vorbit altul, Athanasios: „Eu, zicea el, aveam un fel de mândrie şi niciodată nu mă închinam la sfintele icoane, ci doar făceam sfânta cruce şi le sărutam. Odată, m-am dus în insula Thinos, unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului zugrăvită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca.

Ajungând în faţa acestei minunate icoane, vorbeam în sinea mea cu Maica Domnului: «Tu ştii că eu nu pot să-ţi fac închinăciuni; te rog să mă ajuţi!». Pe când ziceam acestea, am văzut căzând o floare din coroana Maicii Domnului. Atunci m-am aplecat şi am luat-o să o pun la loc. În acel moment, a mai căzut una, şi m-am aplecat din nou să o ridic şi pe aceea. Şi punând-o la loc, a căzut şi a treia. După ce am luat-o, mi-am dat seama că de fapt făcusem trei închinăciuni înaintea Maicii Domnului. Înţelepţindu-mă din această minune şi văzând cu câtă bunătate m-a mustrat Preasfânta Stăpână, de atunci am început să fac câte trei închinăciuni în faţa icoanei ei”.

Al treilea a spus şi el că, rămânând odată fără bani, s-a rugat la Maica Domnului şi în ziua următoare a primit un CEC de unde nu se aştepta.

Al patrulea cu greu s-a lăsat convins să ne vorbească. Ne povestea despre un om care mergea regulat la biserică, participând la sfintele slujbe, dar nu se împărtăşea. La sfârşitul slujbei, când alţii se împărtăşeau, ar fi vrut şi el să se împărtăşească, dar se socotea nevrednic şi păcătos. Stând mai deoparte şi privind la icoana Maicii Domnului a văzut-o vie, iar ea, uitându-se cu blândeţe la el, i-a zis: „De ce nu te împărtăşeşti?”. „Preasfântă Stăpână, sunt nevrednic”, a răspuns el. Atunci Stăpâna i-a zis: „Vrednici nu vom fi niciodată, du-te şi te împărtăşeşte…”. Spunând acestea, tânărul a început să plângă în hohote şi, aşezându-se într-un colţ, a rămas acolo, continuându-şi pocăinţa.

Am rămas cu toţii în tăcere, fără a mai îndrăzni a zice ceva.

Sursă:  “Povestiri duhovniceşti”, Monahul Pimen Vlad /Familia ortodoxă via Pelerin în Athos

Foto: Vârful Athonului (2033 m), Chilia Panaghia (1500 m), pelerini spre Athon

Peșterile din Muntele Athos

În luna iulie 2011, o echipă internațională formată din 26 de speologi, aflați sub patronajul Federației Europene de Speologie, au explorat peșterile din Sfântul Munte Athos. Proiectul în care sunt implicați poartă numele „Explorarea peșterilor din Sfântul Munte Athos ca parte integrală a moștenirii naturale, culturale și istorice” (LD)

Sfânta Liturghie la Mănăstirea sârbească Hilandar, Mt. Athos, 2009 (audio)

Sfânta Liturghie la Mănăstirea sârbească Hilandar, Mt. Athos (2009), 77 min.
Preot slujitor: Petru (Ulemek)