Daily Archives: 14 mai 2012

IPS Teofan, însoţit de directorii Seminariilor teologice din Moldova, a făcut un pelerinaj de 10 zile în Muntele Athos la invitația starețului Partenie al Mănăstirii Sfântului Pavel



Sfântul Munte al Athosului s-a dovedit a fi dintotdeauna o gazdă bună și primitoare cu cei care doresc să caute acolo folos și binecuvântare din partea Maicii Domnului, ocrotitoarea grabnică a acestui sfânt pământ.

Senzația aceasta a fost pe deplin gustată de un grup de pelerini format din directorii seminariilor teologice și responsabilul sectorului educațional din Arhiepiscopia Iașilor care, împreună cu Înaltpreasfințitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, au vizitat în perioada 3-12 mai a.c., Grădina Maicii Domnului.

Prilejul acestui pelerinaj a fost oferit de invitația adresată Mitropolitului Moldovei și Bucovinei de către starețul Partenie al Mănăstirii Sfântului Pavel din Athos, de a participa la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință (după calendarul iulian), hramul de vară al acestui sfânt locaș. Reamintesc faptul că Părintele Stareț Partenie a fost acela care a însoțit în urmă cu doi ani moaștele Sfântului Maxim Mărturisitorul, în adăstarea lor de sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva la Iași.

Pelerinajul a debutat cu vizita îndătinată a chirirahului nostru la Karyes, locul care adăpostește de veacuri Sfânta Epistasie a Muntelui Athos, o structură reprezentativă a Republicii monahale, responsabilă printre altele cu primirea și acomodarea pelerinilor de rang înalt din întreaga Ortodoxie. Aici a avut loc întâlnirea cu protoepistatul Varnava Vatopedinul și cu ceilalți membrii (trei la număr) ai Epistasiei atonite. A urmat vizitarea Mănăstirii Iviron și, apoi, întâlnirea cu obștea Schitului românesc Prodromu care, dimpreună cu Părintele Egumen Atanasie Floroiu, au oferit pentru o noapte găzduire pelerinilor români.

A doua zi s-a săvârșit Sfânta Liturghie arhierească, urmată de slujba de pomenire a Părintelui Petroniu Tănase, după care s-a vizitat Mănăstirea Marea Lavră, de care depinde Schitul românesc Prodromu, gazdă fiindu-ne Părintele Stareț Prodromu, care a urat bun venit delegației române în Sfântul Munte Athos.

În după-amiaza zilei de 5 mai, pelerinii români au ajuns la Mănăstirea Sf. Pavel, unde au fost întâmpinați de starețul Mănăstirii, Arhimandritul Partenie. După rânduiala slujbei de primire a arhiereului și după un scurt moment de odihnă a urmat privegherea de toată noaptea în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, urmată de Sfânta Liturghie oficiată de către Înaltpreasfințitul Teofan, în cadrul căreia au fost hirotoniți întru preot, respectiv întru diacon părinții Ioan Butnaru și Paisie Grigoriță de la Schitul Lacu, pendinte de Mănăstirea Sfântul Pavel.

Un moment deosebit l-a reprezentat cercetarea chiliilor românești ale Schitului Lacu, unde am avut posibilitatea conslujirii cu părinții români de acolo, dimpreună cu Părintele Ștefan Nuțescu, duhovnicul obștilor lacoschitiote. Părinții români din Sfântul Munte au participat în număr mare la acest moment de întâlnire cu Mitropolitul Moldovei și Bucovinei și cu frații întru credință din România.

După Sfânta Liturghie, săvârștă în biserica mare a Schitului, Înaltpreasfințitul Teofan a vizitat și a binecuvântat toate chiliile românești care formează Schitul Lacu, mai ales că majoritatea monahilor ce se ostenesc acolo provin din mănăstiri aflate sub oblăduirea canonică a Mitropoliei noastre.

Din partea nordică a Sfântului Munte ne-am deplasat apoi înspre partea de sud, unde am poposit la frumoasa mănăstire Simonos Petras, rectitorită de marele domnitor Mihai Viteazul. Părintele Stareț Elisei dimpreună cu frățimea au primit cu multă dragoste grupul de pelerini români care, după slujba de seară, au putut vizita o bibliotecă și un muzeu organizat într-un mod exemplar și care adăpostesc și multe comori de artă bisericească românească. Câțiva dintre membrii grupului au slujit Sfânta Liturghie în dimineața următoare, iar ceilalți au intonat câteva imne specifice Liturghiei Sfânului Ioan Gură de Aur.

Spre finalul călătoriei noastre am adăstat la mănăstirea Vatoped, care numără aproape o sută de părinți și frați cu o prezență românească semnificativă mai ales în cele două schituri dependente de ea: Chilia Sfântului Ipatie și Chilia Colciu. La aceasta din urmă s-a săvârșit o Liturghie arhierească urmată de slujba de pomenire a marelui duhovnic român Dionisie Ignat, care a viețuit la Colciu până în anul 2004, când a trecut la cele veșnice.

La mănăstirea Vatoped am fost întâmpinați după rânduială de către Părintele Stareț Efrem care a rândnuit sinaxă cu frățimea pentru a primi cuvânt de folos din partea Mitropolitului Moldovei și Bucovinei. Un alt moment deosebit al vizitei la Vatoped a fost și acela al vizitării muzeului, tezaurului și bibliotecii mănăstirii care împreună constituie unul dintre cele mai mari și complexe colecții de artă sacră și manuscrise bizantine din lume.

Pe lângă aceste popasuri principale au mai fost cercetate și mănăstirile Caracalu, Filoteu, Stavronikita, precum și chiliile Bourazeli și Sfântul Apostol Andrei, toate aceste popasuri întărind duhovnicește pe participanți și încredințându-ne că Sfântul Munte Athos rămâne în continuare o bogată resursă de revigorare a credinței și a culturii creștine din întreaga Ortodoxie precum și a lumii întregi.

Protos. Hrisostom Rădășanu
Sursă: Doxologia
Vezi și ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei în vizită la mănastirea athonită Vatopedi [17.06.2010]

Această prezentare necesită JavaScript.

Reclame

Respectul între soţi, Cuviosul Paisie Aghioritul

Dumnezeu pe toate le-a rânduit cu înţelepciune. Pe bărbat l-a înzestrat cu un fel de harisme, iar pe femeie cu un alt fel. I-a dat bărbatului bărbăţie, pentru ca să se descurce în situaţiile grele şi pentru ca femeia să se supună lui. Căci, dacă ar fi dat şi femeii aceeaşi bărbăţie, nu s-ar fi putut menţine familia.

Când eram în Epir, se vorbea despre o femeie cum că era înfricoşătoare. Purta o cămaşă albă până jos şi avea totdeauna un iatagan la ea. Tâlharii o luau în tovărăşia lor. Gândiţi-vă, să aibă o femeie în ceata lor. Odată a mers mai multe ceasuri pe jos într-un sat îndepărtat, ca să ia de ginere un fiu de vlah pentru fiica ei. Şi fiindcă acela se împotrivea, l-a răpit, l-a pus în spate şi l-a adus în satul ei. Desigur, acestea sunt excepţii. Astăzi însă, dacă ai mobiliza femei şi ai face cu ele o companie, atunci când ar vedea cercetaşi venind înspre ele, ar lua-o la fugă toate, crezând că este duşmanul.

Scriptura spune că: „Bărbatul este capul femeii”. Adică Dumnezeu a rânduit ca bărbatul să stăpânească peste femeie. Iar a stăpâni femeia peste bărbat este o ocară adusă lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a plăsmuit mai întâi pe Adam şi el a spus despre femeia sa: „Iată acesta-i os din oasele mele şl carne din carnea mea. Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-şi iubească femeia. În dragoste există respect şi respec­tul se află în dragoste. Căci cel pe care îl iubesc, îl şi respect. Şi cel pe care îl respect, îl şi iubesc. Adică nu este altceva una şi altceva cealaltă, ci amândouă sunt acelaşi lucru.

Oamenii însă se depărtează de această armonie a lui Dumnezeu, neîntelegând ceea ce spune Evanghe­lia. Şi astfel bărbatul, interpretând greşit cele pe care le spune Evanghelia, îi spune femeii sale: Trebuie să te temi de mine”. Dar dacă s-ar fi temut de tine, nu te-ar fi luat în căsătorie. Sunt şi unele femei care spun: „De ce să se teamă femeia de bărbat? Cu asta nu sunt de acord. Ce fel de religie este aceasta? Nu există egalitate?”. Dar, vezi ce spune Sfânta Scriptură? „începutul înţelepciunii este frica de Domnul”. Frica de Dum­nezeu înseamnă respectul faţă de Dumnezeu, evlavia, sfiala duhovnicească. Frica aceasta te face să simţi teamă. Ea este ceva sfânt.

Egalitatea cu bărbaţii pe care o cer astăzi femeile poate fi valabilă numai până la un punct. Astăzi femeilor, deoarece lucrează şi votează, le-a intrat în cap un duh bolnăvicios şi cred că sunt egale cu bărbaţii. Fireşte sufletele sunt la fel. Dar dacă bărbatul nu-şi iubeşte femeia, iar femeia nu-l respectă pe bărbat, atunci se creează scene neplăcute în familie. Mai demult era considerat un lucru foarte grav faptul de a vorbi împotriva bărbatului. Astăzi a intrat în lume un duh de răzvrătire. Ce frumos era mai demult! Am cunoscut odată o pereche de soţi. Bărbatul era foarte mic, iar femeia lui era voinică şi înaltă până colo sus. O sută optzeci de ocale de grâu le descărca singură din căruţă. Odată un lucrător – înalt şi acela – a făcut o glumă cu ea. Atunci aceea îl înhaţă şi-l aruncă cât colo ca pe un băţ de chibrit. Dar să fi văzut ce ascultare făcea de bărbatul ei, cum îl respecta! Astfel se ţine familia, altfel nu se poate.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Începutul cel bun al vieţii familiale, Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinte, un oarecare tânăr, ce s-a hotărât pentru viaţa de familie, m-a întrebat cum o poate începe corect.

– Mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odih­neşte alt caracter de om. Să nu caute să fie bogată şi frumoasă, ci mai ales simplă şi smerită. Adică trebuie să dea mai multă atenţie frumuseţii lăuntrice şi nu celei exterioare. Atunci când tânăra este un om de nădejde şi este înzestrată cu bărbăţie, fără să aibă mai mult din cele de care are trebuinţă caracterul feme­iesc, aceasta îl ajută foarte mult pe bărbat să afle îndată înţelegere şi să nu-l doară capul. Dacă are şi frică de Dumnezeu şi smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă râul cel primejdios al lumii.

Dacă tânărul se gândeşte serios să ia de soţie pe o fată, cred că este bine ca mai întâi să facă aceasta cunoscut părinţilor ei printr-o oarecare rudă, şi după aceea să discute şi el personal cu ei şi cu fata. În continuare, dacă îşi dau cuvântul şi se logodesc – este bine ca logodna să nu tină mult – să încerce ca în perioada care va dura până la nuntă, să o vadă pe tânără ca pe sora sa şi să o respecte. Dacă amândoi se vor nevoi cu mărime de suflet să-şi păstreze fecioria lor, la Taina Căsătoriei, atunci când preotul îi încu­nunează, vor primi har îmbelşugat de la Dumnezeu. Pentru că, aşa cum spune Sfântul loan Gură de Aur, cununiile sunt simbolul biruinţei asupra plăcerii.

În continuare, să cultive virtutea dragostei cât pot mai mult, pentru a rămâne uniţi amândoi pentru tot­deauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, Preadulcele nostru Iisus. Fireşte, la început, până se vor aranja şi se vor cunoaşte bine, se poate să aibă unele greutăţi. Aşa se întâmplă la fiecare început. Iată, zilele trecute am văzut un pui de vrabie, care abia ieşise din cuib să-şi caute hrană şi zbura cam la o palmă de pământ. Sărmanul nu ştia bine să prindă insectele şi i-a trebuit un ceas să prindă o gânganie să o mănânce. Şi aşa cum îl priveam, mă gândeam cât de greu este fiecare început. Studentul după ce îşi ia diploma şi începe să lucreze, începe să întâmpine greutăţi. La fel se întâmplă şi cu începătorul atunci când intră în mănăstire. De asemenea, şi tânărul când se căsătoreşte se înfruntă şi el cu multe greutăţi.

– Părinte, este rău atunci când fata este mai mare decât băiatul?

– Nu există un canon al Bisericii care să spună că nu trebuie să se căsătorească doi tineri atunci când fata este mai mare cu doi-trei sau cinci ani decât băiatul.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Hotărâre pentru alegerea modului de viaţă, Cuviosul Paisie Aghioritul

Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme la răscrucea drumului. Ci să-şi aleagă o cruce – una din cele două căi ale Bisericii noastre – potrivit cu chemarea sa şi cu mărimea lui de suflet şi să înainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure pascal. în ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângă Dumnezeu, le îndulceşte dulcele Iisus.

Când cineva trece de treizeci de ani, începe să şovăiască în a se hotărî. Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult va şovăi. Cel tânăr se adaptează mult mai uşor în oricare din vieţile pe care le-ar urma. în timp ce acela care a trecut de treizeci, pe toate le cercetează cu raţiunea sa. Caracterul său deja s-a format şi greu se mai schimbă; este beton turnat”. Şi uită-te, cei care se „aranjează” la o vârstă mică, fie în viaţa de căsătorie, fie în monahism, păstrează până la bătrâneţile lor o simplitate copilărească şi se armonizează uşor între ei. Am văzut o pereche care s-au căsătorit de mici. Aşa cum vorbea bărbatul, tot astfel vorbea şi femeia; orice făcea bărbatul, făcea şi femeia. Şi fiindcă s-au căsătorit de mici, au împrumutat unul de la altul obi­ceiurile lor, atât în vorbire, cât şi în comportament, legându-se astfel între ei cu mai multă uşurinţă.

Un proverb spune: „De mic căsătoreşte-te sau de mic călugăreşte-te”. Mai ales tânăra este bine ca până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani să hotărască ce fel de viaţă va urma. După această vârstă „aranjarea” ei se va face tot mai greu, pentru că se gândeşte că nu-i va fi uşor să se supună. Pe lângă aceasta, cu cât trec anii, cu atât dobândeşte mai multe capricii, şi atunci cine o va mai lua? Iar dacă în cele din urmă ajunge la căsătorie, atunci ea caută în aceasta mai mult o pro­tecţie, decât să întemeieze o familie.

Este dovedit faptul că cel care amână mereu căsătoria sa, după trecerea anilor caută şi nu mai găseşte. Atunci când era tânăr, alegea el; apoi, însă, îl aleg alţii pe el. De aceea spun că în problema aceasta este trebuinţă uneori şi de puţină nebunie. Este bine să treacă cu vederea unele cusururi care nu sunt esenţiale, pentru că altfel niciodată nu-i vor veni toate aşa cum le aşteaptă el. Odată a început să plouă, şi printr-o albie a început să curgă apă. Un nebun şi un raţionalist voiau să treacă de cealaltă parte. Atunci raţionalistul a spus: „Se va opri ploaia, se va împuţina apa şi după aceea voi trece”. Nebunul, însă, nu a aştep­tat, ci rupând-o la fugă prin apă, a trecut dincolo. I s-au udat puţin hainele, dar a mers acolo unde voia. între timp ploaia în loc să se oprească, s-a înteţit şi mai mult. Apa a crescut şi în cele din urmă raţionalistul nu a mai putut trece de cealaltă parte, pentru că de acum era deja primejdios.

Unii au multă mândrie, mult egoism, şi de aceea nu-i ajută Dumnezeu. Ani de-a rândul vin câţiva la Colibă şi mă întreabă: Ce vrea Dumnezeu de la mine, Părinte?”. întreabă de parcă Dumnezeu ar avea nevoie de ei, nu ei de Dumnezeu, nici monahi nu s-au făcut, nici nu s-au căsătorit. Ca şi cum ar fi făcuţi din aur şi se tem să nu fie luaţi drept vergele de fier şi băgaţi în beton. Alţii iarăşi mă întreabă: „Părinte, ce să fac? Să mă fac monah sau să mă căsătoresc? Spune-mi pentru ce fel de viaţă sunt?”. „Tu ce vrei?” îl întreb. „Şi una şi alta”, îmi răspund. Le vor pe amândouă. Dacă le-aş spune gândul meu, că, de pildă, sunt pentru căsătorie şi să se căsătorească, se poate ca ei să nu-şi găsească odihnă, şi atunci vor veni la mine să-mi spună: „Sfinţia Ta mi-ai spus să urmez această viaţă şi iată, acum mă chinuiesc”.

Unii oameni nu ştiu ce vor. Iată, cu câţiva ani în urmă a venit aici o tânără şi mi-a spus: Părinte, nu mă pot hotărî ce cale să urmez. Vreau să mă căsătoresc, dar mă gândesc şi la monahism. Ce să fac?”. „Vezi ce te odihneşte duhovniceşte mai mult, îi spun, şi aceea să faci”. Tiu ştiu, îmi spune, dar uneori mi se pare că înclin mai mult spre căsătorie. Părinte, te rog spune-mi Sfinţia Ta ce să fac”. „Ei, dacă simţi că înclini mai mult spre căsătorie, îi spun, atunci este mai bine să te căsătoreşti şi Dumnezeu îţi va purta de grijă”. „Cu binecuvântarea Sfinţiei Voastre, Părinte, aşa voi face”, îmi spune. Vine, deci, astăzi şi-mi spune: „Părinte, m-am căsătorit. Am luat un marinar, om bun, slavă lui Dumnezeu, nu am ce spune, dar mă chinuiesc mult. Sufăr pentru că şase luni suntem împreună, iar şase suntem despărţiţi; o jumătate de an călătoreşte”. „Suflet binecuvântat, îi spun, nu spuneai tu că ţi-ar plăcea şi viaţa de căsătorie şi cea monahală? Iată că acum le ai pe amândouă. De ce nu slăveşti pe Dum­nezeu, Care a rânduit astfel pentru tine?”.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Să-i ajutăm pe tineri să-şi urmeze chemarea lor, Cuviosul Paisie Aghioritul

Fiecare om are chemarea lui. Bunul Dumnezeu l-a făcut pe om liber. Are nobleţe şi respectă libertatea omului, lăsând liber pe fiecare să urmeze calea care îl odihneşte. Nu-i pune cu o disciplină militară pe toţi în aceeaşi linie. De aceea tinerii să se lase pe ei înşişi liberi în spaţiul duhovnicesc al libertăţii lui Dumnezeu. Nu se folosesc dacă cercetează ce fel de viaţă urmează sau va urma cutare sau cutare. În privinţa aceasta nu trebuie să fie influenţaţi de nimeni.

Părinţii, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-şi aleagă viaţa pe care sunt în măsură să o ducă şi să-şi urmeze chemarea lor adevărată, fără să-i influenţeze sau să le înăbuşe chemarea lor. Hotărârea pentru viaţa pe care o vor urma trebuie să fie a lor. Toţi ceilalţi ne putem exprima numai nişte simple păreri şi singurul drept pe care îl avem este să ajutăm sufletele să-şi afle drumul lor.

Uneori, atunci când discut cu tineri care îşi fac probleme asupra acestui subiect, deşi văd încotro trage balanţa, nu le spun nimic, ca să nu-i influenţez. Ceea ce încerc să fac este numai să-i ajut cât pot pen­tru a-şi afla calea cea potrivită şi pacea lăuntrică; să dezlipesc tot ce este vătămător, de ceea ce îi odih­neşte pentru a lăsa ceea ce este bun şi sfânt, astfel încât în această viaţă să trăiască fericiţi alături de Dumnezeu, iar în cealaltă şi mai fericiţi. Sincer mă voi bucura pentru orice fel de viaţă va alege un tânăr pe care îl cunosc şi totdeauna voi avea acelaşi interes pentru mântuirea sufletului său, numai acesta să fie alături de Hristos, în sânul Bisericii. Îl voi simţi ca pe fratele meu, pentru că va fi un fiu al maicii noastre, Biserica.

Fireşte, mă bucur mai ales pentru tinerii care urmează viaţa monahală, pentru că este cu adevărat înţelept cel care urmează această viaţă îngerească, deoarece scapă de „cârligul” diavolului care are ca momeală lumea. însă nu-i poţi pune pe toţi oamenii pe acelaşi calapod. Vezi, Hristos nu a rânduit monahismul ca o poruncă – cu toate că el este calea spre desă­vârşire – pentru că nu a vrut să pună asupra tuturor povară grea. De aceea, atunci când tânărul bogat L-a întrebat pe Hristos ce să facă pentru a se mântui, El i-a răspuns: „Păzeşte poruncile. Iar când tânărul a spus că le păzeşte şi a întrebat: „Ce-mi mai lipseşte?, Hristos i-a spus: „Un lucru iţi mai lipseşte. Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi vinde tot ce ai… şi vino de urmează Mie”. Adică, dacă afla pe cineva cu mărime   de   suflet,   numai   atunci   vorbea   despre desăvârşire; nu punea arcanul pe oameni. Nici nu a învăţat despre monahism, pentru că astfel ar fi „aprins foc” şi poate mulţi ar fi alergat fără discernământ să se facă monahi, pricinuindu-se în felul acesta un rău. Ci a aruncat numai scânteia, iar când a venit clipa potrivită, monahismul a ieşit la iveală.

Aşa şi noi, nu avem dreptul să-i silim pe ceilalţi căci dacă vor, se vor sili ei înşişi – ci numai pe noi înşine, dar şi atunci numai cu discernământ. Până acum, eu nu am spus nici unui tânăr să se căsăto­rească sau să se facă călugăr. Celor care mă întreabă le spun: „Să faci ceea ce te odihneşte duhovniceşte, numai să fii alături de Hristos”. Şi dacă îmi va spune că nu simte odihnă în lume, numai atunci îi voi vorbi despre monahism, ca să-l ajut să-şi afle drumul său.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Părintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul

Părintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul

Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista

“O a doua pilda a teologiei ca stare a duhului as vrea s-o aduc prin Sfantul Siluan cel de la Athos. Sfantul Siluan, pe care unul din troparele lui il numeste teolog – si in asta vad ca Biserica, constiinta Bisericii accepta un al patrulea in numarul teologilor ei. In troparul lui care zice: “intre cuvantatorii de Dumnezeu cel prea duios” (sau cel prea dulce). Acest Siluan era un taran, cu doua ierni de scolire in Rusia tarista, dar din trairile si din citirile lui in viata monahiceasca, Parintele Sofronie spunea ca era un om citit, in sensul calugaresc al cuvantului.

[Iar un mare teolog al epocii noastre, care era intr-o zi cu noi la manastire, la trapeza, cand de praznicul Sfantului Siluan, se citea din cuvintele Sfantului Siluan (cuvinte care le avem in romana traduse de profesorul Ica sub titlul „Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei”), cuvintele acestea auzindu-le acel eminent teolog si arhiereu al bisericii noastre, a soptit dupa masa, parintelui Sofronie, ca pentru fiecare cuvant al acestui taran cu doua ierni de scolire – ca diploma – s-ar putea scrie o carte. Si asta dadea marturie despre el insusi, cu siguranta: el ar fi putut sa scrie o carte despre fiecare cuvant al Sfantului Siluan. Fiindca si el ca erudit, si Siluan ca om simplu, dar trait, traiau intr-o anumita masura in acelasi duh, si se intelegeau, as zice, unul pe altul. Siluan era de mult trecut la Domnul, dar cred ca si Siluan s-ar fi inteles cu acest eminent teolog].

Pentru Sfantul Siluan vreau sa dau, mai ales, ca pilda, un moment al vietii lui: criza cea mai mare, in care primeste cuvantul uimitor de la Mantuitorul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!”. Dupa 15 ani de nevointa extrema, limita, in fiecare noapte, pentru a ajunge, pentru a iesi din iadul, din starea de instrainare de Dumnezeu – asta-i iadul, nu importa ca sunt draci sau ca nu, desi era impresurat de draci in fiecare noapte – dar vorba era de instrainarea de Dumnezeu, de Dumnezeul iubit pe care-L cunoscuse (Il vazuse pe Hristos cu 15 ani inainte); 15 ani de nevointa sterila, cu noptile lui cand dormea poate vreo doua ceasuri – majoritatea vietii lui, doar asezat pe un scaun fara speteaza si numai cu crampeie de somn, cand adormea in nevointa rugaciunii. Si nu ajunge nicaieri. Si la un moment dat, vrand sa-I arate lui Hristos intentia lui, vrea sa se scoale de pe scaun, sa se inchine, dar vede un drac in fata lui, asa ca nu se putea inchina icoanei, fara sa aiba aerul ca se inchina dracului. Sade inapoi pe scaun zdrobit si cere Domnului: “Doamne, tu vezi ca vreau sa ma rog cu minte curata si diavolii ma impiedica”. In 15 ani, pentru prima oara primeste raspuns; si aude in inima lui: “cei mandri sufera de draci”.

Auzind cuvant, pe care-l recunoaste ca dumnezeiesc, in loc sa deznadajduiasca – ca acuma-i mai trage si una peste obraz si-l mai face si mandru – se umple de nadejde si zice: “Doamne, tu esti milostiv, sufletul meu te-a cunoscut, spune-mi ce sa fac ca sa ma smeresc“, si Domnul-i spune (alta palma peste obraz, am intelege-o noi):

“Tine-ti mintea in iad, si nu deznadajdui!”.

Daca-mi ingadui sa parafrazez “Tine-ti mintea in iad”, as zice:

Fii realist!…. Unde vrei sa ajungi? Vezi ca nu poti! 15 ani te-ai luptat! Asuma-ti iadul, sa stii ca asta este vesnica ta mostenire, pentru pacatul pe care il ai, pe care l-ai mostenit de la Adam si pe care-l traiesti si tu, dar… nu deznadajdui.

Si cuvantul important pentru Siluan, a fost acesta: “nu deznadajdui!”. L-a trait ca pe o fagaduinta, as zice apofatica, a lui Dumnezeu. “Tine-ti mintea in iad” e foarte catafatic, e foarte pozitiv, dar [pentru] “nu deznadajdui” nu explica de ce. Si Siluan stie ce sa faca. Si ceea ce face, face ca… Marturiseste ca “atunci am inceput sa fac asa precum m-a invatat Domnul”… “Am inceput” sau “m-am pus sa fac”… “Mintea mi s-a curatit si duhul marturisea in inima mea mantuirea”. De-abia a inceput si teologia care traia in el l-a adus la luminare. Si de atunci a devenit ce-am putea numi Siluan cel Mare.

In sensul ca acest cuvant este acelasi cuvant pe care l-a primit Antonie cel Mare – de care Sisoe cel Mare zicea “cine poate purta astazi cuvantul Marelui Antonie… si stiu totusi un barbat care poate sa-l poarte!” Acelasi cuvant pe care-l traia Pimen cel Mare, care zicea: “Sa stiti fratilor, ca unde este satana acolo va fi aruncat si Pimen”. Si nu deznadajduiau!

Insa forma in care a primit-o Siluan, teologic este cea mai desavarsita. Si este o forma care ne este si noua tuturor de folos – ca cine poate gandi fara sa deznadajduiasca, asa ca Antonie: “Toti se vor mantui, numai eu voi pieri“? Dar sub forma pe care a primit-o Siluan: “Tine-ti mintea in iad, fii realist, nu te mandri, nu te inalta in ce crezi ca esti! Dar tu nu deznadajdui!” As parafraza cuvantul lui Dumnezeu: “Tu, de Mine, de dragostea Mea, sa nu deznadajduiesti!“

Parintele Siluan a inceput sa-si insuseasca, sa-si asume starea asta de iad, cu nadejdea la Dumnezeu. Cantul lui cel iubit, zice, era: “aici voi pieri, aici voi petrece vesnic in flacara asta intunecoasa, si voi zice: unde esti Doamne al meu? Unde esti lumina mea? Unde esti viata mea?“. Cu mintea era in iad, cu inima era in Dumnezeu. Cine credeti ca a biruit? Iata ca nu iadul e atotputernic! Teologul Siluan a inteles ce insemna cuvantul asta, scurt si apofatic al Domnului: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!” Nu deznadajdui de dragostea Domnului!

Ce vreau sa subliniez este ca daca, in criza lui cea mai mare, Siluan a putut sa zica “Doamne, tu esti milostiv!“- si sa-si aduca aminte de mila lui Dumnezeu: “Sufletul meu te-a cunoscut!” si asa mai departe…. Noi toti stim intr-o masura sau alta – astazi probabil foarte mare – ce este o criza. Eu socotesc ca terminologia asta – criza, depresiune nervoasa si altele -, care este o terminologie clinica, ne dezorienteaza gandirea. Ar trebui sa ne reorientam toata terminologia vietii noastre, dupa terminologia Parintilor si a Bisericii. Ce este o criza sau o depresiune nervoasa? E o stare a duhului, e o stare duhovniceasca. Daca ne limitam la aspectul clinic, e o stare prost inteleasa si prost tratata. Deci de-aia zic ca pentru Siluan era criza cea mai adanca. Daca oamenii au ajuns in ceva cat de putin asemanator, de departe asemanator a acelei crize, in general, omul isi ia viata, cade in deznadejde si se sinucide. Deci vreau sa arat sa nu citim cu inchipuire ca momentul ala este un moment de criza [asa cum o intelegem noi]. Dar cine in criza lui isi mai aminteste de mila lui Dumnezeu? Cine in criza lui mai poate afla de la sine, adica in sine, in teologia lui, un cuvant de nadejde ca sa-si iasa din criza si sa reajunga la viata? Iata ca Siluan isi amintea permanent ca mila lui Dumnezeu, si daca Dumnezeu ii vorbeste, raspunsul lui Siluan este: “Doamne, tu esti milostiv! Sufletul meu te-a cunoscut!”.

Si-as vrea sa arat ca asta este un efect al teologiei ca stare a duhului. Starea duhului lui Siluan era neclintita pana in criza cea ultima pe care o poate cunoaste omul in viata asta pamanteasca”.

Extras din Despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului, Parintele Rafail Noica, noiembrie 2003, Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului “Teologie si monahism“ dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae