Jurnal athonit de călătorie (2008), Paul Slayer Grigoriu

Jurnal athonit de călătorie (I)

Drumul spre „Agios Oron”, Muntele Sfânt, Athon sau Athos, trece prin micul orăşel grecesc Ouranopoli, ultima staţie din partea aceasta de lume. Tradiţia spune că Maica Domnului a ales muntele pentru asceţii ce vor duce viaţă călugărească şi tot ea a hotărât, pentru a-i feri de ispite, ca aici să nu vină femei. Odată ajunşi la Ouranopoli, luăm vaporul „Sfântul Pantelimon” şi, după mai bine de jumătate de oră de navigat, timp în care pescăruşii se apropie fără teamă de noi şi prind din zbor bucăţile de pâine pe care le aruncăm, oprim în micul port ce duce spre Sfânta Mănăstire Dochiariu. Părinţii greci tocmai ies de la slujbă şi ne trimit la arhondaric – locul unde sunt primiţi oaspeţii – fără să ne acorde un interes prea mare, apoi merg la masă împreună cu pelerinii cazaţi aici. Biserica principală e înconjurată de o curte frumos amenajată şi pavată, umbroasă, unde se plimbă în voie o mulţime de pisici şi un căţel negru, care are ca tovarăş nedezlipit o siameză. În faţa arhondaricului cresc câţiva portocali sălbatici. Cum aşteptarea se prelungeşte, dăm ocol curţii şi admirăm frescele exterioare ale bisericii, cu patronii ei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, fie singuri, fie împreună sau ţinându-L în mâini pe Pruncul Iisus. După un timp, un grec ne face semn că putem veni să ne închinăm Panaghiei, anume Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, numită de ea însăşi „Grabnic-Ascultătoare” (Gorgoepikoos). Datând probabil din perioada în care mănăstirea a fost restaurată de Alexandru Lăpuşneanu, această sfântă icoană, mare şi impunătoare, cu feţele Maicii Domnului şi Pruncului frumos zugrăvite şi închise la culoare, îmbrăcată în argint, a săvârşit de-a lungul veacului nenumărate minuni. Una dintre primele este cea legată de călugărul trapezar (adică ce lucrează la sala de mese/bucătărie) Nil, care trecea pe lângă icoană fără respect şi o afuma cu o făclie, deşi o voce l-a avertizat de două ori şi care, de aceea, a orbit. După pocăinţă şi rugăciune şi-a recăpătat vederea, auzind cuvintele: „Monahule, rugăciunile tale au fost primite. Eşti iertat şi vei vedea din nou. Spune-le părinţilor şi fraţilor care se nevoiesc aici că sunt Maica lui Dumnezeu Cuvântul, a doua după Dumnezeu, ocrotitoarea Sfintei Mănăstirii acesteia, a Arhanghelilor şi a Sfântului Ierarh Nicolae. Să vină către mine în orice nevoie şi-i voi asculta pe ei, şi pe orice creştin ortodox ce va veni către mine cu evlavie, căci eu sunt grabnic ascultătoare”. De atunci nenumărate boli şi neputinţe au fost vindecate prin rugăciunile în faţa acestei icoane, după care în lume există doar cinci copii, una dintre ele la Sfânta Mănăstire Lainici din Oltenia. Cum eu însumi m-am bucurat de un ajutor mare de la Grabnic-Ascultătoarea, cineva drag vindecându-se în chip minunat de boală, îmi doream să ajung să mă închin şi să aduc mulţumire din buze nevrednice. După cum spune stareţul mănăstirii, arhimandritul Grigore, icoana este una a contemporaneităţii, a secolului vitezei în care oamenii au nevoie de răspunsuri rapide la toate problemele vieţii, deci şi la rugăciuni. Iar Maica Domnului este cu adevărat grabnic ascultătoare atunci când o rugăm cu evlavie, atâta cât putem. Luând deci încă de la început asupra noastră ocrotirea Patroanei Sfântului Munte, am plecat mai departe.
La Xenofont părinţii ne întâmpină cu cafea, ceai, apă rece şi rahat, apoi ne deschid biserica, pardosită cu marmură albă şi luminată, cu candelabre impunătoare ce pot fi coborâte până la pământ. Zăbovim puţin şi plecăm pe un drum, paralel cu malul mării, spre mănăstirea Sfântul Pantelimon, locul de rugăciune al călugărilor ruşi şi ucraineni. Aici suntem primiţi cu pâine uscată – foarte gustoasă! – şi proaspătă şi ceai, iar după o clipă de reflecţie, părintele de la arhondaric se hotărăşte să ne găzduiască pentru o noapte. Primim două camere – una cu patru paturi, alta cu două – şi pentru a vedea biserica şi complexul suntem îndemnaţi să-l căutăm pe părintele Olimpius.
Viaţa călugărească se desfăşoară după rânduieli bine stabilite. Mănăstirile primesc, în măsura posibilităţilor, pelerini, dar nu sunt centre turistice, iar părinţii nu au vreme de pierdut. Programul slujbelor zilnice este lung, cu rugăciuni de zi şi de noapte, masa este luată în comun, iar apoi fiecare călugăr merge în chilie la odihnă şi pravilă (program de rugăciune particulară, sub îndrumarea duhovnicului) sau îşi duce la capăt diferitele ascultări, adică slujbe, hotărâte de stareţ: unul este la bucătărie, altul la grădină, altul la bibliotecă, însă, de regulă, un novice trece prin toate felurile de ascultări, până când se statorniceşte într-una.
Părintele Olimpius, avertizat de un alt călugăr cu care schimbasem două vorbe într-un amestec de rusă şi engleză, vine la noi în faţa bisericii mari. Este un bătrân micuţ de statură, cu barbă albă şi figură luminoasă şi blândă, care începe prin a ne mustra: „Acum este ora de odihnă! Există un program! Vă deschid biserica timp de două minute, vă vorbesc puţin şi gata.” Suntem un pic descurajaţi, dar mustrarea se dovedeşte a fi doar o încercare, căci părintele Olimpius stă cu noi cât vrem şi ne explică totul cu multă răbdare. Mănăstirea a început să fie construită în 1814, când i-a luat locul celei vechi, mult mai mică şi cunoscută ca Vechiul Russikon. De la acesta s-a luat şi hramul, Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Biserica mare a fost construită între 1814 şi 1851, în stilul clasic al Sfântului Munte, deci bizantin-grecesc. Aici tronează cea mai cunoscută icoană a Sfântului Pantelimon, făcătoare de minuni. De jur împrejur, icoanele şi candelabrele sunt îmbrăcate în aur. O icoană a Sfântului Nicolae, argintată şi împodobită cu pietre preţioase, a fost dăruită mănăstirii de ultimul ţar, Nicolae al II-lea, omorât de bolşevici împreună cu toată familia şi canonizat după căderea cortinei de fier. Tot ţarul a dăruit acestei biserici şi candelabrul principal. Într-o latură se găseşte o icoană a Sfântului Siluan, marele ascet rus al secolului XX, ce a petrecut zeci de ani aici, cu o părticică din sfintele sale moaşte. Lăsăm câteva pomelnice, asiguraţi de părintele Olimpius că există părinţi români care le vor citi, apoi urcăm pe o scară parcă interminabilă, pe lângă chiliile călugărilor şi vedem cel mai mare clopot făcut în Răsăritul Europei, ale cărui bătăi se aud până la Ouranopoli. Mai sus este biserica mică, în stil rusesc, cu influenţe de gotic din secolul al XVIII-lea. O parte a ei este închinată eroului naţional rus canonizat Alexandr Nevski. Într-un timp, în mănăstire s-au nevoit 2000 de călugări şi de aceea a fost nevoie de biserici foarte încăpătoare. Printre altele, aici este o icoană veche şi frumos împodobită a Sfântului Pantelimon, cu un scăunel pe care creştinii se urcă pentru a o săruta în dreptul ei, şi icoane care arată cinstirea deosebită de care se bucură Sfântul Serafim de Sarov. Lângă biserică este un relicvar foarte bogat, cu craniul Sfântului Siluan Athonitul, părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Evanghelist Luca, ale Sfinţilor Doctori fără de Arginţi Cosma şi Damian sau ale Sfântului Eftimie, cu pielea rămasă pe oase. Ne închinăm, îi mulţumim părintelui Olimpius şi mergem la odihnă până la 5.30 (11, ora bizantină), când ne întoarcem la Pavecerniţă, o slujbă de seară cu multe rugăciuni, unele dintre ele speciale pentru Postul Mare, cum ar fi rugăciunea de pocăinţă a Sfântului Efrem Sirul, şi cântări cvasi-recitative ale unui cor bărbătesc. Mergem în camerele noastre, şi, la lumina unei lampe cu gaz vorbim despre ale zilei şi ale Bisericii până când adormim. La 2 clopotele ne vor chema la slujba de dimineaţă.
(Surse pentru istoria Icoanei Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare: Silviu-Andrei Vlădăreanu – „Lumea credinţei” şi Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Lainici)

Jurnal athonit de călătorie (II)

La ora 1.30 se aude toaca şi o voce care cheamă la rugăciune. Ne mişcăm încă grei de somn pe holul slab luminat, apoi prin curtea mare a mănăstirii, până la biserica de la etaj. Singura lumină vine de la lumânările din dreptul icoanelor şi al altarului, iar siluetele călugărilor mai mult se ghicesc. Ne luptăm cu somnul şi cu slavona, din care prindem frânturi, şi asociind cuvintele răzleţe cu gesturile rituale, ne dăm seama de momente din rugăciune. Dar rugăciunea e aici dincolo de cuvinte, în însăşi starea de jertfă şi închinare adusă lui Dumnezeu. „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie; iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale; aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care împodobeşte slujbele Postului Mare, însoţită de mătănii mari şi mici. Citiri din Psaltire, cântări – corurile ruseşti de negrăită frumuseţe – doxologie. Totul durează 6 ore. Mergem apoi la trapeză, unde bem ceai fierbinte şi mâncăm măsline cu pâine athonită, neagră şi albă. Înainte de a pleca, trecem pe la magazin, unde un părinte tânăr ne deschide prietenos toate încăperile şi apoi ne lasă singuri, să cotrobăim cât vrem. Printre cumpărături, ne mai dă şi câteva mici daruri: icoane cu Sfinţii Romanovi şi Sfinţii Chiril şi Metodie. Apoi ne roagă insistent să acceptăm un ceai sau o cafea. Mergem în depozitul de cărţi şi obiecte bisericeşti, primim trataţia completată de puţin rahat şi rămânem cu doi ucraineni, dintre care unul ştie germana, în timp ce părintele se întoarce la magazin. Cum am spus, părinţii nu au vreme de zăbavă. La plecare ne luăm rămas bun şi primim binecuvântarea lui şi a unui alt călugăr mai bătrân.
Drumul de munte, cu urcuş destul de lin pe potecile înguste, ne duce prin poieniţe şi pădure, pe stânci şi pietriş. La un moment dat traversăm un râu ce curge în prăpastie şi uneori, privind spre coastă, zărim marea. Vremea e închisă şi spre sfârşitul etapei plouă răzleţ. Tot peisajul, înverzit deja de primăvară, e destul de sălbatic şi doar indicatoarele cu săgeţi ne amintesc că pe aici trec călugări sau pelerini. Din frunziş se aud foşnetele făcute de micile animale ce locuiesc nestingherite în desişurile Sfântului Munte. Ieşim pe un drum de maşină şi pe ultima porţiune opresc două autoutilitare conduse de călugări şi ne urcăm în cabine şi remorci până la Dafni.
Dafni este principalul port al Muntelui Athos. Aici vin şi de aici pleacă vapoare şi şalupe, iar administraţia este asigurată, în mare, de mireni. Câteva pontoane de acostare, casele de bilete şi magazinele compun întregul peisaj. La anumite ore, autobuze mari îi duc pe călugări, pelerini şi turişti către diferite destinaţii în munte. În magazine poţi cumpăra icoane, cd-uri şi casete cu muzică bisericească (foarte multe cu celebrul cor călugăresc de la mănăstirea Simonos Petras), tămâie, mir, cărţi religioase, hărţi ale muntelui dar şi de-ale gurii. Găsesc, printre altele, o carte în engleză despre părintele Cleopa şi traduceri româneşti ale scrierilor Cuviosului Paisie Aghioritul. Pătrunderea tot mai accentuată a celor care vin aici ca simpli turişti este ilustrată de conservele de carne din magazinul universal (călugării athoniţi nu mănâncă decât o dată pe an, de Paşte, carne, şi aceea este de regulă de miel), unde, sub tejghea, vânzătorul are şi câteva cartuşe de ţigări. Altfel, toiegele, uleiul de măsline, mierea sau vinul completează acest arsenal de mărfuri mai mult sau mai puţin legate de Athos. Aici ne despărţim: doi dintre noi merg la Simonos Petras, restul se îndreaptă către Prodromu. Profit de prezenţa noastră aici pentru a cumpăra iconiţe pentru cei de acasă şi un CD cu slujba Sfântului Siluan, apoi mă urc alături de tovarăşii de drum în autobuzul care ne duce la capătul primei etape, Karies, capitala Sfântului Munte.
Drumul accidentat care şerpuieşte adesea pe marginea prăpastiei m-a speriat destul când am fost aici pentru prima dată, în 1999, aşa că acum dorm liniştit până la destinaţie. Karies pare chiar mai înghesuit decât Dafni, cu aceleaşi magazinaşe de obiecte bisericeşti şi o sumedenie de microbuze, gata să meargă în toate direcţiile. Întâlnim un alt român care merge tot spre Prodromu, pentru a sta de vorbă cu duhovnicul schitului, părintele Iulian. În plus, şoferul e tot român. Şi ca să ne simţim cu adevărat între ai noştri, auzindu-ne vorbind în limba maternă, un călugăr înalt şi bine făcut, de vreo 40 de ani, cu figură aspră de ascet, se apropie de noi şi intră în vorbă cu noi, povestind cum a petrecut doi ani la Prodromu şi apoi s-a retras la o chilie, cu încă doi părinţi, nu departe de Karies.
La Prodromu, schitul românesc ce ţine de Marea Lavră, ne întâmpină părintele Serapion, un călugăr din partea Sihăstriei, între 40 şi 50 de ani, cu o răbdare de aur, care răspunde tuturor întrebărilor noastre obositoare (la cât e slujba? dar masa? părintele Nectarie mai trăieşte? cât costă cartea asta? putem lăsa pomelnice?), ne arată camera unde vom locui şi ne trimite la trapeză să mâncăm, deşi ora singurei mese zilnice pe care o iau părinţii în această perioadă a trecut demult. După ce aruncăm o privire de jur împrejur, un tânăr frate, Gavriil, care a studiat teologia în România, a făcut un master în Salonic şi a ales apoi călugăria în Sfântul Munte, ne duce să ne arate împrejurimile. Prodromu este unul dintre locurile cele mai aspre din Athos, iar acest lucru e favorizat şi de poziţionarea schitului, pe marginea unei stânci în josul căreia bat valurile mării, într-un loc unde vânturile sunt printre cele mai reci. Pe peretele stâncii, abrupt şi fără vegetaţie, se află o peşteră mai veche decât schitul. Astăzi, la ea duc nişte trepte, dar pe vremuri, ascetul care petrecea aici în post şi rugăciune venea la ea direct pe peretele muntos, ajutându-se de nişte pironi de fier pe care tot el îi bătuse acolo. Cândva general roman, acest mare părinte, Sfântul Atanasie Athonitul, s-a hotărât să se călugărească în Sfântul Munte, alături de alt general, Nichifor Focas. Sfântul Atanasie a ajuns aici primul, într-o perioadă în care nu exista viaţă de obşte, ci călugării trăiau răsfiraţi, cu câte un duhovnic. Cu putere de sus şi cu iscusinţa dobândită în armată, sfântul i-a strâns în prima şi cea mai mare mănăstire, Marea Lavră, în cea de-a doua jumătate a secolului XI. Dar nemaiavând la un moment dat provizii şi văzând cum călugării riscau să moară de foame, stareţul le-a dat tuturor drumul să plece încotro vor vedea cu ochii şi să încerce să caute cele necesare pentru a supravieţui. Pe când rătăcea şi el trist pe cărările muntelui, a întâlnit, spre marea lui mirare, o femeie. Era însăşi Maica Domnului, care l-a întrebat de ce nu a avut încredere în ea şi i-a spus să meargă înapoi în mănăstire, căci din acea zi ea va fi iconoama (administratoarea) ei. Şi ca să-şi întărească spusele, i-a poruncit Sfântului Atanasie să lovească stânca din faţa lui cu toiagul, iar de acolo a răsărit un izvor care curge până astăzi şi din care ne-am învrednicit şi noi să bem apă sfinţită. Şi, într-adevăr, din acea zi, mănăstirea nu a mai dus lipsă de nimic.
Între timp, tovarăşul Sfântului Atanasie nu şi-a mai putut împlini visul de a veni să se călugărească în Athos, căci armata romană l-a răsturnat pe împărat şi l-a pus în locul lui chiar pe acest Nichifor Focas, care din noua postură a ajutat mult Sfântul Munte. Atanasie, un om puternic la trup, care purta mereu pe sub haine o cruce de 3 kilograme, şi-a continuat asceza. Încercând să construiască o bisericuţă nouă în curtea mănăstirii, diavolii dărâmau noaptea tot ce făcea el ziua, până când a primit înştiinţare de sus că trebuie să facă biserica mai mică, astfel încât să o termine într-o singură zi. Odată lucrul săvârşit, a înfipt toiagul în pământ, şi după un timp acela a răsărit, şi fiind chiparos, însă înfipt cu vârful în jos, a crescut aşa. În zilele noastre, biologii l-au cercetat îndeaproape şi au confirmat minunea.
De multe ori, Sfântul Atanasie priveghea toată noaptea în rugăciune pe vârful muntelui şi cobora dimineaţa la peşteră. În acea vreme nefiind stabilite cu exactitate graniţele mănăstirilor, a făcut o înţelegere cu Pavel Xiropotamitul (de la mănăstirea Xiropotamu): amândoi aveau să slujească Sfânta Liturghie şi apoi aveau să se îndrepte unul către celălalt. La locul de întâlnire urma să fie trasată graniţa. Sfântul Atanasie era însă vânjos şi exersat din armată, şi a ajuns foarte departe. Pavel i-a reproşat că a trişat: „Nu ai ţinut toată slujba, ai dat doar binecuvântarea şi ai pornit la drum. De aceea, vei avea un sfârşit rău”. „Am fost cinstit, a răspuns Atanasie, şi pentru că nu m-ai crezut, nu vei muri în Sfântul Munte”. Amândouă profeţiile s-au împlinit. Pavel a fost prins de o furtună când se întorcea pe Athos şi, bolnav fiind, a murit pe vas. Iar peste Sfântul Atanasie s-a prăbuşit zidul unei biserici la care lucra şi timp de trei ore oamenii nu au putut să-l scoată de sub dărâmături. Erau în vremea aceea mulţi călugări din munte care se îndoiau de sfânt. Prea li se părea că îi mergeau toate, deci bănuiau că ar putea fi înşelat de diavol. Moartea lui i-a convins şi toţi au spus că a fost pedeapsa lui Dumnezeu. „Dar”, ne spune fratele Gavriil, „a fost de fapt un lucru pe care Dumnezeu l-a îngăduit doar pentru ca să-l slăvească şi mai tare pe robul Său”. Căci la un an după aceea, când părinţii pregăteau sărbătorirea unui praznic închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, patroana mănăstirii, ea li s-a arătat în vis şi le-a spus: „Anul acesta nu mă mai sărbătoriţi pe mine, ci pe iubitul meu rob şi ucenic al Fiului meu, Atanasie”. Astfel s-a vădit sfinţenia acestui mare om al rugăciunii, iar când patriarhul de la Ierusalim a vrut să dezgroape sfintele sale moaşte, din mormânt a ieşit foc, din cauza necredinţei celor care se îndoiseră de el. Şi de atunci nimeni nu a mai încercat să se atingă de trupul său. Însă peştera în care s-a rugat şi nevoit stă mărturie şi ocrotire a acestor locuri în care a statornicit viaţa aspră şi iubitoare în Hristos, sub acoperământul Maicii Domnului.

Jurnal athonit de călătorie (III)

În peştera unde se ruga Sfântul Atanasie s-a făcut un paraclis, căruia i s-au mai adăugat apoi două corpuri de clădire. La un moment dat, aici au venit nişte călugări de la Ierusalim, care au adus cu ei o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Felul de postire diferă în funcţie de locul unde petrec monahii. La Ierusalim, clima fiind caldă, ei se abţin foarte mult de la ulei, însă în Athos, din cauza vânturilor reci şi uscate, acesta este necesar pentru menţinerea organismului, astfel încât aici se mănâncă mai puţin peşte, dar se dezleagă mai des la untdelemn. Deşi avertizaţi, călugării din Ţara Sfântă au păstrat vechea lor rânduială, şi, după cuvântul Psalmistului, oasele lor au slăbit din lipsa untdelemnului şi după un timp au murit. Părinţii de la Lavra au luat icoana lor şi au dus-o în mănăstire, însă peste noapte icoana s-a întors singură în peşteră. Când acest lucru s-a repetat de trei ori, a fost lăsată la locul ei, iar când alţi monahi ierusalimiteni au călătorit în Sfântul Munte, au recunoscut-o. Este icoana care a oprit-o pe Cuvioasa Maria Egipteanca să intre în biserică atunci când trăia în păcate, eveniment de la care a pornit minunata ei pocăinţă şi calea spre cer.
Un pic mai departe de aceste locuri, pe un alt perete stâncos, este peştera ctitorilor schitului, monahii români Nifon şi Nectarie, la care se ajungea tot cu ajutorul unor piroane de fier înfipte în munte. Din tot complexul Prodromu, cea mai veche este bisericuţa închinată Sfântului Ioan Botezătorul, de la care se trage şi numele aşezământului (Prodromu, în greacă: Înaintemergătorul). Cum însă nu există nici un act de ctitorire, monahii români au construit schitul dincolo de această biserică, pentru ca dacă grecii aveau să emită vreodată pretenţii, să nu o poată face decât asupra acestui mic paraclis. Dar, deşi hramul schitului este Botezul Domnului, numele său a rămas Prodromu, iar de icoana de aici a Sfântului Ioan Botezătorul se leagă o mare minune. În 1821, când Grecia şi-a dobândit independenţa, turcii, care păzeau mănăstirile athonite, au vrut să prade schitul şi au intrat întâi în biserică. Însă icoana Sfântului Ioan s-a încruntat. Speriaţi, atacatorii au tras în ea cu pistoalele, dar gloanţele s-au întors spre ei punându-i pe fugă şi salvând întreg schitul. Mărturie stau chipul Înaintemergătorului, rămas până astăzi încruntat, şi amintirile celor din vechime, care spun că nu a fost mereu aşa. În aceeaşi mică bisericuţă se află şi o icoană a Sfinţilor Trei Ierarhi, care a adus ploaia în vreme de secetă mare.
Existenţa schitului românesc Prodromu a fost profeţită de însăşi Maica Domnului, care i s-a arătat unui ucenic al Sfântului Grigore Palama, în vremea când acesta se nevoia la Marea Lavră, şi, arătând locul pe care avea să se înalţe locaşul de rugăciune, i-a spus că mulţi o vor slăvi în acel loc. Şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a continuat să-şi facă simţită prezenţa. Monahii Nifon şi Nectarie, ctitorii, au tocmit în 1864 un pictor din Iaşi, Iordache Nicolau, pentru a zugrăvi icoana împărătească a Maicii Domnului. S-au înţeles cu el să picteze fără să mănânce, şi când va fi biruit de foame, să se oprească din lucru şi să îl reia în ziua următoare. Odată ajuns la chipurile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Pruncului Iisus, Iordache Nicolau nu a putut avansa şi a fost chiar pe punctul de a strica icoana. Mulţi călugări athoniţi i-au luat atunci în râs pe ctitori. „Aveam aici artişti iscusiţi, de ce a trebuit să-l luaţi tocmai pe ăsta?” Însă cuvioşii Nifon şi Nectarie îşi doriseră un pictor român. Şi acoperind icoana au aşteptat răspuns de la Dumnezeu şi – minune prea mare! – a doua zi chipurile s-au arătat frumos zugrăvite acolo unde în ajun nu fusese nimic. Icoana aceasta se numeşte Prodromiţa şi este nefăcută de mână omenească. În faţa ei ne-am închinat la Pavecerniţă, înainte de excursia cu fratele Gavriil.
Stăm de vorbă şi cu părintele Nectarie, trecut un pic de 70 de ani şi venit tot de la Sihăstria, pe care eu îl cunoscusem cu nouă ani înainte şi pe care m-am bucurat mult să-l găsesc în viaţă. Îi cerem voie să facem şi o fotografie, şi primim încuviinţarea cu jumătate de gură: „Eu nu-s prea frumos şi sunt neîngrijit”. Părintele a traversat muntele de nenumărate ori pe când era mai în putere, şi ne povesteşte despre cărările ascunse ce duc la colibele în care s-a nevoit împreună cu alţi monahi. În Athos sunt şacali, care însă se tem să atace oamenii sau animalele mai mari. Foarte slabe, aceste prădătoare, care în urma îngheţului Dunării au ajuns şi la noi în ţară, vânează căpriori. Părintele Nectarie ne arată urmele unei avalanşe şi descrie traseul unui căprior fugitiv, care a rămas blocat de cantitatea mare de zăpadă şi a fost prins de urmăritor. După ce mă întreabă de cele de acasă, bătrânul îmi spune: „La fel cum Solomon a cerut de la Dumnezeu un singur lucru – dă-mi, Doamne, înţelepciune, ca să ştiu cum să conduc lumea – aşa să cereţi: un singur lucru dă-mi, Doamne, să dobândesc înţelepciunea să Te cunosc pe Tine. Căci atunci când Îl cunoşti pe Dumnezeu, toate întristările, greutăţile şi bucuriile sunt altfel, au un rost.” Şi încheie cerându-şi iertare, aşa cum fac mulţi părinţi de aici, orice ţi-ar spune.
Petrecem apoi mai bine de o oră cu părintele Iulian, duhovnicul acestui schit şi al multor călugări români din Sfântul Munte, care după ce îl spovedeşte pe unul dintre noi, răspunde rugăminţii noastre de a ne spune un cuvânt de învăţătură. În camera de spovedanie, mică şi neluminată, cu o băncuţă, un scaun şi o masă, stăm cu toţii pe unde putem şi căutăm răspuns, fiecare pentru frământările lui. O idee revine mereu şi mereu: să nu uităm că avem şi suflet, nu doar trup, şi că nu ştim când vine sfârşitul. Duhovnicul albit de ani îl citează pe părintele Rafail Noica, dovadă că în ierarhia duhovnicească smerenia este virtute de căpătâi. Există trei cicluri în viaţa omului, cel intra-uterin, apoi viaţa pe pământ şi apoi viaţa veşnică, pentru care trebuie să ne pregătim. La noi, cei din lume, important este să facem poruncile lui Dumnezeu, să ne creştem copiii în dreapta credinţă şi, mai ales, să lăsăm mereu de la noi. „Chiar dacă unul te va crede prost, lasă de la tine, chiar şi când ai dreptate. Aşa vei aduce repede împăcarea şi liniştea”. Mereu şi mereu să lăsăm de la noi, cu o singură excepţie: „când vine vorba de adevărul de credinţă, să nu lăsaţi nimic de la voi, căci aici e vorba despre Hristos. Când vezi că un om spune lucruri nelegiuite, aminteşte-i că e creştin-ortodox ca şi tine şi că trebuie să asculte învăţătura Sfinţilor Părinţi. Chiar dacă e preot şi greşeşte, atrage-i atenţia, cu Sfinţii Părinţi în mână. Iar dacă nu e ortodox, lămureşte-l şi pe el. Nu trebuie însă să ne repezim la oameni. Nu poţi să-l faci pe un necredincios să devină dintr-o dată plăcut lui Dumnezeu. Ia-l cu binişorul, arată-i-le întâi pe cele mai mici. E nevoie în asemenea cazuri să fim şi un pic vicleni. Şi cu copiii la fel: dacă îi vezi că scapă prea tare din frâu, lasă-i să facă una mai mică, ca nu cumva să cadă într-un rău mai mare. Şi apoi, trage-i înapoi la tine uşor. Dar dacă nu vor veni şi se vor duce pe căi greşite, tu ai făcut ce trebuia şi eşti dator mai departe să te rogi pentru ei. E de ajuns dacă unul dintr-o familie e credincios, şi acela trebuie să se roage mereu şi pentru ceilalţi, ca să fie aduşi pe calea dreaptă”. Apoi ne vorbeşte despre diferite păcate, nu tunând şi fulgerând, ci cu blândeţe, ca în faţa unor boli şi neputinţe de care oamenii trebuie vindecaţi: despre pruncucidere (avort), malahie, beţie şi alte păcate mai mari sau mai mici. Şi ne îndeamnă la cumpătare în toate. „Mergeţi şi spovediţi-vă, căci mai sunt preoţi buni. Dacă nu găsiţi pe unde staţi, mergeţi la o mănăstire, dar neapărat să aveţi duhovnic. Odată pe an nu este de ajuns. Pentru cei care merg aşa, e nevoie uneori de spovedanie generală. Călugării aici se spovedesc o dată pe săptămână, sau la două, sau la trei, dar nu mai mult, şi de aceea nu mai au nevoie să le spună pe toate, le-au mărturisit când au intrat în mănăstire.” Iar despre rugăciune: „La I Tesaloniceni 5, 17, Sfântul Apostol Pavel spune să ne rugăm neîncetat. Pe vremea când a scris el aceste cuvinte, nu existau nici mănăstiri, nici monahi. Sigur, în mănăstire se practică rugăciunea neîntreruptă, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Dar porunca aceasta este pentru toţi. Cum să vă rugaţi neîncetat? Ai un necaz, spui Doamne, ajută-mă să scap de acest necaz. Eşti bolnav, spui Doamne, fă-mă sănătos. Doamne, ajută-mă, Doamne, fii cu mine – toate acestea sunt rugăciuni.”
Plecăm cu bucurie tăcută de la chilia părintelui, după ce luăm binecuvântare. Ne întoarcem la paturile noastre, în dormitorul pe care îl împărţim cu doi austrieci, dintre care unul e a zecea oară în Sfântul Munte, „catolici, dar cărora le place foarte mult Ortodoxia”, după propriile mărturisiri. „Veteranul” ascultă cu interes toate istorisirile despre minunile sfinţilor şi ne mărturiseşte că a avut o corespondenţă intensă cu unii monahi.
Între scrisul pomelnicelor, planul de călătorie pentru a doua zi şi câteva curiozităţi lumeşti (în ţară se joacă fotbal), lăsăm lampa cu gaz aprinsă şi ne culcăm. După un timp, cântările sfintelor slujbe vor răsuna din nou în noaptea athonită.
(Citatele sunt date din memorie, de aceea ar putea conţine mici inexactităţi de formă)

Jurnal athonit de călătorie (IV)

Tăcerea nopţii este străbătută la ceas de rugăciune de bătaia toacei şi a clopotelor. În biserica mare călugării vin rând pe rând în timp ce cântările şi citirile – mai ales din Psaltire – cheamă uşor harul dumnezeiesc. Părintele Petroniu, bătrânul stareţ, deşi gârbovit de ani, citeşte şi el din cele ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. La sfârşit de slujbă, după ce ne mai odihnim un pic oasele trândave, ieşim la o plimbare printre ziduri şi părinţi. Osuarul schitului ne aminteşte de condiţia trecătoare a vieţii în trup, dar şi de sfinţenia celor care au vieţuit aici, căci, după istorisirile unui părinte, un călugăr urmărit cândva de demoni, probabil pentru călcarea poruncii duhovnicului, a scăpat de ei cum a păşit în cimitirul de la Prodromu. „Noi nu avem nevoie de reclamă. Cei care lasă aici pomelnice, dacă duc viaţă plăcută lui Dumnezeu, îşi văd rugăciunile împlinite şi astfel află ceva şi despre noi. Cine nu face voia lui Dumnezeu nu prea ajunge aici la sfârşitul zilelor sale. Sfinţenia de aici, lucrarea Sfântului Duh, îl alungă”. Fratele Gavriil ne vorbise cu o zi înainte despre rătăcirile lumii. „Înainte duşmanul era ateismul, acum pericolul cel mai mare vine de la răspândirea credinţelor orientale. Au venit aici oameni care ne-au lăsat acatist în care se rugau ‚tuturor entităţilor cereşti’. Sau alţii, în toată firea, care spuneau că harul se poate măsura. Cum să măsori harul, pe care Dumnezeu îl dă cum şi cui vrea El?”
Petrecem câteva clipe şi în atelierul de pictură al părintelui Modest, iar la ora 11 ne îndreptăm din nou spre biserică, unde, după Ceasuri, urmează Sfânta Liturghie a Darurilor Mai Înainte Sfinţite, care se săvârşeşte doar în Postul Mare, miercurea şi vinerea. Cu 20 de minute înainte de sfârşit, plecăm grăbiţi pentru a prinde maşina ce avea să ne scoată la drum, însă părintele Serapion iese după noi şi insistă să mâncăm înainte. Drumul cu microbuzul – şi acesta cu şofer român – ne duce întâi la izvorul Sfântului Atanasie, iar apoi la intersecţia de unde purcedem pe jos spre Schitul Lacu. Primăvara străluceşte peste Athos şi la tot pasul dăm de ierburi felurite, pe care unul dintre tovarăşii noştri de drum le recunoaşte. După mici urcuşuri şi coborâşuri întâlnim şi câţiva mulari (catâri), folosiţi pentru transportarea lemnelor. Poteca se îngustează şi coborâm pe un drum destul de abrupt prin pădure şi poieniţe, uitând un pic de oboseală când privim peisajul splendid, cu crestele munţilor un pic înceţoşate, relieful sinuos şi copacii de tot felul. Ultima parte, mai umbroasă, traversează un pârâu, apoi urcă abrupt până la biserica principală a schitului şi apoi până la poarta mai multor grădini pe care, traversându-le, ar trebui să ajungem la chilia „Bunavestire”. Schitul Lacu este format din mai multe chilii – de fapt corpuri de chilii – asemănătoare unor mici gospodării de ţară sau unor vile, cu paraclis, aflate la oarecare distanţă între ele, unde locuiesc câţiva călugări, cu un întâistătător. Slujbele din timpul săptămânii se săvârşesc la fiecare chilie în parte, în paraclis, iar duminica sau în sărbători toţi părinţii şi fraţii se strâng la biserica mare. Un frate ne arată un alt drum decât cel pe care îl ştia unul dintre noi şi o luăm pe un urcuş abrupt şi zigzagat care, pe cei cu condiţie fizică precară, printre care mă număr, îi dărâmă. După ce urcăm vreo 20 de minute, cel din vârful coloanei îşi dă seama că e drumul greşit, şi ne întoarcem pe altă cale, de astă dată la vale, până când ajungem la ţintă. Suntem cazaţi toţi cinci într-o cameră mică, cu paturi suprapuse, cu câteva cărţi într-un raft. Părintele Ştefan Nuţeanu, stareţul chiliei, este cel care a tradus în română scrierile Cuviosului Paisie Aghioritul şi cele despre el.
Împrejurimile seamănă cu adevărat cu o casă de ţară şi unora le amintesc de locuinţa bunicilor. Corpul de clădiri în L este înconjurat de o potecuţă pietruită, iar la unul dintre colţuri sunt micile clopote şi toaca, înainte de intrarea ce duce la paraclis, magazin şi trapeză. În continuare bucătăria şi, mai departe, locuinţele călugărilor şi fraţilor. Pe partea exterioară se ajunge la camerele de oaspeţi şi apoi la baie şi spălătorie. De jur împrejur se întinde valea care coboară când lin, când abrupt, spre depărtări. Pentru prima dată de când suntem în Munte, luăm cina în acelaşi timp cu vieţuitorii de aici. Un tânăr frate, Constantin, de numai 18 ani, ne cheamă în trapeză, unde, după rugăciune, mâncăm în tăcere legume fierte şi crude, salată, pâine, halva şi compot de piersici, în timp ce un călugăr citeşte tâlcuiri ale Psalmilor. Pe lângă noi se află aici în pelerinaj şi un alt grup din România, cu un preot de mir ca îndrumător duhovnicesc. Cu toţii invadăm micul magazin al chiliei de unde luăm cărbuni, mir şi tămâie din trandafir sălbatic sau mici portrete ale Cuviosului Paisie şi iconiţe, unele dăruite de părinţi, apoi admirăm mica librărie, însă hotărâm să nu ne mai încărcăm rucsacii. De data aceasta dormim pe săturate, pentru că aici Sfânta Liturghie începe abia la 7.
În afară de părintele Ştefan, un om puternic la voce şi la trup, de vreo 70 de ani, vieţuitorii chiliei „Bunavestire” sunt foarte tineri şi trec printr-o ucenicie de câţiva ani până când sunt tunşi în călugărie. „Cum te mai vede şi duhovnicul”, ne spune fratele Constantin. „Dacă stai aici şi eşti hotărât e una, dar dacă ba vrei să stai, ba să te întorci acasă, e altceva. Dar uite, cel care v-a întâmpinat e de un an aici, şi a vrut să devină călugăr, dar mai trebuie să aştepte, e prea devreme”. Toţi cei de aici, slabi şi cu feţe luminoase, intră pe rând în biserică şi se închină. Dimineaţa se slujeşte doar Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, fără alte slujbe introductive, împodobită de cântările venite din glasuri subţiri dar iscusite într-ale psaltichiei. După ce ne facem planul de drum, fratele Constantin ne cheamă să luăm o mică gustare, doar pentru pelerini, apoi părintele Ştefan ne binecuvântează şi ne dăruieşte iconiţe şi mici cărţi de învăţătură. Facem cale întoarsă spre drumul principal şi trecem din nou pe lângă un turn ce se înalţă izolat, mărturie părăginită a credinţei şi a trădării. În vremea sinodului de la Ferrara-Florenţa, unii călugări au semnat unirea cu catolicii. După moarte trupurile lor au început să împrăştie un miros insuportabil, astfel încât au fost dezgropaţi, găsiţi neputreziţi şi înhumaţi în altă parte, unde lucrul s-a repetat, până când au fost zidiţi într-o peşteră. La ultima dezgropare s-au făcut şi fotografii, iar un părinte care le-a văzut spune că nu a putut să doarmă o săptămână din cauza priveliştii înfiorătoare.
Călătoria de la Lacu la Filoteu este cea mai lungă, însă o bună parte mergem pe drumul bătătorit pentru maşini, cu pădurea în stânga şi marea în dreapta. La o intersecţie ne oprim osteniţi de mers şi de soare, până când se apropie o maşină cu remorcă. „Filoteu, Karakalu?” îi întreb pe părinţi. „Păi ori Filoteu, ori Karakalu.” „Filoteu.” „Nu, noi mergem la Karakalu.” „E bine şi acolo”, răspund, încredinţat că distanţa dintre cele două mănăstiri nu are cum să fie prea mare. După cum aveam să observăm printre hurducături crâncene, mă înşelasem, aşa că înainte de a merge mai departe, ne oprim să vizităm şi Karakalu. Auzind că suntem din România, călugării greci ne întâmpină cu mare bucurie în curtea mică şi pavată cochet, care aminteşte de străduţele din oraşele transilvănene. Ne închinăm şi apoi întrebăm de drum. Unul e mai lung şi mai uşor, al doilea mai scurt, mai umbros, dar mai greu. Îl alegem pe acesta din urmă şi pornim pe poteca împădurită şi abruptă. Aerul e răcoros, de jur împrejur verdeaţă, însă mergem greu. După vreo oră ieşim pe drumul pentru maşini şi intrăm în mănăstirea ca o fortăreaţă. La unul dintre etaje, de pe balconul comun, un călugăr tânăr şi slab, cu barba neagră şi ochi plini de bucurie şi zâmbet ne face semn să mergem spre locul unde vom fi întâmpinaţi şi repartizaţi în camere. E ultimul nostru popas athonit.

Jurnal athonit de călătorie (ultima parte)

Părintele Filotei, român, prietenul unuia dintre tovarăşii noştri de drum, devine ghidul nostru prin mănăstirea care, pentru început, ne întâmpină în camerele ei simple, de o parte şi de alta a unor coridoare lungi, cu un păhărel de ouzo pentru doritori. Curtea care înconjoară biserica şi care e la rândul ei înconjurată de corpurile de chilii – a stareţului chiar lângă poartă – , are verdele primăvăratic colorat cu câteva tufe splendide de trandafiri roz, în plină floare. Corpul vestic, cel în care suntem şi noi cazaţi, are câteva etaje şi aici se află arhondaricul, băile cu apă rece care îmi amintesc de taberele copilăriei, bucătăria unde îşi face ascultarea părintele Filotei, şi sala de mese. Toţi oaspeţii sunt primiţi cu mare dragoste, dar la slujbele care aici sunt unite cu mesele nu pot participa decât ortodocşii, uniţi prin Împărtăşirea din acelaşi potir. Biserica, străjuită de un pridvor înalt, are pronaosul separat de naos printr-un zid cu o intrare în mijloc, de jur împrejurul pereţilor sunt scaune înalte, iar când este multă lume, unii părinţi încearcă să-i rânduiască atenţi pe închinători. Stând cu faţa la altar, în stânga, se află o icoană vestită a Maicii Domnului, „Dulcea sărutare” (Glycophilousa), pictată, după Tradiţie, de însuşi Sfântul Evanghelist Luca, prototipul tuturor icoanelor de acest fel, în care Maica Domnului îşi ţine faţa lipită cu dragoste de cea a Pruncului Iisus. În timpul prigoanei iconoclaste din Bizanţ, o femeie evlavioasă a vrut să salveze de la distrugere această icoană şi a pus-o pe apă. După 100 de ani, stareţul de la Filoteu a văzut-o în vis şi a coborât în procesiune pe malul mării unde a găsit-o într-un loc de pe ţărm în care izvorăşte până astăzi un izvor de apă dulce. Minunile săvârşite de Maica Domnului prin „Dulcea sărutare” au ajuns cunoscute în tot Muntele şi în toată lumea, alături de cele ale „Portăriţei” de la Iviron, care s-a arătat într-un chip asemănător.
Ne aşezăm în scaune pentru slujba de seară şi încercăm să pătrundem rugăciunea, deşi nu înţelegem mai nimic din greaca veche. Părinţii cântă cu glasuri dulci şi ferme în acelaşi timp psaltichia aparent monotonă, dar cu străluciri discrete şi ornamentaţii rafinate în smerenia lor, iar biserica e plină de pelerini. Urmează masa, o continuare a rugăciunii, cu binecuvântare şi citiri din cărţi sfinte. Mâncăm, printre altele, fructe de mare, şi bem o cană de vin roşu aspru şi gustos. La sfârşit ne ridicăm şi mergem în biserică unde o nouă perioadă, mai scurtă, de rugăciune, încheie ritualul înserării. Sunt scoase spre închinare şi relicvele de mare preţ ale mănăstirii: mâna dreaptă a Sfântului Ioan Gură de Aur, binecuvântând, cu pielea stafidită rămasă pe ea, o bucată din lemnul Sfintei Cruci, piciorul Sfântului Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, părticele din moaştele Sfintei Marina şi altele, pe care nevrednicia noastră nu le reţine.
Ne plimbăm prin faţa porţii mănăstirii, pe platoul înalt de pe care pleacă mai multe cărări spre Dafni şi spre întregul Athos, apoi intrăm în magazinaşul unde un părinte bătrân şi blând ne dăruieşte nişte icoane. Unul dintre noi se pricopseşte şi cu filmul „Sirenele”, pe care îl dăm de la unul la altul pentru a scăpa de el. Până la urmă, şi acesta ni se face pricină de binecuvântare, căci din vorbă în vorbă părintele Filotei ajunge la duhovnicul realizatorului, un preot de mir din Australia, ajuns la porţile sfinţeniei şi care ţine luptând din greu Ortodoxia într-o parte tulburată a lumii, săvârşind minuni şi izvorând mireasmă duhovnicească. Acest părinte grec, Nicolae, este foarte iubit la mănăstirea Filoteu, unde petrece uneori un timp de rugăciune. Cine trece pe la această mănăstire nu poate uita bătaia clopotelor, o polifonie înălţătoare, suprapusă peste glasul călugărilor care citesc răbdători psalmi şi rugăciuni. Duhovnicul stareţului de acum a înfiinţat o mănăstire în America, pe locul unde a auzit de sus clopotele sunând ca la Filoteu, şi săvârşeşte multe minuni, pe care şi necredincioşii se duc să le vadă.
La ceasul înnoptării stăm de vorbă cu părintele Filotei, eu cu multa mea pălăvrăgeală, el cu pilde şi învăţături ce vin din altă sferă. Îngrijorarea faţă de apostazia lumii creşte în rândul părinţilor din Sfântul Munte, şi rugăciunea lor însoţită de rigoarea în păstrarea şi trăirea cuvântului evanghelic sunt ultimele care ne ţin din prăbuşire. La Sfânta Mănăstire Xiropotamu, de hram, Sfinţii 40 de Mucenici, în fiecare an răsăreau 40 de ciuperci în spatele Sfintei Mese, până când s-a săvârşit acolo o slujbă împreună cu catolicii, iar minunea a încetat. Cuvintele sunt greu de dus pentru înţelegerea noastră întinată. Trebuie să ne rugăm pentru toţi, credincioşi şi necredincioşi, dar de vom ajunge să relativizăm Ortodoxia şi s-o amestecăm cu învăţături străine în numele unei false iubiri de oameni, ne vom pierde şi noi şi îi vom pierde şi pe ceilalţi. Se vorbeşte din ce în ce mai mult despre vremea prigoanelor. Aflu că, pe lângă minunea luminii care se aprinde de Înviere din Sfântul Mormânt, de Bobotează, Iordanul curge pentru o vreme invers, spre izvoare. Mulţi, văzând, au cerut să fie botezaţi pe loc. Anul acesta autorităţile au interzis apropierea de râu în ziua Sărbătorii.
„Cum te-ai descurcat la început cu grecii, părinte Filotei?” „Stăteam uneori pe balcon şi plângeam întrebându-mă: de unde atâta dragoste? Ca pe un bulb gingaş m-au îngrijit şi m-au ocrotit”. Este dragostea lui Hristos fără de care într-o clipă ne-am scufunda, dragostea pogorâtă asupra lumii prin rugăciunea acestor părinţi athoniţi.
La ora 2 mergem din nou la slujba ce culminează cu Sfânta Liturghie. Nori întunecaţi brăzdează cerul şi se anunţă o furtună care ne obligă să plecăm cu o zi mai devreme, pentru a nu risca să rămânem blocaţi mai mult timp în Munte. O camionetă a mănăstirii ne duce până în portul Dafni, după ce ne luăm rămas bun de la părinte şi de la Athos. Pe drum începem deja să depănăm amintiri. Ne aşteaptă şi pe noi ascultările noastre, şi, o, de am putea aduce în cetate un strop din sfinţenia Grădinii Maicii Domnului! În port începe acomodarea cu gălăgia pestriţă a lumii, de care recunosc că îmi fusese un pic dor. La casele de bilete zeci de oameni surprinşi de schimbarea vremii se înghesuie să cumpere un loc pe vaporaşe, iar necunoaşterea limbii devine o problemă serioasă. În cele din urmă, după ce cumpărăm ultimele iconiţe pentru cei de acasă, reuşim să ne îmbarcăm pe un vas mai mic care ne duce la Ouranopoli. De aici mergem repede la Tesalonic, iar odată cu înserarea oraşul se umple de viaţă, de lumina şi întunericul care se vânează ameţitor la fiecare colţ de stradă. A iubi lumea – nu în sensul de patimă, ci în sensul de creaţie a lui Dumnezeu „bună foarte” – şi a nu te lăsa cuprins de răul care pune stăpânire pe ea este asceza celor din afara mănăstirilor. Noi, într-o dispoziţie prea puţin ascetică, ne oprim la o terasă, mâncăm fructe de mare şi ne bucurăm de pelerinajul din ultimele zile. A doua zi de dimineaţă bem o cafea pe malul mării şi mergem să ne închinăm moaştelor Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, într-o biserică în care mai sunt Sfânta Anisia şi un alt sfânt despre care nu auzisem. De aici, spre România şi spre casele noastre. Zilele de post se scurg lin, sub ocrotirea Maicii Domnului şi a sfinţilor care, din Athos şi de pretutindeni, ne duc spre Marele Praznic al Învierii Domnului Hristos.

Notă: Această postare adună împreună 5 postari distincte publicate de Paul Slayer Grigoriu  pe blogul său în 2008. Sunt reproduse aici cu îngăduiţa sa, motiv pentru care-i mulţumesc (LD)

Jurnal athonit de călătorie (I)
Jurnal athonit de călătorie (II)
Jurnal athonit de călătorie (III)
Jurnal athonit de călătorie (IV)
Jurnal athonit de călătorie (ultima parte)

Anunțuri

Posted on 11 Mai 2012, in File de jurnal athonit. Impresii ale pelerinilor and tagged , , . Bookmark the permalink. 1 comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: